Hruşcioviştii 11

Iosip Broz Tito

În acest răspuns, fără să ne opunem deschis lui Hruşciov, am subliniat atitudinea noastră permanentă de opoziţie în raport cu revizionismul iugoslav, am accentuat importanţa deciziei Cominformului din 1948 şi 1949 şi am arătat că nu permitem nici o aluzie la reexaminarea poziţiei adoptată în trecut faţă de deviaţionismul conducerii iugoslave.

În replica noastră am contracarat idea lui Hruşciov că „ruperea relaţiilor a împins conducerea iugoslavă în braţele imperialismului” cu teza că liderii iugoslavi înşişi sunt cei care au trădat marxism-leninismul aservindu-şi ţara şi poporul dictatului imperialismului anglo-american, că linia lor antimarxistă este factorul care dăunează în mod grav intereselor vitale ale poporului iugoslav, că ei sunt cei care au scos Iugoslavia din lagărul socialist şi au transformat Partidul Comunist Iugoslav într-un partid burghez, izolat de mişcarea mondială a proletariatului.

În timp am arătat cu claritate aceste  adevăruri, am venit să subliniem ca suntem de acord cu aceste eforturi făcute de partidele comuniste de a salva poporul iugoslav de înrobire şi mizerie, dar am subliniat încă o dată că în opinia noastră liderii iugoslavi au parcurs un lung traseu pe drumul lor antimarxist, drumul supunerii faţă de imperialismul american şi britanic

Prin aceasta i-am spus lui Hruşciov indirect că noi nu suntem de acord cu speranţele şi iluziile nutrite de el faţă de conducerea iugoslavă şi în mod special faţă de „tovarăşul Tito” aşa cum începuse să-l numească. I-am expus lui Hruşciov aceste opţiuni, de asemenea, în următoarea întâlnire pe care am avut-o cu el în 23 Iunie 1954.

Cu toate acestea, el se făcea că nu cunoaşte diferenţele dintre poziţiile noastre în ceea ce priveşte problema iugoslavă. Probabil  că nu dorea să creeze conflicte cu noi chiar de la prima noastră întâlnire. Poate ne subestimase şi nu voia să-şi încarce capul cu opoziţia noastră. Îmi aduc aminte că era plin de euforie şi vorbea cu siguranţa cuiva căruia totul îi merge ca pe roate. Tocmai se întorsese dintr-o vizită fulger din Cehoslovacia (era un maestru  al tuturor felurilor de vizite: fulger, incognito, oficială, prietenească, mult mediatizată, secretă, de zi, de noapte, anunţată, neanunţată, scurtă, lungă, cu suita, singur, etc.).

„În Praga,” mi-a spus „am ridicat problema iugoslavă din nou cu reprezentanţii câtorva partide surori care se aflau acolo.Au fost toţi pe deplin de acord cu mine şi au considerat efortul partidului nostru foarte important.”

Apoi m-a privit drept în ochi şi a adăugat:

„Recent noi, ungurii, bulgarii, românii şi alţii am făcut paşi buni în direcţia normalizării relaţiilor cu Iugoslavia…”

Am sesizat de ce mi-a subliniat asta.A dorit să-mi transmită mesajul: „Vedeţi, noi toţi suntem de acord, deci si voi albanezii trebuie să vă alăturaţi nouă, de asemenea.” I-am spus pe scurt că este o foarte lungă istorie a relaţiilor noastre cu statul şi partidul iugoslav, că conducerea iugoslavă poartă întreaga răspundere pentru ruinarea relaţiilor noastre şi dacă relaţiile albano-iugoslave se află la un nivel foarte scăzut nu este vina noastră ci o consecinţă a poziţiei şi acţiunilor neîncetat antimarxiste şi anti albaneze ale liderilor de la Belgrad.

„Koneşno, koneşno !” (Desigur, desigur.) a spus Hruşciov ridicându-se în picioare şi am înţeles că nu dorea să meargă mai departe cu discuţia despre această problemă.

„Noi am luat toate măsurile,” a spus. „Mâine ambasadorul nostru în Iugoslavia se va duce să-l întâlnească pe Tito în Brioni. Noi credem că sunt mari şanse să ne atingem obiectivul. Dacă nu vom obţine nimic,” a spus el în concluzie, „atunci vom apela la alte metode.” Aşa a început idila dintre Hruşciov şi Tito. Câteva zile mai târziu Hruşciov şi-a aşternut opiniile şi „concluziile” despre „noua analiză” a problemei iugoslave într-o scrisoare către Tito. Acesta, desigur, a fost foarte încântat de faptul că lucrurile au fost dezvoltate de Hruşciov chiar aşa cum el a prevăzut, dar ca o vulpe bătrână ce era, nu s-a dovedit atât de naiv încât să cadă în braţele lui Hruşciov. Din contră, a planificat şi a lucrat să se asigure că Hruşciov, care a fost primul care a dat înapoi, va fi şi primul care îşi va cere scuze public în Belgrad. Mai mult, Tito era băgat până la gât în noroiul imperialismului, era legat de mâini şi de picioare, prin urmare dacă va trebui să vorbească despre „socialism”şi ”marxism” o va face numai cu aprobarea stăpânilor săi din Vest şi mai cu seamă a imperialiştilor americani. După ce l-a lăsat pe Hruşciov să stea ca pe ghimpi pentru ceva timp, cu scopul de a-l face să joace după muzica sa, Tito i-a răspuns tot în scris la mijlocul lui August 1954.

Esenţa scrisorii revizioniştilor de la Belgrad a fost mai mult sau mai puţin aceasta: Sunt încântat că tu, Nichita Hruşciov, dai dovadă că eşti un om rezonabil şi deschis la minte, dar mergi un pic mai departe, exprimă public noul curs al reconcilierii şi prieteniei. Noi iugoslavii suntem de acord să ne reconciliem cu voi, i-a spus Tito lui Hruşciov, dar precum ştii, avem noi prieteni cu care suntem in relaţii puternice şi adânci, prin urmare reconcilierea cu voi „trebuie să se dezvolte în direcţia care corespunde politicii noastre de cooperare internaţională” ceea ce înseamnă că legăturile Iugoslaviei cu imperialismului nu vor avea de suferit ci chiar se vor întări pe viitor.

Şi aşa mai departe, pe un ton dictatorial, Tito nu s-a sfiit să-i pună lui Hruşciov o serie de condiţii în vederea viitoarei lor colaborări:

Unu, Tito a solicitat ca partea sovietică să lucreze din greu pentru eliminarea „elementelor negative” şi înlăturarea obstacolelor  care au exercitat o influenţă în ruptura din 1948 şi, evident, „maestrul” din Belgrad a cerut ca întreaga linie corectă şi principială a Cominformului, a lui Stalin, şi a celorlalte partide muncitoreşti să fie revizuită.

Doi, viitoarea reconciliere, a dictat Tito, nu trebuie să implice „unanimitate completă în evaluarea şi poziţionarea faţă de diverse evenimente”, prin urmare, hai să ne reconciliem, dar fiecare din noi va acţiona pe cont propriu, în acord cu propriile idei.

Trei, drumul pe care îl urmăm şi drumul pe care îl urmaţi în construcţia „socialismului”, este chestiune de decizie internă a fiecărei părţi şi nu trebuie să influenţeze normalizarea relaţiilor reciproce. Deci eu voi construi un „socialism specific” iar voi trebuie să acceptaţi asta fără comentarii.

Patru, cauza conflictului, a spus Tito, nu a fost nici Beria nici Djilas. Cauzele sunt mai adânci, deci, voi, sovieticii şi aliaţii voştri trebuie să abandonaţi complet linia adoptată în timpul lui Stalin, trebuie să renunţaţi la vechile voastre principii, pentru că în acest fel cauzele conflictului vor fi depăşite în mod automat.

În final, Tito a respins propunerea lui Hruşciov a unei întâlniri bilaterale la vârf, condiţionând-o de  „obţinerea unor succese preliminare în direcţia normalizării”. Concluzia era foarte clară: dacă tu vrei să te întâlneşti cu mine şi să ajungi la un acord, trebuie să păşeşti mai departe pe cursul pe care l-ai propus, trebuie să acţionezi mai rapid şi mai hotărât în Uniunea Sovietică şi în celelalte ţări aliate Uniunii Sovietice pentru a răspândi şi a extinde acest „nou” curs ce îl va înlocui pe cel vechi.

Iar Hruşciov, uneori resentimentar, uneori entuziast în acţiunile sale, a început să pună în aplicare cu zel condiţiile şi ordinele lui Tito. 

În rândurile noastre care urmăream acest proces cu atenţie şi îngrijorare, au crescut suspiciunile că aceasta linie va conduce Uniunea Sovietică pe un drum antimarxist. Zi de zi deveneam mai convinşi că Hruşciov acoperă un joc diabolic cu clovneriile sale.Vedeam că el micşorează prestigiul Partidului Comunist Sovietic şi al statului prin îngenuncherea în faţa lui Tito. Priveam acest lucru cu regret, dar, cu toate acestea, îmbunătăţirea relaţiilor sovieto-iugoslave era o problemă internă a celor două ţări, iar noi nu ne puteam amesteca in deciziile lor. Cu toate acestea, nu am fost şi nu am putea fi niciodată să în acord cu eforturile sale de a şterge trecutul cu buretele şi de a trata cauzele şi motivele pentru condamnarea revizionişti Iugoslave ca ceva complet diferit de ceea ce erau în realitate. În acelaşi chip, nu puteam fi de acord să devenim partenerii lui Hruşciov in acest joc politic dubios şi periculos în acelaşi timp. Ceea ce românii, ungurii şi bulgarii au făcut era treaba lor. Dinspre partea noastră nu aveam de gând să ne îmbrăţişăm şi să ne pupăm cu titoiştii.

În afară de propriile sale convingeri revizioniste, Hruşciov, fără nici un fel de dubiu, a fost influenţat de Tito pe calea antimarxistă. Acesta nu a dorit să se plece in faţa lui Hruşciov , prin urmare a persistat în cererea sa ca Hruşciov să-şi facă autocritica în „Canossa” (Belgrad) pentru ca apoi să vină şi să îngenuncheze înainte-i. Şi aşa s-a întâmplat. După un an de contacte publice şi secrete prin intermediul diverşilor trimişi speciali, după un intens şi foarte intim schimb de scrisori între „tovarăşul Hruşciov” şi „tovarăşul Tito”, în sfârşit, în Aprilie 1955, Tito i-a trimis veşti bune iubitului său că este gata pentru mariaj şi l-a invitat să ţină „ceremonia de nuntă” ori pe un vas pe Dunăre, ori dacă el este de acord, la Belgrad. În opinia noastră, a continuat kralj-ul (regele) Belgradului, „mitingul trebuie să fie deschis şi public”.

Hruşciov abia aştepta sa alerge la Belgrad unde la pupat şi îmbrăţişat pe Tito, şi-a făcut autocritica şi a hotărât să şteargă „acumulările trecutului” pentru a deschide o „nouă epocă de prietenie şi colaborare între cele două popoare şi partide”.

Partidul nostru a condamnat vizita lui Hruşciov la Belgrad şi în special decizia sa de a-l absolvi de orice vinovăţie pe Tito. Cu doar două sau trei zile înainte de a porni spre „Canossa”, Hruşciov ne-a informat despre pasul pe care urma să-l facă, dar noi ne aşteptam la asta, deoarece apele in care se scalda Hruşciov nu-l puteau duce decât spre acest liman. A merge sau a nu merge la Belgrad, aceasta era chestiunea lui şi trebuia lăsat să facă cum doreşte. Ceea ce ne-a revoltat şi perturbat profund a fost anunţul din aceiaşi scrisoare că el a decis să anuleze injusta decizie a Cominformului din Noiembrie  1949, în legătură cu condamnarea Iugoslaviei, de comunicare a acestei noi decizii lui Tito şi de publicare a ei în organul de presă „Pentru o pace de durată, pentru democraţie populară”.

