Lucian Radu Stanciu ne-a părăsit

Scriu aceste rânduri profund îndurerat de trecerea în nefiinţă a celui ce a fost Lucian Radu Stanciu, om de cultură aleasă, critic de artă, cercetător principal la Institutul de sociologie al Academie Române, autor a numeroase articole ştiinţifice precum şi a două cărţi dedicate creaţiei lui Constantin Brâncuşi, mare prieten al proletariatului şi al cauzei sale drepte. 

Printre ultimele sale luări de poziţie publice se numără şi implicarea sa în scandalul brăţărilor dacice în care a susţinut cu argumente credibile falsitatea acestora, acuzând statul, ministerul culturii, alte oficialităţi de sifonarea banului public.

Şi-a împărţit viaţa între pasiunea şi grija părintească faţă de cele trei fiice gemene, şi preocuparea în cel mai înalt grad pentru istorie, artă, politică, filosofie.

Înzestrat de natură cu o energie şi vitalitate ieşite din comun, o minte logică şi clară ca un cristal de Boemia, har de povestitor şi orator, o cunoaştere adâncă a sufletului omenesc, strângea în jurul său oameni de cele mai diferite condiţii şi preocupări, având pentru oricine la îndemână cuvânt potrivit pentru firea şi nevoia fiecăruia, un sfat, o vorbă bună  sau un bici şfichiuitor ce lovea fără greş.

Ne legasem amândoi unul de altul printr-o strânsă prietenie politică bazată pe aceleaşi convingeri. Concluziile politice la care am ajuns azi se datorează în principal lungilor discuţii înflăcărate pe care le-am purtat timp de patru ani, aproape noapte de noapte, dezbătând cu pasiune, şi apreciez eu, cu acribie, istoria Uniunii Sovietice, a Războiului doi mondial, a Partidului Comunist Român, a temelor fundamentale ale marxismului, ale leninismului, domenii în care Lucian Radu Stanciu avea cunoştinţe extraordinar de vaste, de adânci, de sistemice. 

Posesor a mii de documente originale şi cărţi rare ale epocii istorice deschise odată cu revoluţia rusă din 1917, achiziţionate cu mari eforturi materiale şi astfel salvate de la distrugere, pot să afirm cu mâna pe inimă că Lucian Radu Stanciu a fost cel mai documentat şi erudit istoric al epocii comuniste. Dar, aidoma lui Socrate, preocupat prea mult cu dezbaterea orală şi transmiterea ştiinţei sale prin viu grai discipolilor, nu a mai apucat să scrie o carte extrem de necesară azi pentru întreaga mişcare comunistă românească, Istoria adevărată a Partidului Comunist Român. Această sarcină maestrul ne-a lăsat-o nouă celor mai tineri. 

Încă un mare merit al său este faptul că ne-a atras tuturor atenţia asupra contextului politic şi istoric al stalinismului, perioadă capitală pentru istoria comunismului mondial, ce trebuie abordată fără prejudecăţi burgheze, fără complexe, din punctul de vedere al luptei de clasă a proletariatului într-o Rusie înapoiată şi covârşitor ţărănească. El ne-a făcut să ne aţintim privirea asupra a ceea ce numea cel mai important eveniment din istoria sovietică, la fel de important ca însăşi revoluţia proletară fondatoare, fără de care aceasta s-ar fi împotmolit, anume, revoluţia socialistă la sate sau cooperativizarea agriculturii. Marele merit pe care-l  găseşte lui Stalin, mai mare decât contribuţia sa la înfrângerea Germaniei hitleriste, este curajul şi determinarea de a declanşa revoluţia socialistă la sate.Acesta este actul politic fundamental care a pus Uniunea Sovietică pe o traiectorie ascendentă care a urcat în numai câteva decenii, după cum avea să remarce şi Churchill, de la plugul de lemn la arma atomică. A fost declanşatorul miracolului sovietic.

Lucian Radu Stanciu a trăit în special după 1990 cu convingerea fermă că omenirea se află în faţa alegerii decisive: socialism sau barbarie.

