Puncte de vedere

Pe 22 iunie 2011 s-au împlinit  70 de ani de la declanşarea agresiunii naziste împotriva Uniunii Sovietice, agresiune la adresa civilizaţiei şi a progresului, crimă ce s-a soldat cu peste 20 de milioane de victime nevinovate în rândul populaţiei sovietice.

Întâmplător sau nu, Traian Băsescu, preşedintele României, a făcut într-o discuţie televizată ce a avut loc în aceeaşi zi la un post de televiziune două afirmaţii în legătură cu evenimentele de acum 70 de ani, care merită, desigur, comentate pe larg.

În primul rând, şi-a afirmat solidaritatea cu gestul lui Ion Antonescu de a ataca alături de nazişti, Uniunea Sovietică, lucru care a stârnit pe bună dreptate o replică din partea diplomaţiei ruse, care nu putea rămâne indiferentă la o astfel de provocare.
Redau mai jos fragmentul de care discut:

"T.B. Invadarea...Hai să-i spunem de la celebra "Soldaţi romani, vă ordon, treceţi Prutul!".

I.C. Dacă eraţi la vremea respectivă dădeaţi acest ordin?

T.B. Da.

I.C. De ce?

T.B. Pentru că aveam un aliat si aveam de recuperat un teritoriu. Dacă aveam conditiile de atunci, probabil aş fi facut-o.”

Prin urmare, Băsescu reiterează teza fascistă cum că războiul românesc în Est era un război drept, întemeiat, pentru recuperarea unor teritorii răpite abuziv, nicidecum un război de agresiune, imperialist, dictat de interese externe României şi impus ţării de către Hitler.

Băsescu se face că nu ştie că recuperarea Basarabiei nu a fost decât un pretext, cântecul de sirenă naţionalist cântat de propaganda fascistă antonesciană pentru mobilizarea forţelor armate în scopul de a fi puse la dispoziţia ideologiei naziste, a lui Hitler personal, drept plată pentru sprijinul acordat de Germania lui Antonescu împotriva rebeliunii legionare.

De ce nu s-a dus Antonescu să lupte în Vest pentru recuperarea Ardealului ?

Faptul că fascistul Antonescu a continuat alături de Hitler operaţiunile militare mai departe de Nistru, pătrunzând adânc în inima Rusiei până la Stalingrad, loc unde armatele fasciste au suferit o usturătoare şi bine meritată înfrângere, confirmă afirmaţia că miza războiului româno-sovietic nu era Basarabia, ci loialitatea şi afinitatea ideologică dintre Antonescu şi Hitler, imperialismul şi cupiditatea clasei dominante româneşti ce se visa înstăpânită peste o bucată din stepele Rusiei.

Maxim Maximovici Litvinov

În afară de aceste lucruri, înainte de a face o scurtă incursiune în istoria acestei disputate provincii moldoveneşti, trebuie să mai spunem că România semnase la Moscova în februarie 1929 prin reprezentantul său, domnul Davila, aşa numitul Protocol Litvinov, de fapt aderarea în avans la pactul Kellog-Briand, ce scotea războiul în afara legii internaţionale, interzicându-l ca mijloc de rezolvare a conflictelor dintre state. Pe baza acestui pact semnat de 62 de ţări s-a putut formula la Nurenberg acuzaţia de crimă împotriva păcii contra celor ce au declanşat cel de al doilea război mondial.

Interzicerea războaielor de agresiune a fost confirmată şi lărgită în Carta Naţiunilor Unite, care, în articolul 2, paragraful 4 stabileşte: " Toţi Membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite ."

Am citat acest paragraf pentru Traian Băsescu, care ar trebui să reflecteze adânc la legalitatea şi legitimitatea implicării trupelor armatei române, alături de aliatul de azi, Statele Unite, în diferitele războaie cu caracter imperialist ale acestuia, cum ar fi în Afganistan, Irak, Libia, etc., acoperite de frazeologia găunoasă a apărării drepturilor omului şi a instaurării democraţiei.

Traian Băsescu ar face bine să se gândească dacă prin implicarea în aceste conflicte armate, aşa numitele războaie împotriva terorismului, nu se face vinovat ca şi cel pe care îl cauţionează, fascistul Ion Antonescu - condamnat la vremea sa de justiţie şi executat, de crimă împotriva păcii.

Vreau să afirm din capul locului că nu consider cu nimic mai bun imperialismul ţarist decât alt imperialism şi că condamn fără reţinere orice fel de imperialism.
Dar haidem să pornim povestea Basarabiei pentru a înţelege mai adânc diferendul româno-sovietic în privinţa sa.

Harta Moldovei şi a Basarabiei

În 1484 Imperiul Otoman rupe din voievodatul Moldovei Bugeacul, aşa numita Basarabie istorică, care după 1538 va include şi cetatea Tighina pentru a face parte din paşalâcul turcesc de la Silistra. Tătarii aşezaţi aici devin populaţia majoritară.

În urma războiului ruso-turc din anii 1806-1812, încheiat cu pacea de la Bucureşti, Imperiul Otoman cedează Rusiei, care iniţial cerea ambele Principate Dunărene, Bugeagul împreună cu partea de Est a Moldovei, ţinutul dintre Prut şi Nistru, pe care imperiul Rus la numit Basarabia. E bine de reţinut că Rusia a luat Basarabia de la Imperiul Otoman, nu de la România, care în 1812 nu exista ca stat, şi că această schimbare de proprietar a fost întâmpinată de populaţia Basarabiei de atunci cu bucurie ca o eliberare de sub jugul fanariot şi turcesc.


