vineri, 31 decembrie 2010

La mulţi ani !

La mulţi ani, din toată inima cititorilor, prietenilor şi colaboratorilor noştri dragi.

Fie ca anul 2011 să ne aducă mai aproape de dezideratul nostru, trezirea conştiinţei de clasă a muncitorilor români. Desigur suntem conştienţi de faptul că proletariatul autohton nu este decât o mică parte a proletariatului european, soarta sa fiind strâns legată de soarta continentului.
Totuşi proletariatul românesc obligat să suporte o dublă exploatare atât colonială cât şi capitalistă are o situaţie specifică din ce în ce mai grea. Se va trezi el din pumni în 2011 ? Credem că da.

Criza capitalismului mondial va continua şi în 2011 şi se va adânci fără dar şi poate.Soluţia nu este din punctul nostru de vedere cârpirea acestui sistem care s-a dovedit falimentar ci revenirea la socialism. Socialismul este singurul sistem social, eliberat fiind de barierele proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie,  în stare să concentreze toate resursele şi energia naţiunii pentru ca ele să se conjuge întru binele comun. Pentru a da un exemplu, din 1989 şi până azi s-au construit maximum 300 de km de autostradă, în douăzeci de ani de socialism, dacă am fi vrut asta, am fi putut construi mii şi mii de kilometri de autostradă.

Adversarii socialismului şi ai clasei muncitoare au căutat să denigreze cât mai vocal şi cât mai convingător  industria socialistă, să o eticheteze ca neperformantă, neproductivă, "un morman de fiare vechi" cum s-a exprimat Petre Roman un exponent de seamă al denigratorilor şi vârful de lance al acestora.
În consecinţă a fost lichidată iar locul ei a fost luat de băcăniile "ultra performante" ale lui Dinu Patriciu. Iată progresul adus de capitalism, iată dezvoltarea forţelor de producţie susţinută de piaţa liberă.

Experienţa tristă a celor 21 de ani scurşi de la contrarevoluţia din 1989 ne arată cu claritate că trecerea de la socialism la capitalism nu reprezintă un progres sau o eliberare, nici nu este posibilă de fapt decât prin forţă sau prin manipulare, ci un mare şi dureros pas înapoi pe scara istoriei.

Distrugerea forţelor de producţie, reapariţia pe scena socială a claselor antagoniste, şomajul masiv, recrudescenţa sărăciei extreme, declinul catastrofal al producţiei agricole (importăm usturoi din China !),  iată rezultatele drumului parcurs de România în ultimele două decade.

Capitalismul se laudă cu "democraţia" sa, dar cine se uită mai atent observă că nu este decât o faţadă în spatele căreia corporaţiile multinaţionale şi băncile decid în mod unilateral. Ce egalitate de şanse există în "democraţia" capitalistă între un copil născut într-o familie săracă şi unul născut într-o familie bogată, sau între bogat şi sărac atunci când îşi caută dreptatea unul contra altuia ?

Să înlocuim "democraţia" capitalistă a corporaţiilor, a bancherilor, a exploatatorilor cu democraţia autentică a maselor.

vineri, 24 decembrie 2010

Ne-aţi ucis viitorul !

Adrian Subaru aidoma meşterului Manole
Nu pot interpreta altfel gestul muncitorului Adrian Sobaru care s-a aruncat în gol de la balconul Parlamentului strigându-i premierului Boc: „Aţi luat banii copiilor, hoţilor !”  decât ca pe o faptă politică eroică, un act de curaj şi demnitate prin care autorul a dorit să atragă atenţia cu preţul vieţii sale asupra situaţiei de nesuportat şi a impasului în care a ajuns clasa muncitoare după două decenii de la destrămarea visului socialist.
Cred că eroul Adrian Sobaru era conştient în ziua când a îmbrăcat tricoul morţii că duşmanii socialismului, apologeţii bancherilor, corporaţiilor, „democraţiei” sărbătoriseră cu fast în urmă cu o zi, 21 de ani de la contrarevoluţia din decembrie 1989 ceea care a deschis larg porţile târârii în robie a celor ce trăiesc din sudoarea muncii proprii, şi mai ştia că Parlamentul nu este ceea ce se declară că este: un for destinat dezbaterii oneste a problemelor ţării, ci locul unde interesele clasei muncitoare sunt călcate sistematic în picioare de un reprezentant sau altul al burgheziei compradore.

