Liderul nord-coreean Kim Jong-Il a murit.

Kim Il Sung

Agenţiile de ştiri au anunţat ieri moartea liderului nord-coreean  Kim Il Sung. Cel mai probabil puterea va fi moştenită de fiul său de numai 28 de ani, Kim Jong-Un. Pentru a înţelege şi evalua corect ceea ce se petrece acolo este necesară o incursiune în istorie. Dar înainte de asta voi sublinia un aspect. Mulţi analişti burghezi au zâmbit ironic la auzului numelui Kim Jong-Un, vrând să sugereze prin aceasta caracterul dinastic al puterii proletare de la Phenian. Dar de ce oare proletariatul nu ar avea dreptul de a recurge la o monarhie de un tip special pentru salvgardarea intereselor sale legitime atunci când este asaltat şi ameninţat din toate părţile de vreme ce burghezia a făcut-o chiar cu mai multe prilejuri şi în diferite locuri la începuturile istoriei şi puterii ei, atunci când prea slabă pentru a conduce singură a încredinţat puterea unor monarhii absolutiste, care au guvernat în interesul său. Pentru asta vezi situaţia din Europa între 1789 şi 1848.


Şi acum să ne întoarcem la povestea noastră. Ca o consecinţă directă a înfrângerii Rusiei de către Japonia în războiul ruso-japonez din 1904, Coreea a devenit protectorat japonez în 1905, iar în 1910 a fost anexată.

Coloniştii au creat o infrastructură, dar unicul său scop a fost exploatarea mai eficientă a coloniei, japonezii având grijă ca băştinaşii să nu beneficieze în nici un fel de aceasta. Taxele instituite de japonezi au dus la ruinarea ţăranilor şi a proprietarilor locali de pământuri. Cine nu plătea taxele era împuşcat. Exportul masiv al orezului către Japonia a dus la foamete grea şi mizerie. Foarte mulţi oameni erau utilizaţi ca sclavi la lucrările de infrastructură, iar mii de tinere femei au fost trimise în bordelurile de peste graniţe. Odată cu izbucnirea marilor conflicte armate în care a fost implicată Japonia, războiului cu China în 1937 şi apoi al doilea război mondial, s-a produs o înăsprire fără precedent a ocupaţiei japoneze, aceasta propunându-şi drept scop suprimarea identităţii naţionale coreene. Limba japoneză se învăţa în şcoli în timp ce istoria Coreei fusese eliminată, în plus imperialiştii japonezii au interzis poporului să scrie şi să vorbească în limba proprie. Oamenii au fost forţaţi să poarte nume japoneze. Multe relicve istorice coreene au fost trimise în Japonia unde se află şi în prezent. Aceasta a dus la naşterea unui puternic resentiment faţă de japonezi în sânul poporului coreean. Acest resentiment îşi mai găseşte ecouri şi astăzi atât în Sud cât şi în Nord.

În anii ocupaţiei au avut loc puternice răscoale anti-japoneze; din 1931 lupta de eliberare naţională a poporului coreean a luat forma luptei de partizani împotriva ocupaţiei străine, care s-a încheiat o dată cu înfrângerea Japoniei în cel de-al doilea război mondial.

La sfârşitul celui de al doilea război mondial ca urmare a strălucitei operaţiuni militare sovietice de eliberare a Manciuriei condusă de mareşalul sovietic Malinovsky, ultima mare desfăşurare şi încleștare militară a celui de al doilea război mondial, şi potrivit unor acorduri dintre puterile aliate, în Coreea s-a instituit temporar o administraţie militară (a U.R.S.S., la Nord de paralela 38º, a S.U.A. la Sud). Conferinţa de la Moscova (dec. 1945) a miniştrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii a hotărât restabilirea Coreei ca stat independent şi democratic.

În partea de Nord, puterea a fost preluată de partizanii comunişti conduşi de Kim Il Sung. În mai 1948, în partea de Sud a ţării au avut loc alegeri separate pentru Adunarea Naţională, în urma cărora s-a proclamat Republica Coreea, în frunte cu Li Sin Man. Adunarea Populară Supremă din Coreea de Nord, aleasă în aug. 1948, a proclamat, la 9 sept. 1948, Republica Populară Democrată Coreeană; s-a format un guvern popular, în frunte cu Kim Il Sung.

