Cum mi-a venit ideea
Gh. Zbăganu |
Cartea se găsește de cumpărat la Amazon.com aici
Mi-a
plăcut ce am văzut și l-am contactat pe autor cerîndu-i să îmi trimită
pdf-ul ca să i-o traduc în română. Era posibil ca omul să se codească,
să aducă în discuție drepturi de autor sau alte prostii burgheze. Mi-a
răspuns imediat și mi-a dat și fișierul. După ce l-am tradus i-am trimis
o ciornă, să vadă că m-am ținut de cuvînt. Mi-a spus că îi place, dar
ar dori să își vadă și numele lui acolo. Uitasem să pun în ciornă numele
autorului. După ce traducerea a fost dată la tipar – meritul domnului
Constantin Rotaru – mi-a spus că ar vrea și el două exemplare din carte.
Atunci
mi-a venit idea să îi dau exemplarele personal. Și, cum la noi nu se
făcea nimic serios de 1 mai, i-am propus să îl vizitez chiar de 1 mai
și, dacă mi se permite, să particip la defilarea de 1 mai.
1 mai muncitoresc
Copil
fiind, nu am apucat nici o paradă de 1 Mai. Se desființaseră
manifestațiile de 1 mai – care se vor sărbători, cică, prin muncă - și
se punea accent pe acelea de 23 august la care nu voiam să mă duc. Mi se
părea - și acum la fel – o glorificare stupidă a Partidului și a
Secretarului său general, cu care nu voiam să am de a face.
În
1989 eram de 1 mai la Varșovia. Acolo am participat la ambele defilări -
și cele oficiale, ale PZPR și cele ale Solidarității, unde se scandau
lozinci anticomuniste. A fost impresionant. În tramvaiul cu care mergeam
spre Stare miasto se suiseră manifestanți cu drapele, copii mici. Unul a
strigat odată: Soolidarnoșci! și tot vagonul a început să scandeze. Mi
s-a făcut pielea de găină!
În
1994 am participat la ceva frumos, care mi-a mers la suflet – defilarea
Stîngii la Paris , în frunte cu o fanfară care bubuia. Se cînta
Internaționala! Eram mișcat pînă la lacrimi.
La
București am reușit să organizăm un marș de 1 mai în 1997 – atunci a
fost cel mai reușit și în 1998, mai slăbuț. Primul a fost organizat de
PMR și la el au participat PSM, PRM și alte grupuri de stînga. Erau
peste 1000 de oameni. Cred că prin 2002 a organizat și PAS o defilare cu
mașini și drapele prin București, spre Parcul Libertății. Dar în
ultimii ani, din păcate, nici o mișcare de stînga nu a reușit să
încropească o defilare a Stîngii, dacă nu punem la socoteală marșul PSD
din 2010 și mitingul UNPR din același an. Dar PSD și UNPR nu au nici o
legătură cu stînga. Asta e altă problemă.
Slovacia
Este o țară mică (50000 km2,
5,3 mil loc – cam ca Danemarca) care are o istorie similară
Transilvaniei. Înainte de 1918 Slovacia și Transilvania făceau parte din
Imperiul Austriac (pînă la 1867) și apoi din Ungaria. Spre deosebire de
Transilvania, care a fost un stat semiindependent în perioada 1526 –
1699, Slovacia nu a avut nici un fel de autonomie. După ocupaţia
otomană, au mai rămas două resturi de Ungarie: Transilvania şi Slovacia.
Regii maghiari îşi puneau în continuare coroana la Bratislava = Pozsony
= Pressburg, dar erau vasali Habsburgilor. Ignobila familie Bathory
(Gabriel Bathory cel nebun, Sigismund cel nesănătos la cap, Elisabeta
criminală psihopată ) avea posesiuni şi în Ardeal şi în Slovacia.
