Arestarea lui Dan Diaconescu pentru şantaj şi ameninţare dovedeşte încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de mult a decăzut, şi în ce mocirlă morală, ideea de presă în România. Pentru libertatea de exprimare s-a vărsat sânge tânăr şi nevinovat pe caldarâmul Pieţei Universităţii în 1989. Aceasta a fost una din revendicările majore ale mişcării decembriste.
Am ieşit cu toţii în stradă pentru a ne putea exprima liber, fără cenzură, fără teamă, pentru asta am înfruntat gloanţele, nu pentru lichidarea socialismului, nu pentru introducerea şomajului, nu pentru introducerea inegalităţilor sociale abisale, nu pentru predarea ţării imperialismului occidental, nu pentru ca un jurnalist sau altul, fără scrupule fără etică şi fără Dumnezeu, să poată aduna în timpul scurs de atunci yahturi pe riviera franceza, rolls-royce-uri, vile în Primăverii, blocuri în Băneasa şi în străinătate, sume uriaşe în conturi în timp ce majoritatea romanilor sunt aduşi în pragul disperării şi înfometării de politicile antinationale şi de curbele de sacrificiu. Cei ce s-au jertfit pentru libertate nu şi-au putut închipui nici măcar o secunda că ceea ce cereau plătind cu preţul vieţii lor se va transforma într-un coşmar insuportabil, că ea, libertatea oferită de capitalism, va înghiţii cum înghite o baltă stătută un pumn de sare, orice virtute, orice tresărire de conştiinţă, orice răbufnire de demnitate.Cei ce au urcat treptele carierei jurnalistice pe cadavrele celor căzuţi în decembrie în acea atmosfera de entuziasm şi încredere, printre ei numărându-se şi tânărul caracalean Dan Diaconescu, agitând flamura libertăţii presei, pozând în eroii lumii noi ce se dorea o lume a transparenţei şi a adevărului, s-au dovedit aproape toţi nişte carierişti ordinari, nişte oportunişti de joasa speţă, nişte arivişti bolnavi de imagine şi de adulaţie publică.
Presa creată de ei, după chipul şi asemănarea lor, după caracterul lor strâmb, după sufletul lor măcinat de ambiţii de parvenire şi ros de invidie fata de talentul autentic, turnată în formele capitalismului corporatist şi decadent este ceea ce avem astăzi înaintea ochilor. O uriaşă maşină a îndobitocirii, a spălării creierelor, a manipulării,a dezinformării, a trecerii sub tăcere premeditată, a pervertirii şi falsificării valorilor morale, finanţată din şantaj, ameninţare, troc politic. Ea este chipul în oglinda a clasei burghezo-politice ce se află la cârma României de doua decenii.
Dan Diaconescu, mogulul presei de scandal, cu aerul unui tânăr nevinovat şi parca surprins de agitaţia oamenilor mari din jurul sau, condus de mascaţi şi ridicând mâinile încătuşate deasupra capului ca un trofeu, a intrat zâmbind mefistofelic în clădirea tribunalului. Aici se va răfui cu o justiţie coruptă, clientelară, a cărei independenţă şi echidistanţă nu sunt decât vorbe în vânt. În sanctuarul justiţiei unde păşeşte acum mândru mogulul, zeiţa dreptăţii a fost detronată de zeul ban, apostazia slujitorilor ei făcându-se fără freamăt, fără zbucium, fără mustrări de conştiinţă.
Probele împotriva lui Dan Diaconescu sunt şubrede, inconsistente, lipsite de substanţă, simple vorbe. Din 2002 bossul incontestabil al ziaristicii pestilenţiale, idolul babelor şi al lumpenproletariatului, nu a semnat o singura hârtie, nu a pus o singura ştampila, şi desigur, a vorbit la telefon într-un cod indescifrabil, impenetrabil. Reţinându-l justiţia comite o regretabila eroare formala, dar ce uriaş act de Justiţie şi Dreptate profundă se înfăptuieşte în acelaşi timp. Dreptate divina !
După dreptul burghez Dan Diaconescu este nevinovat. El se constituie într-un capitalist onest a cărui avere fabuloasa nu trebuie justificată după legile statului român.
