Revoluţiile arabe lovesc puternic imperialismul occidental

Egiptul  în Revoluţie

Imperialismul american, european, israelian se confruntă în prezent cu cea mai mare şi grea provocare de la revoluţia iraniană din 1978, care odată cu înlăturarea regimului corupt şi impopular al şahului Reya Pahlavi a dus la evadarea Iranului din zona sa de influenţă. Pierderea Iranului, o ţară cu 74 de milioane de locuitori şi mari rezerve de ţiţei, a fost resimţită ca pe o grea lovitură, marcând de atunci covârşitor politica americană în Orientul Mijlociu. Toate manevrele Washingtonului îndreptate împotriva Teheranului vizând destabilizarea regimului islamic şi instalarea unui guvern marionetă pro occidental, începând cu aţâţarea războiului irakiano-iranian şi culminând cu invazia în Irak şi Afganistan au eşuat.

Importanţa şi însemnătatea revoluţiei din Iran, consecinţele sale pozitive în îngrădirea imperialismului vestic, se reflectă în succesul luptătorilor afgani şi pakistanezi de a se opune armat atât prezenţei militare americane şi europene în Afganistan cât şi occidentalizării forţate, dezrădăcinării culturale, înrobirii şi exploatării economice. Fără revoluţia iraniană întreaga regiune n-ar fi mişcat sub cizma dominaţiei yankee.

Adâncirea crizei globale a capitalismului, exploatarea grea neo colonială practicată de occidentali în ţările arabe, politicile neo liberale promovate de FMI care nu au alt scop decât împovărarea statelor cu datorii şi dezarticularea economiilor naţionale în vederea preluării lor de către capitalului occidental, au dus la declanşarea în cascadă a revoluţiilor foamei în Tunisia şi Egipt şi foarte probabil că ele se vor propaga şi în alte ţări arabe aflate sub tutela imperialismului vestic.

În Tunisia revoluţia a triumfat cu înlăturarea marionetei mânuită de la Washington, coruptul Ben Ali, cel ce a adus odată cu venirea sa la putere în 1987 aşa numitele „reforme de piaţă liberă”. Acestea nu au făcut decât să ducă la adâncirea inegalităţilor sociale, la creşterea explozivă a mizeriei maselor şi a şomajului.
Valul de scumpiri care a lovit Tunisia nu a fost "dictat" de Ben Ali şi guvernul său. El a fost impus de Wall Street şi de FMI, ce de douăzeci de ani otrăveşte ţara cu politicile sale economice  având drept unic scop favorizarea până la cer a băncilor şi corporaţiile multinaţionale în vederea exploatării cât mai depline, cât mai acerbe a resurselor ţării şi a populaţiei.

În Egipt, Anwar el Sadat a inversat politicile socialiste ale lui Abdel Nasser ce au vizat naţionalizări şi măsuri în favoarea muncitorilor şi ţăranilor, transformând ţara într-un satelit al imperialismului american. Locotenentul său credincios, ce i-a urmat la şefia statului în urma asasinării sale, Hosni Mubarak, a continuat şi a adâncit aceste politici, în mod special după reforma economică din 1991 dictată de americani. Guvernul egiptean s-a supus cu obedienţă şi servilism ordinelor şi instrucţiunilor comandate de FMI exclusiv în interesul american şi european. Acest model a fost aplicat de imperialişti în numeroase alte ţări, toate se află acum în pragul revoluţiei.

Preocuparea reală la Washington, Londra, Paris şi Berlin, din spatele frazeologiei bine cunoscute despre drepturile omului, dreptul la liberă exprimare, democraţie, valori, bla-bla-bla, este de a întreprinde ceva în faţa prăbuşirii catastrofice a strategiei lor destinată controlului Orientului Mijlociu cu uriaşele sale rezerve de petrol.

Odată cu căderea inevitabilă a lui Mubarak, nu cred că mai există pe planetă o forţă care să-l poată salva, SUA şi Israelul pierd un aliat de o valoare incalculabilă. De aceea vor acţiona disperat pentru a salva ce mai poate fi salvat; atât CIA cât şi Mosadul sunt în alertă maximă, deorece soarta întregii regiuni se pare că se va decide în Egipt.

Teama imperialiştilor că situaţia poate scăpa de sub control este deplin întemeiată. Mişcările revoluţionare din Tunisia şi Egipt au zguduit lumea arabă din temelii. Cu siguranţă revoluţia se va răspândi mai departe conform principiului că aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte. Întrebarea care se pune este: cine urmează ?