Limba
slovacă apare în scris cu 200 de ani după română, pe la 1750. Și în
Slovacia, ca și în Transilvania există o minoritate maghiară (cam 15%
din populație). Înainte de primul război mondial structura etnică a
monarhiei dualiste se poate vedea în harta asta
Structura
etnică a Imperiului Austro – Ungar la 1917 – hartă întocmită în vederea
federalizării lui de împăratul Karol. A se observa Bratislava și Țara
Secuilor
După
destrămarea Imperiului Austro-Ungar din 1918, Slovacia a fost
incorporată în Republica Cehoslovacă. În septembrie 1938, după tratatul
de la Munchen, Cehoslovacia a cedat o parte din teritoriu Germaniei
(zona Sudeților) iar în noiembrie 1938 a mai cedat în urma Primului
Dictatul de la Viena și alte părți din teritoriu (sudul Slovaciei de
azi, marcată cu roșu în harta de mai jos) Ungariei. Ca să nu punem la
socoteală și Teșin-ul, la care s-au lăcomit polonezii și l-au avut mai
puțin de un an de zile, pînă cînd le-a venit și lor rîndul.
Pe
14 martie 1939 Slovacia și-a declarat independența. De fapt, pînă în
1945 a fost un stat marionetă al Reich-ului german cu Prim ministrul și
Președintele Monseniorul Jozef Tiso
. Peste o zi, Germania a ocupat ce mai rămăsese din Cehia. Ucraina
Suncarpatică, să nu rămînă mai prejos, și-a proclamat și ea independența
cu numele de Republica Carpato-Ukraineană. Gluma ucraineană a durat
puțin fiindcă Ungaria a anexat-o imediat iar pe 23 martie a ocupat și o
zonă din Slovacia (marcată cu albastru pe hartă) în urma unui scurt
război Slovaco – Maghiar. În teritoriul rămas liber își făceau de cap
fasciștii clericali ai lui Tiso. Slovacii - un popor bisericos, nu așa
ca cehii – l-au respectat pe Tiso, declarîndu-l Vodac (Conducător =
Fuhrer = Duce). Unii spun în apărarea sa că a fost obligat să proclame
independența Slovaciei la 14 martie de către Hitler, care cu o zi
înainte l-a chemat la Berlin și l-a amenințat că dacă nu e cuminte o să
dea toată Slovacia ungurilor și polonezilor. Nu știu. Ce e sigur este că
Slovacia a participat cu 50000 de militari la războiul antisovietic și a
trimis la Auschwitz 50000 de evrei. Slovacii spun că, totuși,
deportarea evreilor a fost oprită în 1942 (Slovacia a fost prima ţară
din Europa ocupată de nazişti care ar fi oprit deportările) și că mulți
evrei s-au refugiat aici ca să scape de moarte. Între 1944 și 1945
Slovacia a fost ocupată de germani după insurecția slovacă (29 august –
29 octombrie 1944) și evreii găsiți au fost deportați – vreo 13000. În
aprilie 1945 Tiso a fost arestat de armata sovietică, condamnat la
moarte pe 15 aprilie 1947 de Tribunalul Poporului (Národný súd) și
spînzurat peste 3 zile. Președintele de atunci Edgar Beneș i-a refuzat
comutarea pedepsei. A avut aceeași soartă ca și Antonescu. Mulți
slovaci au păstrat resentimente cehilor pentru spînzurarea unui sfînt
părinte…Mai mult, nu se știe unde a fost îngropat, ca nu cumva mormîntul
să devină un loc de pelerinaj
Slovacia actuală și zonele care i s-au luat de Ungaria în perioada 1938 – 1945
În
perioada socialistă, Slovacia a fost o republică federativă a
Cehoslovaciei (1945 – 1989). Dintre primii secretari ai partidului
communist cehoslovac Klement Gottwald și Antoni Novotny erau cehi iar
Alexander Ducek și Gustav Husak erau slovaci. Slovacia a beneficiat de
înalte ritmuri de creștere economică, dovedite de Ondrias în cartea lui.
Necazurile au început după lovitura de stat din noiembrie 1989 – așa
numita revoluție de catifea. Politicienii slovaci cereau independeța de
sub “jugul” ceh, independență proclamată în 1993 și considerată de mass
media europeană un mare success: iată cum se pot face două țări
dintr-una fără violență! Drept răsplată Slovacia a intrat în NATO
(martie 2004) și UE (mai 2004). Spre deosebire de cehi, care țin la
propria monedă, Slovacia a intrat în zona Euro la 1 ianuarie 2009.
Salariul mediu net este de 500 Euro/lună.
