Klement Gottwald |
În opinia mea Cehoslovacia era diferită faţă de celelalte ţări. Erau mult mai serioşi decât toţi ceilalţi. Am vorbit despre Gottwald, dar trebuie să spun că noi albanezii ne-am înţeles bine şi cu cei ce au venit după el. Eram sinceri cu ei ca şi faţă de ceilalţi, dar conducerea cehoslovacă s-a comportat de asemenea la fel de sincer. Au vădit respect pentru partidul şi poporul nostru. Nu erau foarte expansivi, dar am putut să observ că erau corecţi şi binevoitori.
Novotny şi Shiroky, Dolansky şi Kopeky, pe care i-am întâlnit şi cu care am vorbit de multe ori când am venit în ţara lor la lucru sau în vacanţă cu familia, s-au purtat deschis şi modest cu mine şi cu tovarăşii mei. Îngâmfarea şi aroganţa atât de prezentă la alţii lipsea aici. După sovietici, cehii au fost cei care ne-au ajutat cel mai mult din punct de vedere economic. Fireşte, când se punea problema acordării de credite se dovedeau spirite reci şi precaute, oameni calculaţi care analizează cu atenţie. În raporturile cu noi, nu a fost nici urmă de subestimare, nici o umbră de superioritate din partea lor.Printre ţările de democraţie populară Cehoslovacia era cea mai avansată din punct de vedere industrial; oamenii săi erau harnici, talentaţi, sistematici, ordonaţi în muncă şi în viaţă. Oriunde mergeai în Cehoslovacia era evident că era o ţară dezvoltă, cu un popor cultivat, ce a prezervat cu grijă tradiţiile sale ancestrale. Sovieticii au utilizat ţara ca pe o staţiune de sănătate şi au abuzat de ea până la saturaţie. Liderii celorlalte ţări de democraţie populară erau invidioşi pe liderii cehi şi făceau în van remarci batjocoritoare la adresa lor, dar cehii arătau mult mai multă demnitate decât toţi ceilalţi. La mitingurile ţărilor din lagărul socialist cuvântul cehilor cântărea greu. În măsura în care am putut vedea şi judeca, înăuntrul ţării se bucurau de respect şi simpatie.
În Cehoslovacia nu am avut sentimentul greu de izolare pe care l-am trăit la Moscova de când Hruşciov preluase puterea unde ei ne-au alocat o daşa (vilă la ţară) la periferia oraşului, în care am rămas izolaţi zile în şir. Oficiali ca Lesakov, Moshatov, Petrov şi alţi funcţionari minori ai aparatului Comitetului Central al Partidului au fost acolo sau au venit şi au plecat, pentru a ne ţine companie şi totodată pentru a mânca şi a bea. Erau cu toţii oameni ai serviciilor de securitate, deghizaţi în funcţionari ai Comitetului Central. Dintre ei Lesakov a fost companionul meu permanent şi partenerul meu de biliard. M-a plăcut pe mine şi eu l-am plăcut pe el deoarece deşi nu era o persoană foarte inteligentă era un om cumsecade. Moshatov venea mult mai rar, părea mult mai important, se ocupa de pregătirea călătoriilor sau de satisfacerea cererilor noastre de a cumpăra câte ceva, deoarece nu se găsea mai nimic de cumpărat în comerţ (trebuia să comandăm totul în avans, ei urmând să le aducă din surse misterioase într-o cameră specială a magazinului „GUM” care avea o intrare specială pentru membri Comitetului Central).Petrov era un om al aparatului de partid care fusese mult timp angajat în afaceri cu grecii, iar tovărăşia noastră îl interesa din acest motiv. Era un om serios pe care îl preţuiam. Fusese în Albania de câteva ori, în special atunci când noi sprijineam Armata Democratică Greacă în războiul său just. Ca şi cum aceştia nu ar fi fost suficienţi, mai târziu ne-au fost adăugate alte escorte, cum ar fi Laptiev, un tânăr companion ştiutor de albaneză foarte încrezut de poziţia ce i se conferise şi un altul specialist în afaceri iugoslave al cărui nume nu-l mai reţin, dar de care îmi amintesc că era cu mult mai inteligent decât ceilalţi.
