Opoziţia noastră a fost total corectă şi în cadrul normelor marxist-leniniste ale relaţiilor între partide. Eram pe deplin conştienţi cât de corectă, argumentată şi de fundamentată a fost analiza şi decizia Cominformului şi a Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic în conexiune cu problema iugoslavă în timpul anilor 1948 şi 1949. Când a fost luată decizia de condamnare a activităţilor antimarxiste ale conducerii iugoslave, noi nu eram membrii ai Cominformului. Cu toate acestea, în timpul acelei perioade, Stalin, CPSU, şi celelalte partide care erau membre ale Cominformului, se consultau frecvent cu noi şi ascultau cu atenţie ceea ce aveam de spus în legătură cu relaţiile noastre cu conducerea iugoslavă. Stalin şi apropiaţii săi au făcut asta, nu numai pentru că eram partide surori şi în acord cu normele leniniste între acestea trebuiau să existe un amplu şi exhaustiv schimb de păreri şi opinii, dar mai ales datorită legăturilor speciale pe care le-am avut în timpul războiului cu conducerea iugoslavă şi despre care aveam multe de spus. Printre multele mele mitinguri şi consultaţii în această problemă a fost şi întâlnirea mea incognito cu Vîşinski la Bucureşti, la care a fost prezent şi Dej. Am schimbat opinii despre poziţia comună pe care urma să o adoptăm faţă de activitatea trădătoare a liderilor iugoslavi. Multe argumente şi fapte incontestabile pe care le-am expus la acel miting au fost foarte apreciate de Vîşinski şi Dej, care le-au descris ca o valoroasă contribuţie adusă de partidului nostru la mai buna înţelegere a activităţilor ostile şi antimarxiste a partidului comunist iugoslav. Nu este locul acum să vorbesc pe larg despre acel miting, de la care am multe amintiri. L-am menţionat numai pentru a arăta grija şi înţelepciunea de care Stalin şi Biroul de Informaţii dădeau dovadă în tratarea problemei iugoslave.
Acum lucrurile se petreceau exact pe dos cu Hruşciov si cu conducerea sovietică. Exact acei care condamnă acum Biroul de Informaţii şi pe Stalin pentru acţiune şi judecată chipurile incorectă, au sărit cu amândouă picioarele peste cele mai elementare reguli ale relaţiilor între partide, pozează în stăpâni indiscutabili care nu au nevoie să mai caute opinia celorlalţi. Acest lucru nu putea să nu ne alarmeze şi să nu ne îngrijoreze.
Levichkin a venit la noi de câteva ori in cursul acelor zile. In mod evident el a primit de urgenţă misiunea de la centru să ne convingă să renunţăm la opiniile noastre şi să ne reconciliem la poziţia lui Hruşciov. Au fost momente foarte grele şi dificile. Din ceea ce puteam vedea, Hruşciov intenţiona să ajungă la aranjamente în avans cu liderii altor partide despre ceea ce avea să facă la Belgrad. Deci propunerea noastră ca Biroul de Informaţii să se întrunească pentru a examina problema în detaliu fusese respinsă. După ce am discutat problema pe larg in Biroul Politic, am decis că ar trebui să-l convoc pe Levichkin încă o dată pentru a-i clarifica poziţia noastră. M-am întâlnit cu el pe 27 Mai, una din zilele în care Hruşciov se afla la Belgrad, iar lucrurile pe care i le-am spus lui Levichkin au fost de asemenea expuse în scris într-o a doua scrisoare pe care am trimis-o conducerii sovietice. Mai târziu Hruşciov a utilizat această scrisoare ca un “argument” pentru a demonstra chipurile că noi am greşit în prima scrisoare din 25 Mai, şi că numai la două zile mai târziu, susţine el, ne-am recunoscut eroarea făcându-ne “autocritica” şi “retrăgându-ne” vechile opinii. Dar adevărul în esenţă nu este cel susţinut de Hruşciov şi de acoliţii săi.
Atât în întâlnirea cu Levitchkin din 27 Mai, cât şi în a doua scrisoare către conducerea sovietică am explicat încă o dată de ce ne aflam în opoziţie cu ei cu această ocazie. În această scrisoare am subliniat încă o dată conducerii sovietice că deşi am fost şi suntem de acord că trebuie făcut orice efort pentru rezolvarea problemelor principiale cu Iugoslavia pe o cale marxist-leninistă, suntem încă convinşi că liderii iugoslavi nu vor recunoaşte niciodată marile lor greşeli, sau vor abandona cursul pe care se găsesc.
