joi, 30 septembrie 2010

Hruşcioviştii 12

Opoziţia noastră a fost total corectă şi în cadrul normelor marxist-leniniste ale relaţiilor între partide. Eram pe deplin conştienţi cât de corectă, argumentată şi de fundamentată a fost analiza şi decizia Cominformului şi a Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic în conexiune cu problema iugoslavă în timpul anilor 1948 şi 1949. Când a fost luată decizia de condamnare a activităţilor antimarxiste ale conducerii iugoslave, noi nu eram membrii ai Cominformului. Cu toate acestea, în timpul acelei perioade, Stalin, CPSU, şi celelalte partide care erau membre ale Cominformului, se consultau frecvent cu noi şi ascultau cu atenţie ceea ce aveam de spus în legătură cu relaţiile noastre cu conducerea iugoslavă. Stalin şi apropiaţii săi au făcut asta, nu numai pentru că eram partide surori şi în acord cu normele leniniste între acestea trebuiau să existe un amplu şi exhaustiv schimb de păreri şi opinii, dar mai ales datorită legăturilor speciale pe care le-am avut în timpul războiului cu conducerea iugoslavă şi despre care aveam multe de spus. Printre multele mele mitinguri şi consultaţii în această problemă a fost şi întâlnirea mea incognito cu Vîşinski la Bucureşti, la care a fost prezent şi Dej. Am schimbat opinii despre poziţia comună pe care urma să o adoptăm faţă de activitatea trădătoare a liderilor iugoslavi. Multe argumente şi fapte incontestabile pe care le-am expus la acel miting au fost foarte apreciate de Vîşinski şi Dej, care le-au descris ca o valoroasă contribuţie adusă de partidului nostru la mai buna înţelegere a activităţilor ostile şi antimarxiste a partidului comunist iugoslav. Nu este locul acum să vorbesc pe larg despre acel miting, de la care am multe amintiri. L-am menţionat numai pentru a arăta grija şi înţelepciunea de care Stalin şi Biroul de Informaţii dădeau dovadă în tratarea problemei iugoslave.
Acum lucrurile se petreceau exact pe dos cu Hruşciov si cu conducerea sovietică. Exact acei care condamnă acum Biroul de Informaţii şi pe Stalin pentru acţiune şi judecată chipurile incorectă, au sărit cu amândouă picioarele peste cele mai elementare reguli ale relaţiilor între partide, pozează în stăpâni indiscutabili care nu au nevoie să mai caute opinia celorlalţi. Acest lucru nu putea să nu ne alarmeze şi să nu ne îngrijoreze.
Levichkin a venit la noi de câteva ori in cursul acelor zile. In mod evident el a primit de urgenţă misiunea de la centru să ne convingă să renunţăm la opiniile noastre şi să ne reconciliem la poziţia lui Hruşciov. Au fost momente foarte grele şi dificile. Din ceea ce puteam vedea, Hruşciov intenţiona să ajungă la aranjamente în avans cu liderii altor partide despre ceea ce avea să facă la Belgrad. Deci propunerea noastră ca Biroul de Informaţii să se întrunească pentru a examina problema în detaliu fusese respinsă. După ce am discutat problema pe larg in Biroul Politic, am decis că ar trebui să-l convoc pe Levichkin încă o dată pentru a-i clarifica poziţia noastră. M-am întâlnit cu el pe 27 Mai, una din zilele în care Hruşciov se afla la Belgrad, iar lucrurile pe care i le-am spus lui Levichkin au fost de asemenea expuse în scris într-o a doua scrisoare pe care am trimis-o conducerii sovietice. Mai târziu Hruşciov a utilizat această scrisoare ca un “argument” pentru a demonstra chipurile că noi am greşit în prima scrisoare din 25 Mai, şi că numai la două zile mai târziu, susţine el, ne-am recunoscut eroarea făcându-ne “autocritica” şi “retrăgându-ne” vechile opinii. Dar adevărul în esenţă nu este cel susţinut de Hruşciov şi de acoliţii săi.
Atât în întâlnirea cu Levitchkin din 27 Mai, cât şi în a doua scrisoare către conducerea sovietică am explicat încă o dată de ce ne aflam în opoziţie cu ei cu această ocazie. În această scrisoare am subliniat încă o dată conducerii sovietice că deşi am fost şi suntem de acord că trebuie făcut orice efort pentru rezolvarea problemelor principiale cu Iugoslavia pe o cale marxist-leninistă, suntem încă convinşi că liderii iugoslavi nu vor recunoaşte niciodată marile lor greşeli, sau vor abandona cursul pe care se găsesc.
Am fost şi vom continua să fim în mod particular senzitivi asupra problemei iugoslave în special faţă de activitatea antimarxistă a conducerii Partidului Comunist Iugoslav, spuneam în scrisoare, deoarece această activitate ostilă împotriva Uniunii Sovietice, a ţărilor cu democraţie populară, şi a mişcării internaţionale a proletariatului s-a îndeplinit cu o ferocitate specială împotriva partidului nostru şi a suveranităţii patriei noastre.
Văzând problema în acest fel, continuam, când am citit partea din scrisoarea dvs. în care spuneaţi că eventual s-ar putea comunica părţii iugoslave ca rezoluţia Cominformului din Noiembrie 1949 va fi revocată iar un comunicat despre acest lucru va fi publicat în organul „Pentru pace durabilă, pentru democraţie populară”, am fost profund şocaţi şi am zis că dacă acest lucru va fi pus în aplicare, se va comite o mare greşeală. Noi considerăm că aceea rezoluţie nu trebuie abrogată, deoarece ea reflectă dezvoltarea logică a activităţii ostile şi antimarxiste a conducerii Partidului Comunist Iugoslav în practică.
Iată cum raţionăm noi: dacă rezoluţia este anulată, tot ce este scris în ea este anulat şi procesele lui Rajk în Ungaria şi Kostov în Bulgaria, de exemplu, sunt de asemenea anulate. Prin analogie procesul bandei trădătoare conduse de Koci Xoxe şi compania ar trebui anulat deopotrivă. Activitatea ostilă a grupului trădător a lui Koci Xoxe a avut sursa şi a fost legată de lucrarea antimarxistă, lichidatoristă şi naţional-burgheză a conducerii Partidului Comunist Iugoslav. Lupta justă şi principială împotriva acestei activităţi ostile a fost una din direcţiile liniei partidului nostru la întâiul său Congres.
„Nu ne vom mişca niciodată de pe această linie corectă”, am subliniat în scrisoare. Deci, credem că dacă rezoluţia este anulată ca greşită , nu numai adevărul ar avea de suferit dar s-ar crea şi o situaţie gravă pentru partidul nostru, s-ar răspândi confuzie, elementele inamice şi antipartinice ar fi încurajate să devină active împotriva partidului şi statului nostru, la fel ca şi împotriva Uniunii Sovietice.Nu vom permite niciodată ca o astfel de situaţie să fie creată.
Am venit să spunem conducerii Uniunii Sovietice: „Ne găsim într-o situaţie gravă şi regretăm acest lucru, în acest punct nu putem avea aceeaşi opinie cu voi.”
Aceasta a fost esenţa conţinutului celei de a doua scrisori adresate conducerii sovietice.