Nu am fost niciodată liber, totdeauna am avut o escortă. Erau toţi oamenii lui Hruşciov, informatori ai Comitetului Central şi ai serviciilor de securitate sovietice, şi asta fără a mai ţine cont de garda oficială, şi de dispozitivele de urmărire şi ascultare cu care hruşcioviştii au umplut diversele vile în care am stat. Dar aceasta este o altă poveste. Să lăsăm la o parte dispozitivele şi să ne concentrăm asupra oamenilor. Sovieticii urmăreau să desluşească starea de spirit în care ne aflăm, pentru a şti ce anume căutăm, cum vom vota, de partea cui ne vom da sprijinul, ce se petrece în ţara noastră, ce gândim despre iugoslavi, despre liderii Partidului Comunist Grec, sau orice altceva. Ştiau de ce veniseră iar noi ştiam cine i-a trimis şi de ce, prin urmare ambele părţi erau prietenoase, am vorbit despre ce ne interesa pe noi, şi aşteptam veşti de la Comitetul Central despre când va avea loc întâlnirea.
Funcţionarii nu au vorbit politică, deoarece este clar că aveau ordin să nu o facă, dar chiar dacă ar fi dorit să deschidă o conversaţie ei ar fi fost foarte controlaţi pentru că ştiau că totul este înregistrat.Am vorbit în special împotriva revizionismului titoist.
Nu puteam vizita orice fermă colectivă sau de stat sau avea contacte cu alţi tovarăşi sau persoane fără preaviz de două trei zile. Când mergeam într-o vizită te aşezau pe un scaun la o masă pentru a te îndopa cu băutură şi fructe de nu puteai vedea nimic, nici staulul cu bovine, nici sediul fermei colective. Este cinstit să spun că atmosfera era diferită în Bulgaria. Oriunde, atmosfera era mult mai destinsă, cu mai puţine formalităţi şi gărzi.
În Cehoslovacia diferenţa era şi mai mare. Oriunde, în Praga, Bratislava, Karlovy Vary, Brno şi în multe alte locuri în care am călătorit, atât în calitatea oficială cât şi privată, am fost liber să merg oriunde doream, când doream, cu o gardă evident, şi pretutindeni am fost primit într-un fel cordial şi prietenos. În cursul unei călătorii, ei înşişi spontan m-au dus în locuri strategice. Oriunde am fost în Cehoslovacia, în discuţii oficiale sau conversaţii private cu familiile lui Novotny şi Shiroky în Praga şi Karlovy Varry, sau cu Bacilek în Slovacia şi cu un număr de secretari de partid în diverse oraşe şi fabrici, conversaţia a fost sinceră, jovială, ne formală. Nu domnea acea atmosferă grea pe care am simţit-o în Uniunea Sovietică, cu toată marea dragoste pe care o purtăm acelui popor şi acelei ţări.
După ruperea relaţiilor cu Tito am călătorit spre Uniunea Sovietică pe mare, deoarece iugoslavii nu ne-au permis să zburăm deasupra teritoriului lor. Prin urmare, am fost nevoiţi să stăm în multe rânduri în Odesa unde l-am întâlnit pe faimosul Iepişev, primul secretar al Odesei şi mai târziu şeful politic al armatei sovietice.Nu am văzut faimoasele catacombe din Odesa pentru că ei nu ne-au dus să le vizităm, nici măcar istoricele trepte ale lui Potemkin, deoarece trebuia să mergem pe jos până la ele. Am văzut faimoasele trepte, ce încep de la statuia lui Richelieu, guvernator al oraşului la începutul secolului al 19-lea, numai din maşină.
„Cum este posibil,” l-am întrebat pe Iepişev, „că îl ţineţi pe acest aristocrat aventurier francez aici, chiar la capătul acestor istorice trepte ?!”
„Oh, de-abia a fost adus acolo,” a răspuns primul secretar al Odesei.
Dar ce făceam noi în Odesa ? Ne plictiseam, fumam ţigări, ne plimbam prin parcul vilei Kirov, jucam biliard la o veche masă. Nu ne-au dus să vizităm nici un muzeu sau şcoală, unicul loc unde ne-au dus a fost o vinotecă şi acolo singurul lucru pe care l-am făcut a fost să gustăm şi să bem câteva sticle cu vin selecţionat.