Am fost şi vom continua să fim în mod particular senzitivi asupra problemei iugoslave în special faţă de activitatea antimarxistă a conducerii Partidului Comunist Iugoslav, spuneam în scrisoare, deoarece această activitate ostilă împotriva Uniunii Sovietice, a ţărilor cu democraţie populară, şi a mişcării internaţionale a proletariatului s-a îndeplinit cu o ferocitate specială împotriva partidului nostru şi a suveranităţii patriei noastre.
Văzând problema în acest fel, continuam, când am citit partea din scrisoarea dvs. în care spuneaţi că eventual s-ar putea comunica părţii iugoslave ca rezoluţia Cominformului din Noiembrie 1949 va fi revocată iar un comunicat despre acest lucru va fi publicat în organul „Pentru pace durabilă, pentru democraţie populară”, am fost profund şocaţi şi am zis că dacă acest lucru va fi pus în aplicare, se va comite o mare greşeală. Noi considerăm că aceea rezoluţie nu trebuie abrogată, deoarece ea reflectă dezvoltarea logică a activităţii ostile şi antimarxiste a conducerii Partidului Comunist Iugoslav în practică.
Iată cum raţionăm noi: dacă rezoluţia este anulată, tot ce este scris în ea este anulat şi procesele lui Rajk în Ungaria şi Kostov în Bulgaria, de exemplu, sunt de asemenea anulate. Prin analogie procesul bandei trădătoare conduse de Koci Xoxe şi compania ar trebui anulat deopotrivă. Activitatea ostilă a grupului trădător a lui Koci Xoxe a avut sursa şi a fost legată de lucrarea antimarxistă, lichidatoristă şi naţional-burgheză a conducerii Partidului Comunist Iugoslav. Lupta justă şi principială împotriva acestei activităţi ostile a fost una din direcţiile liniei partidului nostru la întâiul său Congres.
„Nu ne vom mişca niciodată de pe această linie corectă”, am subliniat în scrisoare. Deci, credem că dacă rezoluţia este anulată ca greşită , nu numai adevărul ar avea de suferit dar s-ar crea şi o situaţie gravă pentru partidul nostru, s-ar răspândi confuzie, elementele inamice şi antipartinice ar fi încurajate să devină active împotriva partidului şi statului nostru, la fel ca şi împotriva Uniunii Sovietice.Nu vom permite niciodată ca o astfel de situaţie să fie creată.
Am venit să spunem conducerii Uniunii Sovietice: „Ne găsim într-o situaţie gravă şi regretăm acest lucru, în acest punct nu putem avea aceeaşi opinie cu voi.”
Aceasta a fost esenţa conţinutului celei de a doua scrisori adresate conducerii sovietice.
Nu am folosit nicăieri în cuprinsul scrisorii cuvântul „retragere” în legătură cu sensul de mai sus, singurul lucru din partea noastră a fost de a nu mai repeta propunerea ca un miting al Cominformului să fie organizat în prealabil.
La acel moment propunerea ar fi fost lipsită de valoare, deoarece Hruşciov făcuse întreaga afacere fără nici o consultare şi se afla în drum spre Belgrad. Pe de altă parte deşi ne exprimaserăm opiniile în apărarea principiilor, nu puteam ataca deschis conducerea sovietică şi alete conduceri câtă vreme lucrurile erau încă în desfăşurare.Prin urmare ne-am sporit vigilenţa şi am deschis ochii cât mai larg. Pentru noi, atât în trecut cât şi în prezent poziţia faţă de revizionismul belgrădean a fost şi încă mai este piatra de încercare pentru a proba dacă un partid urmează o cale marxistă sănătoasă sau o cale greşită antimarxistă. În viitor aveam să-l punem pe Hruşciov şi hruşciovismul la acest test.
Nu mult după acest eveniment, în vara anului 1955, am primit o foarte presantă invitaţie de a merge „pentru vacanţă în Uniunea Sovietică”.