Partidul Comunist Slovac a reușit o performanță, și anume la alegerile
din 2002 a obținut 6,3% din voturi și a intrat în Parlament. Și în
Slovacia există un prag electoral de 5%, acceptat din cauza prostiei
partidelor mai mici. Situația nu este roză nici la ei. La alegerile din
2006 au scos 3.88%, în 2010 0,83% iar în 2012 la alegeri anticipate,
0,72%. Ondrias mi-a explicat că de vină teoria “votului util”. Ca şi la
noi, oamenii au avut de ales între reprezentanţi ai capitalismului sadic
şi cei ai “capitalismului cu faţă umană” – adică social democraţii. De
frica primilor, i-au ales pe social democraţi. Ca la noi, participarea
la vot a fost foarte scăzută – sub 50% în 2012. O societate
demoralizată, care nu mai crede în puterea celor fără de putere –
puterea votului. Slovacii tineri îşi încearcă norocul prin alte ţări de
soare pline. Cunoaştem.
În Slovacia există o lege care interzice simbolurile comuniste (ca şi
în Cehia, Polonia, Ungaria şi Lituania). Numai că autoritățile, mi-a
spus Ondrias, nu au curajul să o aplice.
Călătoria
Am
plecat din București luni 29 aprilie cu trenul de Budapesta pe o vreme
toridă. Eram patru persoane: eu și fiica mea Alexandra, Florian Liviu
și soția sa Speranța. Plecam să facem turism non-standard. Turistul
obișnuit vrea să vadă “obiective”, noi voiam să participăm la un miting
de 1 mai. Ca să vadă obiectivele, turistul merge cu avionul. Noi am
hotărît să mergem cu trenul. Odinioară existau trenuri directe între
capitalele statelor socialiste. Acum s-a descoperit că sunt nerentabile;
ca să ajungi la Bratislava trebuie să schimbi trenul la Budapesta.
Trenul Bucureşti – Budapesta trebuia să ajungă la destinaţie la ora 9
(adică o călătorie de 15 ore pentru 800 km). Următorul tren Budapesta –
Bratislava pleca la 10. Numai că primul tren a întîrziat o oră şi
jumătate (dar nu la noi în ţară, am ajuns la ora fixată la graniţă,
adică la 5 dimineaţa, întîrzierea s-a produs din cauza ungurilor, mama
lor, care – nu aşa? – au venit din stepele asiatice mîncînd carne de sub
şeaua calului şi care ne-au tot controlat la graniţă, naiba ştie ce
căutau) şi am pierdut legătura. Mă înţelesesem cu Karol Ondrias să îl
sun din Budapesta şi să îi spun cu ce tren venim, ca el să ne aştepte în
gară. Mai era un tren care pleca la 11,30, adică peste o oră. Treebuia
să ne rezervăm bilete? Conductorul trenului românesc ne-a spus că nu mai
plătim locurile, că nu suntem noi de vină. Am aflat că situaţia era şi
mai favorabilă, trenul cehesc nu era cu locuri rezervate. Aşa că nu am
pierdut decît timp, nu şi bani.
După ce ne-am lăsat bagajele la gară – 600 de forinţi o casetă cu
cheie, adică vreo 8 lei – am zis să facem o scurtă expediţie în jurul
gării Keleti, să simţim atmosfera locală. Ideea era să mergem să vedem
Dunărea. Mai fusesem la Budapesta anul trecut, dar fiindcă nu am memoria
locurilor, am greşit drumul şi nu am mai ajuns acolo. Ne-a îndrumat un
cetăţean amabil, care vorbea bine englezeşte şi care mi-a spus că a
locuit în SUA la New York. Unde? În Sunnyside, Queens. Şi ce vedea cînd
se scula din pat? Podul Queensborough, pe care îl vedeam şi eu cînd
locuiam la NY, dar din direcţie opusă. Fusesem aproape vecini. Ş ice
căuta în Ungaria? Păi era ungur şi ieşise la pensie. Cu pensia lui în NY
s-ar fi descurcat mai greu, dar în Budapesta era mai uşor. Bătrînelul
mergea foarte repede. S-a plictisit de noi şi s-a îndepărtat spunîndu-ne
că în ritmul ăsta nu o să ajungem să vedem Dunărea. Aşa a şi fost. Nu
am văzut Dunărea, dar am văzut că locurile de lîngă gara Keleti sunt în
aceeaşi paragină ca anul trecut. Este şantierul unei staţii de metrou, e
plin de praf. La fel ca în Drumul Taberei unde “peste trei ani aici va fi staţia ta de metrou”.