Autobiografia lui Ceauşescu, de Andrei Ujică

Afişul filmului

Nu ştiu ce a intenţionat regizorul Andrei Ujică, dizident comunist auto declarat a părăsit România în 1981 pentru a se stabilii în  Germania de Vest, vizavi de acest film al său, probabil aidoma ucenicului vrăjitor a scăpat demonii mistificării de sub control sedus fiind de personalitatea lui Ceauşescu, ori poate de nevoia subliminală de a rosti un adevăr istoric ce începe să prindă contururi din ce în ce mai precise în conştiinţa neamului, sau poate aşa cum a declarat s-a lăsat condus de imperativul de a-l cunoşte mai profund pe secretarul general al Partidului trecând peste clişeele propagandei oficiale, dar pelicula se constituie în una din cele mai luminoase, calde şi emoţionante evocări ale lui Nicolae Ceauşescu şi ale epocii sale.

Deşi filmul este construit prin simpla juxtapunere în ordine cronologică a unor imagini, unele fără sunet, selectate dintr-un bogat material de peste 1000 de ore de bandă video aflată la Arhiva Naţională de Filme sau la Televiziunea Română, inexplicabil ai senzaţia că urmăreşti un film de acţiune.

Documentarul debutează cu secvenţe de la martiriul de la Târgovişte când Ceauşescu bătrân şi bolnav aflat în faţa sfârşitului iminent, condamnat la moarte şi execuţie neîntârziată de un tribunal ilegitim, ilegal şi absurd, începe să-şi „rememoreze” viaţa, ce s-a împletit şi s-a identificat cu o cariera  politică la cel mai înalt nivel timp de 25 de ani, închinată  dezvoltării economice a României, construcţiei socialismului.

Brusc cadrul se schimbă, ne aflăm la înmormântarea lui Gheorghiu Dej  şi îl vedem pe Ceauşescu tânăr, zâmbitor plin de energie şi vitalitate.

De aici înainte porneşte aventura scorniceşteanului transfigurată artistic de selecţia materialelor operată de Ujică către cucerirea unei notorietăţi extraordinare pe marea scenă politică a lumii şi a istoriei. Pas cu pas, eveniment politic după eveniment, firul istoriei se desfăşoară şi odată cu el Ceauşescu ni se dezvăluie, ni se arată nefabricat atât ca om cât şi ca om politic, înţelegem raţiunea actelor sale, impulsurile lăuntrice ce l-au animat dar mai presus de orice pătrundem o epocă redată prin imaginea vie, veselă a străzii, prin muzica ei, prin party-urile ce o însufleţeau, în care poporul construia pentru sine fără capitalişti, căreia prinşi în vâltoarea ei nu i-am înţeles atunci copleşitoarea însemnătate istorică.

Cadrele cu Nicolae Ceauşescu primit cu mare fast în China de către Mao, în SUA de către Nixon, în Marea Britanie de către regină, în Coreea de Nord de către Kim Ir Sen sau aiurea au darul de a picura în sufletul privitorului otrava amară a regretului pierderii independenţei şi suveranităţii ţării în epoca ce a urmat contrarevoluţiei din decembrie 1989.

Secvenţele cu Bucureştiul împânzit de macarale, sau de la construcţia canalului Dunăre- Marea Neagră, sau de la cea a Transfăgărăşanului, sau de la cea a Casei Poporului, sau de la atâtea şi atâtea altele subliniază încă o dată dacă mai era nevoie cât de ridicole şi caraghioase, cât de stângace şi penibile sunt încercările guvernărilor postceauşescu de a întreprinde ceva pe baze capitaliste.

Iată în câteva cuvinte concluziile ce se desprind din acest film:

Ceauşescu a fost întâi ţăran apoi muncitor-aşa se auto caracterizează el într-o alocuţiune rostită cu prilejul acordării titlului de doctor honoris causa al Universităţii Bucureşti-, un om de acţiune, un practician, mai puţin un teoretician al marxismului sau al construcţiei socialismului. A gândit şi a acţionat ca un talentat director de producţie al uzinei numită România şi a obţinut rezultate pe care guvernele postdecembriste nu le vor obţine nici în o mie de ani.

Pe plan extern a fost un lider respectat ce a ştiut să speculeze în interesul României întărindu-i independenţa şi suveranitatea cu o şiretenie moştenită din vatra satului oltenesc de unde îşi avea obârşia, conflictele antagoniste dintre cele două mari puteri ale vremii.

Prin acest lungmetraj Andrei Ujică face un serviciu involuntar mişcării socialiste şi muncitoreşti din ţara noastră ajutând-o să-şi regăsească reperele şi eroii, iar pentru acest lucru nu putem decât să îi mulţumim.