În acest comunicat, Hruşciov a spus că partidele muncitoreşti şi comuniste care erau membre ale Cominformului, au reexaminat chipurile problema celei de a treia rezoluţii a mitingului Cominformului asupra problemei iugoslave adoptată în Noiembrie 1949 şi au decis că acuzaţiile la adresa conducerii iugoslave cuprinse in ea trebuie considerate fără fundament, iar rezoluţia Cominformului asupra chestiunii iugoslave trebuie anulată.

Am scris o scrisoare adresată Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice asupra acestei chestiuni şi a protestat aspru.O asemenea decizie cu privire la un inamic al internaţionalismului comunist, care a fost condamnat unanim de toate partidele, nu putea fi luată unilateral de Partidul Comunist Sovietic, fără consultarea celorlalte partide, inclusiv a noastră.Celelalte partide s-au supus deciziei lui Hruşciov şi dorinţei lui Tito ca, după Hruşciov,  liderii partidelor din lagărul socialist să meargă la Belgrad, pentru a săruta mâna lui Tito şi a-şi cere scuze. Dej şi compania au fost acolo, noi nu. Am continuat lupta contra revizioniştilor.A fost în zadar pentru Levichkin, ambasadorul sovietic la Tirana, să vină şi să încerce să ne determine să ne retragem opoziţia.

L-am primit pe Levichkin şi încă o dată i-am expus şi lui ceea ce scrisesem in scrisoarea adresată conducerii sovietice.

Printre alte lucruri am spus: „Partidul Comunist al Uniunii Sovietice ne-a spus să ne exprimăm opinia sincer şi deschis, ca internaţionalişti, asupra unei chestiuni care are de a face cu linia partidului nostru. Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice ne-a informat în avans şi a căutat opinia noastră, de asemenea, în toate chestiunile care au de a face cu politica comună în legătură cu Iugoslavia. Am studiat cu mare atenţie opţiunile conducerii sovietice, ne-am exprimat opiniile asupra problemelor în discuţie şi aşa cum ştii, am fost de acord cu eforturile care ar trebui făcute pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Iugoslavia.”

„Dar în răspunsul vostru de ieri v-aţi opus noului demers al tovarăşului Hruşciov”, a spus Levichkin.

„Da,” am spus, „şi avem motive pentru aceasta. Noi gândim că în legătură cu problema iugoslavă sunt multe diferenţe intre conţinutul scrisorilor mai vechi al conducerii sovietice şi această ultimă scrisoare.”

„La ce diferenţe vă referiţi ?” m-a întrebat Levichkin „Cred că viziunea partidului meu nu s-a schimbat.”

„Haideţi să ne uităm,” am spus şi am luat scrisorile conducerii sovietice.”Aici, de exemplu, în scrisoarea din 4 Iunie 1954, conducerea voastră scrie: [Reexaminând materialele care au de a face cu istoria rupturii relaţiilor dintre Partidul Comunist Iugoslav şi partidele comuniste şi muncitoreşti, ca şi părăsirea pe cale de consecinţă de către Iugoslavia a lagărului socialist, Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice înţelege că nucleul de conducere al Partidului Comunist Iugoslav s-a îndepărtat serios de la marxism-leninism, a alunecat treptat într-o poziţie naţional-burgheză, lansând atacuri la adresa statului sovietic.

Liderii Partidului Comunist Iugoslav, pentru a atrage atenţia Uniunii Sovietice, au extins, de asemenea, politica lor ostilă şi asupra ţărilor cu democraţie populară, faţă de care, până la ruperea relaţiilor şi-au menţinut o politică arogantă şi distantă, în timp ce căutau pentru ei înşişi recunoaşterea unor priorităţi şi merite speciale pe care nu le aveau.]”

„Scrisoare de asemenea subliniază,” i-am spus lui Levichkin „că critica partidelor comuniste şi muncitoreşti făcută deviaţionismului naţionalist iugoslav şi altor deviaţii de la linia marxist-leninistă a fost necesară şi complet corectă. Ea a contribuit la călirea partidelor comuniste şi muncitoreşti sub aspect marxist, la întărirea vigilenţei comuniştilor şi la educarea lor în spiritul internaţionalismului proletar.”

„Este adevărat,”  a murmurat Levichkin.

„Chiar după efortul iniţial al conducerii sovietice de a îmbunătăţii relaţiile cu Iugoslavia,” am continuat, „conducerea iugoslavă a persistat pe vechiul său curs şi numai cu două sau trei luni în urmă, în Februarie anul acesta, sovieticii ne-au scris că „conducerea Partidului Comunist Iugoslav este serios legată de lumea capitalistă în relaţiile sale politice şi economice.””

„Este adevărat, asta e adevărat!”, a repetat Leviichin cu voce joasă.

„Apoi cum s-a schimbat această opinie şi poziţie sovietică faţă de o problemă de aşa o mare importanţă atât de surprinzător şi rapid ?!” am întrebat. „Şi cum au putut lua atât de uşor o decizie unilaterală cum ar fi aceea de a anula decizia din 1949 a Cominformului ?!”

„Biroul nostru politic a discutat pe problema pe care a-ţi ridicat-o in scrisoarea voastră din 23 Mai cu mare atenţie şi responsabilitate, iar în răspunsul nostru adresat tovarăşului Hruşciov am exprimat sincer şi deschis opiniile noastre”

„Unu, noi considerăm că linia generală, principalul conţinut şi principiul rezoluţiei din Noiembrie 1949 a Cominformului sunt corecte iar  conţinutul rezoluţiei nu ar trebui separat de rezoluţia din Iulie 1948. Experienţa zilnică a partidului nostru în relaţia cu iugoslavii, atât înainte de ruptura din 1948 cât şi după până azi, confirmă această corectitudine.”

„Doi, procedura care se propune a fi urmată pentru anularea hotărârii din Noiembrie 1949 a Cominformului, nu ni se pare a fi corectă. Ni se pare că timpul prea scurt acordat partidelor comuniste şi muncitoreşti, membre ale Cominformului, pentru a-şi exprima punctul de vedere în legătură cu conţinutul scrisorii voastre este inadecvat pentru a decide într-o problemă atât de importantă. În opinia noastră, o decizie atât de rapidă într-o problemă de majoră importanţă principială, fără o analiză completă mai întâi, împreună cu toate partidele interesate în chestiune, şi mai mult, publicarea acestei decizii în presă şi anunţarea sa în discuţiile de la Belgrad, nu este numai prematură, dar poate să genereze un serios haos în orientarea generală cu privire la Iugoslavia.”

„Partidul nostru se luptă de şapte ani să implementeze linia sa generală cu privire la Iugoslavia, care este fundamentată pe rezoluţia Cominformului şi aprobată de primul congres al partidului nostru. Suntem convinşi că linia generală a partidului nostru cu privire la Iugoslavia este corectă, dar chiar dacă ne-am gândi  la un moment dat că aceasta ar necesita o schimbare, pentru aceasta ar fi necesară convocarea congresului partidului, sau cel puţin o conferinţă a partidului, iar schimbarea ar putea fi efectuată numai după o analiză completă a liniei generale a tuturor partidelor comuniste şi muncitoreşti cu privire la Iugoslavia, la fel ca şi a deciziilor şi concluziilor Biroului de Informaţii.”

„Prin urmare,”i-am spus lui Levichkin în concluzie „noi propunem ca problemele ridicate in recenta scrisoare a conducerii sovietice să fie analizate la un miting al partidelor participante la Cominform, în care partidul nostru, de asemenea, să poate participa şi vorbi. Numai aşa poate fi luată o decizie comună în această chestiune”

Levichkin, care se îngălbenise la faţă în timp ce mă asculta, a încercat să mă convingă să-mi schimb opiniile, dar când a văzut că insist s-a retras.

„Voi raporta ceea ce mi-aţi spus conducerii partidului.”

„Noi am scris tot ce v-am spus în scrisoarea noastră către tovarăşul Nichita Hruşciov,” am concluzionat, „dar va-m repetat şi dumneavoastră, pentru a vă clarifica,de asemenea, ce anume ne împiedică să adoptăm această poziţie.”

Va urma.

Hruşcioviştii 10

CAPITOLUL 4
Piatra de încercare

Hruşciov pune ochii pe Iugoslavia. Primul semn al flirtului:scrisoarea sovietică din iunie 1954. Hruşiov blamează Cominformul în problema trădării conducerii iugoslave. Schimburi intense de scrisori cordiale între Hruşciov şi Tito. Hruşciov decide să-i reabiliteze pe renegaţi. Opoziţia noastră netă: scrisorile de mai şi iunie 1955. Convorbiri cu ambasadorul Levichkin: „Cum poate fi luată o asemenea decizie atât de uşor şi atât de unilateral ?” Invitaţie insistentă de a merge in Uniunea Sovietică în vacanţă. Întâlnire cu Suslov. Mikoian telefonează la miezul nopţii: „Întâlniţi-vă cu Tempo, renunţaţi la neînţelegeri” Întâlnire cu S.V. Tempo.

