1989-2014 – un sfert de veac de corupţie şi jaf

Clasa politică este terminatorul României moderne 

Am trăit ca într-un vis un sfert de secol de speranţe neîmplinite. Când s-au dus anii?! Suntem mai săraci şi un pic mai bătrâni. Statul este bolnav, iar economia – câtă a mai rămas – este din nou în recesiune; firmele dau faliment cu miile, investiţiile scad vertiginos, capitalismul autohton are o „reţetă secretă“, originală, dar pierzătoare, la fel ca demo­cra­ţia. România nu este, cum ne-am fi aşteptat, „tigrul economic“ al Europei Centrale şi de Est. Cine ne-a pus beţe în roate? Nu căutaţi răspunsuri pe Google. Cauza e aici, la noi, în perfidia cu care ne-au dirijat po­li­ti­cienii români. Niciodată în istorie clasa politică ro­mânească n-a fost mai ruptă de popor şi mai puţin iu­bitoare de ţară. Un fost ministru secretar de stat, ne­im­plicat politic, actualmente director la Institutul de Eco­nomie al Academiei Române, Constantin Ciutacu, are curajul să pună degetul pe multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani.

 *  *  *

– Mulţi au uitat iar alţii n-au ştiut niciodată: cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu ţările dezvoltate, în 1989?

– În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau patente germane; avioanele ROMBAC erau cumpărate de la englezi; locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania; Centrala nucleară de la Cernavodă pro­ve­nea din Canada. Putem spune, şi nu suntem nostal­gici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu eco­no­miile mari ale lumii. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar do­uă ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.

– În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un „morman de fiare vechi“. Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru?

– A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989, care ne urmăreşte până azi. Referin­du-se la industrie, că e „de dat la fier vechi“, fostul prim-ministru dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani. Ale cui in­terese le-a servit această etichetă? Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii: România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi – doar 3 milioane; producea 400.000 tone de aluminiu în anul 2000, o prelungire surprinzătoare a succesului din timpul dictaturii; azi pro­duce pe jumătate. Eram recunoscuţi ca buni cons­tructori de motoare electrice şi produceam, în 1980, 19 milioane de kilowaţi, faţă de 700.000 kilowaţi în prezent; ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare ( în 1980); nici unul azi. Ieşeau 71.000 de tractoare; nici unul azi (am construit fabrici de trac­toa­re în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în România au murit). Fabricam 600 de va­goa­­ne de pasageri pe an (în 1984); azi – nici unul. Cât des­pre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bu­căţi pe an; azi – abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute la fier vechi în ulti­mii ani). În fine, produceam 144 de nave de tonaje di­ferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem nici una. Sticlăria e prăbuşită. Săpunul a dispărut. De altfel, po­tri­vit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost ex­por­tate 50 de milioane de tone de „fier vechi“, „de­şe­uri“ de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro! Am exportat lemn brut, în va­loare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse bru­te (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro! Prelucrarea acestora în Ro­mâ­nia ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de mun­că!

– Ameţitoare cifre! Cum stau lucrurile în dome­niul petrolului?

– Iată situaţia, la zi, în domeniul petrolului: Ro­mâ­nia producea 13 milioane de tone de petrol în 1970; azi – numai... 6 milioane! Suspect. Cineva nu rapor­tea­ză corect. Nu am nici o încredere în această cifră atât timp cât nu ştiu dacă toate sondele au contor. Au contor, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6, cu cât păgubeşti statul? Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări. De aici, de­du­ceţi consecinţele: înainte de 1989 produceam 8,5 milioane de tone de motorină, azi producem doar 2 milioane; produceam 10 milioane de tone de păcură, azi nu mai producem nimic. Produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi – nimic! Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia gazelor nu mai este a noas­tră... Cine măsoară producţia?... Cine măsoară distri­bu­ţia?...

– După 1990 s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea şi mica industrie. De ce s-a întâmplat acest fenomen?

– Au venit „sfaturi“ de la competitorii noştri euro­peni: „ ...faceţi IMM-uri, daţi afară muncitorii din marile uzine; închideţi ma­mu­ţii industriali; produceţi componente, nu pro­duse integrale; faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare“. Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei. UE a fost creată pe baza comunităţii economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel. A trebuit „lichidată“ – ca un „bonus“ pentru admiterea în UE!

– Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?