Nu am folosit nicăieri în cuprinsul scrisorii cuvântul „retragere” în legătură cu sensul de mai sus, singurul lucru din partea noastră a fost de a nu mai repeta propunerea ca un miting al Cominformului să fie organizat în prealabil.
La acel moment propunerea ar fi fost lipsită de valoare, deoarece Hruşciov făcuse întreaga afacere fără nici o consultare şi se afla în drum spre Belgrad. Pe de altă parte deşi ne exprimaserăm opiniile în apărarea principiilor, nu puteam ataca deschis conducerea sovietică şi alete conduceri câtă vreme lucrurile erau încă în desfăşurare.Prin urmare ne-am sporit vigilenţa şi am deschis ochii cât mai larg. Pentru noi, atât în trecut cât şi în prezent poziţia faţă de revizionismul belgrădean a fost şi încă mai este piatra de încercare pentru a proba dacă un partid urmează o cale marxistă sănătoasă sau o cale greşită antimarxistă. În viitor aveam să-l punem pe Hruşciov şi hruşciovismul la acest test.
Nu mult după acest eveniment, în vara anului 1955, am primit o foarte presantă invitaţie de a merge „pentru vacanţă în Uniunea Sovietică”.
În vremea lui Stalin fusesem acolo la lucru şi foarte rar pentru vacanţă. În timpul lui Hruşciov se făceau presiuni foarte mari, imposibil de refuzat, pentru a merge în vacanţă în Uniune, deoarece sovieticii punea chestiunea pe plan politic. Indiferent cum, nu îmi făcea plăcere să mă duc, deoarece în fapt nu mă puteam odihni acolo şi îmi lua o grămadă de timp. Pentru a ajunge la Moscova trebuia să călătoresc opt zile cu vaporul de la Durres la Odesa, iar vaporul („Kotovsky” şi „Chiatura”) nu era mare şi se deplasa încet. Încă două zile erau necesare pentru tren de la Odesa la Moscova şi o zi cu avionul de la Moscova în Caucaz (pentru a ajunge la Kislovodsk, etc.), însemna o călătorie de unsprezece zile fiecare drum, plus câteva zile pentru mitinguri, aşa că vă puteţi închipui ce fel de vacanţă era aceasta.
Odată ajuns in Moscova mitingurile cu liderii sovietici au început, dar ele nu mai erau la fel de plăcute ca cele cu Stalin. Uneori se desfăşurau într-o atmosfera de nervozitate reprimată, alte ori nervozitatea era exprimată liber. Aşa s-a petrecut şi cu această ocazie. Cum am sosit în Moscova am avut două întâlniri cu Suslov. În cuvinte deschise mi-a spus că doreşte să discutăm problema iugoslavă şi a subliniat într-un ton dictatorial:
„Conducerea partidului vostru trebuie să trateze cu mare atenţie această chestiune, nu trebuie să o privească cu rigiditate.”
Nu mi-am luat ochii de la el cât timp a vorbit. Sesizând indispoziţia mea, a pedalat puţin înapoi:
„Greşelile lor rămân greşeli,” a spus, „dar obiectivul nostru este să devenim prieteni şi să avansăm pe calea prieteniei cu Iugoslavia. La ultima sa adunare Comitetul nostru Central a analizat încă o dată relaţiile noastre cu Iugoslavia iar noi ţi-am înmânat personal raportul Comitetului Central deoarece este strict secret.”
A tăcut pentru un moment, încercând să evalueze ce efect au avut cuvintele sale asupra mea apoi a mers mai departe:
„Problema principală este că Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic a examinat chestiunea iugoslavă într-o lumină realistă, având în minte lucrarea trădătoare a lui Beria, iar noi ne-am făcut autocritica în această chestiune.Comitetul nostru Central a ajuns la concluzia că ruperea relaţiilor cu Iugoslavia a fost o greşeală, asta este, am fost pripiţi.”
„În ce sens pripiţi ?!” am întrebat.”La acel moment, s-a făcut o analiză completă, au avut loc lungi şi detaliate discuţii, iar adevăratele cauze ideologice şi politice ale rupturii au fost dezvăluite”
„Principala cauză a rupturii,” a continuat Suslov, „nu a fost de natură ideologică, deşi noi am comis greşeli am arătat cu degetul către iugoslavi. Principala cauză rezidă în calomniile care au fost făcute la adresa iugoslavilor şi în lipsa noastră de înţelegere. Greşelile principiale ale iugoslavilor, trebuiau discutate, susţinute de fapte şi eliminate.
Acest lucru nu a fost făcut.
„Din toate faptele examinate,” a continuat Suslov, „a reieşit că nu există nici o bază pentru a spune că tovarăşii iugoslavi au deviat şi au vândut Iugoslavia, la fel cum nu se poate dovedi că economia iugoslaviei este dependentă de străini.”
„Scuzaţi-mă,” am intervenit, „dar haideţi să nu ne mai întoarcem la acele lucruri care au fost analizate şi decise în 1948 şi 1949. Haideţi să luăm numai corespondenţa dvs. cu liderii iugoslavi în ultimii doi ani. Nu numai în câteva din scrisorile dvs., dar şi iugoslavii înşişi în scrisorile lor, admit că ei au creat strânse şi solide legături cu Vestul. Cum să gândim noi acum evaluarea opusă a acestor chestiuni de către dvs. ?”
„S-au comis un număr de greşeli, dar ele trebuie examinate cu atenţie,” a replicat Suslov, şi a început să înşire o listă de „argumente” pentru a mă convinge că chipurile liderii iugoslavi nu se aflau pe un drum greşit. El a încercat, de asemenea,  să arunce vina pe Beria şi pe Djilas cât şi pe eforturile imperialismului de a-şi anexa Iugoslavia.
„Molotov, la fel, a menţinut o poziţie foarte sectară în această problemă,” a continuat Suslov. Personal a comis greşeli în relaţia statală cu Iugoslavia în timp ce susţinea că tovarăşii iugoslavi sunt cei ce greşesc.Cu toate acestea, Comitetul Central i-a cerut lui Molotov să aducă dovezi că Iugoslavia este pe un drum greşit, iar noi l-am criticat sever pentru această poziţie a sa. În final, el şi-a exprimat solidaritatea cu Comitetul Central.”
Am început să vorbesc şi am făcut o detaliată prezentare a relaţiilor noastre cu conducerea iugoslavă începând cu zilele războiului pentru eliberare naţională. Am menţionat principalele lor activităţi ca agenţie anti-albaneză pe care le întreprind şi pe care le-au întreprins împotriva noastră în mod continuu şi am concluzionat spunând:
„Acestea expuse şi multe alte fapte, una mai gravă ca alta, ne-au convins că Iugoslavia nu se află şi nu s-a aflat pe drumul bun. Dar cu toate acestea, noi am fost şi încă suntem în favoarea dezvoltării de relaţii statale normale cu ei.”
„De acord, de acord!” spuse Suslov. „Trebuie să acţionăm cu inima deschisă. Aceasta este în interesul lagărului socialist; nu trebuie să permitem imperialismului să ne smulgă Iugoslavia.”
La sfârşitul întâlnirii mi-a spus in trecere ca o părere personală:
„În anii din urmă aţi condamnat mulţi inamici acuzaţi de legături ci iugoslavii. Mai uitaţi-vă pe dosarele lor şi reabilitaţi-i pe cei care trebuie reabilitaţi.