În urma izbucnirii revoluţie ruse din 1917 lucrurile se precipită. La 2 decembrie 1917, este proclamată Republica Democrată Moldovenească. Pe 14 ianuarie 1918, Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Românesc, Flotei Mării Negre şi districtului militar al Odesei, în ruseşte, Rumcerod, îşi proclamă puterea supremă în Basarabia.

Generalul alb Dimitri Şerbacev incapabil să controleze situaţia cere chipurile ajutor Armatei Române, cerere foarte controversată de către istoriografia rusă. Pe 16 ianuarie aceasta intră în Chişinău şi în Tighina răsturnând astfel regimul sovietic. Pe 24 ianuarie 1918 se declară independenţa Republicii Democrate Moldova. Pe 9 aprilie 1918, în prezenţa armatei române, Sfatul Ţării votează unirea condiţionată cu Regatul României, sunt puse 11 condiţii care confereau o largă autonomie Basarabiei. Puterea sovietică nu va recunoaşte niciodată legitimitatea acestei adunări şi o va socoti o “înscenare imperialistă” săvârşită sub presiunea trupelor de ocupaţie româneşti. Un guvern provizoriu al muncitorilor şi ţăranilor basarabeni va fi fondat la Odesa la 5 mai 1919.

În noiembrie 1918, Sfatul ţării hotărăşte să renunţe la toate condiţiile iniţiale şi să se unească necondiţionat cu Regatul României, dar acest vot nu poate fi socotit legitim din lipsă de cvorum, participând doar 44 de deputaţi din 125, toţi 44 votând în unanimitate pentru.

Tratatul de la Paris, care în 1920, trebuia să consfinţească unirea Basarabiei cu România sub auspiciile puterilor Franţei, Regatului Unit, Italiei şi Japoniei nu a intrat niciodată în vigoare pentru că nu a fost ratificat de Japonia, iar SUA a refuzat să contrasemneze documentul pe motivul just că Rusia nu a fost invitată la conferinţă.

Rusia sovietică şi mai târziu URSS a refuzat să recunoască unirea, iar după eşecul conferinţei ruso-române de la Viena din 1924 datorat refuzurilor repetate şi total nejustificate ale românilor, de a organiza un plebiscit în Basarabia pe tema unirii, a declarat regiunea teritoriu sovietic sub ocupaţie.
Tot în urma acestui fapt, Statele Unite, de asemenea, a considerat Basarabia teritoriu rusesc aflat sub ocupaţia României.

Iată deci, cum stăteau lucrurile în 1940 când guvernul sovietic prin ministrul său de externe Molotov  a cerut României cedarea Basarabiei, cea mai prost administrată provincie românească şi cu administraţia cea mai coruptă. Desigur că masele populare sărăcite, ca şi azi, de jocurile şi malversaţiunile guvernanţilor, sătule de capitalism şi dornice de emancipare au salutat instaurarea regimului sovietic.Desigur că fostele clase dominante au avut de suferit represiunea dictaturii proletariatului.

Vremelnica întoarcere a autorităţilor fasciste româneşti, după 22 iunie 1941, a fost o catastrofă pentru pentru populaţia de origine evreiască considerată dublu vinovată atât în ce priveşte originea etnică, cât şi în ce priveşte simpatiile ei comuniste. Foarte mulţi evrei au pierit în pogromurile organizate de fascişti.

În concluzie trebuie să spunem că din punct de vedere al filosofiei marxiste războiul din Răsărit a avut un caracter de clasă, ideologic, în care s-au înfruntat două mari forţe, proletariatul sovietic înarmat, organizat sub forma Armatei Roşii şi forţele contrarevoluţiei agresoare reunite sub drapelul fascismului, forţe pentru care nu există nici o justificare, nici juridică şi nici morală.

Intrarea trupelor sovietice în Bucureşti

Probabil că cercurile financiare internaţionale, cele care fac jocurile geo-politicii, şi-au luat mâna de pe Băsescu, iar aceasta în disperare de cauză prin girul moral pe care îl conferă fascismului antonescian , doreşte apropiere şi sprijin din partea grupurilor naţionalist-antisemite de care România nu duce deloc lipsă.

A doua afirmaţie pe care Băsescu a făcut-o şi la care vreau să mă refer, este că ex-regele Mihai, sluga ruşilor cum l-a caracterizat preşedintele,  a comis, abdicând în 1947, un act de trădare de ţară. Este destul de amuzant acest război al slugilor, una certă a americanilor, cealaltă presupusă a ruşilor.

Nu, abdicarea a fost gestul unui om responsabil, care a înţeles să se dea la o parte de bună voie pentru a nu stingherii cu nimic calea progresului pe care proletariatul român se angajase urmat îndeaproape de ţărănimea săracă având ca ţel construirea socialismului.

Nu a fost un act de trădare, ci un act care a facilitat avansul regimului socialist în ţara noastră, singurul care, cu toate nerealizările şi neîmplinirile sale, a reuşit, în scurtul timp cât s-a aflat la putere, să aducă România, un stat aflat ca şi azi la periferia Europei, în prim planul vieţii politice şi economice mondiale.

Abdicarea poate fi socotită trădare doar în accepţiunea restrânsă a trădării intereselor claselor dominante, burghezia şi moşierimea, dar nicidecum a ţării, şi aici vedem clar cât de mult s-a îngustat gândirea politică a lui Traian Băsescu care nu judecă decât în paradigma intereselor sale de clasă.

Nu ar fi rău dacă şi Traian Băsescu ar urma exemplul ex-regelui Mihai şi după cea ar rosti tot adevărul despre drama României de ieri şi de azi, ar demisiona din funcţia de preşedinte al ţării. Peste 50 de ani, cineva ar putea să o considere trădare a intereselor FMI-ului.