Adrian Sobaru a fost şocat să afle că în data de 18 noiembrie un coleg şi prieten al său în vârstă de 45 de ani, tată a doi copii, tot muncitor electrician ca şi el, nemaiputând suporta situaţia mizerabilă în care ajunsese datorită lăcomiei şi cupidităţii băncilor, a nepăsării şi dispreţului autorităţilor faţă de soarta omului de rând, a decis să-şi pună capăt zilelor spânzurându-se  în subsolul clădirii TVR.
Adrian a deplâns desigur actul prietenului şi colegului său şi totodată meditând asupra lui a înţeles greşeala şi inutilitatea gestului acestuia. Ceea ce colegul său alesese să facă era la urma urmei un act de laşitate, de retragere din câmpul luptei, de fugă, menit să ofere satisfacţie puterii nelimitate a capitalului.
Marele merit al lui Subaru este că a reuşit să învingă sentimentul greu de vinovăţie personală pe care sistemul încearcă prin toate mijloacele sa-l inoculeze în muncitor ca pe o otravă paralizantă a sufletului şi a voinţei.
Colegul lui Subaru şi-a introdus capul în ştreang apăsat de o grea şi insuportabilă vinovăţie. Se simţea vinovat că se împrumutase la bănci, se simţea cumplit de vinovat că nu-şi mai poate întreţine familia, îi răsunau în urechi cu puterea unui dangăt de clopot reproşurile femeii şi ale copiilor. Alţii cum pot? Alţii cum sunt în stare?  Veninul individualismului, cultul scelerat al succesului, mizeria reperelor mass-mediei, manipularea ordinară cu care aceasta prezintă realitatea au reuşit să fărâme cu uşurinţă echilibrul fragil al unei familii proletare, al unui om apăsat de nevoi.
Dar Adrian Subaru s-a înălţat mai sus decât colegul său. A fost străfulgerat de gândul fecund al  propriei nevinovăţii, a reuşit să se smulgă luptând cu el însuşi din capcana clişeelor de gândire şi a înţeles cine sunt de fapt adevăraţii responsabili ai căderii sale, a clasei din care face parte, dar şi a întregii Românii. Ei singuri trebuie să plătească, aceşti blestemaţi de politicieni burghezi aflaţi în slujba unor interese străine de popor şi de ţară, aceşti capitalişti fără scrupule care prin jaful naţiunii şi-au clădit imperii, nu neamul
Dar pentru ca ei să fie traşi la răspundere, pentru ca cei ce au adus atâta şi atâta suferinţă să fie alungaţi din fruntea ţării şi pedepsiţi poporul trebuie să ştie, să afle, să cunoască, să metalizeze, să mestece, să conştientizeze ceea ce eroul Adrian Subaru avea acum clar în minte.
Dintr-o dată şi-a dat perfect seama de ceea ce avea de făcut, trebuia să comunice Adevărul poporului din care făcea parte. Viaţa sa nu mai conta, putea să se piardă cu condiţia ca ea să lumineze conştiinţa a câtor mai mulţi oameni aidoma lui.
A îmbrăcat un tricou alb pe care a scris cu negru: ”Ne-aţi ucis viitorul !”, a făcut schimb de tură cu un coleg pentru a fi prezent în locul unde Boc, Ponta, Antonescu, Geoană, Voiculescu, etc. batjocoresc interesele celor ce muncesc.A aşteptat ca Boc să-şi înceapă discursul apoi întocmai meşterului Manole, a deschis larg braţele într-un gest simbolic de îmbrăţişare a celor dragi, a ţării întregi, apoi s-a aruncat în gol neînfricat către moarte.
Tragem nădejde din tot sufletului ca jertfa  muncitorului Adrian Subaru înfăptuită pentru redeşteptarea conştiinţei maselor să nu rămână fără urmări şi să-şi atingă scopul său nobil.

Ca o dovadă a cinismului şi nepăsării guvernanţilor, a ipocriziei şi a fariseismului cu care sunt îmbibaţi, din dispoziţia lui Boc, lucrările plenului au fost reluate la aproximativ 15 minute după gestul eroului.

luni, 20 decembrie 2010

Când se vor mişca masele ?

Demonstraţie muncitorească în Grecia
În sfârşit Europa pare că se mişcă.La Londra zeci de mii de studenţi au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva majorării taxelor şcolare.Toată luna octombrie  Franţa a fost zguduită de mişcări muncitoreşti puternice împotriva unei legi a pensiilor prin care regimul lui Sarkozy  încearcă anularea unor drepturi câştigate prin lupte grele în trecut. Atena a fost din nou paralizată acum câteva zile de o grevă totală a transportatorilor, mitinguri şi demonstraţii prilej cu care fostul ministru conservator al transporturilor încolţit de mulţime abia a scăpat cu fuga dintr-o încercare de linşaj.
Ce au în comun toate aceste acţiuni?  Împotrivirea energică a celor ce muncesc la încercările clasei capitaliste de a aşeza povara recesiunii economice pe umerii lor, de a scoate castanele din foc cu mână proletariatului.
Muncitorii greci spre deosebire de colegii lor de clasă români au înţeles pe deplin dualitatea antagonistă a claselor care domneşte în capitalism. Ceea ce pierde o clasă câştiga cealaltă, reducerea veniturilor muncitorilor înseamnă sporirea profiturilor capitaliştilor. Ecuaţia este banal de simplă!
Iar muncitorii greci mai ştiu un lucru la fel de simplu: puterea guvernamentală nu este nicidecum neutră, un arbitru imparţial şi corect- deşi se autointitulează social democrată şi a ajuns la putere chiar cu voturile muncitorilor greci- aşa cum cred muncitorii români dintr-un reflex format în anii socialismului, ci un adversar perfid şi periculos care face tot ce-i stă în putinţă pentru a sprijini interesele finanţatorilor săi, clasa capitalistă.
Dacă ei nu vor lupta acum pe viaţă şi pe moarte apărându-şi interesele, standardul de viaţă, fie chiar cu cocteiluri Molotov, nimeni nu o va face în locul lor.

