”Prin luarea în stăpânire a mijloacelor de producție de către societate, producția de mărfuri este înlăturată și, prin aceasta, este înlăturată și dominația produsului asupra producătorilor” (vezi Anti-Duhring)Acești tovarăși greșesc profund.
Să analizăm formula lui Engels. Formula lui Engels nu poate fi socotită pe deplin clară și precisă, deoarece ea nu arată dacă este vorba de luarea în stăpânirea societății a tuturor mijloacelor de producție sau numai a unei părți din mijloacele de producție, adică toate mijloacele de producție au fost trecute în proprietatea întregului popor sau numai o parte din mijloacele de producție. Prin urmare, această formulă a lui Engels poate fi înțeleasă și într-un fel și în altul.
Într-un lat pasaj din Anti-Durhing Engels vorbește despre luarea în stăpânire a ”tuturor mijloacelor de producție”, despre luarea în stăpânire a ”totalității mijloacelor de producție”. Prin urmare, în formula sa, Engels are în vedere socializarea nu a unei părți din mijloacele de producție, adică trecerea în proprietatea întregului popor a mijloacelor de producție nu numai din industrie, ci și din agricultură.
De aici rezultă că Engels are în vedere țări în care capitalismul și concentrarea producției sunt destul de dezvoltate nu numai în industrie, dar și în agricultură, pentru a putea expropria toate mijloacele de producție ale țării și a le trece în proprietatea întregului popor. Prin urmare, Engels socotește că în asemenea țări ar trebui, odată cu socializarea tuturor mijloacelor de producție, să se înlăture producția de mărfuri. Și aceasta este desigur just.
O astfel de țară la sfârșitul veacului trecut, în momentul apariției lucrării Anti-Durhing, a fost una singură, Anglia, unde dezvoltarea capitalismului și concentrarea producției atât în industrie, cât și în agricultură atinseseră un asemenea grad încât era posibil ca în cazul luării puterii de către proletariat să se treacă toate mijloacele de producție ale țării în proprietatea întregului popor și să se înlăture din uz producția de mărfuri.
Eu fac abstracție în cazul de față de chestiunea importanței pe care o are pentru Anglia comerțul exterior, cu enorma lui greutate specifică în economia națională a Angliei. Cred că numai după ce se va fi studiat chestiunea s-ar putea soluționa definitiv chestiunea soartei producției de mărfuri în Anglia după luarea puterii de către proletariat și după naționalizarea tuturor mijloacelor de producție.
De altfel, nu numai la sfârșitul veacului trecut, dar nici în prezent n-a atins vreo țară încă acel grad de dezvoltare al capitalismului și de concentrare a producției în agricultură pe care îl observăm în Anglia. În ce privește celelalte țări, în acestea, cu toată dezvoltarea capitalismului la sate, mai există încă în sate o clasă destul de numeroasă de proprietari-producători mici și mijlocii, a căror soartă ar trebui să fie hotărâtă în cazul luării puterii de către proletariat.
Se pune însă întrebarea: ce trebuie să facă proletariatul și partidul său, dacă într-o țară sau alta, inclusiv în țara noastră, există condiții favorabile pentru luarea puterii de către proletariat și răsturnarea capitalismului, dacă în aceste țări capitalismul în industrie a concentrat într-atâta mijloacele de producție încât ele pot fi expropriate și trecute în proprietatea societății, pe când agricultura, cu toată creșterea capitalismului, este încă atât de fărâmițată între numeroșii proprietari-producători mici și mijlocii încât nu e posibil să se pună problema expropierii acestor producători?
La această chestiune formula lui Engels nu dă răspuns.De altfel, ea nici nu trebuie să răspundă la această chestiune deoarece această formulă a apărut pe baza unei alte chestiuni, și anume: care trebuie să fie soarta producției de mărfuri după ce vor fi socializate toate mijloacele de producție.