După justiţia proletară ce va să vină, aceiaşi cu justiţia divina, Dan Diaconescu merită condamnat pentru subminarea fiinţei morale a poporului roman prin falsificarea modelelor, valorilor, normelor şi ideilor morale, manipularea, dezinformarea şi înşelarea încrederii telespectatorilor în scopul distragerii atenţiei acestora de la problemele cu adevărat importante ale tarii, de la matrapazlâcurile şi marile fraude ale conducerii politice săvârşite în dauna buzunarului celor ce muncesc, trecerea sub tăcere în mod vinovat a marilor subiecte tabu cum ar fi: suprimarea independentei României după 1989, colonizarea României de către capitalul financiar străin şi consecinţele ei nefaste, prezenţa militară românească pe teritoriile altor ţări ca Afganistan, Irak etc. soldată cu pierderi de vieţi, în războaie care nu au nici o legătură cu poporul nostru ci numai cu imperialismul american, demascarea neocolonialismului economic occidental, batjocorirea şi compromiterea definitivă a ideii de presă liberă pentru care s-a murit în decembrie, însuşirea prin mijloace ilicite, frauduloase a unei averi de nabab în sumă de 33 de milioane de euro în timp ce telespectatorii săi în marea lor majoritate se lupta cu sărăcia şi mizeria cea mai neagra.
vineri, 25 iunie 2010
marți, 8 iunie 2010
Exportul de capital
„România trebuie să îşi corecteze deficitul bugetar şi să meargă mai departe cu reformele pentru a avea o economie mai flexibilă, care să atragă investitorii străini, dacă vrea să iasă cu bine din criza globală, spune Nouriel Roubini, unul dintre cei mai titraţi economişti ai momentului la nivel mondial, celebru pentru faptul că a prezis criza globală din 2008, care i-a adus şi apelativul "Dr. Doom".”
http://www.zf.ro/eveniment/dr-doom-mai-dur-decat-fmi-ajustati-deficitul-bugetar-si-atrageti-investitori-ca-sa-iesiti-din-criza-6180411
Deci, după douăzeci de ani de distrugeri provocate de capitalurile străine, României i se „recomandă” mai multă flexibilitate în atragerea acestor capitaluri.Dar ce înseamnă mai multă flexibilitate ? Înseamnă privilegii acordate prin legi speciale, scutiri de taxe şi impozite, modificarea codului muncii în vederea anularii drepturilor muncitorilor pentru intensificarea legală a exploatării si facilitarea transferului după voie, fără costuri suplimentare,a forţei de muncă de la o ramură de producţie la alta. Cu alte cuvinte capitalul străin cere dreptul de a concedia după plac, fără formalităţi, fără amestec sindical, numindu-l eufemistic „flexibilizarea” pieţei muncii. Dar,în contrapartidă, duce exportul de capital la dezvoltarea economica a statelor ce îi pun la dispoziţie pieţele şi teritoriul ?
De mai bine de 100 şi ceva de ani axul central al imperialismului este exportul de capital.Asa cum a arătat Hilferding în lucrarea Finanzkapital şi apoi Lenin în celebra sa broşura Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului (1916) începând cu sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 capitalismul mondial a intrat într-o noua etapa evolutivă, calitativ diferită de precedenta, caracterizată prin înlocuirea liberei concurenţe cu dominaţia monopolurilor (corporaţiilor). Analiza lui Lenin distinge cinci trăsături fundamentale ale imperialismului:
1) concentrarea producţiei şi a capitalului atinge o treaptă foarte înaltă şi duce la crearea marilor monopoluri, care are un rol hotărâtor în viaţa economică;
2) fuziunea capitalului bancar cu cel industrial şi formarea, pe baza acestui „capital financiar“, a unei oligarhii financiare;
3) exportul de capital ia tot mai mult locul exportului de mărfuri şi capătă o însemnătate deosebit de mare;
4) formarea unor uniuni monopoliste internaţionale ale capitaliştilor care împart între ele lumea;
5) terminarea împărţirii teritoriale a globului pamântesc între cele mai mari puteri capitaliste
Logica acestui parcurs în istoria capitalismului este următoarea: Dominaţia profitului ca mobil al producţiei duce în mod natural la concentrarea capitalurilor. Concentrarea capitalurilor duce la concentrarea băncilor, dar, şi reciproc, pe măsură ce băncile au la dispoziţie mai mult capital, ele sunt în măsură să realizeze în propriul lor interes o concentrare a capitalului industrial.Se produce aşadar un feedback pozitiv.Băncile acumulează rezervele de capital ale capitaliştilor şi o parte însemnată a resurselor de lichidităţi ale claselor neproductive: în consecinţa, cantitatea de de capital disponibilă pentru industrie este considerabil mai mare decât totalul capitalul industrial.Această situaţie este în avantajul industriei, dar o face extrem de dependentă de capitalul bancar.