– Prima a fost restituirea „părţilor sociale“ – o privatizare pe bani adevăraţi, începută, surprinzător, de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor chiar cu banii lor! Această măsură antieconomică, din cauza căreia fa­bricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o renaţio­nali­zare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine.

A doua mare eroare a fost „privatizarea de masă“, fără proceduri şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari. Viitoarele certifi­ca­te de acţio­nar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va urma. Atunci s-a spus că se priva­ti­zează numai 30% din capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi restul de 70% în viitor, care viitor nu a mai sosit nici azi, în 2014... S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza. Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi socie­tăţile externe de consultanţă, care au dictat, şi gu­vernele au promovat controlul total, fără luptă şi fără nici un câştig, asupra întregii economii. Practic eco­nomia naţională a fost oferită pe tavă, fără nici o logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pen­tru integrarea României în UE.

– Vă rog să continuaţi descrierea peisajului eco­no­mic românesc de azi, la 25 de ani de la răs­tur­narea „dictaturii de dezvoltare“.

– A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat); a fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabri­cile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.); nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi a vop­selelor, a medicamentelor, din sectorul construc­ţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi nefe­roase, de cărbune etc.; S-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare. Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări etc. Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulve­ri­zată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante teh­nice, legume etc. A fost distrus, aproape în totali­tate, sistemul de irigaţii, construit prin îndatorarea dureroasă la Banca Mondială, pentru a cărei plată românii au contribuit zeci de ani. Au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de în­diguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (ca­na­lul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre). Întreaga economie naţională a fost pur şi simplu pulverizată şi lăsată fără nici o logică structurală!

– Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film SF?

– Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agri­cul­tura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează regle­men­tări legale în interes propriu. Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii – de fapt, microîn­tre­prin­derile. (Dintre cele aproximativ 500.000 înregis­trate, peste 200.000 nu au nici un angajat!) Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă. Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este stra­tegia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii. Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează români. Nici după 25 de ani, clasa politică – veritabil detaşament al legiunii străine, ter­minatorul României moderne – nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie. Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.

– A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Vic­toria, de un proiect minimal, coerent, de dezvol­tare?

– Fireşte că nu a existat! Zi de zi guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite. Investitorii nu ar fi trebuit să primească nici un sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i angaja la negru, din raţiuni de compe­ti­ti­vitate. „Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea!“ – acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani. De altfel, se poate spune că fiecare program de guvernare anunţat a fost un program de... neguver­nare.

– Care sunt predicţiile Dvs. pentru următorii 25 de ani din viaţa economică a României?

– Dacă şi în următoarele două decenii şi jumătate guvernul nu va putea să cumpere, din bani proprii, de 1 milion de lei piramidon, vaccinuri sau aspirină din producţia internă, fără avizul FMI sau al Comisiei Europene, România poate să dispară din peisajul statelor din Europa, rămânând un simplu indicator geografic.

Autor: prof. dr. CONSTANTIN CIUTACU

fost secretar de stat, director la Institutul de Economie al Academiei Române

Putere reală și șanse reale de progres pentru muncitori.

Sunt unii oameni de stânga în frunte cu G.M.Tamas, dealtfel o figură interesantă în peisajul filosofic contemporan, care afirmă că în vechiul socialism muncitorilor nu li s-a dat o putere reală și șanse reale de progres, fiind încarcerați într-un regim opresiv pe care G.M.Tamas și cei ce se raliază la ideile sale îl numesc capitalism de stat.”

Celor care susțin teza de mai sus îi rugăm să răspundă la următoarele întrebări:

1. ce putere reală și șanse de progres mai mari poate să dea cineva clasei muncitoare mai mult decât să anuleze averile, rangurile și privilegiile claselor suprapuse exploatatoare?

1.1 ce putere reală și șanse de progres mai mari poate să dea cineva clasei muncitoare mai mult decât să abolească proprietatea privată capitalistă?

2.ce putere reală și șanse de progres mai mari poate să dea cineva clasei muncitoare mai mult decât să garanteze dreptul la muncă și să stipuleze în constituție principiul repartiției conform cu calitatea și cantitatea muncii prestate?

2.1 ce putere reală și șanse de progres mai mari poate să dea cineva clasei muncitoare mai mult decât un regim care nu recunoaște drept legitimă nici o altă sursă de venit în afară de muncă?

3.ce putere reală și șanse de progres mai mari poate să dea cineva clasei muncitoare mai mult decât un guvern și o conducere politică și administrativă formată exclusiv din membri clasei muncitoare?