În 1950, ca o consecinţă a provocărilor imperialismului american, s-a declanşat războiul civil coreean, război care a durat trei ani până în 1953 şi soldat cu peste 3 milione de victime şi catastrofale distrugeri de bunuri materiale. Forţele nord-coreene sprijinite atât de Mao cât şi de Stalin au reuşit să se opună cu succes agresiunii americane şi să-i împingă pe invadatori pe poziţia lor de start, paralela 38º. În acest greu război, Kim Il Sung s-a remarcat ca un mare lider politic şi militar consolidându-şi stima şi respectul de care deja se bucura în ochii poporului său.

Odată cu ascensiunea la putere a lui Nichita Hruşciov în Uniunea Sovietică şi odată cu imprimarea de către acesta politicii statului sovietic a unui caracter imperialist, Kim Il Sung se vede nevoit a lua măsuri pentru apărarea tânărului stat socialist asiatic. Astfel el dezvoltă doctrina Juche menită a consolida şi apăra independenţa statului nord-coreean.

Există multe puncte comune între Juche şi ceauşism.

Dar Juche merge mai departe, dincolo de ideea de simplă independenţă, şi aşa cum a arătat Kim Il Sung ea se poate definii ca independenţă în politică, încredere în propriile forţe economice, auto-apărare în domeniul militar. Filosofia Juche a fost menţionată pentru prima dată în 1955. Iată o scurtă caracterizare a acestei doctrine rostită chiar de creatorul ei, Kim Il Sung: „Revoluţia şi construcţia socialismului sunt activităţi umane conştiente…Ideologia Juche se întemeiază pe ideea că revoluţia şi construcţia socialismului se află în mâinile fiecărui individ, care gândind şi făcând totul, centrându-se pe revoluţia în propria ţară, însuşindu-şi punctul de vedere şi atitudinea că toate problemele pot fi rezolvate  prin talentele şi iniţiativele proprii, este responsabil şi conştient de propriile sale acte… Partidul şi poporul unei ţări sunt singurii stăpâni  ai revoluţiei în acea ţară.” Această ideologie a încrederii în sine este reacţia nord-coreeană firească la ameninţarea revizionismului hruşciovist. Dorinţa fondatorului statului de a fi independent atât faţă de revizioniştii hruşciovişti cât şi faţă de China a imprimat ideologiei Juche un puternic caracter naţionalist.

Deşi această doctrină se abate de la internaţionalismul marxist-leninist şi chiar de la materialism, fiind împănată cu multe elemente ce pot fi caracterizate ca idealiste sau voluntariste, ea s-a dovedit o soluţie viabilă din punct de vedere politic care a reuşit să conserve până în prezent şi în asta constă, în opinia mea, marele său merit, cu toată disproporţia de forţe evidentă şi cu toată ostilitatea făţişă şi agresivă a întregii lumi capitaliste la care s-au raliat şi unele state socialiste în care revizionismul hruşciovist învinsese, marile cuceriri ale revoluţiei socialiste.

Afiş al ideologiei Juche

Totuşi cu toate meritele sale pragamatice pe care le-am menţionat mai sus  trebuie reţinut că ideologia Juche este o deformare a marxism-leninismului, un revizionism asiatic îndreptat contra revizionismului hruşciovist. Trebuie să o spunem aici şi să subliniem că singurul care luptat contra revizionismul hruşciovist cu armele marxism-leninismului a fost Enver Hoxha şi mica sa Albanie.

Această filosofie a ajuns la o aşa importanţă în Corea de Nord încât există chiar un calendar Juche. Anul unu Juche este anul naşterii fondatorului, 1912. Astfel 2011 este anul Juche 100.

Kim Jong Il, care îi succede la putere tatălui său în 1994, a dezvoltat doctrina Juche îmbogăţind-o cu elemente de etică confucianistă cât şi cu, şi acest lucru este deosebit de important,  actuala politică numită Songun ceea ce se traduce prin lozinca „Prioritate armatei”.

Astfel, Kim Jong Il are meritul de a fi făcut din armata nord-coreeană a patra armată a lumii. Mulţi o consideră una dintre cele mai de temut. Politica sa, songun, a dat prioritate forţelor armate naţionale pe care a reuşit, spre profunda insatisfacţie şi nemulţumire a imperialiştilor americani, să le doteze chiar şi cu arme nucleare. Dotarea cu arme nucleare a forţelor armate nord-coreene este probabil cea mai mare şi meritorie realizare a lui Kim Jong Il pentru că ea constituie o garanţie foarte puternică a menţinerii independenţei şi neatârnării. Coreea de Nord se numără printre puţinele naţiuni care se pot mândri cu o reală independenţă; a se compara cu Coreea de Sud care nu este decât o colonie, un protectorat american numărând nu mai puţin de 30,000 de soldaţi americani pe teritoriul său.