„Capitalul bancar, sau capitalul sub forma banilor, care este aşadar transformat în realitate în capital industrial, este ceea ce numim capital financiar”(Finanzkapital, iii,4)
Dar capitalul financiar în exces trebuie investit neapărat deoarece este purtător de dobânzi. El nu poate lâncezi în seifurile băncilor nici un moment fără ca băncile să suporte consecinţele. Cum el nu mai poate fi investit în ţara de origine fără riscuri considerabile sau cu rate de profit satisfăcătoare, singura soluţie rămâne plasarea sa peste graniţe în ţări cu cost al forţei de muncă scăzut şi deci cu rată a profitului ridicată. Băncile sunt cele care organizează aceste operaţiuni
Capitalul financiar necesita un stat puternic care îl poate proteja de concurenta străină şi care poate facilita exportul de capital prin mijloace politice şi militare. Situaţia ideală pentru exportul de capital este una în care metropola obţine dominaţia politică asupra unor noi pieţe şi teritorii care oferă o forţa de muncă ieftină. Acest model de capitalism în goana s-a după noi pieţe de plasare a capitalului a generat două războaie mondiale cu efect devastator în plan uman şi material.
Victoria Statelor Unite în ultimul război mondial şi războiul rece ce i-a urmat a accelerat procesul de formare a unei uniuni monopoliste euro-atlantice cuprinzând America, Europa şi Japonia, cu capitala politică la Washington şi cea financiară la NewYork si Londra. Aceasta structură transnatională controlează cea mai mare parte a economiei planetei. Organizatii particulare precum: Consiliul pentru Relatii Externe, Institutul Regal de Afaceri Internaţionale, Comisia Trilaterală, Conferinţa de la Darmouth, Institutul Aspen pentru Studii Umanistice, Institutul Atlantic şi grupul Bilderberg reprezintă latura ei vizibilă.
În cei 65 de ani scurşi de la încheierea ultimei conflagraţii mondiale s-a adâncit prăpastia dintre tarile industrializate şi celelalte state ale globului, numărul săracilor a crescut în mod semnificativ.
Conform graficului 40% din populaţia planetei trăieşte cu mai puţin de 2 USD pe zi iar 80% cu mai puţin de 10 USD pe zi.
20 % din populaţia planetei reprezentând lumea bogata consumă 76,6 % din resursele planetei în vreme ce 20% din cei mai săraci locuitori ai planetei consumă 1,5 %, în condiţiile în care aceste resurse se află în marea majoritate pe teritoriul statelor cele mai sărace.
Este clar că în urma exportului de capital financiar către statele cu forţă de muncă ieftină se produce în sens invers un transfer de bogăţie de la acestea către metropolă, vehiculul acestui transfer fiind capitalul străin. Recentul faliment economic şi social al Argentinei vine sa intareasca teza noastră.
Iată rezultatele aproximative ale unei analize a tendinţelor pe termen lung privind distanţa dintre cele mai bogate şi cele mai sărace ţări ale lumii:
· 3 to 1 în 1820
· 11 to 1 în 1913
· 35 to 1 în 1950
· 44 to 1 în 1973
· 72 to 1 în 1992
sursa: 1999 Human Development Report, United Nations Development Programme
Cu o rată a sărăciei de 23% din populaţie în 2005 conform statisticilor UE, România, ar trebui să se gândească mult mai profund dacă capitalul străin este soluţia salvatoare sau din contră o reţetă sigură şi verificată istoric spre subdezvoltare.
http://www.zf.ro/eveniment/dr-doom-mai-dur-decat-fmi-ajustati-deficitul-bugetar-si-atrageti-investitori-ca-sa-iesiti-din-criza-6180411
Deci, după douăzeci de ani de distrugeri provocate de capitalurile străine, României i se „recomandă” mai multă flexibilitate în atragerea acestor capitaluri.Dar ce înseamnă mai multă flexibilitate ? Înseamnă privilegii acordate prin legi speciale, scutiri de taxe şi impozite, modificarea codului muncii în vederea anularii drepturilor muncitorilor pentru intensificarea legală a exploatării si facilitarea transferului după voie, fără costuri suplimentare,a forţei de muncă de la o ramură de producţie la alta. Cu alte cuvinte capitalul străin cere dreptul de a concedia după plac, fără formalităţi, fără amestec sindical, numindu-l eufemistic „flexibilizarea” pieţei muncii. Dar,în contrapartidă, duce exportul de capital la dezvoltarea economica a statelor ce îi pun la dispoziţie pieţele şi teritoriul ?