„Nu am condamnat niciodată pe cineva pentru nimic,” am răspuns fără menajamente, iar când ne-am despărţit el mi-a recomandat să fiu „mai deschis la minte”.
Era clar de ce mă invitaseră să vin pentru vacanţă. Cu toate acestea, hruşcioviştii nu se mulţumeau numai cu atât. Ei au conceput un plan diabolic pentru a determina partidul nostru să îi urmeze pe linia conciliatorismului cu revizioniştii de la Belgrad. De această dată m-au cazat într-o vilă afară din Moscova, care aşa cum mi-au spus ei aparţinuse lui Stalin. Era o casă simplă, toate camerele principale se aflau la parter, inclusiv cele pentru suita noastră ce erau separate de holul de la intrare printr-o uşă de sticlă. În dreapta se afla camera pentru masă, camera de lucru, şi camera de zi sau de recepţii dotată cu un mobilier foarte sumar din câte îmi amintesc. În stânga traversând un coridor şi o cameră cu stofă în jurul pereţilor intram in camera pentru cinema. Grădina înconjurătoare fusese neglijată iar în ea se aflau foarte puţine flori şi verdeaţă. Nu se aflau copaci pentru umbră, dar construiseră un mic pavilion semicircular cu scaune, susţinut de stâlpi, unde se jucau copiii. In spatele casei se găsea o mică gradină cu legume. Într-una din nopţi am auzit o lovitură puternică în uşa de sticlă ce ducea spre încăperile suitei noastre. Soţia mea, Nexhmije, s-a ridicat în dată, gândindu-se că fiul nostru nu se simte bine, deoarece peste zi căzuse şi se rănise la mână. A ieşit afară, apoi s-a reîntors imediat spunându-mi:
„Era unul din ofiţerii de gardă- Mikoian vrea să-ţi vorbească la telefon.”
Eram adormit şi a, întrebat ce oră este.
„Douăsprezece şi jumătate,” mi-a răspuns Nexhmije.
Mi-am pus ceva pe umeri şi am mers în birou la telefon. Mikoian de la celălalt capăt al firului, fără să-şi ceară scuze pentru ora târzie, a intrat direct în subiect:
„Tovarăşe Enver, tovarăşul Svetozar Vukmanovic-Tempo se află aici în Moscova şi am fost cu el până acum. Tu îl cunoşti pe el şi ar fi bine dacă va-ţi întâlni; el este pregătit să te vadă mâine.
Pentru un timp am rămas tăcut la telefon, în timp ce Mikoian, care nu avusese deloc intenţia să întrebe, a continuat:
„Mâine, deci eşti de acord !” pe un ton de comandă de parcă s-ar fi adresat secretarului de partid din Oblast.
„Cum pot să fiu de acord cu asta, tovarăşe Mikoian,” am spus .”Am vorbit cu tovarăşul Suslov şi i-am expus punctul de vedere al partidului nostru în legătură cu Iugoslavia şi cu Tito.”
Mikoian a început să îndruge un monolog standard despre „Iugoslavia socialistă”, despre Tito care este un „băiat fin”, despre greşelile lui Beria si despre păcatele chipurile comise de Uniunea Sovietică şi de Cominform, iar in  cele din urmă a conchis:
„Trebuie să faci acest pas tovarăşe Enver. Îl cunoşti pe Tempo, discută cu el şi caută să depăşiţi diferenţele care vă separă, este în interesul vostru şi în interesul lagărului socialist…. Aşa că fi de acord pentru mâine.”
„În regulă, sunt de acord pentru mâine,” am replicat scrâşnind din dinţi. M-am întors înapoi în pat, dar eram atât de dezgustat de aceste manevre în spatele scenei şi de aceste decizii arbitrare ce se succedeau încadrându-se în planul trădător al hruşcioviştilor, încât n-am mai putut adormi.
Mă întâlnisem de două ori cu Tempo în Albania în timpul războiului şi de fiecare dată ne certaserăm pentru că  era arogant şi megaloman. A făcut acuzaţii nefondate la adresa războiului nostru şi a poporului care îl purta, sau a făcut propuneri absurde despre- Comandamentul balcanic – fără să arate cum acest comandament putea funcţiona în acele condiţii, in care se comunica cu greutate de la o zona la alta in cadrul aceleaşi ţări, lăsând la o parte motivele ascunse din spatele organizării acelui comandament.
Ce aveam să-i spun lui Tempo acum, după toate acele lucruri pe care Tito, Rankovic şi adjuncţii lor, Velimir Stoynic, Nijaz Dizdarevic, precum şi  agenţii lor  Koci Xoxe şi compania  ni le-au făcut nouă? Trebuia să mai înghiţim şi asta pe deasupra?! M-am răsucit pe toate părţile toată noaptea fără să dorm, gândindu-mă ce este de făcut.
Nu sosise încă timpul să încheiem toate conturile cu revizioniştii hruşciovişti.
A doua zi ne-am întâlnit cu Tempo.Am început să vorbesc despre acele lucruri care avuseseră loc.
„Ce a fost a fost”, a spus şi a început să vorbească despre situaţia din Iugoslavia.
Mi-a spus că ei au reuşit să facă progrese în industrie dar sufereau de lipsa materiilor prime.
„Agricultura noastră este într-o stare foarte proastă,” a continuat, „suntem foarte în urmă, prin urmare ne gândim să alocăm mai multe forţe în acolo. Greşelile pe care le-am făcut în sectorul agricol ne apasă cu greutate.”
El venise să-mi vorbească despre dificultăţile pe care le aveau şi să-mi spună că fuseseră obligaţi să accepte ajutor la rate ale dobânzilor foarte înalte de la ţările occidentale.
„Acum suntem ajutaţi de Uniunea Sovietică iar înţelegerea cu ea decurge foarte bine,” a concluzionat.
De asemenea, eu la rândul meu am vorbit despre progresele pe care ţara mea le-a făcut în decursul acestei perioade, despre dificultăţile pe care le-am avut şi încă le mai avem. Am vorbit despre comisia de la Lacul Ohri, în care discuţiile erau frânate de partea iugoslavă, dar el mi-a spus că nu cunoaşte nimic despre subiect deorece acestea sunt „planurile macedonenilor.”
„Fără doar şi poate, trebuie să ne uităm mai atent la chestiunea Lacului Shkodra unde beneficiul va fi mai mare de partea ambelor părţi, în special de partea voastră,” a adăugat.
Şi aşa a trecut mitingul meu cu Tempo aranjat de sovietici. După miting când m-am întâlnit cu Mikoian şi Suslov, amândoi mi-au zis:
„Ai făcut bine că te-ai întâlnit cu Tempo deoarece ghiaţa s-a spart.”
După ei, muntele de gheaţă creat între noi şi revizioniştii titoişti putea fi spart cu un contact sau cu un miting, noi nu gândeam aşa. Nu exista nici un „dezgheţ primăvăratic” în câmpul ideologic în relaţiile noastre cu Iugoslavia şi nu aveam nici o intenţie să plonjăm în apele murdare ale hruşcioviştilor şi titoiştilor.

Va urma.