Afiş al politicii Songun

În concluzie, atât Kim Il Sung, cât şi fiul şi succesorul său la conducerea ţării Kim Jong Il au meritul de a fi cucerit şi consolidat independenţa ţării într-o lume dominată de imperialism, au meritul de a nu se fi întors înapoi la robia capitalistă atunci când multe naţiuni ce păşiseră pe calea progresului istoric şi social au făcut-o, ci au mers mai departe înainte, pe calea unui drum propriu în care modul de producţie capitalist bazat pe sclavia salarială a fost lăsat undeva mult în urmă.

Formarea partidului proletariatului în Rusia

V.I.Lenin

Partidul comunist (bolşevic)  al Uniunii Sovietice a parcurs un lung şi anevoios drum, de la primele mici cercuri şi grupuri marxiste, apărute în Rusia între anii 1880-1890 şi până la marele partid bolşevic care a condus întâiul stat socialist din lume al muncitorilor şi ţăranilor în lupta sa pentru construirea socialismului în ciuda reacţiunii interne şi externe, în ciuda invaziei naziste, în ciuda marilor distrugeri ale celui de al doilea război mondial. Acest mare partid care atâta timp cât şi-a extras seva vieţii din contactul nemijlocit cu masele a fost invincibil, a intrat pe panta decăderii după moarte lui Stalin în 1953, atunci când puterea a fost confiscată de oligarhia hruşciovistă care rupându-se de mase, trădând şi deformând atât marxismul cât şi leninismul a uneltit şi a acţionat în direcţia reintroducerii pe uşa din dos a capitalismului în Uniunea Sovietică.

Capitalismul în Rusia îşi începe dezvoltarea „târziu” după ce guvernul ţarist slăbit în urma înfrângerilor militare suferite în războiul Crimeiei şi înfricoşat de răzmeriţele ţărăneşti împotriva moşierilor, se văzu nevoit să desfiinţeze iobăgia în anul 1861.

Desființarea iobăgiei nu făcu viaţa ţăranilor cu nimic mai bună, numai că ducând la ruinarea maselor ţărăneşti, ea a creat braţe de muncă ieftine pentru industria rusă în dezvoltare.

Situaţia muncitorilor era nemaipomenit de grea în Rusia ţaristă. Între 1880 şi 1890 ziua de muncă în fabrici şi uzine n-a fost mai mică de 12 ½ ore, iar în industria textilă ea ajungea şi la 14-15 ore. Munca femeilor şi copiilor era exploatată pe scară largă.Copii lucrau tot atâtea ore ca şi muncitorii maturi dar primeau ca şi femeile un salariu cu mult mai redus.

Până la apariţia grupurilor marxiste, activitatea revoluţionară era desfăşurată în Rusia de narodnici, care erau adversari ai marxismului. Primul grup marxist a apărut în Rusia în 1883. Grupul se numea „Emanciparea muncii” şi fusese organizat de G.V. Plehanov în străinătate la Geneva, unde fusese nevoit să plece, persecutat fiind de guvernul ţarist pentru activitatea sa revoluţionară.

G.V.Plehanov

Grupul „Emanciparea muncii” a săvârşit o muncă intensă şi însemnată în vederea răspândirii marxismului în Rusia.

Narodnicii în mod greşit considerau, că nu clasa muncitoare, pe care nu o înţelegeau, ci ţărănimea este principala forţă revoluţionară, că puterea ţarului şi a moşierilor putea fi răsturnată prin „răzmeriţe ţărăneşti”.

Narodnicii încercară la început să ridice ţăranii la luptă împotriva guvernului ţarist. În acest scop tineretul intelectual revoluţionar, travestit în haine ţărăneşti, pornise la sate –„în popor”- cum se zicea pe atunci. De aici şi provenienţa numelui de narodnici. Dar  ţăranii nu-i urmară pe narodnici, deoarece aceştia nu-i cunoşteau şi nu-i înţelegeau, cum trebuie nici pe ţărani. În majoritatea lor narodnicii fură arestaţi de poliţie. Ei hotărâră atunci să continue lupta împotriva absolutismului ţarist exclusiv cu propriile lor mijloace, fără popor, ceea ce i-a împins către greşeli şi mai serioase.