Nu ezita niciodată atunci când intra cu cineva în discuţie să demaşte, să smulgă toate vălurile şi măştile puterii spirituale şi politice a negustorilor şi bancherilor, chiar dacă astfel risca să-şi atragă antipatia interlocutorilor. A ştiut întotdeauna să recunoască cu francheţe că uneori această putere l-a ispitit şi chiar că a fost nevoit să facă unele compromisuri cu ea, dar nu s-a compromis nicicând rămânând fidel credinţelor sale politice comuniste.

Adio, prieten drag şi maestru spiritual, nu te vom uita niciodată.

Democracia Real Ya - Democraţie adevărată acum !

Revolta spaniolă

Începând cu 15 mai s-a declanşat în Spania, bulversată de criza capitalismului mondial, răvăşită de şomaj masiv în rândul tinerilor, de lipsa de speranţe şi de orizont, o mişcare de mase ce nu poate fi neglijată.

S-ar putea ca această revoltă spaniolă, inspirată de platforma Democracia Real Ya, prin compoziţia ei socială, să dea dreptate celor care au teoretizat alinierea clasei muncitoare în cadrul capitalismul contemporan, ieşirea ei din prim plan şi ivirea pe scena politică a noi forţe revoluţionare cum ar fi studenţimea, minorităţile rasiale, lumpenproletariatul.

Aceste forţe par a fi mai capabile şi mai motivate decât clasa muncitoare să ajungă la o conştiinţă emancipată de ideologia burgheză.

Problema care se pune este, cum şi până unde poate evolua această mişcare ? Dacă ea se va îndrepta în direcţia radicală, anticapitalistă atunci violenţa este inevitabilă, pentru că sistemul actual perverteşte majoritatea oamenilor printr-o falsă conştiinţă, de care doar puţini reuşesc să se elibereze singuri.

Capitalismul contemporan a inventat asemenea mijloace de asimilare a tuturor formelor culturii şi ale gândirii, încât poate dezarma critica prin transformarea discursului ei într-un element al sistemului: lucrul de care e nevoie este, din acest motiv, modalitatea violentă a criticii, care nu poate fi asimilată de sistem.

Libertatea cuvântului şi a întrunirilor, toleranţa şi instituţiile democratice şi-au pierdut capacitatea eliberatoare iniţială şi sunt, toate, azi, mijloace de perpetuare a dominaţiei spirituale a valorilor capitaliste. Totuşi, se pare că tinerii din Puerta del Sol au înţeles aceste lucruri din moment ce cer nici mai mult nici mai puţin decât: Democracia Real Ya.

Democracia Real Ya, ca transcendere a democraţiei burgheze, înseamnă eliberare de “libertăţile democratice burgheze ” şi de toleranţa burgheză pentru a cucerii adevărata libertate şi adevărata toleranţă.

Adevărata toleranţă nu poate proteja false cuvinte şi fapte nelegiuite care în mod vădit contrazic şi compromit posibilităţile de eliberare.

Libertatea cuvântului nu poate fi justificată dacă se dovedeşte că ea perpetuează neadevărul.

O asemenea libertate prezumă că toate schimbările dezirabile pot fi realizate pe calea discuţiei raţionale în cadrul “sistemului”; de fapt tot ce se poate obţine pe această cale duce la consolidarea sistemului.
Mass-media descriu, ce-i drept, atrocităţile lumii contemporane, dar o fac într-un mod neutru, imparţial.
Dacă obiectivitatea stă în legătură cu adevărul şi dacă adevărul este mai mult o chestiune de logică şi de ştiinţă, atunci acest gen de obiectivitate este fals şi acest gen de toleranţă este inuman.

În acest sens, Democracia Real Ya ar însemna combaterea îndoctrinării şi încurajarea dezvoltării forţelor eliberatoare, chiar dacă s-ar recurge la mijloace aparent nedemocratice cum ar fi: abrogarea libertăţii cuvântului şi a libertăţii de întrunire pentru grupurile şi mişcările care promovează politici agresive, înarmarea, şovinismul, discriminarea pe criterii de rasă şi religie, sau a grupurilor care se opun extinderii serviciilor publice, a securităţii sociale, a asistenţei medicale, în plus, restabilirea libertăţii gândirii ar putea necesita îngrădiri severe ale conţinuturilor predate şi ale practicilor din instituţiile de învăţământ.