Toate aceste lucruri care s-au petrecut în Uniunea Sovietică după moartea lui Stalin au îngrijorat partidul nostru şi conducerea sa. Desigur, în acea perioadă, în special înaintea celui de al 20-lea congres, suspiciunile noastre erau bazate pe fapte izolate pe care liderii sovietici le acopereau cu torente de demagogie.
Oricum, poziţia pe care ei au avut-o în întâlnirile cu noi, actiunile lor în interior şi afară ne-au îngrijorat. În particular flirtul lui Hruşciov cu Tito era neplăcut pentru noi.Noi, am continuat să luptăm cu revizionismul iugoslav titoist cu deplină severitate şi să apărăm linia marxist leninistă a lui Stalin şi a Cominformului vizavi de conducerea iugoslavă revizionistă. Nu am făcut acest lucru numai cât Stalin s-a aflat în viaţă, ci şi în perioada de tranziţie în care Uniunea Sovietică a intrat după moartea lui Stalin, când Hruşciov a triumfat cu puciul său şi făcea legea acolo, la fel ca şi după căderea lui Hruşciov. Iar această poziţie o vom menţine totdeauna faţă de revizionismul iugoslav până la distrugerea sa totală ideologică şi politică.
Urmăream fiecare acţiune a lui Hruşciov cu mare vigilenţă şi atenţie.Pe de o parte am văzut că nimic nu fusese spus împotriva lui Stalin, că se vorbea despre unitatea lagărului socialist condus de Uniunea Sovietică, că Hruşciov vorbea împotriva imperialismului american în termeni „duri” şi făcea câteva critici superficiale la adresa titoismului, în vreme ce pe de altă parte, flutura steagul alb al reconcilierii şi al resemnării. În această situaţie noi am urmat un curs prietenesc faţă de Uniunea Sovietică, luptând pentru apărarea şi întărirea acestei prietenii şi aceasta nu ca o chestiune de tactică ci ca o chestiune de principiu. Cu toate acestea, nu am aprobat acţiuni greşite şi deviaţii de la linie necivilizate atunci când au apărut.
Pentru noi, lupta împotriva imperialismului american şi a titoismului iugoslav a constituit piatra de încercare pentru a evaluarea politicii lui Hruşciov şi a hruşcioviştilor din punct de vedere marxist. În fapt Hruşciov predica împotriva capitalismului şi a imperialismului american, dar nu puteam agrea acea jumătate de duzină de întâlniri zilnice şi recepţii cu tot felul de senatori americani, multi-milionari şi oameni de afaceri. Hruşciov devenise un clovn care se producea toată ziua şi în fiecare zi, aducând atingere demnităţii Uniunii Sovietice.
„Avem piciorul în gâtul inamicilor noştri externi, pe cei care mişcă îi putem transforma în cenuşă cu ajutorul bombelor atomice”, se lăuda în discursurile sale de dimineaţă până seara. Tactica sa urmărea să creeze euforie înăuntrul ţării, să-şi construiască prestigiul în ochii popoarelor ţărilor cu democraţie populară şi indiferent de cuvintele lui bombastice să sugereze americanilor şi lumii întregi: „Nu mai suntem pentru o revoluţie proletară mondială, dorim să colaboram strâns cu voi, avem nevoie de voi şi trebuie să înţelegeţi că ne-am schimbat culoarea şi facem o majoră schimbare de direcţie. Avem dificultăţi în a face această mutare, prin urmare, trebuie să ne ajutaţi într-un fel sau altul.”
In problema iugoslavă, care a fost clară pentru noi, şi de aceea nu ne-am modificat punctul de vedere, Hruşciov a fost oscilant şi schimbător, cu momente de creştere si descreştere mareice. Hruşcioviştii uneori se ocărau cu liderii iugoslavi pentru ca altă dată să se sărute. Când se înjurau cu liderii titoişti, revizioniştii sovietici spuneau că noi avem dreptate, când se pupau cu ei cautau să ne facă pe noi să ne înmuiem opoziţia faţă de revizionismul titoist.
Hruşciov îşi fixase ochii pe conducerea iugoslavă şi dorea cu orice preţ, dacă nu să-i subjuge, să-i aducă de partea sa. Desigur, în Tito văzuse deopotrivă un aliat ideologic şi un lider pe care ar fi putut să-l ia sub aripa sa protectoare de frate mai mare. Cu alte cuvinte,Tito îi era foarte drag lui Hruşciov pentru că el fusese primul care îl atacase pe Stalin şi respinsese marxism-leninismul. În această direcţie ei erau in complet acord, dar în timp ce şeful de la Belgrad îşi exprimase deschis opţiunile antistaliniste, Hruşciov preferase să şi le mascheze. În arena internaţională Tito a devenit un comunist drag imperialismului american şi capitalului mondial, care il sprijineau generos cu credite şi ajutoare, aşa că el urla împotriva regimului sovietic şi a statului sovietic în timp ce vindea Iugoslavia capitalului străin.
Hruşciov a dorit să-l manevreze pe Tito în favoarea sa, astfel încât acest agent american de la Belgrad să-şi domolească tonul împotriva regimului sovietic şi să-şi reducă marea ardoare în subminarea influenţei sovietice în ţările cu democraţie populară, să răspândească ideile sale revizioniste în Iugoslavia şi să strunească conducerea iugoslavă din orientarea faţă de stilul de viaţă occidental şi faţă de capitalul american.
Dinspre partea sa, Tito visa demult schimbarea epicentrului conducerii aşa-zisului comunism de la Moscova la Belgrad, şi înlocuirea Moscovei cu Belgradul in Estul şi Sud-Estul Europei. Schema lui Tito nu realizase progrese din momentul în care el a rupt-o cu Stalin care a detectat şi a atacat aspru lucrarea diabolică a acestui renegat. Având asistenţă din partea americanilor Tito a scos acest plan din nou atunci când a văzut că Nichita Hruşciov şi grupul său zdrobesc munca lui Lenin şi Stalin.
Intre cei doi şefi ai revizionismului modern. Hruşciov şi Tito, s-a dezvoltat o lungă şi complexă confruntare, uneori gentilă, uneori dură, uneori cu atacuri şi injurii, iar alteori cu flatări şi zâmbete. Dar, indiferent de cuvintele şi sloganurile pretins marxiste, indiferent de promisiunile lui Hruşciov că el luptă pentru readucerea lui Tito pe poziţii marxist-leniniste, deopotriva când s-au certat s-au când s-au îmbrăţişat, nu au acţionat niciodată pe baza ori în interesul marxism-leninismului.Fiecare din aceşti doi fraţi în revizionism au acţionat pentru a se subjuga unul pe altul în propriul interes de pe poziţiile anti-comunismului.
Partidul nostru a urmărit acest proces, pas cu pas cu maximă vigilenţă. Pe măsură ce acest proces se dezvolta, partidul nostru a devenit şi mai convins de ceea ce era Hruşciov şi hruşciovismul şi ce reprezentau ei în Uniunea Sovietică, în mişcarea comunista internaţională.
Noi am primi primul semnal de modificare a cursului vechii politici sovietice faţă de revizionismul iugoslav în Iunie 1954.
In timpul zilelor în care ne aflam la Moscova, conducerea sovietică ne-a înmânat o lungă scrisoare, semnată de Hruşciov, adresată comitetelor centrale ale partidelor surori, în care ei ne informau despre concluzia la care ajunsese conducerea sovietică vizavi de problema iugoslavă. Deşi scrisoarea era datată 4 Iunie, iar noi ne-am aflat la Moscova timp de câteva zile pentru ca pe 8 Iunie să încheiem discuţiile oficiale cu principalii lideri sovietici, ei nici măcar nu ne-au menţionat importantele probleme ridicate în scrisoare.
Aparent, Hruşciov, care era foarte conştient de poziţia fermă şi neclintită a noastră în raport cu trădători de la Belgrad, a vrut să acţioneze în privinţa noastră treptat şi cu prudenţă.
Distorsionând adevărul istoric, Hruşciov şi compania au ajuns la concluzia că ruperea Iugoslaviei de lagărul socialist şi „izolarea clasei muncitoare iugoslave de mişcarea muncitorească internaţională” au fost în întregime datorate „ruperii relaţiilor dintre PCI şi mişcarea comunistă internaţională” în 1948. După opinia lor poziţia adoptată in 1948 şi 1949 în raport cu Partidul Comunist Iugoslav a fost greşită deoarece această poziţie ar fi forţat chipurile „cercurile conducătoare din Iugoslavia să se apropie de SUA şi Marea Britanie (!)”, „să încheie un pact politico-militar cu Grecia şi Turcia” (Pactul Balcanic) , „să facă o serie de concesii serioase capitalismului”, „să acţioneze in direcţia restaurării capitalismului”, etc.
Pe scurt, după Hruşciov, în vreme ce Cominformul a luat o poziţie severă faţă de Iugoslavia, aceasta din urmă , fie din resentiment, fie din propria sa dorinţă, s-a dus şi s-a vândut pe sine imperialismului, ca mireasa care a mers să se culce cu morarul în ciuda soacrei.
Mergând pe această logică a lui Hruşciov, atunci când partidul nostru a intrat în confruntare deschisă şi a rupt toate legăturile cu revizionismul hruşciovist, ar fi trebuit să se vândă pe sine împreună cu întreaga ţară imperialismului, deoarece altă cale nu există!
Iar noi am auzit acest lucru mai târziu din gura lui Hruşciov care ne-a acuzat că „ne-am vândut imperialismului pe 30 de arginţi.”! Aceasta nu este decât logică capitalistă antimarxistă. Partidul nostru s-a opus revizionismului hruşciovist eroic, aşa cum s-a opus şi revizionismului iugoslav, dar nu s-a vândut şi nu se va vinde pe sine imperialismului sau altcuiva, pentru că atâta timp cât partidul nostru se consideră pe sine şi se respectă pe sine ca un partid marxist-leninist autentic, indiferent de ce situaţii vor interveni, nu va admite să se vândă sau să fie cumpărat, ci îşi va urma cu hotărâre cursul său de luptă fără compromisuri împotriva imperialismului, revizionismului, reacţiunii.
Deci, chiar dacă conducerea iugoslava ar fi fost condamnată pe nedrept în 1949, aşa cum afirma Hruşciov, nimic nu justifică căderea sa în braţele imperialismului.Dimpotrivă, faptul că ea şi-a întărit contactele şi legăturile cu imperialismul şi cu reacţiunea mondială, dovedesc foarte clar că Stalin, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, Cominformul, partidul nostru şi toate celelalte partide au avut dreptate când i-au demascat şi condamnat.
Dar Nichita Hruşciov, consecvent în decizia sa de reabilitare a revizioniştilor iugoslavi, acuză Cominformul, desigur fără a-i pomeni numele, că în 1948 şi 1949, „nu toate posibilităţile au fost exploatate până la sfârşit…,nu au fost depuse eforturi pentru a rezolva problemele deschise şi neînţelegerile”, lucru care în acord cu el „ar fi evitat îndreptarea Iugoslaviei către lagărul duşman”. În scrisoarea pe care ne-o înmânase, Nichita Hruşciov a mers atât de departe încât să afirme deschis că „multe din problemele care au cauzat diferenţele dintre Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi Partidul Comunist Iugoslav …, nu constituie un motive serioase de dispută şi chiar şi neînţelegerile care au apărut ar fi putut fi rezolvate. Nimic nu ar fi putut prilejui o plăcere mai mare lui Tito şi conducerii iugoslave. Cu o singură trăsătură de condei, Hruşciov a anulat marile probleme de principiu care au stat la baza luptei cu revizionismul iugoslav, descriindu-le ca „motive neserioase” şi „neînţelegeri” şi deci, urma să ne cerem iertare deoarece îi atacasem pentru fleacuri.
Dar cine era de vină pentru aceste „neînţelegeri” ? În această scrisoare Hruşciov nu ataca Cominformul, pe Stalin, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice sau alte partide care au sprijinit Cominformul în 1949, numindu-i. Aparent considera că este prea devreme pentru acest atac. Iar cel ce a fost găsit vinovat dinspre partea sovietică a fost Beria, care cu acţiunile sale a cauzat „justificabile insatisfacţii în rândurile conducerii iugoslave”, şi Djilas de partea iugoslavă (care fusese condamnat de Tito între timp), şi care „propagase deschis lichidatorismul” şi fusese „un activ partizan al orientării ţării către Occident”, etc. !
Deci, în acord cu Hruşciov, problema iugoslavă era cât se poate de simplă. Ruptura cu Iugoslavia fusese bazată nu pe un motiv real ci pe un pretext fabricat, aşa că: „v-am acuzat pentru nimic iar vinovaţii au fost găsiţi: Beria de partea noastră, Djilas de partea voastră. Acum, amândouă părţile i-au condamnat pe aceşti inamici, prin urmare, tot ce avem de făcut este să ne pupăm şi sa uităm de trecut.”
Cât de uşor acest clovn a jonglat cu problema ! Dar noi, comuniştii albanezi, care am luptat mai mult de zece ani cu dinţii şi cu unghiile cu clica trădătoare de la Belgrad, care am experimentat pe pielea noastră acţiunile lor diabolice rezistând curajos nu puteam şi nu vom putea fi vreodată de acord cu această soluţie la chestiunea iugoslavă.Totuşi, eram încă în 1954.Atacul deschis la adresa lui Stalin nu fusese încă lansat. Nimic rău despre Stalin nu fusese spus in mod explicit, Hruşciov încă făcea uz de o demagogie vicleană, abil deghizată, în ochii noştri Uniunea Sovietică păstra încă culorile din timpul lui Stalin, deşi un pic cam stinse. Dar ceea ce ne-a tulburat cel mai profund la această scrisoare a fost declaraţia lui Hruşciov că tot ce a făcut a fost „în favoarea marxism-leninismului şi a socialismului”, că în noua lor viziune a problemei iugoslave, conducerea sovietică şi celelalte partide surori nu au alt scop decât „zădărnicirea planurilor imperialiştilor anglo-americani şi utilizarea tuturor posibilităţilor de întărire a influenţei lor asupra poporului Iugoslav”, „a exercitării unei influenţe pozitive asupra clasei muncitoare iugoslave”, etc.
El a adăugat, de asemenea, că eforturile părţii sovietice, ale altor partide surori şi ţări de democraţie populară vor servi ca un nou pas pentru a testa „cât de pregătită şi cât de determinată este conducerea iugoslavă de a păşi pe drumul socialismului”.
Toate aceste lucruri ne-au determinat să fim foarte atenţi şi precauţi în replica noastră. În timpul acelor zile în care ne aflam la Moscova, tovarăşul Hysni, alţi tovarăşi din delegaţie împreună cu mine am discutat problema pe lung şi în final am dat replica noastră conducerii sovietice în scris.

Va urma.