Acesta era programul uzual în Uniunea Sovietică. Numai la priomuri puteam strânge mâna unor personalităţi. Când mergeam la o fabrică sau la o casă de cultură din Leningrad, Kiev sau aiurea, totul era organizat: muncitorii erau aliniaţi aşteptând, un spici de introducere era rostit de un anume Kozlov care umflat în pene ca un cocoş, vorbea cu voce artificial gravă în scopul de a se arăta omnipotent, iar oameni numiţi înainte cărora li se spunea ce trebuiau să spună, rosteau cuvinte de bun-venit.
Era exact opusul a ceea ce se petrecea în Cehoslovacia, unde oamenii, liderii, muncitorii din fabrici vorbeau liber, punea întrebări şi răspundeau când erau întrebaţi. Acolo se putea călătorii liber oriunde cu maşina sau pe jos.
Am fost totdeauna interesat de istoria naţiunilor şi popoarelor. Sunt foarte multe locuri istorice în Cehoslovacia. Am vizitat locul unde s-a născut mişcarea taboriţilor şi am văzut acele sate atât de caracteristice prin care Zizka a trecut şi a luptat. Am vizitat Austerlitz-ul, iar de pe dealul muzeului am privit câmpul de bătaie imaginându-mi istoricele manevre ale lui Bonaparte şi apariţia surprinzătoare a trupelor sale în flancul trupelor austriece exact în momentul în care soarele răsărea deasupra Austerlitz-ului. Mi-am amintit de bătălia de la Wallenstein precum şi de faimoasa trilogie a lui Schiller. L-am întrebat pe prietenul meu ceh:
„Există oare un muzeu dedicat acestei personalităţi istorice ?”
„Desigur,” a spus el şi m-a dus imediat la un palat ce găzduia Muzeul Wallenstein.
Am fost la vânătoare de căprioare şi cerbi de multe ori. Obişnuiau să oficieze o ceremonie specială deasupra trupului unui animal mort. Pentru a onora trupul vânatului trebuia să rupi o crenguţă de pin, să o înmoi în sângele animalului iar apoi să o lipeşti în banda pălăriei ca pe o pană.
Într-o zi pe când mă aflam la vânătoare m-am pomenit în faţa unui mare castel.Am întrebat:
„Ce este această clădire ?”
„E una din reşedinţele lui Metternich,” mi-au spus, „acum este muzeu.”
„Îl putem vizita ?” i-am întrebat pe cei care mă însoţeau.
„Desigur,” au răspuns ei.
Am mers şi ne-am uitat peste tot.Un ghid competent ne-a oferit toate explicaţiile.Îmi amintesc că am intrat în biblioteca lui Matternich, plină de minunate cărţi legate în piele. Când am ieşit din bibliotecă am trecut pe lângă o uşă închisă iar ghidul ne-a spus:
„Acolo este o mumie care a fost trimisă ca dar din Egipt Cancelarului Austriei asasinul fiului exilat al lui Napoleon, regele Romei.
„Deschide-o”, am spus, „haidem să vedem mumia, pentru că sunt foarte interesat de egiptologie şi am citit multe cărţi pe acest subiect, în special despre descoperirile savantului Carter, asociatul lui Carnarvon descoperitorul mormântului păstrat intact al lui Tutankhamon.
„Nu,” a răspuns ghidul, „N-am să deschid acea uşă.”
„De ce ?”, am întrebat surprins.
„Deoarece unele blesteme m-ar atinge şi probabil voi muri.”
Prietenii cehi au început să râdă de el spunându-i:
„Ce tot vorbeşti, haide, deschide uşa !”
Ghidul a rămas blocat în convingerile sale iar în cele din urmă a spus:
„Poftiţi cheile, deschideţi uşa singuri şi uitaţi-vă. Eu nu intru înăuntru şi nu-mi asum nici o responsabilitate.”
Prietenul ceh deschise uşa, am aprins lumina şi am văzut mumia complet neagră aşezată într-un sarcofag de lemn. Am închis apoi uşa, am înmânat înapoi cheile ghidului, strângându-i mâna, mulţumindu-i, şi am plecat.