În domeniul economic Democracia Real Ya înseamnă transcenderea liberei iniţiative prin suprimarea libertăţii vulpii în coteţul cu găini, adică îngrădirea libertăţii capitalului de a dispune discreţionar de muncă. O lume în care oamenii se bucură de libertate, nu corporaţiile. Deoarece capitalul este mult mai mult un produs social decât individual, ar trebui să se afle mai mult în posesia comună a societăţii, decât în posesia particulară a indivizilor.

Reflecţii politice

Plec de la premisa că în nimeni nu deţine adevărul absolut, deci nici eu. Pentru mine în materie de politică singurul criteriu al adevărului este practica social istorică. De aici rezultă că orice cercetare asupra politicii se reduce de fapt la o cercetare asupra istoriei, asupra faptelor şi evenimentelor.
Dar şi istoria, la rândul ei, este o interpretare, o hermeneutică, a materialului empiric prin prisma intereselor de clasă ale cercetătorului, manifestate în mod conştient sau nu. Deci interpretarea istorică are caracter de clasă. Nimeni nu este obiectiv. Aceleaşi fapte, au văzute din unghiuri diferite de clasă, înţelesuri diferite.
Pentru mine gruparea Andreas Baader, Ulrike Meinhof, mai cunoscută sub denumirea de Facţiunea Armata Roşie, reprezintă cea mai avansată formă la care a ajuns conştiinţa de clasă a proletariatului german, eroi martiri, care au ales ca mod de exprimare politică calea armelor, ca fiind singurul răspuns demn la teroarea presărată cu crime declanşată în anul 1968 de autorităţile împănate cu foşti nazişti ale Germaniei Federale, contra studenţilor de stânga- înfăptuind astfel imperativul lui Marx, "să înlocuim armele criticii cu critica armelor"- iar pentru Volodea Tismăneanu, de exemplu, şi chiar pentru Ceauşescu, un grup terorist de extremă stângă.

În sprijinul celor afirmate mai sus citez pe Atonio Gramsci, marele teoretician marxist italian, unul din liderii şi fondatorii Partidului Comunist Italian, mort prematur în puşcăriile fasciste:

Ar putea  să existe o obiectivitate extra-istorică şi extra-umană ? Dar cine va decide asupra acestei obiectivităţi ? Cine se va putea plasa în acest "punct de vedere al universului în sine" şi ce va însemna un atare punct de vedere ? 
"Obiectiv" înseamnă întotdeauna "obiectiv din punct de vedere uman", ceea ce corespunde cu "obiectiv din punct de vedere istoric"; altfel spus "obiectiv" ar însemna "în mod universal subiectiv".Omul cunoaşte obiectiv întrucât cunoaşterea sa e reală pentru tot genul uman istoriceşte unificat într-un sistem cultural....
Noi cunoaştem realitatea numai în raport cu omul şi, cum omul este devenire istorică, cum cunoaşterea şi realitatea sunt o devenire, obiectivitatea este şi ea o devenire.(Opere, vol.2, p.142-143)

"Obiectiv" înseamnă întotdeauna "obiectiv din punct de vedere uman", ceea ce corespunde cu "obiectiv din punct de vedere istoric" ceea ce înseamnă, merg eu mai departe "obiectiv din punct de vedere al conştiinţei de clasă".