În vremea lui Stalin fusesem acolo la lucru şi foarte rar pentru vacanţă. În timpul lui Hruşciov se făceau presiuni foarte mari, imposibil de refuzat, pentru a merge în vacanţă în Uniune, deoarece sovieticii punea chestiunea pe plan politic. Indiferent cum, nu îmi făcea plăcere să mă duc, deoarece în fapt nu mă puteam odihni acolo şi îmi lua o grămadă de timp. Pentru a ajunge la Moscova trebuia să călătoresc opt zile cu vaporul de la Durres la Odesa, iar vaporul („Kotovsky” şi „Chiatura”) nu era mare şi se deplasa încet. Încă două zile erau necesare pentru tren de la Odesa la Moscova şi o zi cu avionul de la Moscova în Caucaz (pentru a ajunge la Kislovodsk, etc.), însemna o călătorie de unsprezece zile fiecare drum, plus câteva zile pentru mitinguri, aşa că vă puteţi închipui ce fel de vacanţă era aceasta.
Odată ajuns in Moscova mitingurile cu liderii sovietici au început, dar ele nu mai erau la fel de plăcute ca cele cu Stalin. Uneori se desfăşurau într-o atmosfera de nervozitate reprimată, alte ori nervozitatea era exprimată liber. Aşa s-a petrecut şi cu această ocazie. Cum am sosit în Moscova am avut două întâlniri cu Suslov. În cuvinte deschise mi-a spus că doreşte să discutăm problema iugoslavă şi a subliniat într-un ton dictatorial:
„Conducerea partidului vostru trebuie să trateze cu mare atenţie această chestiune, nu trebuie să o privească cu rigiditate.”
Nu mi-am luat ochii de la el cât timp a vorbit. Sesizând indispoziţia mea, a pedalat puţin înapoi:
„Greşelile lor rămân greşeli,” a spus, „dar obiectivul nostru este să devenim prieteni şi să avansăm pe calea prieteniei cu Iugoslavia. La ultima sa adunare Comitetul nostru Central a analizat încă o dată relaţiile noastre cu Iugoslavia iar noi ţi-am înmânat personal raportul Comitetului Central deoarece este strict secret.”
A tăcut pentru un moment, încercând să evalueze ce efect au avut cuvintele sale asupra mea apoi a mers mai departe:
„Problema principală este că Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic a examinat chestiunea iugoslavă într-o lumină realistă, având în minte lucrarea trădătoare a lui Beria, iar noi ne-am făcut autocritica în această chestiune.Comitetul nostru Central a ajuns la concluzia că ruperea relaţiilor cu Iugoslavia a fost o greşeală, asta este, am fost pripiţi.”
„În ce sens pripiţi ?!” am întrebat.”La acel moment, s-a făcut o analiză completă, au avut loc lungi şi detaliate discuţii, iar adevăratele cauze ideologice şi politice ale rupturii au fost dezvăluite”
„Principala cauză a rupturii,” a continuat Suslov, „nu a fost de natură ideologică, deşi noi am comis greşeli am arătat cu degetul către iugoslavi. Principala cauză rezidă în calomniile care au fost făcute la adresa iugoslavilor şi în lipsa noastră de înţelegere. Greşelile principiale ale iugoslavilor, trebuiau discutate, susţinute de fapte şi eliminate.
Acest lucru nu a fost făcut.
„Din toate faptele examinate,” a continuat Suslov, „a reieşit că nu există nici o bază pentru a spune că tovarăşii iugoslavi au deviat şi au vândut Iugoslavia, la fel cum nu se poate dovedi că economia iugoslaviei este dependentă de străini.”
„Scuzaţi-mă,” am intervenit, „dar haideţi să nu ne mai întoarcem la acele lucruri care au fost analizate şi decise în 1948 şi 1949. Haideţi să luăm numai corespondenţa dvs. cu liderii iugoslavi în ultimii doi ani. Nu numai în câteva din scrisorile dvs., dar şi iugoslavii înşişi în scrisorile lor, admit că ei au creat strânse şi solide legături cu Vestul. Cum să gândim noi acum evaluarea opusă a acestor chestiuni de către dvs. ?”
„S-au comis un număr de greşeli, dar ele trebuie examinate cu atenţie,” a replicat Suslov, şi a început să înşire o listă de „argumente” pentru a mă convinge că chipurile liderii iugoslavi nu se aflau pe un drum greşit. El a încercat, de asemenea, să arunce vina pe Beria şi pe Djilas cât şi pe eforturile imperialismului de a-şi anexa Iugoslavia.