Așa dar, ce-i de făcut dacă nu toate mijloacele de producție au un caracter social, ci numai o parte din mijloacele de producție, dar condiții favorabile pentru luarea puterii de către proletariat există-trebuie oare proletariatul să ia puterea și el trebuie să desființeze imediat după aceasta producția de mărfuri?
Nu poate fi, desigur, considerată drept răspuns părerea unor pseudo-marxiști care socotesc că în asemenea condiții ar trebui să se renunțe la luarea puterii și să se aștepte până când capitalismul va reuși să ruineze milioanele de producători mici și mijlocii, transformându-i în muncitori agricoli, și să concentreze mijloacele de producție în agricultură, că numai după aceea s-ar putea pune problema luării puterii de către proletariat și a socializării tuturor mijloacelor de producție. Se înțelege că marxiștii nu pot accepta o asemenea ”soluție”, dacă ei nu vor să se facă cu totul de rușine.
De-asemenea, nu poate fi socotită drept răspuns nici părerea altor pseudo-marxiști, care cred că ar trebui poate să se ia puterea și să se treacă la expropierea producătorilor mici și mijlocii de la sate și la socializarea mijloacelor lor de producție. Nici această cale absurdă și criminală n-o pot accepta marxiștii, căci o asemenea cale ar submina orice posibiltate de victorie a revoluției proletare, ar arunca pentru mult timp țărănimea în lagărul dușmanilor proletariatului.
Răspunsul la această întrebare l-a dat Lenin în lucrările sale despre ”impozitul în natură” și în celebrul său ”plan cooperatist”.
Răspunsul lui Lenin se rezumă pe scurt la următoarele:
- să nu scăpăm condițiile favorabile pentru luarea puterii; proletariatul să ia puterea, fără să aștepte momentul când capitalismul va fi reușit să ruineze populația de multe milioane de producători individuali mici și mijlocii;
- să expropriem mijloacele de producție în industrie și să le trecem în proprietatea întregului popor
- în ce privește pe producătorii individuali mici și mijlocii, să-i unim treptat în cooperative de producție, adică în mari întreprinderi agricole, colhozuri;
- să dezvoltăm prin toate mijloacele industria și să dăm cooperativelor baza tehnică modernă a marii producții fără a le expropria, ci, dimpotrivă înzestrându-le din belșug cu tractoare și ale mașini de prima calitate;
- pentru o strânsă legătură economică între oraș și sat, între industrie și agricultură, să fie menținută câtva timp producția de mărfuri (schimbul prin cumpărare-vânzare) ca singura formă de legături economice cu orașul acceptabilă pentru țărani și să se dezvolte la maximum comerțul sovietic- comerțul de stat și cooperatist-colhoznic, eliminându-se din circulația de mărfuri pe toți capitaliștii de orice fel.
Este în afară de orice îndoială că pentru toate țările capitaliste care au o clasă de producători mici și mijlocii mai mult sau mai puțin numeroasă, această cale de dezvoltare este singura posibilă și indicată pentru victoria socialismului.
Unii spun că producția de mărfuri trebuie totuși, în orice condiții, să ducă și va duce neapărat la capitalism. Aceasta nu este adevărat. Nu întotdeauna și nu în orice condiții. Nu poate fi identificată producția de mărfuri cu producția capitalistă. Sunt două lucruri diferite. Producția capitalistă este o formă superioară a producție de mărfuri. Producția de mărfuri duce la capitalism numai dacă există proprietate particulară asupra mijloacelor de producție, dacă forța de muncă apare pe piață ca o marfă, care poate fi cumpărată de capitalist și exploatată în procesul de producție, dacă prin urmare, există în țară sistemul de exploatare de către capitaliști a muncitorilor salariați. Producția capitalistă începe acolo unde mijloacele de producție sunt concentrate în mâini particulare, iar muncitorii, lipsiți de mijloace de producție, sunt nevoiți să-și vândă forța de muncă ca pe o marfă. Fără aceasta nu există producție capitalistă.