Hruşcioviştii 9

Odată am avut o ceartă îndârjită cu Mikoian pe tema acordării către noi a unui credit pentru bunuri de consum. Nu este nevoie să ne oprim aici asupra gravei situaţii pe care am îndurat-o în toţi aceşti ani cu privire la astfel de bunuri sau asupra nevoii urgente pe care ţara noastră o resimţea în aceasta direcţie. Conducerea sovietică fusese informată despre situaţie, dar, în susţinerea cererii noastre de credit , am scris o scrisoare în care am arătat pe scurt modul în care noi am satisfăcut nevoile populaţiei. Dar, înainte de a începe examinarea cererii noastre, Mikoian a lansat următoarea acuzaţie asupra noastră:

„Aţi utilizat creditele pe care vi le-am acordat pentru dezvoltarea economiei în alte sectoare. Aţi cumpărat bunuri de consum cu ele.”

Am replicat: „Am avut şi avem încă mare nevoie de bunuri de consum, dar nu ştiu nimic despre acuzaţiile pe care ni le aduceţi. Noi nu am permis niciodată ca sumele destinate dezvoltării industriei sau agriculturii să fie cheltuite pe bunuri de consum.”

„Ba da !” a repetat Mikoian. „Aţi folosit peste …. milioane de ruble,”  şi el a menţionat o cifră pe care nu mi-o mai aduc aminte exact, dar care era mai mare de zece milioane.

„Aud acest lucru pentru prima dată,” am spus „cu toate acestea ne vom uita peste chestiune.”

„Am să ţi-o dovedesc !” a spus Mikoian pe un ton sever şi mânios şi a ordonat unui funcţionar de lângă el să aducă documentele

Un pic mai târziu acesta a venit înapoi, arătând palid, şi a aşezat dosarele înaintea lui Mikoian.

„Nu este nici o violare,” a spus funcţionarul. ”Partea albaneză a cumpărat bunurile pe care le-aţi menţionat cu un credit pe care partea sovietică la acordat pentru bunuri de consum.”

Mikoian încolţit mormăi ceva printre dinţi apoi spuse:

„Nu mai putem să vă acordăm astfel de credite, deoarece noi facem comerţ cu astfel de bunuri: voi ne daţi ceva iar noi va dăm ceva la schimb.”

„Îmi pare rău că prezentaţi situaţia în felul acesta, când ştiţi foarte bine ca ţara noastră se confruntă cu mari dificultăţi şi când Italia, Iugoslavia şi Grecia inamicii noştri ne-au încercuit şi complotează împotriva noastră,” am replicat . ”Ce altceva doriţi să vă dăm ? Noi vă aprovizionăm pe dvs. şi ţările cu democraţie populară cu crom, petrol şi cupru pe care îl extragem.Vă aşteptaţi să vă aprovizionăm cu pâine de la gura poporului nostru, nu aveţi încă suficientă hrană ? Nu consider temeiurile dvs. in regulă ,” i-am spus armeanului , „şi vă rog să reexaminaţi chestiunea.”

Au fost de acord să reexamineze problema, şi au acceptat cererile noastre după ce au efectuat mari tăieri. Ne-au acordat câteva credite limitate însoţite de critici arogante mascate sub formă de sfaturi.

Toate aceste poziţii, şi altele asemănătoare în relaţiile noastre cu ei au continuat până la Întâlnirea celor 81 de partide , care s-a ţinut la Moscova în Noiembrie 1960.

În tot acest timp am avut multe întâlniri bilaterale cu liderii sovietici la care am discutat probleme economice şi am căutat soluţii  de ajutor şi de credit  şi de asemenea am avut multe contacte cu ei în mitinguri, discuţii şi consultări organizate în cadrul Consiliului Economic pentru Ajutor Reciproc (CAER).

Modul în care aceste mitinguri erau organizate şi modul în care prietenii noştri se comportau în privinţa noastră, faţă de problemele pe care noi le ridicam şi de dificultăţile de care ne loveam ne-au făcut să ne întrebăm din ce in ce mai serios: aveam de a face cu marxişti-leninişti sau cu negustori ?

Ulbright, Novontny, Ochab, Dej, Kadar, Gomulka, Cyrankiewicz, Jivkov, şi alţii erau gata să se sugrume unul pe altul. Fiecare din ei se plângea că se află în nevoi îngrozitoare; toţi cereau „mai mult ajutor” de la ceilalţi pentru că se aflau sub „presiune de jos”; toţi căutau să se faulteze unul pe altul prezentând tot felul de cifre şi argumente; căutau să se eschiveze de propriile obligaţii şi să acapareze cât mai mult pe cheltuiala celorlalţi.

Între timp Hruşciov sau interpuşii săi au enunţat doctrina „diviziunii socialiste a muncii”, a suportului reciproc în acord cu propriul interes într-o situaţie dată, cerând „unitate” şi „înţelegere” în „familia socialistă”. Iar în toată această nebunie, Albania a venit aproape nemenţionată ca şi cum nici n-ar exista pentru ei.

Discuţiile şi consultările au continuat timp de două, trei sau patru zile în şir, dosare întregi s-au umplut cu discursuri, cereri, decizii, balanţe, numai socialista Albanie a fost tratată cu dispreţ de către ceilalţi, ca şi când noi am fi fost o pacoste.

Eram foarte conştienţi de situaţia din ţara noastră, de faptul că potenţialul nostru economic era departe de al celorlalte ţări; ştiam desigur că aceste ţări se confruntă cu propriile lor mari probleme şi dificultăţi, dar aceste lucruri nu ar fi trebuit să constituie un motiv pentru ca noi să fim ignoraţi şi subapreciaţi. Cu mare efort, după multe întâlniri şi discuţii am reuşit ocazional să stoarcem ceva ajutor şi credit de la ei. Noi le-am mulţumit din toată inima pentru tot ce ne-au dat, am mulţumit popoarelor prietene în primul rând, iar din partea noastră nu numai că am plătit toate creditele integral şi la timp, dar când am avut, ne-am îndeplinit în mod onest toate obligaţiile pe care ni le-am asumat faţă de prietenii noştri. Ceea ce lipsea dintre ei era tocmai sinceritatea, spiritul internaţionalist autentic. Când a venit vremea îndeplinirii practice a angajamentelor lor, de a oferi ajutor ţării noastre, fiecare dintre ei a început să se scuze:

„Avem penurie şi nevoi noi înşine”, a spus Ulbricht, „avem presiune din partea Germaniei Federale, prin urmare nu putem ajuta Albania.”

„Contra revoluţia ne-a cauzat distrugeri”, s-a justificat Kadar. ”Nu ne putem îndeplini angajamentul de ajutor”

Unul după altul au acţionat în felul acesta. La sfârşit „soluţia” a fost găsită:

„Consiliul de Ajutor Economic Reciproc recomandă tovarăşilor albanezi ca problemele ridicate de ei să fie rezolvate cu guvernul sovietic prin întâlniri bilaterale.”

Dintre multe asemenea mitinguri ale ţărilor membre CAER, cel care s-a ţinut la Moscova în Iunie 1956 mi-a rămas în minte.Acum Hruşciov mergea impetuos pe drumul josnic al trădării, iar ceilalţi se grăbeau să ţină pasul cu el. Congresul al 20 al PCUS, despre care voi vorbi mai târziu, îşi făcuse efectul. Lipsa de unitate, divizarea şi contradicţiile erau rezultatul natural al revizionismului.

Ele au apărut la această întâlnire la 3 sau 4 luni după congresul 20.

Ochab, care devenise primul secretar al Partidului Unit al Muncitorilor Polonezi, s-a sculat şi a declarat:

„Nu ne-am îndeplinit obligaţiile pe care la avem în privinţa cărbunelui şi nu o vom face în continuare. Nu putem realiza planul, ţintele sale sunt fixate prea sus şi trebuiesc reduse. Minerii trăiesc foarte prost şi muncesc până la extenuare.”

Imediat cum a terminat, Gerö, Ulbricht şi Dej s-au sculat unul după altul şi au lansat tot felul de acuzaţii la adresa polonezilor. Atmosfera era foarte încinsă.

„Dacă doriţi cărbune cocsificabil investiţi în Polonia,” a replicat Ochab. „Trebuie să îmbunătăţim standardul de viaţă al minerilor. Lucrurile au ajuns la un aşa nivel încât muncitorii polonezi ameninţă cu greva şi cu abandonarea minelor…”

„Unde să investim mai întâi ?!” au replicat ceilalţi. „În fabricile de oţel din Uniunea Sovietică sau în minele voastre de cărbune ?!”

„Trebuie să examinăm aceste lucruri,” a spus Hruşciov încercând să tempereze atmosfera.”Cât în ceea ce priveşte chestiunea lucrătorilor, dacă voi polonezii nu aveţi destui, sau cei pe care îi aveţi vor să plece, putem aduce lucrători din alte ţări.”

La auzul acestora Ochab a sărit în sus.

„Nu este corect,” a strigat. „Trebuie să fim ajutaţi. Nu ne vom întoarce în Polonia fără să lămurim această chestiune. Ori reducem planul ori mărim investiţiile…”

„Odată luată o decizie ea trebuie dusă la îndeplinire,” a intervenit Dej.

„Deciziile nu sunt efectuate,” a spus Gerö, turnând gaz peste foc.” Avem câteva fabrici în care producem arme şi echipamente speciale, dar nimeni nu cumpără aceste produse de la noi.”

„Nici de la noi nu le vrea nimeni,” a spus Ochab şi apoi a mai adăugat „Ce avem noi de-a face cu asta ?!”

„Să nu vorbim aici ca nişte manageri de întreprindere,” i-a spus Hruşciov lui Ochab. ”Lucrurile nu pot fi discutate in acest fel, trebuie să vă uitaţi la profitabilitate. Noi de asemenea am schimbat direcţia în multe întreprinderi. De exemplu,” a continuat Hruşciov „am transformat câteva întreprinderi de arme în întreprinderi de pompe de apă. Am  câteva sugestii în privinţa acestor probleme,” a continuat Hruşciov şi a început să înşire perlele care îi stăteau pe vârful limbii.

„În privinţa unui număr de produse speciale ale industriei noastre,” a spus el printre alte lucruri trebuie să facem ceea ce a făcut Hitler. În acel timp Germania era singură şi producea toate aceste lucruri. Trebuie să studiem această experienţă şi de asemenea să înfiinţăm întreprinderi mixte pentru produse speciale cum ar fi armele.”

Nu ne venea să ne credem urechilor. Putea să fie adevărat, că primul secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice doreşte să înveţe din experienţa lui Hitler şi o mai şi recomandă la alţii. Dar asta era ceea ce se petrecea. Ceilalţi ascultau şi îşi notau aprobator.

„Trebuie să ne furnizaţi proiecte,” a spus Ochab.

„Nu meritaţi să le aveţi,” a strigat furios Hruşciov , „pentru că Occidentul le-a furat de la voi. V-am dat patentul unui avion de luptă şi capitaliştii vi l-au furat.”

„S-a întâmplat” a admis Ochab evident stingherit.

„V-am dat raportul secret al celui de al 20-lea Congres al PCUS iar voi l-aţi tipărit şi vândut la 20 de sloţi copia. Nu ştiţi cum se ţine un secret.”

„Adevărat !” a şoptit Ochab şi mai stingherit ca înainte.

„V-am dat încă patru documente strict secrete şi ele au zburat de la voi,” a adăugat Bulganin , enumerându-le unul câte unul.

„Da,” a spus Ocab si acum vocea sa abia se mai putea auzi cu greu.”Cineva la furat de la noi si a fugit cu ele in Vest.”

„Situaţia din Polonia nu este bună,” a continuat Hruşciov .”Aţi urmat o politică oportunistă faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de ţările de democraţie populară, ca să nu mai vorbim de politica internă.”

„In contextul colaborării,” a intervenit Ulbricht, „noi trebuie să colaborăm cu toţi, în special cu social-democraţii.”