Pe drumul de întoarcere prietenul ceh mi-a spus:
„Există încă oameni superstiţioşi care cred în magie aşa cum era ghidul pe care l-am văzut.”
„Nu,” am spus, „ghidul este un om învăţat nu superstiţios.Cărţile de egiptologie spun că aproape toţi savanţii care au descoperit mumiile faraonilor au murit în condiţii misterioase. Sunt multe teorii care spun că preoţii egipteni care au trăit în urmă cu trei mii de ani înaintea erei noastre, posedau avansate cunoştinţe ştiinţifice, iar pentru a proteja mumiile de jefuitori au căptuşit pereţii camerelor mortuare cu roci conţinând uraniu.Se mai spune că in aceste încăperi au fost arse plante care au eliberat astfel otrăvuri foarte puternice.
S-a dovedit că structura piramidelor generează un fenomen miraculos rar, datorat aspectului geometric, constând în faptul că uneori vârful piramidei, precum în cazul celei a lui Cheops, coincide cu o anumită stea, sau aşa cum se întâmplă în Valea Regilor, în anumiţi ani, la o anume oră din zi, razele soarelui pătrund în adâncimea coridorului şi luminează fruntea statuii faraonului.”
Tovarăşul meu, pe numele său Pavel, care era un bun, cumsecade şi modest băiat şi-a schimbat opiniile despre ghid şi s-a arătat interesat să afle mai multe.
Cehii înşişi m-au dus în Slovacia pentru a-mi arăta figura eroului nostru naţional Skanderberg, alături de alte figuri istorice importante, aflată pe un vechi zid al porticului unei mânăstiri. A mers într-o o mică staţiune balneară, numită odată Marienbad, aflată în Sudetenland, pentru a vedea casa istorică unde a locuit Goethe.Aici, aflat la o vârstă înaintată, Goethe s-a îndrăgostit de foarte tânăra Gretchen şi a scris faimoasa sa Elegie a Marienbandului.
Am menţionat toate aceste lucruri pentru a arăta realitatea din Cehoslovacia şi buna dispoziţie a cehilor faţă de noi. Totuşi ei s-au purtat în acelaşi mod cu toată lumea.Chiar şi sovieticii s-au simţit alţi oameni atunci când au venit în Cehoslovacia.
În Cehoslovacia am vorbit într-un parc câteva ore cu Rokossovski şi Konev, cu care la Kremlin ne-am fi întins doar mâinile. Am fost în Cehoslovacia la vânătoare pentru a mă întâlni cu preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, iar tot acolo Nina Hruşceva a invitat-o pe Nexhmije şi pe mine la ceai. Tot în Cehoslovacia am stat de vorbă cu generalul Antonov şi cu alţii.
Dar după cum am mai spus, după moartea lui Gottwald, hruşcioviştii au pus stăpânire pe Cehoslovacia.
Se părea că Novotni, ca prim secretar al Partidului Comunist Cehoslovac, a aderat la poziţiile corecte, dar timpul a dovedit că el era un element ezitant şi oportunist, şi deci într-un fel sau în altul a făcut jocurile pentru Hruşciov şi Co. A jucat un rol important în punerea în aplicare a planului care a făcut din Cehoslovacia un dominion ocupat de tancurile ruseşti.
Prin urmare, plasa de păianjen a revizionismului s-a tors peste ţările de democraţie populară.Vechii lideri ca Dimitrov, Gotwtwald şi mai târziu Bierut şi alţii au fost înlocuiţi cu alţii mai tineri ce păreau convenabili sovieticilor cel puţin în acest stadiu.
În ce priveşte Republica Democrată Germană ei considerau lucrurile rezolvate, pentru că Germania de Est era masiv ocupată de trupe sovietice. Totuşi, noi consideram acest lucru necesar deoarece nu fusese semnat nici un tratat de pace, şi în afară de asta, armata sovietică din Germnaia nu apăra numai această ţară ci şi întreg lagărul socialist.