„Molotov, la fel, a menţinut o poziţie foarte sectară în această problemă,” a continuat Suslov. Personal a comis greşeli în relaţia statală cu Iugoslavia în timp ce susţinea că tovarăşii iugoslavi sunt cei ce greşesc.Cu toate acestea, Comitetul Central i-a cerut lui Molotov să aducă dovezi că Iugoslavia este pe un drum greşit, iar noi l-am criticat sever pentru această poziţie a sa. În final, el şi-a exprimat solidaritatea cu Comitetul Central.”
Am început să vorbesc şi am făcut o detaliată prezentare a relaţiilor noastre cu conducerea iugoslavă începând cu zilele războiului pentru eliberare naţională. Am menţionat principalele lor activităţi ca agenţie anti-albaneză pe care le întreprind şi pe care le-au întreprins împotriva noastră în mod continuu şi am concluzionat spunând:
„Acestea expuse şi multe alte fapte, una mai gravă ca alta, ne-au convins că Iugoslavia nu se află şi nu s-a aflat pe drumul bun. Dar cu toate acestea, noi am fost şi încă suntem în favoarea dezvoltării de relaţii statale normale cu ei.”
„De acord, de acord!” spuse Suslov. „Trebuie să acţionăm cu inima deschisă. Aceasta este în interesul lagărului socialist; nu trebuie să permitem imperialismului să ne smulgă Iugoslavia.”
La sfârşitul întâlnirii mi-a spus in trecere ca o părere personală:
„În anii din urmă aţi condamnat mulţi inamici acuzaţi de legături ci iugoslavii. Mai uitaţi-vă pe dosarele lor şi reabilitaţi-i pe cei care trebuie reabilitaţi.
„Nu am condamnat niciodată pe cineva pentru nimic,” am răspuns fără menajamente, iar când ne-am despărţit el mi-a recomandat să fiu „mai deschis la minte”.
Era clar de ce mă invitaseră să vin pentru vacanţă. Cu toate acestea, hruşcioviştii nu se mulţumeau numai cu atât. Ei au conceput un plan diabolic pentru a determina partidul nostru să îi urmeze pe linia conciliatorismului cu revizioniştii de la Belgrad. De această dată m-au cazat într-o vilă afară din Moscova, care aşa cum mi-au spus ei aparţinuse lui Stalin. Era o casă simplă, toate camerele principale se aflau la parter, inclusiv cele pentru suita noastră ce erau separate de holul de la intrare printr-o uşă de sticlă. În dreapta se afla camera pentru masă, camera de lucru, şi camera de zi sau de recepţii dotată cu un mobilier foarte sumar din câte îmi amintesc. În stânga traversând un coridor şi o cameră cu stofă în jurul pereţilor intram in camera pentru cinema. Grădina înconjurătoare fusese neglijată iar în ea se aflau foarte puţine flori şi verdeaţă. Nu se aflau copaci pentru umbră, dar construiseră un mic pavilion semicircular cu scaune, susţinut de stâlpi, unde se jucau copiii. In spatele casei se găsea o mică gradină cu legume. Într-una din nopţi am auzit o lovitură puternică în uşa de sticlă ce ducea spre încăperile suitei noastre. Soţia mea, Nexhmije, s-a ridicat în dată, gândindu-se că fiul nostru nu se simte bine, deoarece peste zi căzuse şi se rănise la mână. A ieşit afară, apoi s-a reîntors imediat spunându-mi:
„Era unul din ofiţerii de gardă- Mikoian vrea să-ţi vorbească la telefon.”
Eram adormit şi a, întrebat ce oră este.
„Douăsprezece şi jumătate,” mi-a răspuns Nexhmije.
Mi-am pus ceva pe umeri şi am mers în birou la telefon. Mikoian de la celălalt capăt al firului, fără să-şi ceară scuze pentru ora târzie, a intrat direct în subiect:
„Tovarăşe Enver, tovarăşul Svetozar Vukmanovic-Tempo se află aici în Moscova şi am fost cu el până acum. Tu îl cunoşti pe el şi ar fi bine dacă va-ţi întâlni; el este pregătit să te vadă mâine.
Pentru un timp am rămas tăcut la telefon, în timp ce Mikoian, care nu avusese deloc intenţia să întrebe, a continuat:
„Mâine, deci eşti de acord !” pe un ton de comandă de parcă s-ar fi adresat secretarului de partid din Oblast.