Societate narodnicistă secretă „Narodnia Volia” (Voinţa poporului) purcese la pregătirea asasinării ţarului. În ziua de 1 Martie 1881 aruncând o bombă, narodovolţii izbutiră să-l asasineze pe ţarul Alexandru al II-lea. Această faptă nu aduse însă nici un folos poporului.În locul ţarului ucis apăru un altul, Alexandru al III-lea, sub domnia căruia traiul muncitorilor şi ţăranilor devenii şi mai greu.

Narodnicii aleseră calea luptei contra ţarismului prin atentate izolate, prin teroare individuală. Politica terorii individuale avea ca punct de pornire teoria greşită narodnicistă a „eroilor activi” şi a „gloatei” pasive, ce aşteaptă fapte vitejeşti din partea „eroilor”.

În lucrările sale îndreptate asupra narodnicilor, Plehanov arătă că concepţiile narodnicilor n-aveau nimic comun cu socialismul ştiinţific, cu toate că narodnicii îşi ziceau socialişti.

Narodnicii vedeau în apariţia proletariatului în Rusia un fel de „nenorocire istorică”, vorbeau despre plaga „proletarismului” , vroiau să oprească dezvoltarea capitalismului în Rusia; după părerea lor nu clasele şi nu lupta dintre ele făuresc istoria, ci numai unele personalităţi de seamă- „eroii”, pe care îi urmează orbeşte masa, gloata, poporul, clasele. Narodnicii afirmau că socialismul va veni în Rusia nu prin intermediul dictaturii proletariatului, ci prin intermediul obştii ţărăneşti, pe care ei o considerau a fi germenul şi baza socialismului. Dar obştea – pământul pe care ţăranii îl deţineau în proprietate comună- n-a fost şi nu putea fi nici baza nici germenele socialismului, deoarece obştea era dominată de chiaburi, care exploatau ţăranii săraci, argaţii, ţăranii mijlocaşi cu puţină stare. Pământul obștii era folosit de acei membrii ai obştii care aveau vite de muncă, inventar, seminţe, adică de către mijlocaşii înstăriţi şi de către chiaburi.

Operele literare ale lui Plehanov, lupta lui împotriva narodnicilor au subminat în chip fundamental influenţa avută de narodnici printre intelectualii revoluţionari, însă misiunea distrugerii totale în plan teoretic a narodnicismului i-a revenit lui Lenin.

Din această luptă ideologică contra narodnicismului a luat fiinţă în Martie 1898 la Minsk Partidul muncitoresc Social-Democrat din Rusia. Numai zdrobiți fiind narodnicii în domeniul ideologic, a putut fi curăţat terenul în vederea creării unui partid muncitoresc marxist în Rusia.În deceniul 1880-1890 Plehanov cu al său grup „Emanciparea muncii” au dat narodnicismului lovituri hotărâtoare. Lenin desăvârșii în ultimul deceniu al secolului 19 deruta ideologică a narodnicismului dându-i lovitura de graţie. Pe la jumătatea deceniului 1880-1890 clasa muncitoare a păşit pe calea luptei organizate, pe calea unor acţiuni de masă în formă de greve organizate. Cercurile şi grupurile marxiste nu se ocupau decât cu propaganda. Ele nu aveau mijloacele de a trece la desfăşurarea unei agitaţii de masă în sânul clasei muncitoare şi nu erau din acest motiv legate în mod practic cu mişcarea muncitorească, pe care nu o conduceau.

În 1895 la Petersburg, Lenin întemeiază „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare”, care a desfăşurat  o agitaţie de masă printre muncitori şi a condus greve de masă. Ea a marcat o nouă etapă, şi anume trecerea la desfăşurarea unei agitaţii de masă printre muncitori şi contopirea marxismului cu mişcarea muncitorească. „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare” din Petersburg a fost primul germen al partidului proletar revoluţionar din Rusia. După „Uniunea” din Petresburg fură create organizaţii marxiste în toate principalele centre industriale, ca şi în ţinuturile periferice ale Rusiei,

În 1898 fu făcută prima încercare, deşi rămasă nereuşită, în direcţia reunirii organizaţiilor social democrate marxiste într-un singur partid: a avut loc primul congres al PMSDR. Dar acest congres nu a creat încă partidul, nici nu a fixat o conducere unitară care să emane dintr-un singur centru  şi nici nu au existat aproape deloc legături între diferitele cercuri şi grupuri marxiste.

În vederea reunirii şi legării între ele a organizaţiilor marxiste răzleţe în cadrul unui singur partid, Lenin elaboră şi realiză planul întemeierii primului ziar central al marxiştilor revoluţionari „Iskra”.