Slavoj Zizek Repetându-l pe Lenin

Traducere și prefață Mircea Vlad, Editura Tact 2013

Cartea lui Zizek fără îndoială merită citită. Datorez lectura acestei cărții recomandării lui Coman Norbert căruia îi mulțumesc pe această cale.

Parcurgând lucrarea lui Zizek  am selectat din ea două teme pe care doresc să le supun atenție cititorilor mei pentru că le consider importante probleme teoretice cu care mișcarea de stânga actuală se confruntă nemijlocit.

1.Auto-iluminare a clasei muncitoare versus iluminare venită din afară.

Afirmă Zizek că  sunt două tradiții de gândire în problema adevărului: linia socratic-gnostică ce susține că adevărul se află în noi și nu așteaptă decât să fie (re) descoperit printr-o incursiune interioară și linia ”materialistă” iudeo-creștină, care pretinde că adevărul poate apărea doar în urma unei întâlniri traumatice externe care distruge echilibrul subiectului. ”Adevărul” survine în urma unui travaliu în care trebuie să luptăm împotriva tendinței noastre ”spontane”.

Pe această a doua linie merge Lenin când vine și afirmă chiar împotriva lui Marx, care spusese undeva că emanciparea clasei muncitoare trebuie să fie opera muncitorilor înșiși, că proletariatul nu poate ajunge ”spontan”, printr-o dezvoltare ”organică”, la conștiința de clasă-i corespunzătoare că Adevărul conștiinței de clasă trebuie să-i fie adus din exterior (de către intelectualii din Partid).

”...Socialismul și lupta de clasă iau naștere una alături de cealaltă și nu una din cealaltă; ele iau naștere pe baza unor premise diferite. Conștiința socialistă este, așadar, ceva introdus din afară în lupta de clasă a proletariatului, iar nu ceva care se naște în mod spontan din ea.”

”(...) orice  ploconire în fața spontaneității mișcării muncitorești orice diminuare a rolului ”elementului conștient”, a rolului Partidului clasei muncitoare, înseamnă implicit-absolut independent dacă cel care diminuează acest rol o dorește sau nu - o creștere a influenței ideologiei burgheze asupra muncitorilor(...) problema se poate pune numai astfel: ideologie burgheză sau ideologie socialistă. În această privință nu există cale de mijloc(...) dezvoltarea spontană a mișcării muncitorești duce tocmai la subordonarea ei față de ideologia burgheză(...) pentru că mișcarea muncitorească spontană este doar cel mult sindicalism.”  Lenin, Ce-i de făcut?

Făcând apel la noțiunile aristotelice de conținut și formă putem spune odată cu Zizek că Partidul dă forma clasei muncitoare, adică aduce în clasa muncitoare din afara ei imaginea de sine și conștiința misiunii sale istorice.

Această formă, conferită clasei muncitoare de către agentul extern-Partid-, vine și precizează în continuare autorul, este strict corelată cu concentrarea asupra Realului unui antagonism: ”lupta de clasă”.

Dar lupta de clasă, atrage atenția Zizek,  nu este orizontul ultim al sensului, semnificantul ultim al tuturor fenomenelor sociale, ci matricea formală generativă a diferitelor orizonturi ideologice ale înțelegerii. În acest sens lupta de clasă reprezintă forma socialului: fiecare fenomen social este supra-determinat de ea, ceea ce înseamnă că nu putem să rămânem neutri în privința ei. 

 

Rezultă din cele de mai sus că fără Partid clasa muncitoare este un conținut gol de formă, un spectru rătăcitor. De aceea nici nu este vizibilă clasa muncitoare pe scena politică pentru că este doar materie lipsită de formă. Mai rău, în lipsa Partidului conținutul gol al clasei muncitoare tinde spontan sub acțiunea ideologiei dominante să se structureze în forme burgheze și atunci muncitorii devin pro-burghezi sau fasciști și strigă Jos Comunismul!

Concluzia este simplă, degeaba ne întrebăm toți unde este clasa muncitoare, prezența ei materială este evidentă, ne lovim de ea de la casierul de la supermarket la cei care pilotează și dirijează zborurile aeronavelor, dar această materie ce ne înconjoară pretutindeni este amorfă adică lipsită de formă, pentru că întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem nu este conform lui Lenin unde este clasa muncitoare, ci unde este Partidul clasei muncitoare? În această logică a aștepta acțiunea spontană a clasei muncitoare sau a insista asupra acesteia este contrarevoluționar.