Ei, dar dacă nu există aceste condiții care transformă producția de mărfuri în producție capitalistă, dacă mijloacele de producție nu mai sunt proprietate particulară ci proprietate socialistă, dacă nu există sistemul muncii salariate și forța de muncă nu mai este marfă, dacă sistemul exploatării este lichidat-cum rămâne atunci: putem socoti că producția de mărfuri va duce totuși la capitalism? Nu, nu putem socoti astfel. Or, societatea noastră este tocmai o societate în care proprietatea particulară asupra mijloacelor de producție, sistemul muncii salariate, sistemul exploatării nu mai există.
Producția de mărfuri nu poate fi socotită ca un lucru de sine stătător, independent de condițiile economice înconjurătoare. Producția de mărfuri este mai veche decât producția capitalistă. Ea a existat sub orânduirea sclavagistă și a deservit-o și totuși nu a dus la capitalism. Ea a existat sub feudalism și l-a deservit, totuși, deși a pregătit unele condiții pentru producția capitalistă, nu a dus la capitalism. Se pune întrebarea: de ce n-ar putea producția de mărfuri să deservească pentru o anumită perioadă și societatea noastră socialistă, fără a duce la capitalism, dacă ținem seama de faptul că producția de mărfuri nu are la noi o răspândire nelimitată și atotcuprinzătoare ca în capitalism, că la noi producția de mărfuri este restrânsă la un cadru strict, datorită unor condiții economice atât de hotărâtoare ca proprietatea socială asupra mijloacelor de producție, lichidarea sistemului muncii salariate, lichidarea sistemului exploatării?
Unii spun că după ce a fost instaurată la noi în țară dominația proprietății sociale asupra mijloacelor de producție, iar sistemul muncii salariate și exploatării a fost lichidat, existența producției de mărfuri și-a pierdut sensul, că deci, din această cauză, ar trebui înlăturată producția de mărfuri.
Aceasta de-asemenea nu este adevărat. În prezent există la noi două forme fundamentale de producție socialistă: de stat- a întregului popor- și colhoznică, aceasta din urmă neputând fi numită a întregului popor. În întreprinderile de stat, mijloacele de producție și produsele producției sunt proprietatea întregului popor. În întreprinderile colhoznice însă, deși mijloacele de producție (pământul, mașinile) aparțin statului, produsele producției sunt totuși proprietatea fiecărui colhoz în parte, deoarece munca în colhozuri ca și semințele sunt ale lor proprii, iar de pământ, care a fost predat colhozurilor în folosință veșnică, colhozurile dispun de fapt ca de o proprietate a lor, deși nu pot să-l vândă, să-l cumpere, să-l dea în arendă, sau să-l ipotecheze.
Această împrejurare face ca statul să poată dispune doar de producția întreprinderilor de stat, în timp ce de producția colhoznică dispun numai colhozurile, ca de o proprietate a lor. Dar colhozurile nu vor să înstrăineze produsele lor altfel decât sub formă de mărfuri, în schimbul cărora ele vor să primească mărfurile de care au nevoie. Alte legături economice cu orașul decât prin marfă, decât schimbul de vânzare-cumpărare, colhozurile nu acceptă în prezent. De aceea, producția de mărfuri și circulația de mărfuri sunt la noi, în prezent, tot atât de necesare cu erau, să zicem, cu 30 de ani în urmă, atunci când Lenin proclamase necesitatea dezvoltării maxime a circulației mărfurilor.