Principalii adversari ai creării unui partid muncitoresc unic au fost în acea perioadă „economiştii” ce susţineau teoria greşită a spontaneităţii clasei muncitoare. Ei socoteau că clasa muncitoare trebuie să se limiteze la revendicări economice şi că poate ajunge la o conştiinţă revoluţionară în mod spontan. Economiştii au negat necesitatea unui partid unic, susţinând starea de răzleţire şi metodele meşteşugăreşti de muncă ale grupurilor izolate. Împotriva lor a luptat Lenin şi ziarul Iskra întemeiat de el.

Editarea primelor numere ale Iskrei (1900-1901) a marcat trecerea la o nouă perioadă, perioada veritabilei alcătuiri din grupuri şi cercuri răzleţe a partidului unic muncitoresc social-democrat din Rusia.

În perioada 1901-1904, în baza avântului mişcării muncitoreşti revoluţionare, cresc şi se întăresc organizaţiile social-democrate marxiste din Rusia. În lupta dârză de principii dusă împotriva „economiştilor” învinge linia revoluţionară a „Iskrei” leniniste, fiind biruite zăpăceala ideologică şi metodele meşteşugăreşti de muncă.

„Iskra” stabileşte legătura între cercurile şi grupurile social-democrate răzleţe şi pregăteşte congresul al II-lea al partidului. La congresul al II-lea al partidului, 17 iulie 1903, Londra,  a fost fondat Partidul Muncitoresc Social Democrat din Rusia, au fost adoptate programul şi statutul partidului, create organele conducerii centrale ale partidului. La acest congres au participat 43 de delegaţi reprezentând 26 de organizaţii şi având în total 51 de voturi.

În lupta ce avu loc la congresul al II-lea în vederea izbândirii definitive a curentului iskrist, au apărut în sânul PMSDR două grupuri. Grupul bolşevicilor şi cel al menşevicilor. Divergenţele principale dintre bolşevici şi menşevici se desfăşurară după congresul al II-lea în chestiunile organizatorice.

Dacă adoptarea programului trecuse relativ lin, singurul punct de dispută fiind dictatura proletariatului, unde iskriştii îşi impuseră punctul de vedere reuşind să treacă dictatura proletariatului în program, chestiunea statutului stârnii la congres dezbateri înverşunate. Cele mai violente divergenţe se iscară în jurul formulării primului paragraf al statutului, relativ la chestiunea de a şti cine poate face parte din partid. Cine poate fi membru al partidului, care trebuie să fie compoziţia partidului, cum trebuie să fie partidul din punct de vedere organizatoric – un tot organizat sau o masă informă – iată chestiunile care se iviră în legătură cu primul paragraf al statutului. Se înfruntară două formulări: formularea lui Lenin, susţinută de Plehanov şi iskriştii fermi şi formularea lui Martov, susţinută de Axelrod, Zasulici, iskriştii nestatornici, Trotsky şi întreaga aripă făţiş oportunistă a congresului.

Formularea lui Lenin glăsuia că membru de partid poate fi oricine recunoaşte programul partidului, susţine partidul materialiceşte şi face parte din una din organizaţiile lui. Formularea lui Martov nu socotea participarea în una din organizaţiile partidului drept o condiţie a calităţii de membru de partid, considerând că un membru de partid ar putea şi să nu fie membrul uneia din organizaţiile partidului. Lenin vedea în partid un detaşament organizat, ai cărui membrii nu-şi atribuie singuri calitatea de membrii de partid, ci sunt admişi în partid de una din organizaţiile acestuia, supunându-se prin urmare disciplinei partidului, pe când Martov vedea în partid o entitate informă din punct de vedere organizatoric, ai cărei membrii îşi atribuie ei înşişi calitatea de membru de partid, nefiind, prin urmare obligaţi să se supună disciplinei partidului, din moment ce nu fac parte dintr-una din organizaţiile acestuia.

Aşadar, spre deosebire de formularea lui Lenin, formularea lui Martov deschidea larg porţile partidului elementelor nestatornice, neploretare. În ajunul revoluţiei burghezo-democratice au fost printre intelectualii burghezi oameni, care au avut vremelnice simpatii pentru revoluţie.Ei puteau să facă chiar din timp în timp câte un mic serviciu partidului. Dar aceşti oameni n-ar fi vrut să facă partea dintr-o organizaţie, să se supună disciplinei de partid, să îndeplinească însărcinările date de partid, să se supună pericolelor pe care le implică asemenea sarcini. Martov şi ceilalţi menşevici propuneau să fie socotiţi membrii de partid şi astfel de oameni, propuneau să le fie dat dreptul şi posibilitatea de a influenţa treburile partidului. Propuneau să fie dat chiar fiecărui grevist dreptul „de a se înscrie” ca membru al partidului, deşi luau parte la greve şi nesocialiştii, anarhiştii, socialiştii-revoluţionari.