Dar totodată nu trebuie să cădem nici în relativism istoric. Trebuie să mergem pe această sârmă subţire care este studiul istorie cu o prăjină care să ne ajute la menţinerea echilibrului având la cele două extremităţi pe de-o parte clasa, iar pe de alta grija de a nu cădea în relativism. Trebuie să tratăm istoria obiectiv în cadrul clasei noastre. Sau mai simplu şi mai direct trebuie să analizăm evenimentele istorice conform criteriului: serveşte cutare acţiune interesele proletariatului ? Da sau nu. Dacă le serveşte atunci acţiunea e bună, dacă nu, este rea.
Şi acum două exemple, Cineva spunea cu maliţie că comuniştii români se închinau la Moscova, da, era foarte bine că priveau către Moscova câtă vreme Moscova era capitala mişcării comuniste internaţionale. A te sincroniza cu Moscova însemna în acei ani a servi interesele proletariatului mondial, nu a te pune în slujba imperialismului rus aşa cum naţionalişti doreau în mod fals să se înţeleagă.
Invers, a face politica Moscovei în momentul când aceasta a întors spatele proletariatului este un act nedemn şi descalificant pentru un comunist.
Al doilea exemplu este politica de cadre a lui Ceauşescu. Ceauşescu, nesocotind principiul leninist al partidului elitist format din profesionişti ai cauzei proletare, al partidului format din oameni de excepţie din punct de vedere moral şi intelectual şi în acelaşi timp oameni de acţiune capabili să lupte chiar şi cu arma pentru ideile lor politice, a optat pentru soluţia menşevică a unui partid de mase, care cu cât creştea numeric cu atât devenea mai birocratic, mai diluat, mai osificat. A fost această opţiune în interesul clasei muncitoare ? Ceauşescu ar fi răspuns, da, argumentând că orice muncitor primit în partid întărea caracterul muncitoresc al partidului, şi că cu cât sporeşte numărul membrilor, cu atât creşte şi tăria şi rolul politic al partidului în societate.
Complet fals, putem spune acum, pentru că practica social istorică a dat verdictul. Am folosit acest exemplu pentru a mai dezvălui şi criteriul secund al analizei istorice. Criteriul atingerii obiectivului sau, dacă vreţi, al lovirii sau ratării ţintei. În momentul contrarevoluţiei din decembrie 1989 am asistat la falimentul politicii de cadre a lui Ceauşescu şi la confirmarea strălucită a tezelor lui Lenin. Mamutul de 4 milioane de membri a fost complet neputincios să aibă o reacţie demnă, onorabilă, coerentă la loviturile duşmanului. Lipsită de substanţă politică, de personalitate, de spirit combativ, maşinăria birocratică numită pompos Partidul Comunist Român a ieşit în mod ruşinos pe scena din dos a istoriei. În 1989 Partidul Comunist Român nu numai că nu a servit proletariatul, dar l-a mai şi trădat fără remuşcări schimbându-şi peste noapte ideologia şi numele. A devenit social-democrat şi s-a auto-denumit FSN.

Deci a face politică comunistă acum, în condiţiile în care asistăm pe plan mondial la un reflux relativ al mişcării proletariatului, iar în România la victoria, sper vremelnică, a contrarevoluţiei ,se reduce la studiul istoriei comunismului în secolul XX, aplicând criteriile arătate mai sus, încercând să desluşim şi să descâlcim faptele şi evenimentele, complet eliberaţi de prejudecăţile burgheze, căutând punctul de ruptură, momentul în care ceva s-a rupt iar mişcarea comunistă mondială a luat-o pe o pantă descendentă. Trebuie să ne recuperăm eroii şi să ne fixăm mai temeinic duşmanii. Trebuie să dezvăluim şi să dezavuăm tumoarea ce a crescut pe vâna revoluţionară a mişcării comuniste şi care se numeşte, social-democraţie.Trebuie să discernem din istoria primului stat al proletariatului-Uniunea Sovietică- ce a fost pozitiv şi ce nu. Există acolo o bogăţie nemărginită de spiritualitate comunistă. În 1921 Lenin a spus, nu ştiu dacă vom reuşi în încercările noastre, dar sunt sigur că experienţa noastră îi va inspira pe alţii.

Toată lumea vorbeşte de socialism dar nimeni nu ştie ce este, mulţi îşi închipuie că este ceva asemănător cu mântuirea lumii a lui Hristos, cu noul Ierusalim, etc. Eu prefer definiţia lui Jack London: "socialismul este aplicarea ştiinţei şi raţiunii în toate sferele activităţii umane.", deşi nu mă pot abţine să-l citez şi pe Stalin cu a sa cugetare că socialismul este ridicarea gradului de cultură al maselor.  Socialismul de până acum a arătat un lucru extraordinar, după mine, faptul că poate exista viaţă şi fără patroni, fără capitalişti. Iată, deci, că poporul nu piere fără aceşti “binefăcători” ai săi.
Şi a mai arătat ceva la fel de extraordinar, că atunci când în fruntea clasei muncitoare se află oameni intransigenţi care nu se abat de la principiile marxismului revoluţionar, care pun interesele de clasă înaintea intereselor personale, se poate confrunta de la egal la egal cu capitalismul, că îl poate învinge la toate capitolele: spiritual, economic, militar, politic. Victoria asupra fascismului, consfinţită simbolic prin înălţarea steagului roşu pe clădirea Reichstag-ul hitlerist o dovedeşte pe deplin.