luni, 20 septembrie 2010

Hruşcioviştii 11

Iosip Broz Tito

În acest răspuns, fără să ne opunem deschis lui Hruşciov, am subliniat atitudinea noastră permanentă de opoziţie în raport cu revizionismul iugoslav, am accentuat importanţa deciziei Cominformului din 1948 şi 1949 şi am arătat că nu permitem nici o aluzie la reexaminarea poziţiei adoptată în trecut faţă de deviaţionismul conducerii iugoslave.
În replica noastră am contracarat idea lui Hruşciov că „ruperea relaţiilor a împins conducerea iugoslavă în braţele imperialismului” cu teza că liderii iugoslavi înşişi sunt cei care au trădat marxism-leninismul aservindu-şi ţara şi poporul dictatului imperialismului anglo-american, că linia lor antimarxistă este factorul care dăunează în mod grav intereselor vitale ale poporului iugoslav, că ei sunt cei care au scos Iugoslavia din lagărul socialist şi au transformat Partidul Comunist Iugoslav într-un partid burghez, izolat de mişcarea mondială a proletariatului.
În timp am arătat cu claritate aceste  adevăruri, am venit să subliniem ca suntem de acord cu aceste eforturi făcute de partidele comuniste de a salva poporul iugoslav de înrobire şi mizerie, dar am subliniat încă o dată că în opinia noastră liderii iugoslavi au parcurs un lung traseu pe drumul lor antimarxist, drumul supunerii faţă de imperialismul american şi britanic
Prin aceasta i-am spus lui Hruşciov indirect că noi nu suntem de acord cu speranţele şi iluziile nutrite de el faţă de conducerea iugoslavă şi în mod special faţă de „tovarăşul Tito” aşa cum începuse să-l numească. I-am expus lui Hruşciov aceste opţiuni, de asemenea, în următoarea întâlnire pe care am avut-o cu el în 23 Iunie 1954.
Cu toate acestea, el se făcea că nu cunoaşte diferenţele dintre poziţiile noastre în ceea ce priveşte problema iugoslavă. Probabil  că nu dorea să creeze conflicte cu noi chiar de la prima noastră întâlnire. Poate ne subestimase şi nu voia să-şi încarce capul cu opoziţia noastră. Îmi aduc aminte că era plin de euforie şi vorbea cu siguranţa cuiva căruia totul îi merge ca pe roate. Tocmai se întorsese dintr-o vizită fulger din Cehoslovacia (era un maestru  al tuturor felurilor de vizite: fulger, incognito, oficială, prietenească, mult mediatizată, secretă, de zi, de noapte, anunţată, neanunţată, scurtă, lungă, cu suita, singur, etc.).
„În Praga,” mi-a spus „am ridicat problema iugoslavă din nou cu reprezentanţii câtorva partide surori care se aflau acolo.Au fost toţi pe deplin de acord cu mine şi au considerat efortul partidului nostru foarte important.”
Apoi m-a privit drept în ochi şi a adăugat:
„Recent noi, ungurii, bulgarii, românii şi alţii am făcut paşi buni în direcţia normalizării relaţiilor cu Iugoslavia…”
Am sesizat de ce mi-a subliniat asta.A dorit să-mi transmită mesajul: „Vedeţi, noi toţi suntem de acord, deci si voi albanezii trebuie să vă alăturaţi nouă, de asemenea.” I-am spus pe scurt că este o foarte lungă istorie a relaţiilor noastre cu statul şi partidul iugoslav, că conducerea iugoslavă poartă întreaga răspundere pentru ruinarea relaţiilor noastre şi dacă relaţiile albano-iugoslave se află la un nivel foarte scăzut nu este vina noastră ci o consecinţă a poziţiei şi acţiunilor neîncetat antimarxiste şi anti albaneze ale liderilor de la Belgrad.
„Koneşno, koneşno !” (Desigur, desigur.) a spus Hruşciov ridicându-se în picioare şi am înţeles că nu dorea să meargă mai departe cu discuţia despre această problemă.
„Noi am luat toate măsurile,” a spus. „Mâine ambasadorul nostru în Iugoslavia se va duce să-l întâlnească pe Tito în Brioni. Noi credem că sunt mari şanse să ne atingem obiectivul. Dacă nu vom obţine nimic,” a spus el în concluzie, „atunci vom apela la alte metode.” Aşa a început idila dintre Hruşciov şi Tito. Câteva zile mai târziu Hruşciov şi-a aşternut opiniile şi „concluziile” despre „noua analiză” a problemei iugoslave într-o scrisoare către Tito. Acesta, desigur, a fost foarte încântat de faptul că lucrurile au fost dezvoltate de Hruşciov chiar aşa cum el a prevăzut, dar ca o vulpe bătrână ce era, nu s-a dovedit atât de naiv încât să cadă în braţele lui Hruşciov. Din contră, a planificat şi a lucrat să se asigure că Hruşciov, care a fost primul care a dat înapoi, va fi şi primul care îşi va cere scuze public în Belgrad. Mai mult, Tito era băgat până la gât în noroiul imperialismului, era legat de mâini şi de picioare, prin urmare dacă va trebui să vorbească despre „socialism”şi ”marxism” o va face numai cu aprobarea stăpânilor săi din Vest şi mai cu seamă a imperialiştilor americani. După ce l-a lăsat pe Hruşciov să stea ca pe ghimpi pentru ceva timp, cu scopul de a-l face să joace după muzica sa, Tito i-a răspuns tot în scris la mijlocul lui August 1954.
Esenţa scrisorii revizioniştilor de la Belgrad a fost mai mult sau mai puţin aceasta: Sunt încântat că tu, Nichita Hruşciov, dai dovadă că eşti un om rezonabil şi deschis la minte, dar mergi un pic mai departe, exprimă public noul curs al reconcilierii şi prieteniei. Noi iugoslavii suntem de acord să ne reconciliem cu voi, i-a spus Tito lui Hruşciov, dar precum ştii, avem noi prieteni cu care suntem in relaţii puternice şi adânci, prin urmare reconcilierea cu voi „trebuie să se dezvolte în direcţia care corespunde politicii noastre de cooperare internaţională” ceea ce înseamnă că legăturile Iugoslaviei cu imperialismului nu vor avea de suferit ci chiar se vor întări pe viitor.
Şi aşa mai departe, pe un ton dictatorial, Tito nu s-a sfiit să-i pună lui Hruşciov o serie de condiţii în vederea viitoarei lor colaborări:
Unu, Tito a solicitat ca partea sovietică să lucreze din greu pentru eliminarea „elementelor negative” şi înlăturarea obstacolelor  care au exercitat o influenţă în ruptura din 1948 şi, evident, „maestrul” din Belgrad a cerut ca întreaga linie corectă şi principială a Cominformului, a lui Stalin, şi a celorlalte partide muncitoreşti să fie revizuită.
Doi, viitoarea reconciliere, a dictat Tito, nu trebuie să implice „unanimitate completă în evaluarea şi poziţionarea faţă de diverse evenimente”, prin urmare, hai să ne reconciliem, dar fiecare din noi va acţiona pe cont propriu, în acord cu propriile idei.