Wilhelm Pieck |
Cu Germania de Est noi am avut relaţii bune atâta vreme cât Pieck a fost în viaţă.A fost un vechi revoluţionar şi prieten al lui Stalin, căruia îi port un mare respect.L-am întâlnit pe Pieck în 1959 când am condus o delegaţie în RDG. În acea vreme Pieck era bătrân şi bolnav. Mi-a adresat un călduros bun venit şi m-a ascultat cu atenţie când am vorbit despre prietenia dintre popoarele noastre şi i-am descris progresul Albaniei pe calea socialismului.( el vorbea greu din cauza paraliziei).
În ultimii săi ani, Pieck în mod evident nu mai conducea ţara şi partidul. Deţinea funcţia onorifică de Preşedinte al Republicii, în timp ce Ulbricht şi Grottewolh and Co. se aflau la putere.
Ulbright nu a arătat nici un semn de ostilitate deschisă faţă de Partidul nostru până nu am rupt-o cu sovieticii şi cu el. Era un tip arogant, un neamţ cu gâtu înţepenit, caustic nu doar cu partidele mici ca al nostru, dar şi cu ceilalţi.
În privinţa relaţiilor cu sovieticii avea această opinie:
„Ne-aţi ocupat, ne-aţi dezbrăcat de industrie, dar acum trebuie să ne aprovizionaţi cu credite masive şi alimente astfel încât Germania Democrată să crească şi să depăşească nivelul Germaniei Federale. Cerea ajutoare în mod arogant şi le obţinea. L-a forţat pe Hruşciov să spună într-un miting comun:
„Trebuie să ajutăm Germania să devină vitrina noastră către Vest”, iar Ulbricht nu a ezitat să le spună sovieticilor în prezenţa noastră:
„Trebuie să vă grăbiţi cu ajutorul deoarece există birocraţie.”
„Unde este birocraţie,” a întrebat Mikoian „în ţara voastră ?”
„Nicidecum în ţara noastă ci în a voastră,” a replicat Ulbricht.
Oricum, în timp ce el primea o cantitate masivă de ajutoare, nu era niciodată pregătit să-i ajute pe alţii.Când l-am atacat pe Hruşciov la Moscova, deopotrivă în timpul mitingului cât şi după, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai feroci oponenţi ai noştri fiind primul care ne-a a atacat după mitingul moscovit.
Hruşcioviştii nu urmăreau numai controlul asupra ţărilor de democraţie populară, dar şi asupra întregii mişcări comuniste internaţionale.
Palmiro Togliatti |
Voi vorbi în altă parte despre despre vederile şi poziţiile revizioniste şi oportuniste ale unor lideri ca Togliatti, Thorez, etc., dar vreau să subliniez aici că, după moartea lui Stalin, atât Togliatti cât şi alţii au început să-şi exprime vederile revizioniste mult mai deschis, deoarece au sesizat că Hruşciov şi cercul său le sunt aliaţi politici şi ideologici, văzând linia oportunistă a lui Hruşciov faţă de Tito, de social-democraţie, burghezie etc.
Linia construită de Hruşciov a fost convenabilă lui Togliatti and Co. care, dintr-un motiv sau altul, mergeau de mult pe linia colaborării cu partidele burgheze, cu guvernele burgheze din ţările lor, luptând şi visând că vor putea deveni sponsorii unui mariaj de convenienţă ce le va aduce câteva fotolii guvernamentale. Aceste tendinţe latente la început, arătate apoi ezitant, după Congresul al 20-lea au explodat în „teorii”, aşa cum a fost faimoasa teorie a lui Togliatti despre „poli-centrism”, sau tot a sa „Cale italiană către socialism”.
Desigur, în mişcarea comunistă internaţională, hruşcioviştii nu au venit cu o platformă complet revizionistă încă din start.La fel ca şi în Uniunea Sovietică ei s-au străduit să adopte o linie flexibilă în scopul de a evita trezirea unei reacţii imediate în partid sau în afara sa.
„Leninismul” despre care ei au vorbit, straniile cuvinte de bine aruncate ici şi acolo despre Stalin, zgomotosul lor slogan al „principiilor leniniste ale relaţilor între ţările socialiste” au servit pentru a masca complotul în care erau implicaţi şi pentru a pregăti terenul pentru un atac frontal.Acesta a fost lansat la al 20-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Acolo au dat cărţile pe faţă, pentru că Hruşciov şi aliaţii săi lucraseră de mult timp pentru a paraliza orice reacţie în ţară sau în afara ei.