2.Adevăr univesal și partizanat

Pariul lui Lenin este că adevărul universal și partizanatul, gestul de adoptare a unei poziții , nu doar că nu se exclud mutual, ci se condiționează reciproc: adevărul universal al unei situații politice concrete poate fi articulat doar de pe o poziție complet partizană.  

Iată cum aș ilustra eu teza lui Lenin cu un exemplu concret. Să luăm de pildă afirmația lui Marx cum că Ideologia este sistemul de idei și reprezentări ce servesc clasa dominanta, care nu are nici un fundament științific și al cărui scop este de a ascunde contradicțiile societății.

Acest adevăr universal  nu poate fi exprimat complet decât de pe poziția partizană a claselor subalterne. Exprimat de pe orice altă poziție fie neutră, fie a clasei dominante se subsumează el însuși conceptului de ideologie. De ce? Pentru că pe de o parte aici nu există neutralitate, a fi neutru în fața unei nedreptăți înseamnă a te situa de partea nedreptății, a fi neutru în lupta dintre clasa dominantă și clasele asuprite înseamnă a te situa de partea asupritorului, iar pe de altă parte exprimarea acestui adevăr de pe poziția clasei dominante nu ar fi altceva decât instrumentalizarea sa în scopurile dominației.

---

De ce e Lenin un personaj important, care este valoarea motivațională și subversivă a semnificantului Lenin?  Să-l lăsăm pe autor să vorbească:

Cum a evoluat ideologia Iluminismului în Franța secolului al XVIII-lea? La început a fost epoca saloanelor, în care filosofii încercau să-și șocheze protectorii, conți și contese generoși, chiar regi și împărătese (Holbach- Frederic al II-lea al Prusiei, Diderot- Ecaterina cea Mare) cu ideile lor lor ”radicale” despre egalitate, originea puterii, natura omului etc.- toate acestea rămânând doar un joc intelectual.

În această etapă, ideea că cineva ar putea prelua literal aceste idei pentru un proiect de transformare socio-politică radicală i-ar fi șocat cu siguranță chiar și pe ideologii însăși, care fie făceau parte din anturajul aristocraților luminați, fie erau figuri patetice solitare precum Roussseau – reacția lor ar fi fost probabil aceea a lui Ivan Karamazov, dezgustat atunci când află că fratele său vitreg bastard și slugă i-a ucis tatăl urmând meditațiile sale nihiliste.

Această trecere de la jocul intelectual spre o idee care efectiv ”cuprinde masele” este momentul adevărului – în el, intelectualul își primește înapoi propriul său mesaj în forma sa inversată/adevărată.
În Franța trecem de la reflecțiile blajine ale lui Rousseau la teroarea iacobină.

În interiorul istoriei marxismului, doar odată cu Lenin survine această trecere, momentul în care jocurile iau sfârșit.

Este sarcina noastră să repetăm această trecere și să îndeplinim saltul hotărâtor de la radicalismul ludic ”postmodern” la domeniul în care jocurile iau sfârșit.

Măreția lui Lenin este dată de faptul că nu i-a fost frică să reușească!

Nicăieri nu este mai evidentă această măreție decât în scrierile sale din 1917, care acoperă intervalul dintre sesizarea inițială a șansei revoluționare unice (elaborată prima oară în scrisori din depărtare” ) și ”Scrisoare către membrii comitetului central”, cea care a convins majoritatea bolșevică de faptul că venise timpul preluării puterii. Totul e aici de la ”Lenin strategul revoluționar ingenios” până la ”Lenin al utopiei pusă în scenă” (a abolirii imediate a aparatelor de stat). Aceste scrieri ne permit să-l întrezărim pe Lenin-în-devenire, pe Lenin aruncat într-o situație deschisă.

Mai suntem capabili noi, cei aflați în interiorul închiderii capitaliste târzii a ”sfârșitului istoriei”, să provocăm sau să experimentăm impactul cutremurător al unei asemenea deschideri istorice autentice?

Mizeria burgheziei

”Concluzie: au fost în dezbatere într-o bulă de sticlă tot felul de oameni care nu au facturi, probleme, rate, frici, nu-s abuzaţi de tot soiul de şmecheri cu monopol, cu sprijin divers naţional sau multinaţional, nu au rude plecate fără voie la muncă afară, nu se gîndesc în mod real nici la tensiunile geopolitice, nici la ce se fac dacă mîine le cedează ficatul, rinichiul sau dacă nu mai pot strînge bani pentru studiile copiilor.”