Trei, drumul pe care îl urmăm şi drumul pe care îl urmaţi în construcţia „socialismului”, este chestiune de decizie internă a fiecărei părţi şi nu trebuie să influenţeze normalizarea relaţiilor reciproce. Deci eu voi construi un „socialism specific” iar voi trebuie să acceptaţi asta fără comentarii.
Patru, cauza conflictului, a spus Tito, nu a fost nici Beria nici Djilas. Cauzele sunt mai adânci, deci, voi, sovieticii şi aliaţii voştri trebuie să abandonaţi complet linia adoptată în timpul lui Stalin, trebuie să renunţaţi la vechile voastre principii, pentru că în acest fel cauzele conflictului vor fi depăşite în mod automat.
În final, Tito a respins propunerea lui Hruşciov a unei întâlniri bilaterale la vârf, condiţionând-o de  „obţinerea unor succese preliminare în direcţia normalizării”. Concluzia era foarte clară: dacă tu vrei să te întâlneşti cu mine şi să ajungi la un acord, trebuie să păşeşti mai departe pe cursul pe care l-ai propus, trebuie să acţionezi mai rapid şi mai hotărât în Uniunea Sovietică şi în celelalte ţări aliate Uniunii Sovietice pentru a răspândi şi a extinde acest „nou” curs ce îl va înlocui pe cel vechi.
Iar Hruşciov, uneori resentimentar, uneori entuziast în acţiunile sale, a început să pună în aplicare cu zel condiţiile şi ordinele lui Tito. 
În rândurile noastre care urmăream acest proces cu atenţie şi îngrijorare, au crescut suspiciunile că aceasta linie va conduce Uniunea Sovietică pe un drum antimarxist. Zi de zi deveneam mai convinşi că Hruşciov acoperă un joc diabolic cu clovneriile sale.Vedeam că el micşorează prestigiul Partidului Comunist Sovietic şi al statului prin îngenuncherea în faţa lui Tito. Priveam acest lucru cu regret, dar, cu toate acestea, îmbunătăţirea relaţiilor sovieto-iugoslave era o problemă internă a celor două ţări, iar noi nu ne puteam amesteca in deciziile lor. Cu toate acestea, nu am fost şi nu am putea fi niciodată să în acord cu eforturile sale de a şterge trecutul cu buretele şi de a trata cauzele şi motivele pentru condamnarea revizionişti Iugoslave ca ceva complet diferit de ceea ce erau în realitate. În acelaşi chip, nu puteam fi de acord să devenim partenerii lui Hruşciov in acest joc politic dubios şi periculos în acelaşi timp. Ceea ce românii, ungurii şi bulgarii au făcut era treaba lor. Dinspre partea noastră nu aveam de gând să ne îmbrăţişăm şi să ne pupăm cu titoiştii.
În afară de propriile sale convingeri revizioniste, Hruşciov, fără nici un fel de dubiu, a fost influenţat de Tito pe calea antimarxistă. Acesta nu a dorit să se plece in faţa lui Hruşciov , prin urmare a persistat în cererea sa ca Hruşciov să-şi facă autocritica în „Canossa” (Belgrad) pentru ca apoi să vină şi să îngenuncheze înainte-i. Şi aşa s-a întâmplat. După un an de contacte publice şi secrete prin intermediul diverşilor trimişi speciali, după un intens şi foarte intim schimb de scrisori între „tovarăşul Hruşciov” şi „tovarăşul Tito”, în sfârşit, în Aprilie 1955, Tito i-a trimis veşti bune iubitului său că este gata pentru mariaj şi l-a invitat să ţină „ceremonia de nuntă” ori pe un vas pe Dunăre, ori dacă el este de acord, la Belgrad. În opinia noastră, a continuat kralj-ul (regele) Belgradului, „mitingul trebuie să fie deschis şi public”.
Hruşciov abia aştepta sa alerge la Belgrad unde la pupat şi îmbrăţişat pe Tito, şi-a făcut autocritica şi a hotărât să şteargă „acumulările trecutului” pentru a deschide o „nouă epocă de prietenie şi colaborare între cele două popoare şi partide”.
Partidul nostru a condamnat vizita lui Hruşciov la Belgrad şi în special decizia sa de a-l absolvi de orice vinovăţie pe Tito. Cu doar două sau trei zile înainte de a porni spre „Canossa”, Hruşciov ne-a informat despre pasul pe care urma să-l facă, dar noi ne aşteptam la asta, deoarece apele in care se scalda Hruşciov nu-l puteau duce decât spre acest liman. A merge sau a nu merge la Belgrad, aceasta era chestiunea lui şi trebuia lăsat să facă cum doreşte. Ceea ce ne-a revoltat şi perturbat profund a fost anunţul din aceiaşi scrisoare că el a decis să anuleze injusta decizie a Cominformului din Noiembrie  1949, în legătură cu condamnarea Iugoslaviei, de comunicare a acestei noi decizii lui Tito şi de publicare a ei în organul de presă „Pentru o pace de durată, pentru democraţie populară”.
În acest comunicat, Hruşciov a spus că partidele muncitoreşti şi comuniste care erau membre ale Cominformului, au reexaminat chipurile problema celei de a treia rezoluţii a mitingului Cominformului asupra problemei iugoslave adoptată în Noiembrie 1949 şi au decis că acuzaţiile la adresa conducerii iugoslave cuprinse in ea trebuie considerate fără fundament, iar rezoluţia Cominformului asupra chestiunii iugoslave trebuie anulată.
Am scris o scrisoare adresată Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice asupra acestei chestiuni şi a protestat aspru.O asemenea decizie cu privire la un inamic al internaţionalismului comunist, care a fost condamnat unanim de toate partidele, nu putea fi luată unilateral de Partidul Comunist Sovietic, fără consultarea celorlalte partide, inclusiv a noastră.Celelalte partide s-au supus deciziei lui Hruşciov şi dorinţei lui Tito ca, după Hruşciov,  liderii partidelor din lagărul socialist să meargă la Belgrad, pentru a săruta mâna lui Tito şi a-şi cere scuze. Dej şi compania au fost acolo, noi nu. Am continuat lupta contra revizioniştilor.A fost în zadar pentru Levichkin, ambasadorul sovietic la Tirana, să vină şi să încerce să ne determine să ne retragem opoziţia.
L-am primit pe Levichkin şi încă o dată i-am expus şi lui ceea ce scrisesem in scrisoarea adresată conducerii sovietice.
Printre alte lucruri am spus: „Partidul Comunist al Uniunii Sovietice ne-a spus să ne exprimăm opinia sincer şi deschis, ca internaţionalişti, asupra unei chestiuni care are de a face cu linia partidului nostru. Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice ne-a informat în avans şi a căutat opinia noastră, de asemenea, în toate chestiunile care au de a face cu politica comună în legătură cu Iugoslavia. Am studiat cu mare atenţie opţiunile conducerii sovietice, ne-am exprimat opiniile asupra problemelor în discuţie şi aşa cum ştii, am fost de acord cu eforturile care ar trebui făcute pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Iugoslavia.”
„Dar în răspunsul vostru de ieri v-aţi opus noului demers al tovarăşului Hruşciov”, a spus Levichkin.
„Da,” am spus, „şi avem motive pentru aceasta. Noi gândim că în legătură cu problema iugoslavă sunt multe diferenţe intre conţinutul scrisorilor mai vechi al conducerii sovietice şi această ultimă scrisoare.”