Ceva interesant, ce nu remarcasem anul trecut: în faţa caselor de
schimb erau bişniţari – nu ştiu ce sperau – iar la coborîrea din tren
erai asaltat de taximetrişti. Pe jos era plin de gunoaie, dar în gară
era fumatul interzis. În spaţiu liber. De! Suntem în Europa!
Din
cele patru ore de care are nevoie trenul să ajungă la Bratislava,
aproape o oră este necesară pentru a ieşi din Budapesta – se mişcă în
stînga Dunării, pe o cale ferată de centură. Aşa că am putut admira
mahalalele Budapestei, la fel de deprimante ca şi la noi. Toate
gardurile şi pereţii sunt marcate cu graffiti greu de înţeles.
Cum
şi Ungaria şi Slovacia sunt în spaţiul Schengen, nu se vede unde e
graniţa. Vreo trei staţii erau sigur în Ungaria, în Slovacia am intrat
după vreo oră şi jumătate. Se încălzise afară iar ferestrele nu se
puteau deschide. Nu funcţiona aerul condiţionat! Ai dracu cehii! În
vagoanele de clasa a doua nu mergea aerul condiţionat, dar la cele de
clasa întîia şi la vagonul restaurant funcţiona.
Ce să înţeleg de aici? Căile ferate sunt abandonate în fostele ţări socialiste? Se aşteaptă privatizarea? Am mai văzut.
Apropos,
anul trecut am mers la Vilnius ca nelumea: în loc să iau avionul, am
mers cu trenul pînă la Varşovia şi apoi cu autobuzul. Excursia Bucureşti
– Varşovia se compune din trei itinerare cu trei trenuri diferite:
Bucureşti – Budapesta, Budapesta – Ostrava, Ostrava – Varşovia.
Polonezii (sau lituanienii) au descoperit că nu trebuie să aibă tren
Varşovia – Vilnius, mai dă-i încolo de lituanieni (polonezi). De ale
economiei de piaţă. Tot aşa şi noi am descoperit că nu se merită să avem
tren Bucureşti – Belgrad.
Într-un
compartiment de clasa întîia – unde funcţiona aerul condiţionat - era o
singură persoană. O doamnă sociabilă. Şi eu sunt sociabil şi am intrat
imediat în vorbă. Şi ea mergea la Bratislava, ca şi mine. Dar eu, cu ce
treabă? Turist. De unde? Din România. Aaa, ce bine că ea demult voia să
ştie dacă în România s-a dat amnistie de 1 mai. Am crezut că nu am auzit
bine. Cum adică amnistie? Da, domnule, amnistie. Uite, în Polonia s-a
dat, ştie ea sigur, la fel în Ungaria, Cehia şi Slovacia. Dar în
România? Nu ştiam. Nu prezentam interes. Poate, totuşi … Doamna a scos
din poşetă un parfum şi m-a întrebat dacă ma interesează.
Deabia
atunci am înţeles. Janeş romanes? - am întrebat-o. Janau! Tu si rom? Ci
săm rom, săm gajo. Rezulta că era un parfum foarte select dar mi-l dă
foarte ieftin, întrucît era de furat. I-am spus că nu mă pricep la
parfumuri, dar am două doamne la mine în compartiment care, poate, ar fi
interesate. Totuşi, de ce o rodea grija de amnistie? Fiindcă iubitul
eie era la puşcărie în România şi voia să ştie cînd o să îl vadă. Mi-a
zis şi oraşul, dar am uitat.
Doamnele
de la mine din compartiment – unde era o zăpuşeală oribilă nu au fost
interesate nici de parfum, nici să schimbe vagonul – aveam ceva bagaje.
În Slovacia există (dacă e adevărat ce scrie aici http://en.wikipedia.org/wiki/Romani_language#cite_note-m_d-6 ) 300 mii de ţigani.
La
fel de discriminaţi ca la noi, oameni amărîţi dar europeni – probabil
ţiganii sunt cei mai europeni dintre cetăţenii UE. Acum 90% dintre ei
sunt în UE. Se mişcă de la o ţară la alta, în căutare de lucru. Din
cauza prăbuşirii socialismului, majoritatea sunt şomeri. Angajatorii se
feresc de ţigani – peste tot există prejudecăţi antiţigăneşti, există
chiar rasism împotriva căruia noi, comuniştii avem a lupta…
Karol:
în Slovacia 70% sunt şomeri. În biroul organizaţiei PCS Bratislava
chiar vicepreşedintele este ţigan. L-am văzut şi eu, îşi afişa cu
mîndrie etnia. Foarte bine.