Bine înțeles că atunci când în locul celor două sectoare de producție fundamentale, sectorul de sat și cel colhoznic, va apare un singur sector de producție atotcuprinzător, având dreptul de a dispune de întreaga producție de consum a țării, circulația mărfurilor cu ”economia ei bănească” va dispărea ca un element inutil al economiei naționale. Dar atâta vreme cât aceasta nu există, cât rămân două sectoare de producție fundamentale, producția de mărfuri și circulația de mărfuri trebuie să se mențină, ca un element necesar și deosebit de folositor în sistemul economiei noastre naționale. În ce fel va avea loc crearea unui sector unit: pe calea simplei absorbiri a sectorului colhoznic de către sectorul de stat, ceea-ce este puțin probabil (căci acest fapt ar putea fi considerat ca o expropiere a colhozurilor), sau pe calea organizării unui organ economic unic al întregului popor (cu o reprezentanță din partea industriei de stat și a colhozurilor), având mai întâi dreptul de a ține evidența întregii producții de consum a țării, iar cu timpul și de a repartiza produsele, sub forma, să zicem, a schimbului de produse- aceasta este o chestiune aparte, care necesită o discuție separată.
Prin urmare, producția noastră de mărfuri nu este o producție de mărfuri obișnuită, ci o producție de mărfuri de un fel deosebit, o producție de mărfuri fără capitaliști, care are de-a-face mai ales cu mărfurile producătorilor socialiști uniți( statul, colhozurile,cooperația), a cărei sferă de acțiune este limitată la obiectele de consum individual, o producție de mărfuri care evident nu se poate dezvolta în nici un caz în producție capitalistă și care împreună cu ”economia ei bănească”, este sortită să deservească cauza dezvoltării și întăririi producției socialiste.
De aceea, nu au deloc dreptate acei tovarăși care declară că, întrucât societatea socialistă nu lichidează formele de marfă ale producției, ar trebui, chipurile reabilitate la noi toate categoriile economice proprii capitalismului: forța de muncă ca marfă, plusvaloarea, capitalul, profitul la capital, rata mijlocie a profitului etc. Acești tovarăși confundă producția de mărfuri cu producția capitalistă și socotesc că odată ce există producție de mărfuri trebuie să existe și producție capitalistă. Ei nu înțeleg că producția noastră de mărfuri se deosebește radical de producția de mărfuri în capitalism.
Mai mult decât atât, eu cred că este necesar să renunțăm și la alte câteva noțiuni luate din ”Capitalul” lui Marx, în care Marx s-a ocupat de analiza capitalismului, noțiuni lipite artificial la relațiile noastre socialiste. Am în vedere, între altele, noțiuni ca munca ”necesară” și ”supra”-munca , produsul ”necesar” și timpul ”suplimentar”. Marx a analizat capitalismul pentru a lămuri originea exploatării clasei muncitoare, plusvaloarea, și pentru a da clasei muncitoare, lipsită de mijloacele de producție, o armă spirituală în vederea răsturnării capitalismului. Se înțelege că pentru aceasta Marx folosește noțiuni(categorii) care corespund pe deplin relațiilor capitaliste. Dar este mai mult decât straniu să fie folosite aceste noțiuni astăzi, când clasa muncitoare nu numai că nu este lipsită de puterea de stat și de mijloace de producție, ci, dimpotrivă, are în mâinile sale puterea și stăpânește mijloacele de producție. Astăzi, în orânduirea noastră sună destul de absurd cuvintele despre forța de muncă ca marfă și despre ”angajarea” muncitorilor. Ca și cum clasa muncitoare, care stăpânește mijloacele de producție, se angajează singură și își vinde sieși forța ei de muncă. Tot atât de straniu este să vorbim azi despre munca ”necesară” și ”supra”-muncă: ca și cum, în condițiile noastre munca muncitorilor dată societății pentru lărgirea producției, pentru dezvoltarea învățământului, a ocrotirii sănătății, pentru organizarea apărării țării etc. nu ar fui tot atât de necesară clasei muncitoare, aflată astăzi la putere, ca și munca cheltuită pentru acoperirea nevoilor personale ale muncitorului și ale familiei lui.