Dictatura proletariatului versus dictatura birocraţiei

Stalin vs. Trotsky

Trotsky a caracterizat Uniunea Sovietică post Lenin  ca fiind un "stat proletar degenerat", înţelegând prin asta un stat în care clasa muncitoare a reuşit să smulgă puterea politică din mâinile burgheziei, a socializat principalele mijloace de producţie, dar ulterior puterea a fost uzurpată de o birocraţie nedemocratică, atotputernică. În opinia lui revoluţia a degenerat.

De-asemenea, a subliniat că "statul proletar degenerat" nu este o nouă formă de societate, ci doar o fază de tranziţie între capitalism şi socialism (mai apropiată de capitalism), ce inevitabil va colapsa într-o formă sau în alta. El a mai arătat că  prăbuşirea sa va duce la o democraţie muncitorească  autentică sau la restaurarea capitalismului, în funcţie de  mişcarea ce va răsturna dictatura birocraţiei, dacă va fi una a muncitorilor organizaţi sau nu.

"Colapsul politic al regimului stalinist va duce la restabilirea democraţiei sovietice numai dacă înlăturarea bonapartismului va fi opera unui act conştient al avangardei muncitoreşti. În toate celelalte cazuri, locul stalinismului , nu poate fi luat de altcineva decât de contrarevoluţia fascist-capitalistă"  Trotsky 1935

Mai trebuie să definim un termen, înainte să continuăm. Prin bonapartism se înţelege o putere de stat, care guvernează deasupra intereselor de clasă, care reuşeşte să devină autonomă chiar în dauna clasei ce a propulsat-o şi utilizează maşina de autoritate a statului  în interes personal. Exemplu clasic este Ludovic Bonaparte, ilustrat de Marx în lucrarea, Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte (1852).

Această teorie a dictaturii birocraţiei este doar pe jumătate adevărată. Şi este aşa, pentru că ea nu se aplică în interiorul perioadei staliniste (1924-1953), ci numai perioadei post staliniste sau a revizionismului hruşciovist.  Şi iată de ce, pun argumentele în ordinea tăriei lor:

1.Dacă regimul stalinist nu ar fi fost expresia voinţei politice a clasei muncitoare, nu ar fi fost o dictatură autentică a proletariatului, ci dictatura de tip bonapartist a unei birocraţii scăpate de sub orice control, aşa cum susţine Trotsky, nu ar fi făcut faţă războiului antinazist,  s-ar fi dezintegrat sub loviturile grele ale hitlerismului, nicidecum să mai vorbim despre purtarea războiului de către Uniunea Sovietică aproape de una singură până la zdrobirea fascismului. Regimul lui Ludovic Bonaparte s-a prăbuşit aproape instantaneu sub loviturile prusace.