Bratislava, ziua 1, 30 aprilie 2013
Trenul
a ajuns normal iar Karol ne aştepta în gară. Atunci l-am văzut prima
oară. Mic de înălţime şi foarte vioi. Sigur că e vioi, doar e cu trei
luni mai tînăr ca mine… Mi-l imaginam după fotografie ca fiind mare şi
gras. Îmbrăcat cu un tricou cu însemnele Partidului Comunist Slovac:
steaua roşie şi sigla. Nu aveţi o lege contra simbolurilor comuniste? Ba
da avem, dar nu au curajul să o aplice…
Asemănări:
el e biochimist, eu sunt matematician. Amîndoi am fost în SUA cu burse.
El în perioada 1988 – 1996, eu în perioada 1993 – 1995. Amîndoi suntem
comunişti în ţări bîntuite de isterii anticomuniste.
Deosebiri. El este academician, eu nu. Un cv impresionant este aici
El
a scris cărţi din afara meseriei lui, eu nu. El a fost deputat, eu nu.
El a plecat în SUA anticomunist şi s-a întors comunist. Eu eram deja
comunist cînd am ajuns în SUA datorită traumei provocate de moartea lui
Gili din 21 august 1992. În Slovacia există partid comunist, la noi s-au
interzis de către o justiţie murdară şi aservită politicienilor 10
încercări de înregistrare a unui Partid Comunist.
Ce
îl mîna pe el în luptă? Furia împotriva minciunii. Restabilirea
adevărului în ceea ce priveşte perioada socialistă. Descoperirea
minciunii privind Cehoslovacia din mass media americană (au arătat o
coadă în Bratislava din decembrie 1988 pretextînd că era la mîncare şi,
cînd colo, tocmai se deschisese un McDonald şi oamenii erau curioşi să
vadă ce mama dracului mai e şi aia), minciuna ticăloasă privind invazia
din Panama (cică ar fi fost doar vreo sută de “pagube colaterale” şi
cînd colo, erau de ordinul miilor) şi, bomboana de pe colivă, fiul său
care i-a spus, mic fiind, că în Slovacia “comunismul” a provocat 30000
de victime.
Pe
fiecare comunist îl mînă cite ceva în luptă, asta ne face pe toţi nişte
căutători de adevăr. Florian Liviu a fost motivat de exagerările
privind crimele lui Stalin. Suntem vrasăzică, nişte revizionişti şi
negaţionişti. Amuzant cum anticomuniştii şi-au însuşit vocabularul
leninist: parcă Berrnstein şi Kautski erau nişte revizionişti şi ei.
Revin
la Karol. Ne-a dus la hotel, ne-am instalat, Se făcuse deja vreo 4
după masă. Am lăsat restul grupului să se relaxeze şi eu am plecat cu el
la o cafenea din apropiere (am fost surprins ce ieftină era cafeaua,
doar 1 euro) să dicutăm business: ce fac eu a doua zi. Îi trimisesem
două proiecte de discurs, unul al meu şi altul al lui Florian, să îşi
aleagă. L-a preferat pe al meu, că era mai scurt. Dar nu ştia cum să
procedăm. Tot mitingul trebuia să dureze doar o oră – numai atît
primiseră aprobarea, şi anume de la 9 la 10. Prin tradiţie, mitingul
ţinea două ore, de la 10 la 12. Mai aveau de vorbit încă patru persoane,
printre care şi Hrdlicka, preşedintele partidului. Ideea lui Karol era
să spun eu în română căteva cuvinte de salut şi apoi să prezinte el
textul meu în slovacă. I-am cerut să îmi arate textul. Păi dacă era
aşa, putem să îl citesc şi eu, mai tăind din el în aşa fel încît să mă
încadrez în 5-7 minute. Am făcut cu Karol o probă şi s-a declarat
satisfăcut. Tot el a mi-a zis să zic vorbele de la început şi de la
sfîrşit şi pe româneşte, apoi pe slovacă. A rămas stabilit că aşa vom
face. Am mai adăugat la text şi un salut din partea lui Rotaru către
Hrdlicka.
După ce am stabilit ce avem de făcut a doua zi, Karol ne-a luat cu el să ne arate Bratislava – oraşul vechi. Adică să vedem şi obiective.