Şi totuşi ce-i opreşte pe muncitorii români să iasă în stradă, ce forţă îi reţine  ţintuiţi în case, incapabili de acţiune? Ce putere ocultă îi face, chiar atunci când se adună cu mari eforturi din toată ţara la câteva sute de metri de sediul guvernului, iar numărul lor este suficient de mare pentru a lua cu asalt atât Victoria cât şi Cotrocenii să se limiteze la dansul ridicol al pinguinului şi la ascultarea unor discursuri dezlânate ale sindicaliştilor.
Fără îndoială nu poate fi vorba de altceva, în opinia noastră, decât de confuzia dintre capitalism şi democraţie  inoculată cu premeditare în mintea muncitorului român de către guvernările post decembriste, de mass-media, precum şi de reflexul dobândit în anii socialismului că puterea de stat lucrează de cele mai multe ori onest pentru binele ţării şi al poporului. La toate acestea se adaugă spaima şi aversiunea dobândită în ultimii ani ai socialismului faţă de penuria alimentară şi de bunuri de larg consum, spaimă întreţinută vie şi alimentată constant de duşmanii socialismului care au tot interesul să inculce în mod fals muncitorilor egalitatea dintre socialism şi lipsuri. Realitatea este în fapt complet inversată. Capitalismul nu este în stare decât în cel mai bun caz să ofere ritmuri foarte mici de creştere economică, el duce la dezvoltare inegală, crize succesive, pauperizarea relativă sau absolută a maselor. Numai socialismul este într-adevăr capabil de ritmuri economice mari şi constante pe termen lung, fără crize de tip creştere şi contracţie. Dovadă elocventă este muntele de beton la propriu care a fost turnat în diversele edificii construite pe tot cuprinsul ţării în perioada socialismului. Lipsurile cu care populaţia s-a confruntat în anii optzeci ai secolului trecut nu sunt o caracteristică intrinsecă a socialismului, ci consecinţa deciziei conducerii de atunci a ţării de a continua cu orice preţ politica de industrializare, singura în măsură să asigure României o independenţă politică cât mai deplină şi un statut înalt şi respectat pe arena internaţională.
În anii optzeci am suferit cu toţii pentru că România se pregătea să facă un mare salt înainte, să se rupă odată pentru totdeauna din condiţia de mediocritate şi să pătrundă în clubul select al satelor industrializate ale lumii. Astăzi suferim la fel, dar fără nici o cauză, fără nici un ţel, fără nici o noimă. Muncim şi cu cât muncim mai mult cu atât suntem mai săraci şi ca oameni şi ca ţară. Dar muncitorului român aceste lucruri sunt departe de a-i fii clare.
În primul rând nu este capabil să realizeze, nu-i vine să creadă, că puterea politică îi este ostilă atât pe faţă cât şi pe la spate, că toate actele puterii sunt îndreptate în esenţă contra sa, având drept scop final înlesnirea exploatării sale.Uşor, uşor sunt eliminate din legislaţie toate mecanismele de protecţie ale muncii, condamnate ca fiind reminiscenţe socialiste negative care se opun reducerii şomajului. Băsescu a mers cu cinismul până la a-i alunga din ţară, cui nu-i convine în România este liber să plece a spus preşedintele, în numele dreptului la liberă circulaţie.Amar drept pentru cei ce nu-şi pot găsi o slujbă în propria lor ţară !
Prins în capcana confuziei muncitorul este prizonierul unor dileme pe care încă nu le poate depăşi.
Dacă atacă actuala stare politică frontal în stradă, dacă alungă prin forţă puterea coruptă, incapabilă, în frunte cu Băsescu şi cu toată camarila sa, ce va pune în loc, cine-i va urma? Nu-i oare mai înţelept şi mai raţional să aştepte viitoarele alegeri ?  Democraţia burgheză încă nu şi-a consumat pentru muncitorul român întreaga capacitate de seducţie.
Dacă se gândeşte să opună vacuumului de putere socialismul atunci înseamnă că a ales să renunţe la democraţie, să se întoarcă la lipsuri, că doreşte să schimbe o mizerie cu alta. Confuzia abil întreţinută de duşmanii emancipării sale între capitalism şi democraţie, intre socialism şi penurie îl sileşte să părăsească şi această opţiune.

În clipa când va reuşi să-şi alunge confuzia, ajutat sau pe cont propriu, când privind în jur mai cu atenţie şi mai cu luare-aminte va fii conştient de poziţia sa politică şi socială se va scutura de apatie, inacţiune, inerţie şi se va sincroniza cu marea familie a proletariatului european care, iată, s-a ridicat la luptă pentru a-şi apăra şi conserva drepturile.