Rezulta aşadar că în locul unui partid monolit, combativ şi bine organizat, pentru care lupta Lenin şi leniniştii la congres, partizanii lui Martov vroiau un partid pestriţ, cu contururi vagi, un partid inform, care nu putea fi un partid combativ, fie chiar şi din cauza faptului că ar fi fost pestriţ şi n-ar fi putut avea o disciplină fermă.

Desprinderea iskriştilor nestatornici de iskriştii fermi, alianţa lor cu centrul şi ralierea la ei a oportuniştilor făţişi îi dădură câştig de cauză lui Martov. Cu 28 de voturi contra 22 şi o abţinere, congresul adoptă primul paragraf al statutului astfel cum fusese formulat de Martov.

După spargerea dintre iskrişti pe chestia primului paragraf al statutului, lupta se înăspri şi mai mult în sânul congresului. Acesta se apropia de sfârşit. Se apropia alegerea instanţelor conducătoare ale partidului, redacţia organului central al partidului („Iskra”) şi Comitetului Central. Dar înainte de a fi trecut congresul la alegeri, se petrecură câteva evenimente, care schimbară relaţiile de forţă din sânul congresului.

În legătură cu statutul partidului , congresul trebui să se ocupe cu problema Bundului- organizaţia social-democrată evreiască. Bundul pretindea o situaţie specială în partid. Cerea să fie recunoscut ca unicul reprezentant al muncitorilor evrei din Rusia. Acceptarea acestei revendicări a Bundului însemna acceptarea divizării muncitorilor din organizaţiile de partid după criterii naţionale, renunţare la organizaţiile unice de clasă ale clasei muncitoare pe bază teritorială. Congresul respinge naţionalismul organizatoric al Bundului. Bundiştii părăsiră congresul. Doi „economişti” părăsiră şi ei congresul, atunci când acesta refuză să recunoască uniunea lor din străinătate ca reprezentanţă a partidului în străinătate.

Plecarea de la congres a 7 oportunişti schimbă relaţiile de forţă în favoarea leniniştilor. Chestiunea compoziţiei instanţelor centrale ale partidului fusese de la bun început în atenţia lui Lenin. Lenin considera alegerea în Comitetul Central a unor revoluţionari fermi şi consecvenţi. Partizanii lui Martov tindeau să obţină predominarea în sânul Comitetului Central a unor elemente oportuniste nestatornice. Majoritatea congresului fu în această chestiune de partea lui Lenin.În Comitetul Central fură aleşi aderenţii lui Lenin. După propunerea lui Lenin, în redacţia „Iskrei” au fost aleşi Lenin, Plehanov şi Martov. Martov ceruse congresului să fie aleşi în redacţia „Iskrei” toţi ce 6 vechi redactori ai ei, în majoritate aderenţi ai lui Martov. Congresul respinse cu majoritate de voturi această propunerea alegându-i pe cei trei candidaţi propuşi de Lenin. Martov declară atunci că nu va face parte din redacţia organului central.

Prin votul dat în chestiunea organelor centrale ale partidului, congresul consacră înfrângerea aderenţilor lui Martov şi victoria partizanilor lui Lenin.

Din acel moment aderenţii lui Lenin, care primiseră majoritatea voturilor în alegerile de la congres, căpătară denumirea de bolşevici (de la cuvântul rus „bolşinstvo”, majoritate) iar adversarii lui Lenin, rămaşi în minoritate, căpătară denumirea de menşevici (de la cuvântul rus „menşinstvo”, minoritate)

În continuare menşevicii se apropie de „economişti”, ocupând locul acestora în cadrul partidului. Oportunismul menşevicilor se manifestă deocamdată în domeniul chestiunilor organizatorice.Menşevicii sunt împotriva partidului revoluţionar combativ de tip leninist. Ei se pronunţă pentru un partid cu vagi contururi, pentru un partid neorganizat, codist. Duc o linie de spargere în cadrul partidului.

Cu ajutorul lui Plehanov devin stăpâni pe „Iskra” şi în Comitetul Central, folosind aceste centre pentru a-şi realiza scopurile lor spărgătoare.