De mai bine de 100 şi ceva de ani axul central al imperialismului este exportul de capital.Asa cum a arătat Hilferding în lucrarea Finanzkapital şi apoi Lenin în celebra sa broşura Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului (1916) începând cu sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 capitalismul mondial a intrat într-o noua etapa evolutivă, calitativ diferită de precedenta, caracterizată prin înlocuirea liberei concurenţe cu dominaţia monopolurilor (corporaţiilor). Analiza lui Lenin distinge cinci trăsături fundamentale ale imperialismului:
1) concentrarea producţiei şi a capitalului atinge o treaptă foarte înaltă şi duce la crearea marilor monopoluri, care are un rol hotărâtor în viaţa economică;
2) fuziunea capitalului bancar cu cel industrial şi formarea, pe baza acestui „capital financiar“, a unei oligarhii financiare;
3) exportul de capital ia tot mai mult locul exportului de mărfuri şi capătă o însemnătate deosebit de mare;
4) formarea unor uniuni monopoliste internaţionale ale capitaliştilor care împart între ele lumea;
5) terminarea împărţirii teritoriale a globului pamântesc între cele mai mari puteri capitaliste
Logica acestui parcurs în istoria capitalismului este următoarea: Dominaţia profitului ca mobil al producţiei duce în mod natural la concentrarea capitalurilor. Concentrarea capitalurilor duce la concentrarea băncilor, dar, şi reciproc, pe măsură ce băncile au la dispoziţie mai mult capital, ele sunt în măsură să realizeze în propriul lor interes o concentrare a capitalului industrial.Se produce aşadar un feedback pozitiv.Băncile acumulează rezervele de capital ale capitaliştilor şi o parte însemnată a resurselor de lichidităţi ale claselor neproductive: în consecinţa, cantitatea de de capital disponibilă pentru industrie este considerabil mai mare decât totalul capitalul industrial.Această situaţie este în avantajul industriei, dar o face extrem de dependentă de capitalul bancar.
„Capitalul bancar, sau capitalul sub forma banilor, care este aşadar transformat în realitate în capital industrial, este ceea ce numim capital financiar”(Finanzkapital, iii,4)
Dar capitalul financiar în exces trebuie investit neapărat deoarece este purtător de dobânzi. El nu poate lâncezi în seifurile băncilor nici un moment fără ca băncile să suporte consecinţele. Cum el nu mai poate fi investit în ţara de origine fără riscuri considerabile sau cu rate de profit satisfăcătoare, singura soluţie rămâne plasarea sa peste graniţe în ţări cu cost al forţei de muncă scăzut şi deci cu rată a profitului ridicată. Băncile sunt cele care organizează aceste operaţiuni
Capitalul financiar necesita un stat puternic care îl poate proteja de concurenta străină şi care poate facilita exportul de capital prin mijloace politice şi militare. Situaţia ideală pentru exportul de capital este una în care metropola obţine dominaţia politică asupra unor noi pieţe şi teritorii care oferă o forţa de muncă ieftină. Acest model de capitalism în goana s-a după noi pieţe de plasare a capitalului a generat două războaie mondiale cu efect devastator în plan uman şi material.
Victoria Statelor Unite în ultimul război mondial şi războiul rece ce i-a urmat a accelerat procesul de formare a unei uniuni monopoliste euro-atlantice cuprinzând America, Europa şi Japonia, cu capitala politică la Washington şi cea financiară la NewYork si Londra. Aceasta structură transnatională controlează cea mai mare parte a economiei planetei. Organizatii particulare precum: Consiliul pentru Relatii Externe, Institutul Regal de Afaceri Internaţionale, Comisia Trilaterală, Conferinţa de la Darmouth, Institutul Aspen pentru Studii Umanistice, Institutul Atlantic şi grupul Bilderberg reprezintă latura ei vizibilă.
În cei 65 de ani scurşi de la încheierea ultimei conflagraţii mondiale s-a adâncit prăpastia dintre tarile industrializate şi celelalte state ale globului, numărul săracilor a crescut în mod semnificativ.
Conform graficului 40% din populaţia planetei trăieşte cu mai puţin de 2 USD pe zi iar 80% cu mai puţin de 10 USD pe zi.
20 % din populaţia planetei reprezentând lumea bogata consumă 76,6 % din resursele planetei în vreme ce 20% din cei mai săraci locuitori ai planetei consumă 1,5 %, în condiţiile în care aceste resurse se află în marea majoritate pe teritoriul statelor cele mai sărace.
Este clar că în urma exportului de capital financiar către statele cu forţă de muncă ieftină se produce în sens invers un transfer de bogăţie de la acestea către metropolă, vehiculul acestui transfer fiind capitalul străin. Recentul faliment economic şi social al Argentinei vine sa intareasca teza noastră.
Iată rezultatele aproximative ale unei analize a tendinţelor pe termen lung privind distanţa dintre cele mai bogate şi cele mai sărace ţări ale lumii:
· 3 to 1 în 1820
· 11 to 1 în 1913
· 35 to 1 în 1950
· 44 to 1 în 1973
· 72 to 1 în 1992
sursa: 1999 Human Development Report, United Nations Development Programme
Cu o rată a sărăciei de 23% din populaţie în 2005 conform statisticilor UE, România, ar trebui să se gândească mult mai profund dacă capitalul străin este soluţia salvatoare sau din contră o reţetă sigură şi verificată istoric spre subdezvoltare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)