A oprit maşina (o Skodă veche de 15 ani) într-o parcare de lîngă fostul
monument al lui Klement Gottwald. Statuia a fost demontată, a rămas
doar piaţa. Soclul e plin de graffiti, bănuiesc că sunt anticomuniste.
Ondrias e un şofer la fel de prost ca şi mine: a reuşit să îşi
ciocnească maşina de un stîlp chiar la parcare. Skoda lui de culoare
roşie e plină de cicatrici.
Am
mers să vedem Dunărea. Pe drum, am intrat într-un Pub cu specific
slovac să bem cite o bere – el una fără alcool. Mese ţărăneşti, laviţe, o
statuie a lui Janosik – un fel de Pintea viteazul de al lor. Pe pereţi,
poezii scrise în slovacă. Spre ruşinea mea, nu ştiu nici un poet
slovac. Lasă că şi Karol era tare la geografie: credea că Bucureştiul e
un oraş de pe Dunăre. Păi nu? Dacă Viena, Budapesta, Belgradul sunt pe
Dunăre, prin inducţie deducem că tot pe Dunăre trebuie să fie şi
Bucureştii….
Am
umblat prin oraşul vechi, am ajuns la mascota Bratislavei – un pompier
care iese dintr-un canal. Ne-am plimbat pe lîngă Dunăre. Se făcuse
seara. Ne-am oprit la o un restaurant mai ieftin să mîncăm. Eu, curios
fiind, am cerut mîncarea naţională a slovacilor. O ciorbă de fasole şi
găluşti cu brînză (brinzove haluski). Găluştile astea sunt aşa de
săţioase, că nu le-am putu termina – rareori mi se întîmplă una ca asta.
E un aliment greu, cu multe grăsimi, pesemne că aşa mîncau ciobanii lor
ca să le ajungă o zi întreagă. Interesant e că slovacii sunt convinşi
că ei au inventat brînza (o telemea maturată de la noi) şi Karol nu ştia
că brînză e un cuvînt dacic.
Ce mică este lumea.
La
întoarcere, am auzit muzică slovăcească pe undeva. Ne-am dus să vedem:
era un taraf ţigănesc, cînta un ceardaş. Muzica slovacă seamănă aşa de
mult cu cea ungurească, încît nu poţi sesiza diferenţa decît dacă auzi
cuvintele. Le-am dat nişte bani ca să intru cu ei în vorbă: eram curios
dacă sunt români. Nu, erau ţigani slovaci. Nu pricepeau româneşte. Au
cîntat pentru noi nişte cîntece româneşti, pentru mine imnul ţiganilor Jelem jelem lungome dromentza dar cînd le-am cerut şi Muro chavo, nu au mai vrut.
Aşa s-a sfîrşit ziua 1.
Bratislava 1 Mai , ziua 2
Dimineaţa, după micul dejun (unul normal, ţinînd seama că o cameră cu
două paturi era 50 de euro) a venit Karol să ne ducă la locul
mitingului, pe care îl vizitasem deja o seară înainte. Era o piaţă cu o
statuie dedicată partizanilor slovaci. Pe lîngă partizanul care se vede
în poze, mai erau şi nişte statui de călugăriţe, nu am înţeles prea bine
ce era cu ele.
Am
ajuns cu vreo zece minute înainte de ora 9, cînd trebuia să înceapă
mitingul. Textul recitat de mine se poate vedea aici, filmat de Karol http://www.youtube.com/watch?v=cSlSoqBBTQc
Se putea şi mai bine, se putea şi mai rău. Eu aş fi vrut mai multă
muzică, dar nu eram eu organizatorul. Oricum, organizatorii aduseseră o
staţie, două microfoane. S-a început cu imnul comuniştilor slovaci, apoi
o doamnă a recitat nişte poezii revoluţionare. A urmat Hrdlicka,
preşedintele, care în esenţă a spus că Slovacia se află sub jugul FMI şi
că şi-a pierdut independenţa; am urmat eu, apoi delegatul comuniştilor
cehi şi preşedintele tineretului comunist slovac, un băiat cu un tricou
roşu pe care scria CCCP şi mai era acolo şi secera şi ciocanul. De unde
eram vedeam ce se întîmplă în piaţă. Nu am văzut nici un poliţist sau
jandarm în uniformă. Erau, număraţi de mine, vreo 150 de persoane – asta
e, ce să faci, se putea şi mai bine dacă era un miting comun al
stîngii. Dar aşa, au fost numai comuniştii. S-a încheiat cu
Internaţionala şi s-a dat o medalie unui veteran al mişcării. La ora 9
totul s-a terminat. Am mai trecut odată prin piaţă pe la ora 6 seara:
mai erau acolo grupuri de oameni care se contraziceau pe diferite teme.