Pentru moment Hruşciov a păstrat tăcerea.”Colaborare cu toţi”, reabilitări, o politică binevoitoare faţă de inamici, astea erau ideile sale, continuarea politicii sale oportuniste şi pacifiste,  politica pe care el a urmat-o foarte riguros în Uniunea Sovietică. Ceilalţi nu au rămas în urmă, dimpotrivă unii chiar s-au străduit să-l întreacă.

„Sunt de acord cu colaborarea,” a exclamat Hruşciov „dar nu împotriva Uniunii Sovietice şi a lagărului socialist aşa cum se petrec lucrurile în Polonia,” şi s-a întors către Ochab şi Czrankiewicz, care în tot acest timp au fumat ţigări Gauloises, fără să scoată un cuvânt.

„Trebuie să interveniţi pentru a îmbunătăţi situaţia. Trebuie să construiţi încrederea oamenilor în voi.”

„Am eliberat toţi deţinuţii social-democraţi,” a spus Ochab.

„Trebuia să-i mai ţineţi pe unii dintre ei,” a intervenit Saburov ironic.”Pentru cine vom toasta astăzi, pentru social-democraţi ?! ”

Hruşciov a venit cu răspunsul.

„Haideţi să bem pentru colaborare !”

Era deosebit de evident ca lucrurile în lagărul socialist o luaseră pe un drum greşit. Demonii pe care Hruşciov îi eliberase din sticlă se stârniseră chiar împotriva eliberatorului lor. El a încercat să manevreze pentru a-i aduce pe toţi de aceiaşi parte, de a-i concilia unul cu altul (de această dată Ochab a fost in boxa acuzaţilor), apoi când a văzut că cearta nu se domoleşte a început să toarne ameninţări şi avertismente către toţi.

Şi ca un înveterat jongler ce era a ştiut să găsească cele mai bune mijloace de presiune. De data asta a folosit arma pâinii. Unul din chinovniki (funcţionar birocratic în Rusia ţaristă) sovietici ai CAER-ului a citit un scurt raport asupra stării agriculturii în lagărul socialist şi a tras un semnal de alarmă în ceea ce priveşte deficitul de grâu panificabil.

Hruşciov s-a ridicat pentru a exploata oportunitatea:

„Pâinea este o problemă vitală,” a spus el într-un ton grav în care atât presiunea cât şi ameninţarea erau clare. ”Vă vom da atât cât  voi daţi. Acum nu mai avem nimic să vă dăm. Prin urmare, gândiţi-vă bine la pâine pentru că nu există nici o altă cale…”

După ce a continuat câteva vreme să se lase purtat pe valul pâinii,  faţa sa s-a luminat dintr-o dată şi a trecut cu mare plăcere la tema sa preferată – porumbul. Nu-mi aduc aminte să fi fost un miting la care am participat şi Hrusciov să nu elogieze aceasta plantă atât de dragă inimii sale.

„În ultimii ani,” a spus „am acordat o deosebită atenţie porumbului şi am obţinut rezultate minunate. Cu porumbul am rezolvat problema cărnii, a laptelui şi a untului.”

„Fără carne, lapte şi unt nu există socialism,” interveni şi Mikoian pentru a-şi susţine şeful.

„Da, nu există !” a replicat Hruşciov şi a continuat, „Fiecare lider trebuie să acorde importanţă porumbului ! Ascultaţi, am pus satul meu natal sub patronajul meu direct, şi lăsaţi-mă să vă spun rezultatele: am găsit 60 de porci în primul an, am crescut numărul lor la 250 doi ani mai târziu, iar acum sunt 600.”

Iar după acest „colosal” raport, pe care vă rog să vă imaginaţi ce bine suna în gura primului lider al Uniunii Sovietice a început să arunce cu critici în toţi – Ulbricht,  Hegedüs, Cyrankiewicy.

„Iar în privinţa Albaniei,” a adăugat, „Nu am nimic de spus pentru că nu o cunosc.”

Am sesizat oportunitatea şi am intervenit:

„Veniţi într-o vizită şi o s-o cunoaşteţi.”

„Nu îţi pot oferi un răspuns acum, ne vom întâlni separat,” a spus şi-a continuat discursul în grabă parcă temându-se să nu-şi piardă inspiraţia.

A detaliat problema pe larg, a adus exemple, a făcut critici şi, în final a adăugat:

„În ceea ce priveşte Bulgaria şi Albaniei care sunt ţări cu o largă ţărănime, dar in special Albania, trebuie să gândim ceva mai adânc şi să le ajutăm.”

Ca de obicei consiliul a decis că va trebui să rezolvăm problemele pe care le ridicasem cu sovieticii. Câteva zile mai târziu ne-am întâlnit cu Hruşciov şi am vorbit timp de aproape o oră.

„Înainte de toate,” am spus, „mi-ar face plăcere să vizitaţi Albania. Vizita dvs. ar avea o mare importanţă în întărirea autorităţii şi prestigiului ţării noastre.”

„Mi-ar face plăcere să vin,” a spus el „dar acolo sunt unele dificultăţi. Cât de departe este Albania de Moscova ?”

Ar fi meritat să i se spună, „Doar alte douăzeci de minute mai departe de Belgrad”, deoarece se acomodase cu această linie cu mult timp în urmă, dar mi-am muşcat limba. I-am spus ca un TU-104 care ar zbura de la Moscova la Tirana ar străbate distanţa în 3 ore.

„Dar TU-104 are multe locuri. Vor fi destui pasageri care să umple avionul ?!”, m-a întrebat cu gândul tot la rentabilitate.

„Tovarăşii noştri cât şi ai voştri călătoresc mereu între Moscova şi Tirana şi înapoi aşa că nu este nici un motiv de îngrijorare că avionul va zbura gol,” am spus.

„Aş vrea să vin,” a repetat el justificându-se. „Într-adevăr i-am spus lui Tito că doresc să vizitez Albania, dar înainte trebuie să-mi iau o vacanţă."

„Vă puteţi petrece vacanţa în ţara noastră,” am spus „avem plaje foarte frumoase la fel ca şi munţi.”

„Oh, dacă voi veni nu mă mai pot odihni !” a spus pentru a încheia chestiunea.

Nu mai aveam nici un motiv să insist în continuare.

„Cum doriţi,” am spus şi am mers mai departe cu problemele economice. I-am făcut o scurtă descriere a situaţiei şi am prezentat câteva probleme care ne cauzaseră nouă mari greutăţi.

„Problema este,” a spus Hruşciov , „că de acum înainte trebuie să ne gândim cum să găsim surse de venit astfel încât Albania să poată avansa. Acesta este modul în care prietenii, de asemenea, ar trebui să se uite la această problemă. Chestiunea Albaniei are o mare importanţă,” a continuat el, „deoarece prin ţara voastră, noi vrem să atragem atenţia Turciei, Greciei, şi Italiei pentru a-i face să vă ia drept exemplu. Acum această problemă trebuie gândită pentru a alege căile cele mai bune.”

A tăcut un moment, aparent în scopul de a găsi una din aceste căi şi am crezut ca va veni cu porumbul. Dar m-am înşelat.

„Cultivaţi bumbac ?” m-a întrebat. „Ce arie alocaţi acestei culturi ? Ce producţie obţineţi?”

Am răspuns la întrebarea lui.

„Asta nu înseamnă nimic,” mi-a spus şi a mers mai departe: „Noi credem că ar trebui să dezvoltaţi culturile de bumbac şi în acest fel aceasta va deveni un avantaj mare, deoarece ar aduce un venit frumos pentru voi şi pentru prietenii noştri, pentru ţările de democraţie populară care nu au de bumbac.Deci, aveţi marea posibilitate să profitaţi de pe urma bumbacului.Aceasta este prima chestiune,” a spus ridicându-şi un deget.

„Doi la mână,” a continuat, „creşterea ovinelor este o problema pentru voi,” şi a început să mă întrebe despre numărul de oi, producţia de lână, lapte, carne, etc. După replicile mele a continuat:

„Ovinele trebuie să devină o altă mare bogăţie pentru voi. Trebuie să creşteţi rase superioare de lână. Aveţi păşuni iar asta vă permite să dezvoltaţi oieritul. Prin urmare trebuie să căutaţi cea mai potrivită rasă prin intermediul însămânţării artificiale pe scară mare şi să o îmbunătăţiţi.”

După ce ne-a dat şi cea de „a doua” cale, Hruşciov a pornit să ne-o dezvălui şi pe cea de „a treia”. Aceasta avea de a face cu peştele.

„Peştele,” a spus el, „este o alta mare valoare pentru voi. În Scandinavia, în Norvegia, de exemplu, ei au creat o aşa de mare industrie a pescuitului, încât nu numai că acoperă pe deplin cererea internă dar şi exporta o uriaşă cantitate de peşte. Ei pescuiesc nu numai în apele teritoriale dar si în oceanele lumii. Acelaşi lucru îl aveţi şi voi de făcut,” ne-a instruit Hruşciov, „prin urmare pestele va deveni o mare bogăţie pentru Albania. Trebuie să faceţi aceste lucruri fără să eşuaţi, şi vă vom ajuta, trimiţându-vă specialişti, o flotă de pescuit, etc.”

Având în vedere că primele trei "drumuri", au fost uluitoare pentru mintea mea, cu toată curiozitatea am aşteptat un "al patrulea" ,iar el nu a omis să ni-l servească, de asemenea.

„Chestiunea citricelor este importantă pentru voi,” a spus. „La rândul lor şi ele pot deveni o resursă foarte valoroasă, deoarece lămâile, portocalele, etc. sunt la mare cerere.”

Acestea au fost instrucţiunile sale pentru construcţia socialismului în Albania. În final a adăugat:

„Trebuie să acordăm atenţie şi altor active, de asemenea, ca de exemplu minereurilor, dar cele mai importante sunt cele pe care le-am menţionat.”

„Vă vom asista să dezvoltaţi bumbacul, pescuitul, citricele şi ovinele. Împreună trebuie să studiem aceste lucruri,” şi a concluzionat „suntem convinşi că în acest fel Albania va deveni repede un exemplu pentru Grecia, Turcia şi Italia.”

Am socotit că este lipsit de utilitate să deschid o discuţie despre „perlele” de înţelepciune pe care el ni le-a prezentat. I-am mulţumit pentru „sfaturi” şi am plecat.

Acum totul devenise mai clar.Consiliul de Ajutor Economic Reciproc ne recomandase să ne rezolvăm problemele cu Hruşciov. Hruşciov ne-a recomandat să le rezolvăm cu bumbac, oi, şi cu …”miracolul pescuitului”.

Toate aceste poziţii şi acţiuni, privite în complexitatea lor politică, ideologică şi militară precum şi alte probleme ne-au convins mai mult ca niciodată că în lagărul socialist, în primul rând în Uniunea Sovietică lucrurile erau în declin. Alte evenimente care aveau să urmeze si prin care aveam să trecem cu intensitate ne vor învăţa să ne pregătim mai mult pentru luptele viitoare.

Va urma.

Hruşcioviştii 8

„Faceţi greşeli in planificare. Hidrocentrala a costat o sumă enorma iar voi nu ştiţi încă ce veţi face cu curentul”, a persistat. „La fel aţi planificat să construiţi fabrici ce nu erau necesare cum ar fi cele pentru oţel, cherestea, hârtie, sticlă, seminţe de in, pâine etc. Are Albania nevoie de toate aceste fabrici ? De ce construiţi rafinăria ? (Se referea la rafinăria care se construia in Cerrik la acel timp). Aveţi destul petrol sau o construiţi pentru a merge in gol ? Cumpăniţi cu grijă şi renunţaţi la ce nu vă este necesar. Chestiunea agriculturii este foarte critică, prin urmare reduceţi investiţiile în industrie şi întăriţi agricultura.!”