Trebuie notat că Marx, în lucrarea sa ”Critica programului de la Gotha”, în care nu mai cercetează capitalismul, ci, între altele, prima fază a societății comuniste, socotește munca dată societății pentru lărgirea producției, învățământ, ocrotirea sănătății, cheltuieli administrative, formarea de rezerve etc. tot atât de necesară ca și munca cheltuită pentru acoperirea nevoilor de consum ale clasei muncitoare.
I.V.Stalin, Probleme economice ale socialismului în Uniunea Sovietică, 1952
Problema care se pune este următoarea. Poate fi măsurată democrația? Și dacă poate fi măsurată, care ar fi unitatea sa de măsură? Avansăm în această notă idea că comparabilitatea politică ar putea fi unitatea de măsură a democrației. Comparabilitatea în general se bazează pe asemănare, pe apartenența obiectelor de comparat la o aceiași clasă.
Pentru ca doi indivizi să poată fi comparabili politic, trebuie să fie mai întâi comparabili economic, asta însemnând ca veniturile lor să provină dintr-o aceiași sursă și să fie aproximativ încadrabile în același ordin de mărime. Comparabilitatea politică se bazează pe comparabilitatea economică. Marii capitaliști sunt comparabili politic între ei, muncitorii sunt, la fel, comparabili politic între ei, dar nu este comparabil politic niciodată un muncitor cu un mare capitalist etc.
În societatea actuală asimetria de putere politică este direct proporțională cu asimetria averilor și veniturilor astfel încât viața politică este controlată de un pumn de capitaliști super-bogați care o dată la patru cinci ani regizează și pun în scenă farsa democrației burgheze cu partide, vot universal, parlament etc.
Votul populației, de care teoria democrației burgheze face atâta caz, devine în condițiile dezinformării și manipulării practicate pe scară largă de către mass-media controlată de plutocrație instrumentul prin care aceasta se legitimează în mod fals ca putere izvorâtă din voința populară.
Nimic din ce se petrece în farsa democrației burgheze regizată de plutocrație nu are de-a face cu democrația reală, de la selectarea actorilor politici, la legea electorală și terminând cu campania publicitară care se face candidaților, ci cu ramura industriei electorale care produce și vinde democrație (dimocrăsi) publicului larg ca pe orice alt bun de consum.
Ramura industriei electorale alături de industria media formează instrumentul prin care plutocrația își produce și își reproduce puterea politică și o pune la adăpost de oricine i-ar contesta spiritul ”democratic”.
Dar în timp ce plutocrația, în sfera politică, joacă farsa democrației burgheze în sfera economică, în întreprinderile capitaliste de la cele mai simple la corporațiile multinaționale se practică cea mai fățișă și fără scrupule dictatură.
Farsa democrației burgheze se sfârșește la poarta întreprinderii capitaliste. De la micul patron de șaormărie la cel mai mare bancher avem de-a-face în sfera economiei capitaliste cu un șir nesfârșit de satrapi și tirani care taie și spânzură pe moșia lor fără a da socoteală nimănui .Muncitorii aflați sub comanda acestora sunt nevoiți să trăiască sub o formidabilă presiune și sub umilința apăsătoare a vulnerabilității și a imposibilității de a-și exprima opiniile sau criticile la adresa patronilor și șefilor.
Analizând în termeni de comparabilitate politică și economică, societatea socialistă era mult mai democratică decât actuala societate burgheză. Deși poate părea paradoxal sau șocant în societatea socialistă orice cetățean era comparabil din punct de vedere al puterii politice cu Ceaușescu pentru că orice cetățean era comparabil economic cu Ceaușescu în condițiile în care singura sursă legitimă de venituri o constituia exclusiv munca. Nu proprietatea, nu capitalul, nu renta, ci numai și numai munca.