2.În 1928 este declanşată în Uniunea Sovietică revoluţia socialistă la sate. Aceasta a fost o revoluţie la fel de vastă şi de însemnată ca şi cea din Octombrie 1917. Este închis NEP-ul iar în locul său este introdusă planificarea economiei. Se trece la industrializarea ţării în ritm susţinut. Acesta sunt măsuri cu caracter profund revoluţionar, care au dus la bulversarea întregii societăţi sovietice, cu consecinţe foarte adânci şi complexe. Conducerea sovietică şi-a asumat riscuri însemnate. Avântul economiei sovietice a fost însă extraordinar. În numai două cincinale au fost recuperate aproape în întregime marile decalaje de dezvoltare faţă de Occident.
Aceste transformări implicând energii extraordinare, abnegaţia, puterea de muncă şi încordarea creatoare ale unui întreg popor nu sunt lucruri în puterea unei birocraţii bonapartiste sau de altă natură.
Se ştie foarte bine că birocraţia este conservatoare, nu-şi asumă riscuri, nu iubeşte schimbarea, caută să ţină lucrurile pe loc, să le osifice pe vecie. Marea schimbare trăită de Uniunea Sovietică în anii 1928-1941 nu are pandant în nici o altă epocă în capitalism. Nici un stat capitalist nu a reuşit vreodată şi nici nu va reuşi să progreseze cât a progresat Uniunea Sovietică în perioada menţionată. Capitalismului german i-au trebuit peste 100 de ani de evoluţie anarhică pentru a ajunge în 1941 într-un punct inferior economiei sovietice planificate,  războiul a arătat-o.
Deci e clar că nu este vorba de dictatura birocraţiei, ci de un imens flux revoluţionar autentic.

3. În socialism orice întărire a centralizării şi planificării economiei, deşi pare paradoxal, este o slăbire a birocraţiei nu o întărire a ei, pentru că forţează vârful să-şi asume responsabilitatea deciziilor, iar acesta la rândul său este nevoit să pună mai multă presiune asupra bazei pentru a-i executa mai corect şi mai exact hotărârile. Capitalismul fiind un proces de producţie anarhic responsabilitatea pentru bunul mers al economiei este total disipată. Din acest motiv birocraţia capitalistă coruptă până în vârful unghiilor îşi poate vedea liniştită de comisioanele sale, se află în afara oricărei răspunderi, posedă o libertate nemărginită.
În socialism birocraţia este direct răspunzătoare de mersul economiei, cu cât centralizarea deciziei este mai mare cu atât responsabilităţile sunt mai clare, normarea şi reglementarea mai bună, libertatea de mişcare şi de acţiune a birocraţiei scade, coruptibilitatea se reduce în consecinţă.

Centralizarea economiei şi a planificării înseamnă performanţă, să ne uităm numai cât de planificate şi de centralizate sunt marile corporaţii multinaţionale,operând pe toate cele cinci continente ale planetei, unele cu venituri mai mari decât PIB-ul României.

4.Stalin a insistat mereu asupra luptei cu birocraţia, cu elementele corupte, descompuse, trădătoare, ce unelteau pe faţă sau pe ascuns contra puterii proletare.
Stalin a realizat că partidul ca instrument de putere şi ca avangardă  a clasei muncitoare trebuie să-şi păstreze cu orice risc caracterul revoluţionar, că nu numărul membrilor îi dau puterea şi tăria,  ci calitatea lor, că păstrarea purităţii ideologice şi morale a partidului este un act revoluţionar, o datorie.  Stalin nu a birocratizat partidul, ci la debirocratizat, la epurat de oportunişti, carierişti, trădători, laşi, elemente descompuse moral, etc. A insistat asupra tezei că în condiţiile existenţei încercuirii capitaliste construcţia socialistă nu poate fi garantată în mod deplin, că este inevitabilă confruntarea celor două sisteme, că în aceste condiţii lupta de clasă nu are cum să înceteze ci ea se va accentua, se va ascuţi. (Ceauşescu nu a înţeles niciodată aceste comandamente.  Dacă le-ar fi înţeles, generalul Victor Atanasie Stănculescu –care mărturisea că a urât de mic socialismul pentru că avea ascendenţă burgheză- trebuia să fie orice, numai adjunctul ministrului apărării nu.  Cărţile lui Stalin erau interzise pe vremea lui Ceauşescu, ele aveau acelaşi regim cu Mein Kampf-ul lui Hitler, câteva la fondul secret al Academiei, restul la topit. Despre Hitler şi acoliţii săi au apărut sute, poate mii de titluri şi articole, despre Stalin nici unul.  Ce Hitler n-a reuşit în patru ani cu toată maşina de război germană să facă cu partidul lui Stalin, a reuşit Iliescu cu Partidul lui Ceauşescu într-o singură seară. Cam acesta este raportul între scorniceştean şi gruzin, la care se adaugă observaţia că primul îşi permitea să cenzureze cărţile ultimului. )