„La ce diferenţe vă referiţi ?” m-a întrebat Levichkin „Cred că viziunea partidului meu nu s-a schimbat.”
„Haideţi să ne uităm,” am spus şi am luat scrisorile conducerii sovietice.”Aici, de exemplu, în scrisoarea din 4 Iunie 1954, conducerea voastră scrie: [Reexaminând materialele care au de a face cu istoria rupturii relaţiilor dintre Partidul Comunist Iugoslav şi partidele comuniste şi muncitoreşti, ca şi părăsirea pe cale de consecinţă de către Iugoslavia a lagărului socialist, Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice înţelege că nucleul de conducere al Partidului Comunist Iugoslav s-a îndepărtat serios de la marxism-leninism, a alunecat treptat într-o poziţie naţional-burgheză, lansând atacuri la adresa statului sovietic.
Liderii Partidului Comunist Iugoslav, pentru a atrage atenţia Uniunii Sovietice, au extins, de asemenea, politica lor ostilă şi asupra ţărilor cu democraţie populară, faţă de care, până la ruperea relaţiilor şi-au menţinut o politică arogantă şi distantă, în timp ce căutau pentru ei înşişi recunoaşterea unor priorităţi şi merite speciale pe care nu le aveau.]”
„Scrisoare de asemenea subliniază,” i-am spus lui Levichkin „că critica partidelor comuniste şi muncitoreşti făcută deviaţionismului naţionalist iugoslav şi altor deviaţii de la linia marxist-leninistă a fost necesară şi complet corectă. Ea a contribuit la călirea partidelor comuniste şi muncitoreşti sub aspect marxist, la întărirea vigilenţei comuniştilor şi la educarea lor în spiritul internaţionalismului proletar.”
„Este adevărat,”  a murmurat Levichkin.
„Chiar după efortul iniţial al conducerii sovietice de a îmbunătăţii relaţiile cu Iugoslavia,” am continuat, „conducerea iugoslavă a persistat pe vechiul său curs şi numai cu două sau trei luni în urmă, în Februarie anul acesta, sovieticii ne-au scris că „conducerea Partidului Comunist Iugoslav este serios legată de lumea capitalistă în relaţiile sale politice şi economice.””
„Este adevărat, asta e adevărat!”, a repetat Leviichin cu voce joasă.
„Apoi cum s-a schimbat această opinie şi poziţie sovietică faţă de o problemă de aşa o mare importanţă atât de surprinzător şi rapid ?!” am întrebat. „Şi cum au putut lua atât de uşor o decizie unilaterală cum ar fi aceea de a anula decizia din 1949 a Cominformului ?!”
„Biroul nostru politic a discutat pe problema pe care a-ţi ridicat-o in scrisoarea voastră din 23 Mai cu mare atenţie şi responsabilitate, iar în răspunsul nostru adresat tovarăşului Hruşciov am exprimat sincer şi deschis opiniile noastre”
„Unu, noi considerăm că linia generală, principalul conţinut şi principiul rezoluţiei din Noiembrie 1949 a Cominformului sunt corecte iar  conţinutul rezoluţiei nu ar trebui separat de rezoluţia din Iulie 1948. Experienţa zilnică a partidului nostru în relaţia cu iugoslavii, atât înainte de ruptura din 1948 cât şi după până azi, confirmă această corectitudine.”
„Doi, procedura care se propune a fi urmată pentru anularea hotărârii din Noiembrie 1949 a Cominformului, nu ni se pare a fi corectă. Ni se pare că timpul prea scurt acordat partidelor comuniste şi muncitoreşti, membre ale Cominformului, pentru a-şi exprima punctul de vedere în legătură cu conţinutul scrisorii voastre este inadecvat pentru a decide într-o problemă atât de importantă. În opinia noastră, o decizie atât de rapidă într-o problemă de majoră importanţă principială, fără o analiză completă mai întâi, împreună cu toate partidele interesate în chestiune, şi mai mult, publicarea acestei decizii în presă şi anunţarea sa în discuţiile de la Belgrad, nu este numai prematură, dar poate să genereze un serios haos în orientarea generală cu privire la Iugoslavia.”
„Partidul nostru se luptă de şapte ani să implementeze linia sa generală cu privire la Iugoslavia, care este fundamentată pe rezoluţia Cominformului şi aprobată de primul congres al partidului nostru. Suntem convinşi că linia generală a partidului nostru cu privire la Iugoslavia este corectă, dar chiar dacă ne-am gândi  la un moment dat că aceasta ar necesita o schimbare, pentru aceasta ar fi necesară convocarea congresului partidului, sau cel puţin o conferinţă a partidului, iar schimbarea ar putea fi efectuată numai după o analiză completă a liniei generale a tuturor partidelor comuniste şi muncitoreşti cu privire la Iugoslavia, la fel ca şi a deciziilor şi concluziilor Biroului de Informaţii.”
„Prin urmare,”i-am spus lui Levichkin în concluzie „noi propunem ca problemele ridicate in recenta scrisoare a conducerii sovietice să fie analizate la un miting al partidelor participante la Cominform, în care partidul nostru, de asemenea, să poate participa şi vorbi. Numai aşa poate fi luată o decizie comună în această chestiune”
Levichkin, care se îngălbenise la faţă în timp ce mă asculta, a încercat să mă convingă să-mi schimb opiniile, dar când a văzut că insist s-a retras.
„Voi raporta ceea ce mi-aţi spus conducerii partidului.”
„Noi am scris tot ce v-am spus în scrisoarea noastră către tovarăşul Nichita Hruşciov,” am concluzionat, „dar va-m repetat şi dumneavoastră, pentru a vă clarifica,de asemenea, ce anume ne împiedică să adoptăm această poziţie.”

Va urma.

luni, 13 septembrie 2010

Hruşcioviştii 10

CAPITOLUL 4
Piatra de încercare

Hruşciov pune ochii pe Iugoslavia. Primul semn al flirtului:scrisoarea sovietică din iunie 1954. Hruşiov blamează Cominformul în problema trădării conducerii iugoslave. Schimburi intense de scrisori cordiale între Hruşciov şi Tito. Hruşciov decide să-i reabiliteze pe renegaţi. Opoziţia noastră netă: scrisorile de mai şi iunie 1955. Convorbiri cu ambasadorul Levichkin: „Cum poate fi luată o asemenea decizie atât de uşor şi atât de unilateral ?” Invitaţie insistentă de a merge in Uniunea Sovietică în vacanţă. Întâlnire cu Suslov. Mikoian telefonează la miezul nopţii: „Întâlniţi-vă cu Tempo, renunţaţi la neînţelegeri” Întâlnire cu S.V. Tempo.

Toate aceste lucruri care s-au petrecut în Uniunea Sovietică după moartea lui Stalin au îngrijorat partidul nostru şi conducerea sa. Desigur, în acea perioadă, în special înaintea celui de al 20-lea congres, suspiciunile noastre erau bazate pe fapte izolate pe care liderii sovietici le acopereau cu torente de demagogie.