Oamenii care trăiesc ca într-o bulă de sticlă și la care face referire Costi Rogozanu comentând leșioasa dezbatere televizată dintre Ponta și Iohanis au un nume pe care unii se feresc sau se jenează să-l rostească din pudoare ideologică newleftistă sau pentru a nu fi acuzați de stalinism, se numesc clasa burgheză.

Această clasă burgheză la adresa căreia nu ne prea este dat să auzim nici un fel de critică - în mod eronat sau voit eronat critica  stângii actuale se îndreaptă doar împotriva clasei politice fără să caute să demaște legătura de filiație dintre clasa burgheză și așa numita clasă politică care de fapt nu este o clasă propriu zisă, ci doar un grup profesional - și care numără cu slugile și lacheii ei cu tot în jur de un milion de persoane este sursa tuturor relelor, mizeriilor și umilințelor care i se întâmplă acestui popor de 25 de ani încoace.


Oamenii aceștia îmbibați de egoism, individualism, hrăniți cu cultul succesului cu orice preț și cu disprețul absolut față de solidaritate și altruism se privesc pe ei înșiși ca pe o specie superioară ca pe niște supraoameni providențiali care sunt nevoiți să ne ducă pe noi nevolnicii în cârcă, să ne dea de muncă, să ne plătească pensiile, salariile, ajutoarele sociale.

Disprețuitori, sunt sătui de noi, de ”lenea” noastră, de comunismul care ne-a infestat fibra, de prostia noastră, de neputința noastră de a descurca singuri, de a nu fi pe picioarele noastre, de a fi niște asistați pe banii lor. Ei sunt oamenii momentului istoric, capitaliști, elită culturală, elită profesională liberali și neo-liberali până în măduva oaselor, sunt națiunea și tot ei sunt deschiderea națiunii spre orizontul euro-atlanic.

Noi suntem angajații, sclavii, talpa țării, mujicii. Singurul scop pentru care existăm pe lume este să muncim până la epuizare pentru ca ei să poată gândi liber, să se relaxeze, să călătorească, să creeze, să-și facă partide, să se perinde la conducerea țării, să ne persuadeze să votăm.

Să spunem răspicat și curajos că ne-am săturat, că suntem împotriva acestei clase parazitare pe care greșelile politice ale fostului regim comunist au readus-o la putere ca pe o boală grea și incurabilă a vremurilor pe care le trăim! Jos burghezia, trăiască clasa muncitoare liberă!

Limitarea averilor

Mă număr printre cei care susțin ideea limitării averilor. Este evident pentru mine că nu putem vorbi de democrație politică, așa cum fariseic vorbesc plutocrații și oligarhii, într-o societate în care distribuția avuției are caracter de clasă.

Stânga radicală are de la Marx încoace două direcții principale de acțiune. Unu, critica proprietății capitaliste și doi, ridicarea la luptă a claselor antiburgheze pentru pentru realizarea practică a primei direcții.

Critica proprietății capitaliste se termină cu teoretizarea societății fără clase și fără exploatare. În Europa și în lume, astfel de societății mai mult sau mai puțin perfecte au luat naștere în urma revoluției socialiste din Rusia anului 1917 dar din păcate regimurile marxiste ajunse la putere cu mari sacrificii în aceste țări s-au prăbușit ca urmare a atacurile concertate ale imperialismului extern conjugate cu greșeli de politică internă.

Limitarea averilor este un prim pas către societatea fără clase și fără exploatare, care deși nu elimină nici clasele nici exploatarea omului de către om creează premisele pentru aceste lucruri prin consolidarea democrației și prin încurajarea forțelor ne-burgheze și antiburgheze să-și asume un rol, pe care cu siguranță îl au de jucat, pe scena politică și economică.

În acest punct, adică în contextul politic actual, idea limitării averilor este cea mai avansată poziție enunțată de stânga radicală. Nu este nimic social democrat aici pentru și pentru simplul fapt că social democrația denunță această idee ca fiind extremistă, anticonstituțională, comunistă.