Tocmai din acest motiv, orice opoziție la Ceaușescu reprezenta o amenințare serioasă pentru Ceaușescu și trebuia tratată de acesta în consecință. Tocmai datorită faptului că puterea lui Ceaușescu nu se baza pe avere, nu era de natură plutocratică, ci se legitima pe un anumit tip de discurs, orice discurs contrar rostit în sfera politică devenea automat semnificativ și intra într-un duel de putere cu discursul oficial. Deci, trebuia luat în seamă, necesita o luare de poziție, nu putea fi pur și simplu ignorat cum se procedează în societatea burgheză.
Reacția uneori brutală sau disproporționată a lui Ceaușescu sau ale organelor însărcinate cu apărarea orânduirii sociale cum ar fi Securitatea împotriva unor opozanți aparent neînsemnați sau marginali nu fac decât să dovedească că acei opozanți erau comparabili politic cu oficialii puterii și prin această comparabilitate nu puteau fi ignorați, ci trebuia să li se ofere în mod necesar un răspuns fie el și unul de forță.
Trebuie să subliniem aici că raționamentul de mai sus nu explică sau justifică dictatura prin comparabilitatea politică sau economică. Dictaturile fasciste nu-și aveau rădăcinile în nici un fel de comparabilitate politică sau economică câtă vreme se bazau exclusiv pe dominația celor mai reacționare cercuri ale marelui capital asupra muncii și precum se știe au fost create și sprijinite de aceste cercuri ca mijloc de apărarea extrem împotriva amenințării comuniste. Nu putem spune nici că comparabilitatea politică și economică duce în vreun mod necesar la dictatură. Din contră, comparabilitatea economică este singurul element capabil să dizolve orice dictatură.
Chiar și prăbușirea regimurilor socialiste în Europa de Est și în fosta Uniune Sovietică, care s-a desfășurat pașnic, demonstrează natura democratică imanentă a acestora. Imaginați-vă la aceiași scară ce ar însemna prăbușirea capitalismului în Vestul Europei. Imaginați-vă plutocrația amenințată să-și piardă pozițiile și privilegiile predând pașnic puterea maselor populare!?!
În sfera economică a socialismului găsim germenii unei democrații participative autentice având ca fundament organizația de bază de Partid (celula de Partid) dublată de organizația de sindicat din cadrul întreprinderii socialiste. În plenul adunărilor periodice ale acestor organizații, care existau fără excepție în formula oricărei întreprinderi socialiste, orice angajat fie el cât de neînsemnat putea să se ridice și să-și exprime un punct de vedere critic la adresa conducerii întreprinderii. Muncitorii puteau să se plângă de condițiile de lucru sau să vină cu propuneri inovative sau de orice alt fel legate de îmbunătățirea activității, iar conducerea unității era obligată prin mecanismul subordonării sale față de Partid să țină seama de aceste propuneri. Practica a arătat că aceste discuții stârneau cele mai variate reacții ale celor vizați din conducere dar niciodată nu erau ignorate.
Muncitorii nu puteau fi concediați pentru opiniile exprimate. Oare ce s-ar întâmpla într-o întreprindere capitalistă cu un muncitor care și-ar critica patronul?
Deoarece întreprinderile socialiste nu erau proprietatea privată a nimănui, ci constituiau proprietatea publică a întregii societăți toți oamenii angrenați în activitățile economice din aceste întreprinderi de la femeia de serviciu la director se aflau în stare de comparabilitate politică și economică și prin acest lucru se aflau în raporturi democratice.
Totalitatea acestor raporturi democratice formau democrația socialistă, care deși nu a apucat să se dezvolte la maximul ei potențial era totuși, în faza în care se afla, cu mult superioară ”democrației” burgheze.
În concluzie putem spune că dacă nu ar fi intervenit ruptura istorică din 1989, societățile socialiste și-ar fi dezvoltat în continuare natura lor democratică imanentă până la punctul maxim în care politicul s-ar fi dizolvat într-o administrare rațională și științifică a societății.