Oricum, poziţia pe care ei au avut-o în întâlnirile cu noi, actiunile lor în interior şi afară ne-au îngrijorat. În particular flirtul lui Hruşciov cu Tito era neplăcut pentru noi.Noi, am continuat să luptăm cu revizionismul iugoslav titoist cu deplină severitate şi să apărăm linia marxist leninistă a lui Stalin şi a Cominformului vizavi de conducerea iugoslavă revizionistă. Nu am făcut acest lucru numai cât Stalin s-a aflat în viaţă, ci şi în perioada de tranziţie în care Uniunea Sovietică a intrat după moartea lui Stalin, când Hruşciov a triumfat cu puciul său şi făcea legea acolo, la fel ca şi după căderea lui Hruşciov. Iar această poziţie o vom menţine totdeauna faţă de revizionismul iugoslav până la distrugerea sa totală ideologică şi politică.
Urmăream fiecare acţiune a lui Hruşciov cu mare vigilenţă şi atenţie.Pe de o parte am văzut că nimic nu fusese spus împotriva lui Stalin, că se vorbea despre unitatea lagărului socialist condus de Uniunea Sovietică, că Hruşciov vorbea împotriva imperialismului american în termeni „duri” şi făcea câteva critici superficiale la adresa titoismului, în vreme ce pe de altă parte, flutura steagul alb al reconcilierii şi al resemnării. În această situaţie noi am urmat un curs prietenesc faţă de Uniunea Sovietică, luptând pentru apărarea şi întărirea acestei prietenii şi aceasta nu ca o chestiune de tactică ci ca o chestiune de principiu. Cu toate acestea, nu am aprobat acţiuni greşite şi deviaţii de la linie necivilizate atunci când au apărut.
Pentru noi, lupta împotriva imperialismului american şi a titoismului iugoslav a constituit piatra de încercare pentru a evaluarea politicii lui Hruşciov şi a hruşcioviştilor din punct de vedere marxist. În fapt Hruşciov predica împotriva capitalismului şi a imperialismului american, dar nu puteam agrea acea jumătate de duzină de întâlniri zilnice şi recepţii cu tot felul de senatori americani, multi-milionari şi oameni de afaceri. Hruşciov devenise un clovn care se producea toată ziua şi în fiecare zi, aducând atingere demnităţii Uniunii Sovietice.
„Avem piciorul în gâtul inamicilor noştri externi, pe cei care mişcă îi putem transforma în cenuşă cu ajutorul bombelor atomice”, se lăuda în discursurile sale de dimineaţă până seara. Tactica sa urmărea să creeze euforie înăuntrul ţării, să-şi construiască prestigiul în ochii popoarelor ţărilor cu democraţie populară şi indiferent de cuvintele lui bombastice să sugereze americanilor şi lumii întregi: „Nu mai suntem pentru o revoluţie proletară mondială, dorim să colaboram strâns cu voi, avem nevoie de voi şi trebuie să înţelegeţi că ne-am schimbat culoarea şi facem o majoră schimbare de direcţie. Avem dificultăţi în a face această mutare, prin urmare, trebuie să ne ajutaţi într-un fel sau altul.”
In problema iugoslavă, care a fost clară pentru noi, şi de aceea nu ne-am modificat punctul de vedere, Hruşciov a fost oscilant şi schimbător, cu momente de creştere si descreştere mareice. Hruşcioviştii uneori se ocărau cu liderii iugoslavi pentru ca altă dată să se sărute. Când se înjurau cu liderii titoişti, revizioniştii sovietici spuneau că noi avem dreptate, când se pupau cu ei cautau să ne facă pe noi să ne înmuiem opoziţia faţă de revizionismul titoist.
Hruşciov îşi fixase ochii pe conducerea iugoslavă şi dorea cu orice preţ, dacă nu să-i subjuge, să-i aducă de partea sa. Desigur, în Tito văzuse deopotrivă un aliat ideologic şi un lider pe care ar fi putut să-l ia sub aripa sa protectoare de frate mai mare. Cu alte cuvinte,Tito îi era foarte drag lui Hruşciov pentru că el fusese primul care îl atacase pe Stalin şi respinsese marxism-leninismul. În această direcţie ei erau in complet acord, dar în timp ce şeful de la Belgrad îşi exprimase deschis opţiunile antistaliniste, Hruşciov preferase să şi le mascheze. În arena internaţională Tito a devenit un comunist drag imperialismului american şi capitalului mondial, care il sprijineau generos cu credite şi ajutoare, aşa că el urla împotriva regimului sovietic şi a statului sovietic în timp ce vindea Iugoslavia capitalului străin.
Hruşciov a dorit să-l manevreze pe Tito în favoarea sa, astfel încât acest agent american de la Belgrad să-şi domolească tonul împotriva regimului sovietic şi să-şi reducă marea ardoare în subminarea influenţei sovietice în ţările cu democraţie populară, să răspândească ideile sale revizioniste în Iugoslavia şi să strunească conducerea iugoslavă din orientarea faţă de stilul de viaţă occidental şi faţă de capitalul american.
Dinspre partea sa, Tito visa demult schimbarea epicentrului conducerii aşa-zisului comunism de la Moscova la Belgrad, şi înlocuirea Moscovei cu Belgradul in Estul şi Sud-Estul Europei. Schema lui Tito nu realizase progrese din momentul în care el a rupt-o cu Stalin care a detectat şi a atacat aspru lucrarea diabolică a acestui renegat. Având asistenţă din partea americanilor Tito a scos acest plan din nou atunci când a văzut că Nichita Hruşciov şi grupul său zdrobesc munca lui Lenin şi Stalin.
Intre cei doi şefi ai revizionismului modern. Hruşciov şi Tito, s-a dezvoltat o lungă şi complexă confruntare, uneori gentilă, uneori dură, uneori cu atacuri şi injurii, iar alteori cu flatări şi zâmbete. Dar, indiferent de cuvintele şi sloganurile pretins marxiste, indiferent de promisiunile lui Hruşciov că el luptă pentru readucerea lui Tito pe poziţii marxist-leniniste, deopotriva când s-au certat s-au când s-au îmbrăţişat, nu au acţionat niciodată pe baza ori în interesul marxism-leninismului.Fiecare din aceşti doi fraţi în revizionism au acţionat pentru a se subjuga unul pe altul în propriul interes de pe poziţiile anti-comunismului.
Partidul nostru a urmărit acest proces, pas cu pas cu maximă vigilenţă. Pe măsură ce acest proces se dezvolta, partidul nostru a devenit şi mai convins de ceea ce era Hruşciov şi hruşciovismul şi ce reprezentau ei în Uniunea Sovietică, în mişcarea comunista internaţională.
Noi am primi primul semnal de modificare a cursului vechii politici sovietice faţă de revizionismul iugoslav în Iunie 1954.
In timpul zilelor în care ne aflam la Moscova, conducerea sovietică ne-a înmânat o lungă scrisoare, semnată de Hruşciov, adresată comitetelor centrale ale partidelor surori, în care ei ne informau despre concluzia la care ajunsese conducerea sovietică vizavi de problema iugoslavă. Deşi scrisoarea era datată 4 Iunie, iar noi ne-am aflat la Moscova timp de câteva zile pentru ca pe 8 Iunie să încheiem discuţiile oficiale cu principalii lideri sovietici, ei nici măcar nu ne-au menţionat importantele probleme ridicate în scrisoare.