Nu cred că trebuie să insist asupra caracterului profund radical al acestei poziții. A fi radical înseamnă a merge la rădăcina lucrurilor, iar în cazul sistemului de producție capitalist rădăcina este proprietatea capitalistă. Ea este izvorul răului. Poziția noastră contestă fățiș sacralitatea și inviolabilitatea  proprietății capitaliste, rolul privilegiat ce îi revine în societatea actuală, puterea socială ce o deține. 

Pornind de la teza marxistă care afirmă că proprietatea capitalistă nu este altceva decât o relație de producție ce s-a constituit istoric și nu un dat natural așa cum susțin ideologii burghezi, limitarea averilor cu corolarul său limitarea deținerii de capital este o soluție care vine să fluidizeze vechile și încremenitele relații de producție capitaliste cu ierarhia și disciplina lor strictă și rigidă atât de urâte de muncitori, reechilibrează raportul de forțe dintre clase și deschide noi perspective de evoluție politică, economică, socială.

Unii au enunțat obiecția filistină cum că limitarea averii înseamnă, implică limitarea creativității. Nimic mai fals. Să luăm lista Top 300 ai celor mai bogați oameni din România anului 2013. vezi: http://www.capital.ro/top-300-capital-harta-celor-mai-mari-…

Să ne spună și nouă cineva ce contribuții creative la dezvoltarea științei, artei sau culturii au adus cei trei sute de cetățeni români din lista de care am amintit mai sus. Apoi hai să vedem cum trăiesc și ce averi sau capitaluri dețin cei care își aduc contribuția cu adevărat la dezvoltarea tehnicii, științei, artelor și culturii, cei cu adevărat creativi. Hai să vedem în ce condiții trăiesc pictorii, scriitorii, inginerii, savanții României.

Vom observa că realitatea stă exact pe dos, și anume că marile acumulări de capital sunt de fapt frâne în dezvoltarea creativității, că aceste sume uriașe în loc să fie puse în mod rațional la dispoziția celor înzestrați cu talent și creativitate ele rămân la dispoziția și capriciile unor indivizi de cele mai multe ori, așa cum s-a dovedit în ultimii ani, certați nu numai cu legea penală dar și cu cel ma elementar bun simț, vezi cazurile Gigi Becali, Dinu Patriciu, Copos și alții.

Dialog instructiv cu A.Racu despre Gulag, religie și educație

• 

  Alexandru Racu @ I. C. - Corect, in fond, vorbim de atacul modernitatii la adresa traditiei, care poate fi atat socialist (ma refer la socialismul ateu si materialist) cat si capitalist.

  
  
• 

  Alexandru Racu @ I.C. - Iar cand poporul este cel care pastreaza traditia, atacul la adresa traditiei devine atac la popor, care, asa cum a demonstrat istoria, poate merge de la deriziunea de presa pana la gulag.

  
  
• 

  Florian Liviu măi Racule, nu mai repeta prostiile burgheze cum că Gulagul a fost un atac la adresa poporului pentru că burghezia nu înseamnă poporul. Gulagul a fost locul de penitență al clasei burgheze, până și un școlar din ciclul primar știe asta. Tu nu știi, sau te faci că nu știi?

  
  
• 

  Alexandru Racu @ Florian Liviu - Cred ca tu te faci ca nu stii ca Rusia nu prea avea cine stie ce clasa burgheza la momentul Revolutiei din 1917, si ca in gulag si-au dat obstescul sfarsit nu doar reprezentanti ai minoritatii burgheze si ceva aristocrati, ci si multime mare de tarani, preoti, calugari, minoritati nationale, intelectuali, muncitori, s.a.m.d.

  
  
• 

  Florian Liviu Poate mai corectă ar fi formularea: Gulagul a fost locul de penitență al claselor exploatatoare împreună cu slugile și lacheii lor și al celor aflați sub înrâurirea materială și spirituală a claselor de care am amintit. Merci pentru corectură, dar reține idea de bază. Oricum , toți aceștia nu înseamnă poporul, ci dușmanii poporului.

  
  
• 

  Alexandru Racu @ Florian Liviu - Exact, de unde rezulta ca, in conformitate cu schema stalinista la care subscrii, locul sutelor de mii de pelerini de astazi care, de bunavoie si nesiliti de nimeni se inchina la moaste, este tot gulagul.

  
  
• 

  Florian Liviu Nici vorbă, ”locul sutelor de mii de pelerini de astazi care, de bunavoie si nesiliti de nimeni se inchina la moaște” este la școală.

  
  
• 

  Florian Liviu sutele ale de mii dacă ar avea acces la educație și cultură ar fi în altă parte.