Un fel de Hyde Park.
Apoi Karol ne-a lăsat singuri să ne plimbăm prin oraş. O vreme am mers
fără vreo ţintă vizibilă. Am intrat într-un cort unde se făcea reclamă
unui sfînt hindus, al cărui nume îmi scapă, sfînt care reuşea să ridice
greutăţi impresionante cu ajutorul „forţei spiritului” şi al unui
complicat sistem de scripeţi. Apoi am văzut nişte oameni care pichetau
Procuratura Generală. Ce e cu voi? Co sie dzieje? O co chodzi? (despre
ce e vorba? ). Ei luptau împotriva corupţeie din justiţie. Existau nişte
dosare grele ale unor politicieni care trenau de ani de zile. I-am
întrebat dacă se poate capitalism fără corupţie – doar uleiul economiei
de piaţă este corupţia. Au fost de acord că nu se poate, dar măcar în
actualul cadru legislativ se poate face ceva. Le-am urat succes şi ne-am
apropiat de Dunăre. Pînă acolo, am mai văzut lume adunată la un miting
mai mare ca al nostru: de data asta erau şi poliţişti în uniforme ca să
supravegheze mulţimea. Dar nu era politic! Era o defilare cu maşini de
epocă, maşini interbelice sau chiar postbelice: o Volgă neagră, un jeep
american din vremea războiului diverse tipuri de Skoda...
Am
ajuns şi la Dunăre. E acolo un debarcader de unde pleacă vapoare spre
Viena. Liviu şi Speranţa au hotărît să mai stea o zi să viziteze Viena
şi au cumpărat două bilete – nu cine ştie ce scumpe, cam 20 euro.
Îmbarcarea trebuia să fie a doua zi, 2 mai la 9 dimineaţa. Era deja o
căldură toridă. Am băut o cafea pe malul Dunării, chiar în port şi
ne-am făcut un plan de turism. A cîştigat ideea Alexandrei de a vizita
castelul – aşa numitul Hrad.
Nu mi-a părut rău. Pe lîngă o pinacotecă cu tablori înfăţişînd diverşi
grofi maghiari, majoritatea de autori necunoscuţi, mi-au atras atenţia
două lucruri: o expoziţie cu medalii slovace şi o sală cu Manifestaţia cu lumînări. Medaliile
acelea erau date de monseniorul Tiso pentru fapte de vitejie din timpul
războiului scurt cu ungurii sau din timpul cruciadei antibolşevice 1941
– 1945. Purtătorii medaliilor aveau toţi uniforme germane, la fel cum
astăzi armata română din Afganistan sau Irak poartă uniforme americane.
Cel puţin la căşti au început să cam semene. Am văzut şi două medalii
din timpul Cehoslovaciei socialiste.
Al doilea a fost mai interesant. Era vorba de ororile comunismului. O
sală întreeagă! Ce am văzut acolo? Uniforme ale poliţiei din vremea
„comunismului”, texte multipălicate prin samizdat în slovacă, fotografii
cu ororile comise de călăii comunişti împotriva paşnicilor demonstranţi
dela manifestaţia cu lumînări. Demonstraţia asta (sviečková demonštrácia) a avut loc la 25 Martie 1988 in Bratislava,
şi a fost prima demonstraţie în masă de după 1969 împotriva “regimului
comunist” din Cehoslovacia. Un fel de 15 noiembrie 1987 de la Braşov.
Cu deosebirea că demonstraţia a fost organizată de grupuri de dizidenţi
romano catolici care voiau libertate religioasă în Cehoslovacia. Să mă
bată crucea dacă pricep despre ce e vorba: păi exiata libertate
religioasă.