Îl ascultam spunând acestea şi pentru un moment am avut impresia că in faţa mea nu se afla un membru al Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic, adjunctul primului ministru sovietic ci Kidric, trimisul lui Tito care împreună cu asociaţii săi, în urmă cu şapte sau opt ani în urmă au făcut tot ceea ce le stătea în putinţă să ne convingă să abandonăm industria şi orice proiect industrial. ”Agricultura, agricultura” au insistat oamenii Belgradului. ”Agricultura, numai agricultura,”, auzeam din nou sfatul lor, in Moscova anului 1953…

Şi întâlnirea a continuat în această atmosferă până la sfârşit.

Câteva zile mai târziu, am stat din nou de vorbă cu Mikoian şi cu alte câteva oficialităţi sovietice şi din nou s-au abordat chestiuni economice.Văzând atitudinea lipsită de solidaritate a prietenilor noştri am abandonat multe din cererile noastre. Ne-am restrâns înşine la cele mai esenţiale lucruri şi conformându-ne „sfatului” lor, am tras cu unghiile şi am obţinut un mic credit pentru industrie, în special pentru industria petrolului şi a minelor.

Nu voi uita niciodată momentul când m-am întâlnit cu Mikoian şi cu Malenkov pentru discuţia finală.

„Acţionând în virtutea sfatului vostru,” am spus, „am vorbit cu tovarăşii mei şi am decis să renunţăm la fabrica de hârtie, la fel ca şi la cele de sticlă, oţel, şi pâine din solicitările noastre anterioare şi să le amânăm pentru următorul plan cincinal.

„Pravilno !”, a spus Malenkov , în timp ce Mikoian s-a grăbit să pună o cruce pe lista ce o avea în faţa cu creionul său mare.

„Vom amâna construcţia hidrocentralei de pe Mat până în 1957 !”

„Pravilno!”, a repetat Malenkov şi Mikoian a bifat cu satisfacţie.

„Vom renunţa la construcţia căii ferate şi a făbricii de asfalt…”

„Pravilno, pravilno…”

Şi aşa mitingul s-a îndreptat către sfârşit.

„Vă aşteptăm să reveniţi !”, ne-au spus la plecare. „Luaţi în considerare aspectele bune şi să ne scrieţi!”

Am mulţumit prietenilor noştri pentru ceea ceea ce ne oferiseră şi ne-m reîntors în Albania.

Deşi impresia acestei călătorii în Uniunea Sovietică nu a fost foarte bună , continuam să ne păstrăm frumoasele sentimente de prietenie faţă de marele pământ al sovietelor , patria lui Lenin şi Stalin. Acele lucruri în acţiunile şi gesturile lor care nu ne-au sunat bine le-am ţinut strict pentru noi înşine, le-am discutat cu anxietate unul cu altul, dar în inima noastră nu doream ca lucrurile să pornească într-o direcţie greşită. Ne-am spus unul altuia că prietenii sovietici au ei înşişi mari dificultăţi economice, că moartea lui Stalin a creat în mod indubitabil în rândul lor puţină confuzie, că nu este uşor pentru ei să preia complet moştenirea conducerii acestuia şi am sperat ardent ca aceste manifestări vor fi tranzitorii şi se vor încheia in scurt timp.

Câteva luni mai târziu,din nou, ne-am confruntat cu ceva neplăcut şi incorect din partea lor.

Pe 22 decembrie 1953 am trimis Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic o lungă scrisoare în care, după ce vorbeam despre măsurile luate pentru întărirea puterii populare, a dezvoltării noastre economice, pentru îmbunătăţirea vieţii la ţară şi pentru progresul agriculturii, prezentam de asemenea o serie de probleme pentru consultare şi câteva cereri modeste de ajutor şi credite pentru următorul nostru plan cincinal. Am conceput această scrisoare conform instrucţiunilor lor, bazându-ne pe studii aprofundate efectuate timp de câteva luni, iar opinia noastră era ca aceste cereri erau foarte bine fundamentate şi precise.

Specialiştii şi consilierii sovietici care se aflau in ţara noastră în cadrul ajutorului şi colaborării dintre cele două ţări erau de aceiaşi părere.

La nu mai mult de cinci spre şase zile, după trimiterea scrisorii noastre, replica Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic a sosit la Tirana. Întreaga scrisoarea conţinea 15 ori 20 de linii. ”Nu aţi prezentat situaţia bine”, „aţi prezentat situaţia în grabă”, „nu aţi pătruns lucrurile în adâncime”, „nu aţi luat măsurile necesare” ,”pregătiţi planul mai bine şi scrieţi-ne din nou”. Acesta era întregul conţinut al celor câteva rânduri semnate de Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic. Tonul dispreţuitor şi insultător al noii conduceri sovietice nu putea să nu ne rănească. Nu ne puteam opri să nu ne întrebăm cu uimire: „Cum pot aceşti oameni care locuiesc la Moscova să ştie dacă noi am prezentat probleme noastre economice corect sau greşit, când noi suntem cei ce locuim în Albania şi nu ei ?”

Totuşi, ultima întâlnire, în special cu Mikoian ne învăţase ce aveam de făcut pentru ca scrisoarea noastră să fie pe placul sovieticilor: am tăiat multe dintre solicitările anterioare, am eliminat din schiţa viitorului plan economic multe lucruri avute în vedere în special în sfera industriei şi am trimis o a doua „ediţie” mutilată a scrisorii.

De aceasta dată nu ne-am înşelat: ne-au răspuns că ne aşteaptă la Moscova  pentru „consultări şi acordare de ajutor”.

Am avut prima întâlnire cu cu liderii sovietici pe 8 Iunie 1954. A fost acea întâlnire la care Hruşciov nu a vrut să vorbească despre problemele noastre economice, pretextând că nu se simte „suficient de albanez”, dar ne-a ţinut un discurs despre rolul primului secretar al partidului şi al primului ministru.

Cu toate acestea, la sfârşitul discursului, Hrusciov a vorbit totuşi despre problemele economice, in general, chipurile într-o formă orientativă şi sfătuitoare, în special despre linia ce trebuia să o urmăm în politica economică.

„În dezvoltarea economiei voastre trebuie să fiţi foarte atenţi la calcule”, a spus el.

„Să luăm drept exemplu petrolul: Este în interesul vostru să investiţi atât de mult în petrol ?” , a întrebat. Am înţeles imediat unde bătea. În ciuda „instrucţiunilor” pe care ei ni le dăduseră anterior, de a renunţa la prospectarea şi extracţia petrolului în Albania, în a doua scrisoare pe care le-am trimis-o, noi persistasem în opinia noastră şi le solicitasem asistenţă in acest sector.

Acum că el ridicase problema am găsit de cuviinţă să intervin pentru a sublinia punctul nostru de vedere.

„Aşa cum ştiţi din scrisoarea pe care v-am trimis-o,” am spus, „guvernul şi Comitetul Central al partidului nostru, confruntându-se cu probleme majore politice şi economice a ajuns la concluzia că trebuie să continue extracţia şi prospectarea petrolului la orice cost deşi aceasta este o grea povară şi va continua să fie o grea povară pentru economia noastră pentru încă ceva timp până când extracţia petrolului va fi mărită. Trebuie să continuăm prospectarea şi extracţia petrolului, deoarece este o substanţă de importanţă strategică pentru ţara noastră şi pentru lagărul socialist. Totuşi, sondele existente atât pentru prospecţiune cât şi pentru extracţie sunt total inadecvate. Producţia puţurilor existente este în continuă cădere, şi aceasta nu numai că determină un considerabil deficit în producţie şi împovărează economia, dar cauzează şi dezechilibre majore în balanţa exporturilor noastre.”

„Sunteţi siguri că aveţi zăcăminte de petrol ?”, a întrebat Hruşciov.

„Daţi-mi voie să vă spun că studiile geologice pentru petrol, conduse de specialiştii sovietici cu care lucrăm încă din 1950 , sunt optimiste in ceea ce priveşte prezenţa petrolului în multe regiuni ale ţării noastre, in afară de câmpurile petrolifere existente.

Totuşi, evaluarea noilor rezerve în câmpurile existente cât şi în cele noi necesită investiţii. Noi am făcut mari cheltuieli în acest sector, am construit rafinăria, avem cea mai militantă parte a clasei muncitoare acolo, şi am pregătit muncitori petrolişti.

În toate aceste procese”, am continuat, „nu putem să nu recunoaştem onest multe deficienţe şi slăbiciuni de partea noastră în organizarea muncii. Dar ne-am străduit din toate puterile să le eliminăm. Cu toate astea suntem în întuneric în privinţa rezervelor de petrol. Rezervele cunoscute până acum sunt minimale şi se vor termina într-o perioadă de 2 sau 3 ani dacă nu intensificăm prospectarea.

„Asta nu ar trebui să vă îngrijoreze”, interveni Hruşciov, „noi avem petrol din abundenţă, şi vă putem aproviziona”

„Da,” am replicat, „de-a lungul anilor 1948-1953 noi am fost obligaţi să importăm petrol rafinat şi lubrefianţi care ne-au costat milioane de ruble. Dar vă daţi seama ca aceasta a însemnat şi încă înseamnă o grea povară pentru noi şi ne gândim că aceste fonduri ar putea fi eliberate dacă am folosi petrolul care zace în subsolul ţării noastre.

„În afara de aceste convingătoare motive,” am continuat „mai este un alt motiv major care trebuie luat in considerare: în cazul unei agresiuni împotriva ţării noastre va fi practic imposibil pentru prietenii noştri să ne aprovizioneze cu petrol, aşa că ne vom trezi fără un strop de combustibil, şi totul în ţara noastră se va opri.”

„Având în minte toate aceste circumstanţe”, i-am spus lui Hruşciov „am decis să continuăm munca de prospectare şi extracţie a petrolului. Totuşi, avem nevoie de ajutorul vostru pentru asta. Pe baza datelor experţilor albanezi şi sovietici, dacă vom continua să lucrăm cu mijloacele pe care le avem in prezent, nu putem înainta mai mult decât doi sau trei ani. După această perioadă ne vom confrunta din nou cu mari dificultăţi.

Din aceasta cauză, pe baza acestei situaţii, am solicitat guvernului sovietic să studieze cererea noastră de acordare a unui credit pentru sectorul petrolier pentru următorii trei ani. Vreau să adaug că utilajele pe care le avem cat şi cele ce le vom primi for fi exploatate de către propriile noastre cadre precum şi de un mic număr de ingineri sovietici.”

„Foarte bine, foarte bine”, a spus Hruşciov „dar problema este ca estimările să fie făcute bine, in detaliu, iar voi să fiţi siguri că merită. Ştiu că petrolul vostru nu este ceea ce se cere, conţine multe impurităţi, în special bitum , şi un înalt procent de sulf, iar procesarea să îl face şi mai puţin profitabil. Lăsaţi-mă să vă spun, ca un exemplu, ce am păţit noi cu petrolul nostru din Baku. Am investit miliarde de ruble acolo. Beria a cerut întotdeauna lui Iosf Visarionovici sume pentru investiţii petroliere la Baku, deoarece Stalin care lucrase în tinereţe la Baku ştia că acolo se află petrol. Dar, descoperirile făcute astăzi in alte locuri ale patriei noastre şi analizele pe care le-am făcut au arătat că exploataţiile petroliere de la Baku nu sunt profitabile.”

După ce mi-a ţinut o bună prelegere cu cifre despre „profitabilitatea” şi „non-profitabilitatea” extracţiei petrolului, cu scopul de a „nu face greşeli” precum Stalin (!), Hruşciov a pus punctul pe i:

„Prin urmare trebuie să luăm în considerare chestiunile economice cu foarte mare grijă, la fel în ţara noastră cât şi a voastră, şi dacă aveţi surse profitabile de petrol, în regulă, vă vom da creditul. Altfel, va fi mult mai avantajos pentru noi să va aprovizionăm cu petrolul nostru… Trebuie să aveţi în vedere in orice profitabilitatea”, a continuat Hruşciov. „Să luăm industria. Sunt de aceeaşi opinie cu voi că Albania trebuie să aibă propria sa industrie. Dar ce fel de industrie? Cred că voi trebuie să dezvoltaţi industria alimentară, ca cea care prezervă şi procesează peşte, fructe, ulei vegetal,etc. Voi vreţi să dezvoltaţi industria grea, de asemeni. Aceasta trebuie făcută cu multă prudenţă.”, a spus iar apoi a menţionat că puteam construi câteva întreprinderi de reperaţii şi pentru piese de schimb.