După moartea lui Stalin (1953), Hruşciov şi grupul său a preluat puterea în Uniunea Sovietică, trecând la ceea ce ei au numit destalinizarea ţării, ce a culminat cu raportul secret al lui Hruşciov la Congresul XX al PCUS despre aşa-zisele crime ale lui Stalin (1956). Ca un laş Hruşciov nu a avut curajul să-şi asume public raportul, ci l-a distribuit numai pe ascuns congresului. De fapt acest document,  fals de la un capăt la altul şi care nu ţine cont de nici un context istoric şi de clasă, nu a fost decât o manevră a lui Nichita Hruşciov de a-şi consolida puterea în dauna unui alt grup rival de foşti colaboratori apropiaţi ai lui Stalin în frunte cu Molotov, Kaganovici, etc.

Din acest moment istoric (1956) mişcarea comunistă internaţională se decuplează treptat, treptat de la interesele clasei muncitoare, îşi pierde busola în Occident, iar în Răsărit se mişcă către bonapartism şi dictatura birocraţiei. O dovadă a mişcării către dictatura birocraţiei în Uniunea Sovietică hruşciovistă este slăbirea centralizării economiei planificate, introducerea unor elemente de autonomie în conducerea întreprinderilor, reglementări liberale privind circulaţia mijloacelor fixe şi a forţei de muncă, menite să difuzeze răspunderea centrului, lucru care aşa cum am arătat mai sus duce la întărirea birocraţiei prin sporirea libertăţii sale de mişcare. Regimul lui Hruşciov a fost un exemplu clasic de bonapartism, decuplat de interesele clasei muncitoare, preocupat numai de propria menţinere la putere.

De aici încolo (1956) trotskysmul se adevereşte întrutotul. Bineînţeles în politică se operează cu nuanţe dar linia generală de „state proletare degenerate” rămâne valabilă.

Deci epoca Ceauşescu nu a fost o dictatură a proletariatului, ci o dictatură birocratică. Cu toate astea a fost net superioară capitalismului colonial ce a precedat-o şi celui ce i-a urmat. Explicaţia stă în economia socialistă planificată care este net superioară economiei de piaţă, în decuplarea ţării de la mecanismul neo-colonial capitalist de exploatare şi talentului de organizator şi conducător al lui Nicolae Ceauşescu, care este evident în ciuda greşelilor sale politice majore.

Post Scriptum.


Nu idealizez stalinismul ci doar aplic consecvent principiul marxist că în politică practica este singurul criteriu al adevărului.
Dacă stalinismul a trecut testul suprem al războiului, dacă a învins în confruntarea comunism-fascism înseamnă că nu ne mai putem îndoi de substanţa sa revoluţionară. Mai mult, tot practica social-istorică a arătat că revizionismul, abaterea de la marxism-leninism, respingerea stalinismului a dus la falimentul socialismului şi în final la restaurarea capitalismului.