Aparent, Hruşciov, care era foarte conştient de poziţia fermă şi neclintită a noastră în raport cu trădători de la Belgrad, a vrut să acţioneze în privinţa noastră treptat şi cu prudenţă.
Distorsionând adevărul istoric, Hruşciov şi compania au ajuns la concluzia că ruperea Iugoslaviei de lagărul socialist şi „izolarea clasei muncitoare iugoslave de mişcarea muncitorească internaţională” au fost în întregime datorate „ruperii relaţiilor dintre PCI şi mişcarea comunistă internaţională” în 1948. După opinia lor poziţia adoptată in 1948 şi 1949 în raport cu Partidul Comunist Iugoslav a fost greşită deoarece această poziţie ar fi forţat chipurile „cercurile conducătoare din Iugoslavia să se apropie de SUA şi Marea Britanie (!)”, „să încheie un pact politico-militar cu Grecia şi Turcia” (Pactul Balcanic) , „să facă o serie de concesii serioase capitalismului”, „să acţioneze in direcţia restaurării capitalismului”, etc.
Pe scurt, după Hruşciov, în vreme ce Cominformul a luat o poziţie severă faţă de Iugoslavia, aceasta din urmă , fie din resentiment, fie din propria sa dorinţă, s-a dus şi s-a vândut pe sine imperialismului, ca mireasa care a mers să se culce cu morarul în ciuda soacrei.
Mergând pe această logică a lui Hruşciov, atunci când partidul nostru a intrat în confruntare deschisă şi a rupt toate legăturile cu revizionismul hruşciovist, ar fi trebuit să se vândă pe sine împreună cu întreaga ţară imperialismului, deoarece altă cale nu există!
Iar noi am auzit acest lucru mai târziu din gura lui Hruşciov care ne-a acuzat că „ne-am vândut imperialismului pe 30 de arginţi.”! Aceasta nu este decât logică capitalistă antimarxistă. Partidul nostru s-a opus revizionismului hruşciovist eroic, aşa cum s-a opus şi revizionismului iugoslav, dar nu s-a vândut şi nu se va vinde pe sine imperialismului sau altcuiva, pentru că atâta timp cât partidul nostru se consideră pe sine şi se respectă pe sine ca un partid marxist-leninist autentic, indiferent de ce situaţii vor interveni, nu va admite să se vândă sau să fie cumpărat, ci îşi va urma cu hotărâre cursul său de luptă fără compromisuri împotriva imperialismului, revizionismului, reacţiunii.
Deci, chiar dacă conducerea iugoslava ar fi fost condamnată pe nedrept în 1949, aşa cum afirma Hruşciov, nimic nu justifică căderea sa în braţele imperialismului.Dimpotrivă, faptul că ea şi-a întărit contactele şi legăturile cu imperialismul şi cu reacţiunea mondială, dovedesc foarte clar că Stalin, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, Cominformul, partidul nostru şi toate celelalte partide au avut dreptate când i-au demascat şi condamnat.
Dar Nichita Hruşciov, consecvent în decizia sa de reabilitare a revizioniştilor iugoslavi, acuză Cominformul, desigur fără a-i pomeni numele, că în 1948 şi 1949, „nu toate posibilităţile au fost exploatate până la sfârşit…,nu au fost depuse eforturi pentru a rezolva problemele deschise şi neînţelegerile”, lucru care în acord cu el „ar fi evitat îndreptarea Iugoslaviei către lagărul duşman”. În scrisoarea pe care ne-o înmânase, Nichita Hruşciov a mers atât de departe încât să afirme deschis că „multe din problemele care au cauzat diferenţele dintre Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi Partidul Comunist Iugoslav …, nu constituie un motive serioase de dispută şi chiar şi neînţelegerile care au apărut ar fi putut fi rezolvate. Nimic nu ar fi putut prilejui o plăcere mai mare lui Tito şi conducerii iugoslave. Cu o singură trăsătură de condei, Hruşciov a anulat marile probleme de principiu care au stat la baza luptei cu revizionismul iugoslav, descriindu-le ca „motive neserioase” şi „neînţelegeri” şi deci, urma să ne cerem iertare deoarece îi atacasem pentru fleacuri.
Dar cine era de vină pentru aceste „neînţelegeri” ? În această scrisoare Hruşciov nu ataca Cominformul, pe Stalin, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice sau alte partide care au sprijinit Cominformul în 1949, numindu-i. Aparent considera că este prea devreme pentru acest atac. Iar cel ce a fost găsit vinovat dinspre partea sovietică a fost Beria, care cu acţiunile sale a cauzat „justificabile insatisfacţii în rândurile conducerii iugoslave”, şi Djilas de partea iugoslavă (care fusese condamnat de Tito între timp), şi care „propagase deschis lichidatorismul” şi fusese „un activ partizan al orientării ţării către Occident”, etc. !
Deci, în acord cu Hruşciov, problema iugoslavă era cât se poate de simplă. Ruptura cu Iugoslavia fusese bazată nu pe un motiv real ci pe un pretext fabricat, aşa că: „v-am acuzat pentru nimic iar vinovaţii au fost găsiţi: Beria de partea noastră, Djilas de partea voastră. Acum, amândouă părţile i-au condamnat pe aceşti inamici, prin urmare, tot ce avem de făcut este să ne pupăm şi sa uităm de trecut.”
Cât de uşor acest clovn a jonglat cu problema ! Dar noi, comuniştii albanezi, care am luptat mai mult de zece ani cu dinţii şi cu unghiile cu clica trădătoare de la Belgrad, care am experimentat pe pielea noastră acţiunile lor diabolice rezistând curajos nu puteam şi nu vom putea fi vreodată de acord cu această soluţie la chestiunea iugoslavă.Totuşi, eram încă în 1954.Atacul deschis la adresa lui Stalin nu fusese încă lansat. Nimic rău despre Stalin nu fusese spus in mod explicit, Hruşciov încă făcea uz de o demagogie vicleană, abil deghizată, în ochii noştri Uniunea Sovietică păstra încă culorile din timpul lui Stalin, deşi un pic cam stinse. Dar ceea ce ne-a tulburat cel mai profund la această scrisoare a fost declaraţia lui Hruşciov că tot ce a făcut a fost „în favoarea marxism-leninismului şi a socialismului”, că în noua lor viziune a problemei iugoslave, conducerea sovietică şi celelalte partide surori nu au alt scop decât „zădărnicirea planurilor imperialiştilor anglo-americani şi utilizarea tuturor posibilităţilor de întărire a influenţei lor asupra poporului Iugoslav”, „a exercitării unei influenţe pozitive asupra clasei muncitoare iugoslave”, etc.
El a adăugat, de asemenea, că eforturile părţii sovietice, ale altor partide surori şi ţări de democraţie populară vor servi ca un nou pas pentru a testa „cât de pregătită şi cât de determinată este conducerea iugoslavă de a păşi pe drumul socialismului”.
Toate aceste lucruri ne-au determinat să fim foarte atenţi şi precauţi în replica noastră. În timpul acelor zile în care ne aflam la Moscova, tovarăşul Hysni, alţi tovarăşi din delegaţie împreună cu mine am discutat problema pe lung şi în final am dat replica noastră conducerii sovietice în scris.

Va urma.