Mai exista şi o biserică secretă, probabil o sectă catolică (cine e curios se poate uita aici (http://books.google.ro/books?id=KeUmrcKpdmEC&pg=PA62&lpg=PA62&dq=secret+church+in+Slovakia&source=bl&ots=Ksk-OLUGBf&sig=bvM8004f96s1_u3S0W-lnXXnack&hl=ro&sa=X&ei=JpSYUbDRM4nYsga-nIGgCA&ved=0CE8Q6AEwBA#v=onepage&q=secret%20church%20in%20Slovakia&f=false)
Manifestaţia
a fost organizată de un jucător de hockey emigrat prin Canada, de un
avocat exclus din barou şi de alţi dizidenţi. Cum a fost şi la noi cu
Tokes, nu mai puteau românii de dragul unui popă reformat. Oficialii au
muşcat momeala: au încercat să împrăştie demonstraţia folosind forţa. Au
adus tunuri cu apă şi i-au stropit. Apoi i-ar mai fi şi bătut pe unii.
Unii au fost luaţi cu duba şi apoi amendaţi. Crime comuniste!
Prostia
se plăteşte. Puteau să îi lase în pace cu lumînările lor şi nu mai
aveau cu ce să se laude – organizatorii au mîncat o bună bucată de pine
după 1989 pentru “eroismul” lor.
Aşa,
ca chestie mi-am adus aminte că în 2003 participam şi eu la o
manifestaţie împotriva agresiunii americane din Irak, în faţa Teatrului
Naţional. Nefiind autorizată, ne-au luat scurt şi ne-au băgat la dubă
unde ne-au amendat. Vizavi de noi erau nişte demonstranţi pro-agresiune,
conduşi de Emil Hurezeanu. Pe ăia nu i-a arestat. Poate aveau
autorizaţie. Daaa, însă quod licet Jovi non licet bovi. Pe noi ne-au amendat democraţii iar pe lumînărari bestiile comuniste.
Pe
drumul de întoarcere am intrat în diverse biserici să văd care or fi
mai dizidente. Într-una se slujea o misă în latineşte. Drăguţ.
Ziua 3. 2 mai 2013.
Dimineaţa
soţii Ştefănescu au plecat cu vaporul la Viena iar eu şi Alexandra
ne-am plimbat prin oraş. Am fost la Trznica – aşa se zice la piaţă şi
la Lidl şi la o cafenea şi am cumpărat diverse suveniruri. Ploua. După
zăpuşeala de dinainte era plăcut. Karol a venit să ne ia pe la 12, la
gară trenul cehesc de Budapesta a întîrziat vreo oră. Ploua torenţial
deja. Am făcut cunoştinţă cu un tînăr care studiase italiana şi pleca
undeva la un masterat. În compartiment am socializat cu o slovacă care
lucra în Italia, unde era căsătorită şi care cobora la Nowy Zamek precum
şi cu un tip original, turist atipic – la fel ca noi. Tipul era din
Trinidad – Tobago, era negricios şi cu o cicatrice pe faţă. M-a întrebat
dacă seamănă cu un ţigan şi i-am spus că da. Vizitase Cehia, Slovacia
şi se opera la Budapesta pentru cîteva zile. El zicea că îi e frică să
vină în România fiindcă acolo, aflase el, ţiganii te omoară pentru
organe. I-am spus să nu îi fie frică fiindcă va fi în siguranţă cu
aspectul lui – mai ales cu cicatricea. Ce lucra el? Făcea prospecţiuni
submarine pentru petrol şi gaze, angajat de Chevron. L-am lămurit cu
frumosul că el este o coadă de topor imperialistă şi ne-am despărţit
buni prieteni.
La Budapesta, nimic de semnalat. Nu am apucat nici acum să vedem Dunărea fiindcă următorul tren de Bucureşti pleca peste o oră.
Surpriză:
un loc la vagonul de dormit luat în bucureşti era 150 lei iar în
Budapesta, exact acelaşi tren, locul în vagonul de dormit era 15 euro –
de două ori mai iefgtin. Oare de ce?
Eram
în compartiment cu o pereche tînără şi drăguţă: doi studenţi, o suedeză
şi un neamţ voiau să viziteze România. Nu le era frică de ţiganii care
le vor organele.
Şi
trenul acesta a întîrziat două ore. Acuma nu mai erau de vină bozgorii
cei mîncători de carne de sub şea ci chiar noi, românii. La graniţă a
ajuns bine.
Eu şi Florian ne-am simţit foarte bine. Sper că şi doamnele s-au simţit bine şi o să mai facem asemenea excursii atipice.
Gh Zbăganu
13 mai 2013