„Întrucât industria de procesare a minereurilor pentru producţia metalelor nu este profitabilă pentru voi. Noi avem metale şi vă putem aproviziona cu tot ce doriţi. Dacă v-am da producţia pe o singură zi a industriei noastre v-ar fi de ajuns pentru tot anul.”

„La fel in agricultură. În ţara voastră,” a continuat el, „trebuie să semănaţi acele culturi care cresc cel mai bine şi sunt cele mai profitabile. În această direcţie, de asemeni, noi am făcut greşeli, cum ar fi în Georgia de exemplu. Am luat decizia de a cultiva grâu pentru pâine acolo, bumbac în Ucraina etc. Dar calculele au arătat că in Georgia noi trebuia să creştem citrice, struguri, şi alte fructe şi trebuia să creştem grâu în Ucraina. Acum am luat altă decizie şi am eliminat acele culturi care nu creşteau bine atât in Georgia cât şi în alte părţi. Deci, în Albania, la fel, culturile cele mai bune şi cele mai productive cum ar fi bumbacul ,citricele, măslinele, etc. trebuie dezvoltate. În felul acesta Albania va deveni o grădină minunata şi ne vom satisface nevoile reciproc.”

„Una din principalele direcţii ale dezvoltării agriculturii în ţara noastră,” am zis, „este cea a măririi producţiei de grâu pentru pâine. Pâinea a fost întotdeauna şi a rămas o mare problemă pentru noi.”

„Nu-ţi face griji pentru grâul de pâine”, a sărit Hruşciov imediat. „Vă vom aproviziona cu cu tot grâul pe care îl doriţi, deoarece chiar şi o zi de depăşire a planului în Uniunea Sovietică este suficientă pentru Albania pentru a trăi trei ani. Noi progresăm rapid în agricultură,” a continuat , „Lasă-mă să-ţi citesc câteva statistici despre execuţia planului la însămânţările de primăvară în ţara noastră. Semănaturile au fost terminate în proporţie de… la sută, … de hectare de teren mai mult decât anul trecut au fost însămânţate, … milioane de hectare peste plan…” şi aşa mai departe, îndopându-ne cu cifre, pe care le zornăia una după alta, pentru a ne crea nouă impresia că nu avem de a face cu un lider oarecare, ci cu unul care are situaţia la degetul său mic.

Cât prieşte cifrele sale, noi nu aveam nici un motiv să ne îndoim de acurateţea lor, aşadar noi am fost mulţumiţi şi doream Uniunii Sovietice cel mai mare progres posibil.

In ceea ce priveşte opiniile şi direcţiile pe care el ni le indicase în dezvoltarea economiei noastre nu puteam fi de acord cu Hruşciov in nici un fel.

Nu doresc să spun că  încă de la prima întâlnire oficială cu el, în Iunie 1954, am realizat ca ne aflăm în faţa viitorului şef al revizionismului modern. 

Nu, am realizat acest lucru mai târziu, dar la acel miting am reţinut că ideile sale, atât în ceea ce priveşte petrolul cat şi orientarea industriei şi agriculturii în ţara noastră,nu sunt corecte nu răspund nevoilor noastre, nu sunt compatibile cu principiile construirii socialismului într-o ţară or cu tacticile şi experienţa lui Lenin şi Stalin. Prin urmare am decis să ne opunem ideilor sale şi să le urmăm pe ale noastre.

La aceea întrunire, oricum Hruşciov nu a lăsat loc pentru dezbateri.

„Am exprimat aceste opinii pentru ca voi să le aveţi în minte,” a spus în concluzie. ”In ceea ce priveşte discuţiile pe probleme concrete pe care le-aţi ridicat in conexiune cu dezvoltarea economiei voastre, din partea noastră, vă aşteaptă un grup de tovarăşi conduşi de Mikoian. În final ne vom vedea din nou şi vom lua deciziile împreună."

Pentru câteva zile până la sfârşit ne-am luptat cu Mikoian, care era pus pe treaba cu foarfecele de tăiat, în scopul de a respinge cererile noastre de dezvoltare a industriei, care erau îndeajuns de modeste, dar asupra cărora noi insistam, în schimb el şi tovarăşii săi repetau acelaşi refren:

„De ce aveţi nevoie de industrie?! Nu vedeţi starea vieţii la sate ?”

Desigur că noi cunoşteam situaţia de la ţară cu mult mai bine decât o cunoşteau ei, ştiam înapoierea agriculturii noastre moştenită din trecut, şi tocmai pentru ca ştiam acest lucru, am acordat totdeauna o atenţie specială progresului agriculturii şi ridicării nivelului de viaţă la ţară. Am făcut şi făceam in continuare mari investiţii în raport cu posibilităţile noastre în îmbunătăţiri funciare, irigaţii, desţeleniri, etc.;i-am aprovizionat pe ţărani cu seminţe selecţionate şi maşini agricole, am înfiinţat un număr de ferme de stat, am făcut progrese in colectivizare, am luat continuu măsuri de facilitare şi încurajare a creşterii producţiei agricole, de creştere a nivelului de viaţă la sate, etc. Dar nimic nu se obţine peste noapte. Mai mult, am fost mereu conştienţi de adevărul marxist-leninist şi l-am aplicat zilnic în practică că agricultura nu poate avansa fără dezvoltarea industriei, fără crearea şi întărirea acelor ramuri de baza care favorizează dezvoltarea armonioasa a întregii noastre economii. Prin urmare, în aceste întâlniri cu liderii sovietici ne-am menţinut opiniile şi am insistat asupra cererilor noastre.

„În ciuda progresului pe care l-am obţinut”, le-am spus printre alte lucruri, „astăzi industria noastră produce numai o gamă limitată de bunuri şi este total incapabilă să suplinească nevoile poporului muncitor. În multe cazuri, la fel, asigurarea produselor noastre depinde de alte bunuri pe care le importăm din afara graniţelor cum ar fi petrol, oţel laminat, anvelope, chimicale, îngrăşăminte, piese de schimb, instrumente şi multe altele”

„Deci, ţara noastră este strâns dependentă de importuri. Industria noastră produce încă foarte puţin şi fiind la distanţă de ţările prietene, frecvent producţia este suspendată în ramuri întregi din cauza lipsei materiilor prime, a materiilor auxiliare sau a instrumentelor. Statul nostru nu a avut niciodată nici cele mai mici rezerve din nici un fel de material – de la pâine la pixuri. Este necesar pentru noi să importăm nu numai bunurile principale, cum ar fi grâu, combustibil, etc. dar de asemenea fiecare fel de maşină şi echipament, instrumente, piese de schimb, textile, încălţăminte, fire, ace, cuie, sticlă, frânghie, fibre, saci, pixuri, hârtie, lame de ras, chibrituri, medicamente, etc.”

„Dar aşa o situaţie gravă, tovarăşi”, am mers înainte, „nu ne face pesimişti, asta este realitatea. Ne vom strădui din răsputeri să depăşim dificultăţile în scopul de a îmbunătăţii situaţia. Dar cum să obţinem asta ?”

„Comitetul Central al Partidului şi guvernul nostru crede că situaţia existentă nu poate fi schimbată, decât prin dezvoltarea industriei pentru agricultură, a industriei care pas cu pas ne va elibera de povara importurilor pe care suntem obligaţi să le facem în prezent,” le-am spus.

La final Mikoian si grupul său au tras concluzia.

„În regulă,” a spus el „voi trimite acele lucruri asupra cărora nu am căzut de acord conducerii şi vom decide asupra lor împreună la întâlnirea finală.”

La întâlnirea finală a vizitei, care a avut loc la două sau trei zile de la plecarea noastră din Tirana, comportamentul lui Hruşciov a fost mult mai prietenos şi mult mai deschis.După insistenţa noastră asupra lucrurilor pe care le căutam (fără îndoială Mikoian îl informase despre dezbaterile cu noi), Hruşciov s-a arătat „generos”, repetând de câteva ori, „Vom ajuta mica Albanie” aprobând câteva din cererile noastre de credit şi ajutor.

La acest miting el a vorbit frumos despre Partidul nostru, despre Comitetul său Central şi despre mine, şi, ca de obicei a fost foarte darnic in promisiuni.

Aveam să înţelegem în curând de ce a acţionat aşa. Se afla la începutul ascensiunii sale şi a grupului său către putere şi avea nevoie de popularitate, de opinii pozitive, de idea în interiorul Uniunii Sovietice şi în afara sa că aveam de a face cu un binevoitor  înzestrat cu o inimă caldă, talentat şi înţelepciune, care ştie cum să se împotrivească când este cazul, dar care ştie să şi dea înapoi, care nu este rigid, ci prudent şi excelent administrator.

Deci, era timpul când Hruşciov „făcea investiţii” în favoarea acţiunii sale secrete, apărând la această ultimă întrevedere „generos”, „prietenos” şi  „uman”.

Însă în spatele aestei faţade „prietenoase”, garda lui Mikoian şi a celorlalţi funcţionari comerciali era foarte activă, şi atât cu noi cât şi cu alţii ei sau comportat ca nişte adevăraţi negustori în discuţiile asupra problemelor economice. Ei erau oamenii lui Hruşciov, care cu încuviinţarea sa şi la indicaţiile sale, angajau toate felurile de presiune, foloseau toate trucurile în timpul „întâlnirilor de lucru”, de „examinare a problemelor concrete” pentru a bloca cererile noastre şi de a aranja lucrurile în aşa fel încât la final tot ceea ce îi mai rămânea lui Hruşciov de făcut era să zâmbească, să ne flateze şi să propună toasturi.

Va urma.

Hruşcioviştii 7

Anastasie Mikoian

CAPITOLUL 3

Nu marxişti-leninişti ci negustori ambulanţi

Mikoian un negustor ambulant cosmopolit si un înveterat anti albanez. Discuţii dificile in Iunie 1953 pe probleme economice-liderii sovietici negociază asupra ajutorului pentru Albania. Sfaturile lui Hruşciov un an mai târziu: „Nu aveţi nevoie de industrie grea”, „Va vom aproviziona cu petrol şi metale”, „Nu va îngrijoraţi in privinţa grâului pentru pâine, vă vom aproviziona cu tot ce doriţi”.Certuri cu Mikoian. Nemulţumire in CAER de la şefii revizionişti. Ochab, Dej, Ulbricht. Consfătuirea CAER din Iunie 1956 de la Moscova Hruşciov: „… trebuie să facem ce a făcut Hitler.” Discuţii cu Hruşciov din nou. Sfatul său „Albania trebuie să meargă înainte cu bumbac, ovine, peşte şi citrice.”

Eram determinaţi să continuăm şi chiar să dezvoltăm mai departe practica, începută pe timpul lui Stalin, de schimbare a opiniilor şi de căutare a soluţiilor cu conducerea sovietica în privinţa problemelor noastre economice. În primii 8-9 ani ai puterii populare. am obţinut o serie de succese in dezvoltarea economică, am făcut primii paşi pe calea industrializării şi colectivizării agriculturii, am creat o certă bază in această direcţie şi am obţinut o valoroasă experienţă, care ne va ajuta in dezvoltarea constantă a economiei socialiste. Nu ne împăunam cu succesele şi nici nu ascundeam problemele, slăbiciunile şi marile dificultăţi cu care ne confruntam.Aşadar simţeam nevoia de a ne consulta cu prietenii noştri, şi înainte de toţi, cu liderii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice; în plus simţeam nevoia unui ajutor material şi a unui credit din partea lor. N-am considerat şi nu am gândit niciodată acest ajutor drept caritate.