„Cum pot să fiu de acord cu asta, tovarăşe Mikoian,” am spus .”Am vorbit cu tovarăşul Suslov şi i-am expus punctul de vedere al partidului nostru în legătură cu Iugoslavia şi cu Tito.”
Mikoian a început să îndruge un monolog standard despre „Iugoslavia socialistă”, despre Tito care este un „băiat fin”, despre greşelile lui Beria si despre păcatele chipurile comise de Uniunea Sovietică şi de Cominform, iar in cele din urmă a conchis:
„Trebuie să faci acest pas tovarăşe Enver. Îl cunoşti pe Tempo, discută cu el şi caută să depăşiţi diferenţele care vă separă, este în interesul vostru şi în interesul lagărului socialist…. Aşa că fi de acord pentru mâine.”
„În regulă, sunt de acord pentru mâine,” am replicat scrâşnind din dinţi. M-am întors înapoi în pat, dar eram atât de dezgustat de aceste manevre în spatele scenei şi de aceste decizii arbitrare ce se succedeau încadrându-se în planul trădător al hruşcioviştilor, încât n-am mai putut adormi.
Mă întâlnisem de două ori cu Tempo în Albania în timpul războiului şi de fiecare dată ne certaserăm pentru că era arogant şi megaloman. A făcut acuzaţii nefondate la adresa războiului nostru şi a poporului care îl purta, sau a făcut propuneri absurde despre- Comandamentul balcanic – fără să arate cum acest comandament putea funcţiona în acele condiţii, in care se comunica cu greutate de la o zona la alta in cadrul aceleaşi ţări, lăsând la o parte motivele ascunse din spatele organizării acelui comandament.
Ce aveam să-i spun lui Tempo acum, după toate acele lucruri pe care Tito, Rankovic şi adjuncţii lor, Velimir Stoynic, Nijaz Dizdarevic, precum şi agenţii lor Koci Xoxe şi compania ni le-au făcut nouă? Trebuia să mai înghiţim şi asta pe deasupra?! M-am răsucit pe toate părţile toată noaptea fără să dorm, gândindu-mă ce este de făcut.
Nu sosise încă timpul să încheiem toate conturile cu revizioniştii hruşciovişti.
A doua zi ne-am întâlnit cu Tempo.Am început să vorbesc despre acele lucruri care avuseseră loc.
„Ce a fost a fost”, a spus şi a început să vorbească despre situaţia din Iugoslavia.
Mi-a spus că ei au reuşit să facă progrese în industrie dar sufereau de lipsa materiilor prime.
„Agricultura noastră este într-o stare foarte proastă,” a continuat, „suntem foarte în urmă, prin urmare ne gândim să alocăm mai multe forţe în acolo. Greşelile pe care le-am făcut în sectorul agricol ne apasă cu greutate.”
El venise să-mi vorbească despre dificultăţile pe care le aveau şi să-mi spună că fuseseră obligaţi să accepte ajutor la rate ale dobânzilor foarte înalte de la ţările occidentale.
„Acum suntem ajutaţi de Uniunea Sovietică iar înţelegerea cu ea decurge foarte bine,” a concluzionat.
De asemenea, eu la rândul meu am vorbit despre progresele pe care ţara mea le-a făcut în decursul acestei perioade, despre dificultăţile pe care le-am avut şi încă le mai avem. Am vorbit despre comisia de la Lacul Ohri, în care discuţiile erau frânate de partea iugoslavă, dar el mi-a spus că nu cunoaşte nimic despre subiect deorece acestea sunt „planurile macedonenilor.”
„Fără doar şi poate, trebuie să ne uităm mai atent la chestiunea Lacului Shkodra unde beneficiul va fi mai mare de partea ambelor părţi, în special de partea voastră,” a adăugat.
Şi aşa a trecut mitingul meu cu Tempo aranjat de sovietici. După miting când m-am întâlnit cu Mikoian şi Suslov, amândoi mi-au zis:
„Ai făcut bine că te-ai întâlnit cu Tempo deoarece ghiaţa s-a spart.”
După ei, muntele de gheaţă creat între noi şi revizioniştii titoişti putea fi spart cu un contact sau cu un miting, noi nu gândeam aşa. Nu exista nici un „dezgheţ primăvăratic” în câmpul ideologic în relaţiile noastre cu Iugoslavia şi nu aveam nici o intenţie să plonjăm în apele murdare ale hruşcioviştilor şi titoiştilor.
Va urma.
Va urma.