Văzând amenințarea de spargere survenită din partea menşevicilor, bolşevicii iau măsuri pentru a-i înfrâna pe spărgători, mobilizează organizaţiile locale în vederea convocării congresului al III-lea, îşi editează propriul lor ziar „Vperiod”

În ajunul celei dintâi revoluţii ruse, în răstimpul războiului ruso-japonez, ce începuse, bolşevicii şi menşevicii se manifestă aşadar ca două grupuri politice distincte.

70 de ani de la bătălia pentru Moscova

Radu Florian şi Florian Liviu depunând o coroană de flori la cimitirul eroilor sovietici

Astăzi, 04 Decembrie 2011, am depus o coroană de flori la cimitirul eroilor sovietici căzuţi în lupta apărării civilizaţie împotriva barbariei naziste. Am considerat de cuviinţă să facem acest gest de pioasă recunoştinţă faţă de cei îngropaţi aici deoarece pe 6 decembrie 2011 se împlinesc fix 70 de ani de la lansarea ofensivei sovietice din faţa porţilor Moscovei, ofensivă ce încheiată cu succes a marcat sfârşitul bătălie pentru Moscova, un triumf pentru sovietici şi în acelaşi timp prima înfrângere severă suferită de nazişti în cel de al doilea război mondial.

Redau mai jos discursul pe care l-am rostit cu acest prilej.

Bătălia pentru Moscova de la care se împlinesc 70 de ani şi a cărei ne-ștearsă amintire o reînviem prin depunerea acestei coroane de flori, aducându-ne astfel modestul nostru omagiu de gând şi simţire pioasă în cinstea şi onoarea celor care şi-au jertfit viaţa în lupta contra fascismului, tumoarea spirituală şi politică ce ameninţa târârea umanităţii înapoi în epoca sclaviei,  a fost prima piatră de hotar, prima bornă în drumul lung şi anevoios presărat abundent cu sângele eroilor sovietici care trecând prin Stalingrad, Kursk, Varşovia, Budapesta s-a încheiat la Berlin cu sinuciderea dictatorului nazist Adolf Hitler.

Iată cum relatează mareşalul K. G. Jukov unul din artizanii  victoriei militare din faţa Moscovei, în cartea sa de memorii Amintiri şi Reflecţii, acest episod din finalul războiului, citez:

„Apoi i-am telefonat imediat lui Stalin.Era la vilă. A răspuns generalul de serviciu, care mi-a spus:

-Stalin abia s-a culcat.

-Rog să fie trezit. Este ceva urgent şi nu se poate aştepta până dimineaţa.

Stalin a venit la telefon foarte repede.I-am raportat comunicarea despre sinuciderea lui Hitler [..]. Am cerut indicaţii din partea sa.

Stalin răspunse:

-A dat de dracu, ticălosul. Păcat că nu am reuşit să-l prindem viu.”

Da, în sfârşit, după ani şi ani în care terorizase Europa, presărase Uniunea Sovietică, pe care o invadase mişeleşte, cu milioane de morţi nevinovaţi, bombardându-i cu cruzime oraşele, fabricile, jefuind şi prădând totul în cale,  ridicând spânzurători până şi în cele mai obscure sate, dând dovadă de un barbarism greu de descris în cuvinte şi care nu face deloc cinste speciei umane, dictatorul nazist nu a avut bărbăţia să înfrunte amărăciunea şi umilinţa înfrângerii, nu a avut curajul să răspundă în faţa istoriei, în faţa popoarelor Europei şi mai ales în faţa popoarelor rus şi german de faptele şi acţiunile sale alegând calea facilă şi dezonorantă a sinuciderii.

Trezit din somn, Stalin l-a caracterizat pe Hitler cu un singur cuvânt: ticălos. Da, nazismul, fascismul a însemnat ticăloşia ridicată la rang de politică de stat, ticăloşia ridicată la rang de virtute universală, ticăloşia ridicată la rang de lege şi normă supremă de comportament şi faptă. Căci cum altfel ar putea fi numită, cu un singur cuvânt, încercarea de lichidare a unor întregi etnii, şi aici mă refer în primul rând la evrei, dar nu trebuie neglijaţi nici ţigani, de târâre în robie a popoare întregi, în numele unei ideologii, pretins ştiinţifice, a superiorităţii rasiale, decât ticăloşie.