Însă, in sfera acestor relaţii si a contactelor cu liderii sovietici post-Stalin, aveam să vedem foarte curând primele semne că lucrurile nu vor mai fi precum înainte.Era ceva în neregulă, nu mai era vechea atmosferă de odinioară când veneam la Stalin deschizându-ne sufletul fără ezitare pentru ca el să ne asculte şi să ne vorbească cu atâta francheţe din inima sa mare de comunist internaţionalist. În fiecare zi, din ce in ce mai mult, vedeam în succesorii săi în loc de comunişti negustori ambulanţi.

În particular Mikoian era cel mai negativ element, cel mai dubios, şi cel mai mare intrigant, dintre membrii Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic.

Acest comis-voiajor, ce îşi scrâşnea şi-şi  clămpănea dinţii falşi, rumina aşa cum se va dovedi mai târziu un o diabolică conspiraţie antimarxistă. Individul cu o înfăţişare neplăcută şi inima neagră, s-a comportat într-un fel foarte ameninţător, în special cu noi albanezii. Relaţiile noastre cu acest negustor zgârcit şi agent de schimb erau economice şi comerciale.Tot ce era in legătură cu Albania, atât în ceea ce priveşte acordarea de credite cât si schimburile comerciale erau văzute de acest individ în mod simplist, reducţionist pur comercial. Sentimentele internaţionalist socialiste au fost şterse cu buretele.

Pentru Mikoian, Albania era o „noţiune geografică”, o ţară cu un popor fără valoare. Nu l-am auzit niciodată rostind o vorbă despre războiul nostru, despre lupta noastră cu marile dificultăţi economice provocate ruina războiului.Vizitase aproape toate ţările şi niciodată nu l-am auzit ca ar dori să vină în Albania. Se părea că conducerea sovietică însăşi se baza pe „marea experienţă economică” a acestui comis-voiajor cosmopolit, care, aşa cum istoria a dovedit, a complotat cu Nichita Hruşciov împotriva lui Stalin, pe care au decis să-l ucidă. El a spus-o cu gura lui în faţa mea şi a lui Mehmet in Februarie 1960. După puci ei s-au legat cu imperialismul american, pentru a distruge împreună marea fundaţie a lui Lenin şi Stalin, socialismul în Uniunea Sovietică.

Acest Mikoian era acum cel care decidea ajutorul sovietic pentru Albania şi pentru alte ţări.

În relaţiile cu noi Mikoian nu a fost numai cel mai mizerabil, dar şi cel mai injurios. Linia sa anti-albaneză a fost permanentă chiar şi când Stalin era în viaţă. In memoriile mele intitulate „Cu Stalin” am scris despre o întâmplare când Stalin vorbindu-mi despre ajutorul internaţional pe care Uniunea Sovietica ni-l acorda, a zâmbit şi m-a întrebat:

„Dar albanezii înşişi, au de gând să muncească ?”

Am sesizat imediat substratul întrebării sale.In urma cu două sau trei zile avuseserăm o lungă dezbatere cu Mikoian in legătura cu situaţia noastră economică şi cu cererile noastre de ajutor pe care le prezentaserăm conducerii sovietice. Mikoian a spus lucruri insultătoare la adresa situaţiei şi afacerilor noastre mergând până acolo încât să ne arunce in faţă:

„Va bazaţi dezvoltarea economică numai şi numai pe ajutorul străin !”

„Nu”, am replicat. ”Nu este nicidecum aşa. Muncim zi şi noapte fără odihnă, dar acestea sunt condiţiile şi dificultăţile pe care le avem.” Am început să vorbesc despre munca neobosită şi auto-sacrificiul pe care îl făceau clasa muncitoare, ţărănimea muncitoare , tineretul, femeile şi întreaga populaţie din Albania.

„Dar,” spuse negustorul, bătând in retragere „voi vreţi să creaţi o industrie.Industria este dificilă pentru voi si nu o veţi găsi resurse pentru ea nicăieri decât în străinătate, adică la noi.Mobilizaţi forţele in agricultură, îmbunătăţiţi viaţa la ţară, şi nu mai aşteptaţi să obţineţi dezvoltare numai din industrie.”

Am continuat să discutăm cu negustorul armean un timp îndelungat şi ca de obicei el a încheiat în acest fel:” Foarte bine,voi pune acestea în atenţia conducerii”. In fapt Stalin aproba toate cererile noastre şi nici acum şi nici cu o altă ocazie nu s-a manifestat critic la adresa noastră in felul lui Mikoian, cu toate că armeanul şi-a revărsat veninul cel nutrea la adresa noastră în urechile lui Stalin.

Cu toate delegaţiile noastre economice Mikoian s-a purtat dur ca un comerciant mercantil ceea ce şi era.

„Nu avem ce să vă dăm. Solicitaţi credite foarte mari. Nu vă putem ajuta să construiţi fabrici pentru decorticarea orezului, fabrici de ciment, etc.”, ne-a spus el cu toate că cererile noastre de credite fuseseră reduse la sânge.

Modestia cererilor noastre şi modul ezitant în care erau formulate erau tipice săracului care ştie ce înseamnă suferinţa, sudoarea şi truda şi arătau că aveam cunoştinţă ce nevoi colosale presau Uniunea Sovietică devastată de război şi ce obligaţii internaţionale îşi asumase. In ce priveşte majoritatea făbricilor şi a altor proiecte, pe care ni  le-au acordat pe credit şi pe care noi le-am construit se datorează lui Stalin. În zadar i-am explicat lui Mikoian situaţia deplorabilă a ţării noastre devastate de război, că nu am moştenit nici cea mai mică fabrică de la burghezie, că nu avem nici un tractor cu care să lucrăm, că nu este corect să ne trateze pe picior de egalitate cu Cehoslovacia sau Germania de Est,etc. Odată am avut o ceartă adevărată cu Mikoian, deoarece el a găsit de cuviinţă să mă certe asupra faptului că vacile noastre produc de la 500 la 600 litri de lapte pe an.

„De ce le mai ţineţi ?” a spus. „Tăiaţi-le !”

Am spus supărat:

„Drumul nostru nu va fi niciodată să ne sacrificam animalele, ci să le hrănim mai bine şi să le îmbunătăţim rasa. Ar trebui să ştiţi că poporul nostru încă suferă de foame, ca să nu mai vorbim de animale.”

„În ţara noastră o vaca dă …,” s-a lăudat menţionând multe mii de litri de lapte.

„Scuzaţi-mă”, am intervenit, „sunteţi un vechi cadru al statului sovietic şi ar trebui să ştiţi: imediat după Revoluţia din Octombrie, să zicem în 1920 sau în 1924, dădeau vacile voastre tot atât de mult lapte ca şi azi ?”

„Nu”, a spus el „lucrurile erau diferite atunci.”

„Şi la fel este cazul cu ţara noastră acum,” am spus.”Nu putem atinge nivelul vostru in patru sau cinci ani de la eliberare.Lucrul de baza este că noi suntem hotărâţi să muncim şi că suntem entuziaşti de dezvoltare şi progres.Nu ne lipseşte nici dorinţa nici voinţa.Dar trebuie să evaluăm lucrurile corect.”

După moartea lui Stalin nuanţa anti Albaneză din atitudinea negustorului armean de roţi a devenit o linie permanentă.Însă, acum nu mai era singur. Pixul sau care întotdeauna avea tendinţa de a marca cruci şi a scrie „NU” solicitărilor noastre modeste, acum găsise spate şi suport în rândurile celorlalţi. Am vorbit înainte de întâlnirea pe care am avut-o in Iunie 1953 cu Malenkov, Beria, Mikoian şi alţii la Moscova. În afară de alte lucruri,din modul in care ei s-au comportat vis a vis de problemele economice pe care noi le-am ridicat, am simţit că nu numai trupul nepreţuitului Stalin lipsea de la Kremlin, dar si generosul său spirit uman, atitudinea sa grijulie şi prietenoasă, înţelegerea sa marxist-leninista a lucrurilor.

N-am apucat să vorbesc mai mult decât câteva minute despre situaţia socio-economică a Albaniei, despre mobilizarea fără precedent a maselor de muncitori, a comuniştilor şi a cadrelor la muncă, când Malenkov m-a întrerupt:

„Nu, tovariş Enver,” a spus el, „aţi prezentat situaţia din Albania ca bună, dar de fapt nu este aşa. De aceea vă rog să ascultaţi observaţiile noastre.” Şi au început să descarce un sac de critici la adresa situaţiei şi a muncii noastre. Nu avem de unde şti din ce surse şi-au cules „datele” ,dar lucrurile erau exagerate şi umflate într-un hal fără de hal.Două din criticile lor mi-au rămas în minte. Prima se referea la aparatul nostru de stat.

„Aparatul vostru”, după cum pretindea conducerea sovietică, „este aşa de extins şi de umflat că nici chiar Rockefeller şi Morgan nu ş-ar permite să-l menţină !”

Imediat după ce ne-au făcut Rockefelleri şi Morgani, în critica următoare au mers la cealaltă extremă.

„Ţăranii voştri suferă de foame,nu au boi,nu au turme, nu au nici măcar o pasăre (numai ei ştiu cum au numărat păsările din Albania), lăsând la o parte alte lucruri de strictă necesitate.”

Rockefelleri pe de o parte şi săraci lipiţi pe de alta. Cum să înţeleg această logică ?!

Dar vocea lui Mikoian m-a oprit să cumpănesc prea mult… Ca om al cifrelor ce era, Mikoian a vorbit cu procente, numere, comparaţii şi grafice:

„Situaţia voastră economică este rea, agricultura voastră este într-o stare mizerabilă, aveţi un nivel de viaţă mai redus decât înainte de război, importaţi 20 de procente din grâul pentru pâine, colectivizarea merge încet, ţăranii nu au încredere în colectivizare. Ţăranii sunt exploataţi. Nici finanţele ţării nu merg bine.Nu ştiţi cum să conduceţi comerţul,” a flecărit armeanul.

Cu tot respectul pe care îl aveam pentru liderii sovietici nu am putut rămâne tăcut:

„Nu sărbătorim şi nici nu dansăm,” am replicat. „Trudim şi asudăm din greu dar nu totul poate fi pus la punct imediat.Va rog să nu uitaţi că şi voi aţi trecut prin această fază.”

„Nu,” a spus el „nu uităm, dar noi înşine am muncit.”

„Şi de asemenea muncim noi înşine,”, am continuat, „pentru că nu există sclavi în ţara noastră. Nu cerşim, ci întrebăm de ajutor internaţional.

Replica mea hotărâta i-a mai înmuiat tonul. Cu toate astea a continuat:

„Planurile voastre sunt întotdeauna de neîndeplinit. Să luăm de exemplu construcţiile. Aţi făcut un număr colosal de construcţii in toată ţara. Dar aceste construcţii nu au ajuns să fie finalizate, deoarece duceţi lipsă de forţă de muncă, şi nu aveţi create condiţii adecvate, şi doi, pentru că aţi implicat in construcţii multe fabrici care nu erau necesare. Aţi făcut toate aceste construcţii fără să ţineţi seamă de condiţiile specifice din Albania. Aţi construit o hidrocentrală la Mat. Vă întreb: unde veţi folosi puterea electrică. Noi nu vedem unde o veţi utiliza. Nu aveţi nevoie de atâta putere electrică.”

Raţionamentul său a sunat foarte uimitor pentru mine aşa că am replicat:

„Când va fi dată in funcţiune hidrocentrala de pe râul Mat va furniza in jur de 25,000 kW. Vi se pare o cantitate de putere prea mare şi nenecesară ? Luaţi in calcul, tovarăşe Mikoian, nu numai necesarul actual, dar şi cel cerut de dezvoltarea planificată a economiei noastre în viitor, ce nu s-ar putea îndeplini fără luarea masurilor necesare din timp în ceea ce priveşte aprovizionarea ei cu putere electrică.”

Va urma.