  
  
• 

  Iulian Capsali Eu credeam ca Florian Liviu face misto, nu ca vorbeste pe bune. Vai, asemenea specimen mai rar frățicule :))) Prin educatie si cultura, spre comunism, spre viitor! Nu pot sa cred!

  
  
• 

  Florian Liviu ba afirm un lucru și mai îngrozitor pentru tine. sutele ale de mii dacă ar avea acces la educație, cultură, știință libere de influența ideologică otrăvitoare burgheză ar fi staliniști. ha, ha, ha !

  
  
• 

  Alexandru Racu Pai bine, dar atunci de ce nu au fost trimise si "slugile și lacheii claselor exploatatoare, precum si cei aflați sub înrâurirea materială și spirituală a claselor de care am amintit" la scoala, in loc sa fie trimise in gulag? Sau au fost trimise la scoala, si dupa ce s-a vazut ca nu se prinde scoala de ei, au fost trimise in gulag. Uite, eu am stat prin scoli foarte mult timp, si tot degeaba, ca nu doar ca nu s-a prins marxismul de mine, dar mai mult, si la moaste inca ma duc. Vezi, d-aia nu-mi place mie in comunism.

  
  
• 

  Florian Liviu Dragă Racule oi fi stat tu mult prin școli, dar vezi statul nu e totul, mai trebuie să ai și stofă.

  
  
• 

  Alexandru Racu @ Florian Liviu - Ok, si ce presupune aceasta stofa si cum se dobandeste ? Ca sa stim cum sa facem ca sa scapam de gulag. E clar ca nu prin scoala, din moment ce atat eu cat si altii (foarte mare parte din prietenii de pe facebook) n-am dobandit-o. Se dobandeste?

  
  
• 

  Florian Liviu Păi să o luăm cu începutul. Tu ai făcut școli burgheze. Un om care face școli burgheze numai dacă are stofă se poate auto-elibera de influența nefastă și otrăvitoare a ideologiei burgheze. Tu și prietenii tăi neavând stofă să vă auto-eliberați și refuzând și eliberarea venind din partea altora nu aveți altă cale decât la pupat moaște.

  
  
• 

  Florian Liviu ca să scăpați de Gulag e mai simplu. în momentul revoluției fiți de parte adevărului și dreptății nu de partea asupritorilor.

  
  
• 

  Alexandru Racu Ok, deci intai de toate problema consta in faptul ca am facut scoala burgheza. Sa inteleg din asta, ca, cu sau fara stofa, daca as fi facut de mic scoala comunista (bizar, clasa intai chiar am facut-o in comunism) nu as fi avut acum actuala problema?
  
  

  Dar atunci cum explici prabusirea comunismului, sau dezvoltarea unei noi burghezii din randurile nomenclaturii comuniste? Revenind la problema mea, dincolo de faptul ca am fost scolarizat in mod neinspirat, burghez, problema de fond consta in faptul ca nu am stofa, sau altfel spus, capacitatea de a ma elibera de prejudecatile burgheze. Drept pentru care, ma paste gulagul. Or atunci intreb din nou: stofa asta se dobandeste? Si daca da cum? Sau o ai sau n-o ai in functie de genetica, destin, sau mai stiu eu ce?

  
  
• 

  Florian Liviu Te faci că nu pricepi! Te pândește Gulagul cum îl pândea drobul de sare pe copilul din copaie din povestea lui Creangă.

  
  
• 

  Alexandru Racu Chiar nu pricep. Si nici povestea lui Creanga n-o mai tin minte. Deci ma pandeste sau nu ma pandeste gulagul, evident, in caz ca se mai face unul cat timp mai traiesc?

  
  
• 

  Florian Liviu Vezi, nu știi povestea cu drobul de sare. Nici educația burgheză nu ți-ai însușit-o măcar cum trebuia. Povestea cu drobul de sare este povestea prostiei omenești. O mamă începe să se vaiete și să-și smulgă părul din cap de frică că o să-i moară copilul care ședea adormit pe o copaie lângă o sobă pe care se afla un drob de sare, că dacă vine pisica și sare pe sobă și dărâmă drobul de sare în capul copilului și-i fărâmă capul. Așa și tu cu Gulagul. Vaită-te și dă-te de ceasul morții că dacă vine revoluția proletară răstoarnă capitalismul și puterea popilor și te saltă staliniștii ”Pașol la Gulag, Racu!”