Dar trebuie să fie clar pentru toată lumea că nazismul, fascismul nu s-a născut din neant, „ex nihilo” cum le place teologilor să explice apariţia lumii. Fascismul este creaţia politică a celor mai reacţionare cercuri ale burgheziei imperialiste, care confruntate cu cerinţele tot mai radicale ale maselor populare, cu valul revoluţionar în continuă creştere al claselor dominate, cercuri aflate în primejdie de a-şi pierde puterea economică şi influenţa politică, recurg la această soluţie extremă deoarece paravanul tot mai şubred şi străveziu al democraţiei burgheze nu mai poate constitui o pavăză sigură şi durabilă a hegemoniei lor.

Deci fascismul nu este decât forma pe care o îmbracă orânduirea capitalistă când se află în primejdie de moarte. În faţa prăbuşirii eminente capitalismul aruncă deoparte masca democratică şi odată cu ea  toată maşinăria birocratică şi inutilă a parlamentarismului burghez, lăsând la iveală chipul său hâd de sclavagism modern impus popoarelor prin forţa baionetelor.

Cinstind memoria celor căzuţi la datoria de apărători ai valorilor egalităţii şi libertății  şi îngropaţi aici nu vreau să închei acest scurt discurs fără a releva un aspect pe care eu îl consider important.

Victoria Uniunii Sovietice asupra fascismului este şi victoria omului simplu, a omului de de jos, a omului marginalizat şi exclus, a ţăranului şi a muncitorului, care ajungând datorită unei epoci istorice excepţionale, care s-a deschis larg maselor în 7 noiembrie 1917 odată cu revoluţia leninistă, să îmbrace uniforma de general sau de mareşal al Uniunii Sovietice şi aici mă refer la Jukov, Malinovski, Rokossosvsky, Vatutin, Ciuikov, Vasilievsky, Tolbuhin, Apanasenko şi alţii poate la fel de importanţi,a izbutit să se opună cu succes, să depăşească şi chiar să-i umilească în arta conducerii militare pe aroganţii şi trufaşii reprezentanţi ai nobilimii militare prusace, care jurând credinţă hitlerismului se băteau cu pumnul în piept şi făceau atâta caz de invincibilitatea lor după ce trecuseră prin foc şi spadă Europa Apuseană şi o forţaseră să îngenuncheze la picioarele lor.

Nu ar fi bine încheiat acest discurs dacă nu a-şi rosti şi câteva cuvinte despre cel ce a îndeplinit cu brio funcţia de comandant suprem al armatei roşii, despre cel ce i-a comandat de la cel mai înalt nivel inclusiv pe cei ce se odihnesc aici.

Dar cine ar fi mai nimerit să vorbească despre Stalin decât G.K.Jukov, genialul starteg al armatei roşii, mareşalul care în tinereţeşe fusese ajutor de blănar, în mâinile căruia s-a predat Berlinul, omul ale cărui merite excepţionale au fost recunoscute de toţi inclusiv de duşmanii pe care i-a învins. Iată ce spune el, am ales aceste pasaje din cartea sa intitulată Amintiri şi reflecţii.

"Pentru noi toţi, Stalin era cea mai mare autoritate, nimănui nu-i trecea prin cap să pună la îndoială raţionamentele lui şi aprecierile pe care le făcea asupra situaţiei."

"Stalin producea o impresie puternică. Fără a poza, el cucerea interlocutorul prin simplitatea cu care comunica cu acesta. Maniera liberă de a discuta, capacitatea de a-şi formula cu claritate ideile, gândirea analitică nativă, erudiţia şi o memorie cum rar se întâlneşte îi obliga chiar şi pe oamenii importanţi şi versaţi să se mobilizeze în timpul convorbirilor cu Stalin şi să fie în gardă."

"Vorbea cu un pronunţat accent gruzin, dar cunoştea la perfecţie limba rusă şi îi plăcea să folosească comparaţii literare plastice, exemple, metafore."

"Citea mult şi era un om cu cunoştinţe vaste în domeniile cele mai diferite. Uluitoarea sa capacitate de lucru, talentul de a pricepe rapid informaţia îi permiteau să vadă şi să-şi însuşească în cursul unei zile un material faptic variat într-un volum accesibil numai unui om neobişnuit.

Meritul lui Stalin în domeniul militar a constat în aceea că a fost receptiv la sfaturile specialiştilor militari de seamă, le-a completat şi le-a dezvoltat şi, generalizate sub formă de instrucţiuni, directive şi dispoziţiuni, le-a transmis fără întârziere trupelor spre a fi puse în practică."

Glorie eternă eroilor sovietici căzuţi în lupta contra barbariei naziste !