9 Mai, ziua victoriei armatei roşii

1941 Patria te cheamă I.Toidze

1941 Luptaţi cu inamicul aşa cum au făcut-o taţii şi fraţii voştri mai mari-marinarii revoluţiei din octombrie. S.Boim

1941 Tata Moroz aduce cadouri pentru duşmani. S.Boim

1941 Răzbunare ! A.Kazantsev.

1941 Ţinteşte combustibilul ! N.Kochergin

1941 Napoleon a suferit o înfrângere usturătoare, aşa se va întâmpla şi cu arogantul Hitler. Kukryniksy

1941. Să apărăm oraşul lui Lenin de barbarii fascişti ! V.Serov

1941 Să apărăm Leningradul !

1941 Patria te cheamă ! S.Tolkachev

1941 Partizanii au capturat un prizonier.Yu.Vasnetsov

1941 La marele război patriotic! V.Vinogradov, Ya.Nikolaev

1942 Nu vom ceda abandona niciodată cuceririle revoluţiei din octombrie.N.Avvakumov, V.Shcheglov

1942 O moarte onorabilă este de preferat unei vieţi în sclavie! (Dmitri Donskoi) V.Ivanov, O.Burova

1942 Răzbunare şi moarte invadatorilor germani ! V.Ivanov

1942 Soldaţi ai Armatei Roşii, salvaţi-mă ! V.Koretsky

1942 Timpul pentru răsplată va sosi în curând ! D.Nagishkin

1942 Alexander Nevsky. V.Ivanov, O.Burova

1942 Glorie, onoare, memorie faptelor de vitejie. V.Ivanov, O.Burova

1942 Leningradul în timpul marelui război patriotic. Un raid la lumina lunii. M.Platunov

1942 Soldat al armatei roşii. D.Shmarinov

1942 Glorie eroilor Leningrădeni. A.Vasil'ev

1943 Armata roşie va mătura gunoiul fascist. V Deni

1943 Un împrumut este o armă. L.Deshko

1943 Războinici, Patria Mamă aşteaptă această zi ! V.Koretsky

1943 Războinici, Patria Mamă aşteaptă această zi ! V.Koretsky

1943 Mergeţi înainte, distrugeţi invadatorii germani, izgoniţi-i de pe teritoriul patriei noastre ! Nikolaev.

1943 Armata Roşii împreună cu aliaţii săi va frânge coloana vertebrală a bestiei fasciste. L.Orekhov, A.Petrov.

1943 Înainte, către distrugerea inamicului ! V.Koretsky

1943 Steagul muncii este steagul victoriei ! I.Toidze

1943 Partizanii distrug un tanc inamic.D.Traugot

1944 Să cinstim steagul nostru cu noi victorii ! V.Koretsky.

1944 Eroii se vor întoarce în curând la cei dragi. V.Koretsky.

1944 Ne-aţi dat viaţa pierdută înapoi ! A.Ivanov

1944 Un salut adresat eroilor ! V.Klimashin.

La mulţi ani. Felicitări pentru victoria ce va veni în curând ! M.Gordon, A.Petrov, L.Orehov.

1944 Aplicaţi lovituri ucigătoare inamicului ! A.Kazantsev.

1944 Felicitări camarazi ! V.Sur'yaninov.

1944 Viaţă lungă zilei de întâi mai! М.Adramov.

1944 Să curăţăm apele sovietice ale Mării Baltice de barbaria fascistă ! S.Boim

1944 Ofensiva noastră va fi necruţătoare ! N.Denisovsky

1944 Să mergem mai departe către Vest! V.Ivanov

1944 Pentru patrie, pentru Stalin ! N.Pavlov

1944 Drumul spre victorie ! V.Koretsky

1944 Rusia a învins todeauna Prusia. P.Alyakrinsky, T.Vasil'eva

1944 Sub steagul lui Lenin. A.Vasil'ev

1945 Victoria este aproape, mai mult ajutor pentru front ! M.Gordon, L.Orekhov, A.Petrov.

1945 Mă voi întoarce victorios. N.Vatolina.

1945 Distrugeţi fascismul pentru totdeauna ! V. Deni

1945 Fii ai tuturor popoarelor  Uniunii Sovietice intraţi în luptă pentru victoria finală ! N.Zhukov, V.Klimashion.

1945 Glorie ! F.Zaborovsky.

1945 Glorie forţelor sovietice ce au înălţat steagul victoriei în Berlin ! N.Mikhailov.

1945 Să eliberăm Europa de lanţurile sclaviei fasciste! I.Toidze.

1945 Glorie forţelor sovietice ce au înălţat steagul victoriei în Berlin !N.Karpovsky.

1945 Voi urmării inamicul până în bârlogul lui !V.Koretsky.

1945 Avem o singură ţintă, Berlin ! V.Koretsky.

1945 Te aşteptam, soldat eliberator ! V.Lodyagin.

1945 În onoarea victoriei complete. V.Ivanov.

1945 Felicitări pentru victorie V.Slyshchenko.

1945 El a crezut, ştia că aşa va fi ! A.Chechnev.

1945 O distanţă de o dimensiune uriaşă M.Shcheglov.

1945 Un salut victoriei în război. A.Kokorekin.

Comandantul suprem al revoluţiei proletare !

sursa afişelor de epocă: http://www.nlr.ru/eng/exib/war2/1945.html