1 mai 2013 la Bratislava

                          Cum mi-a venit ideea

   

Gh. Zbăganu

Acum un an de zile prietenul meu Silviu Șomîcu mi-a propus să traduc o carte scrisă de un necunoscut pentru mine, un anume Karol Ondrias, cartea numindu-se Crimele democrației și crimele comunismului.

Cartea se găsește de cumpărat la Amazon.com aici

http://www.amazon.com/Crimes-Democracy-versus-Communism/dp/1425121624

Mi-a plăcut ce am văzut și l-am contactat pe autor cerîndu-i să îmi trimită pdf-ul ca să i-o traduc în română.  Era posibil ca omul să se codească, să aducă în discuție drepturi de autor sau alte prostii burgheze.  Mi-a răspuns imediat și mi-a dat și fișierul. După ce l-am tradus i-am trimis o ciornă, să vadă că m-am ținut de cuvînt.  Mi-a spus că îi place, dar ar dori să își vadă și numele lui acolo. Uitasem să pun în ciornă numele autorului. După ce traducerea a fost dată la tipar – meritul domnului Constantin Rotaru – mi-a spus că ar vrea și el două exemplare din carte.

Atunci mi-a venit idea să  îi dau exemplarele personal. Și, cum la noi nu se făcea nimic serios de 1 mai, i-am propus să îl vizitez chiar de 1 mai și, dacă mi se permite, să particip la defilarea de 1 mai.

1 mai muncitoresc

Copil fiind, nu am apucat nici o paradă de 1 Mai. Se desființaseră manifestațiile de 1 mai – care se vor sărbători, cică, prin muncă - și se punea accent pe acelea de 23 august la care nu voiam să mă duc. Mi se părea - și acum la fel – o glorificare stupidă a Partidului și a Secretarului său general, cu care nu voiam să am de a face.

În 1989 eram de 1 mai la Varșovia. Acolo am participat la ambele defilări - și cele oficiale, ale PZPR și cele ale Solidarității, unde se scandau lozinci anticomuniste. A fost impresionant. În tramvaiul cu care mergeam spre Stare miasto se suiseră manifestanți cu drapele, copii mici. Unul a strigat odată: Soolidarnoșci! și tot vagonul a început să scandeze. Mi s-a făcut pielea de găină!

În 1994 am participat la ceva frumos, care mi-a mers la suflet – defilarea Stîngii la Paris , în frunte cu o fanfară care bubuia. Se cînta Internaționala! Eram mișcat pînă la lacrimi.

La București am reușit să organizăm un marș de 1 mai în 1997 – atunci a fost cel mai reușit și în 1998, mai slăbuț. Primul a fost organizat de PMR și la el au participat PSM, PRM și alte grupuri de stînga. Erau peste 1000 de oameni. Cred că prin 2002 a organizat și PAS o defilare cu mașini și drapele prin București, spre Parcul Libertății. Dar în ultimii ani, din păcate, nici o mișcare de stînga nu a reușit să încropească o defilare a Stîngii, dacă nu punem la socoteală marșul PSD din 2010 și mitingul UNPR din același an. Dar PSD și UNPR nu au nici o legătură cu stînga. Asta e altă problemă.

Slovacia

Este o țară mică (50000 km2, 5,3 mil loc – cam ca Danemarca) care are o istorie similară Transilvaniei. Înainte de 1918 Slovacia și Transilvania făceau parte din Imperiul Austriac (pînă la 1867) și apoi din Ungaria. Spre deosebire de Transilvania, care a fost un stat semiindependent în perioada 1526 – 1699, Slovacia nu a avut nici un fel de autonomie. După ocupaţia otomană, au mai rămas două resturi de Ungarie: Transilvania şi Slovacia. Regii maghiari îşi puneau în continuare coroana la Bratislava = Pozsony = Pressburg, dar erau vasali Habsburgilor. Ignobila familie Bathory (Gabriel Bathory cel nebun, Sigismund cel nesănătos la cap, Elisabeta criminală psihopată ) avea posesiuni şi în Ardeal şi în Slovacia.

Limba slovacă apare în scris cu 200 de ani după română, pe la 1750. Și în Slovacia, ca și în Transilvania există o minoritate maghiară (cam 15% din populație). Înainte de primul război mondial structura etnică a monarhiei dualiste se poate vedea în harta asta

Structura etnică a Imperiului Austro – Ungar la 1917 – hartă întocmită în vederea federalizării lui de împăratul Karol. A se observa Bratislava și Țara Secuilor

După destrămarea Imperiului Austro-Ungar din 1918, Slovacia a fost incorporată în Republica Cehoslovacă. În septembrie 1938, după tratatul de la Munchen, Cehoslovacia a cedat o parte din teritoriu Germaniei (zona Sudeților) iar în noiembrie 1938 a mai cedat în urma Primului Dictatul de la Viena și alte părți din teritoriu (sudul Slovaciei de azi, marcată cu roșu în harta de mai jos) Ungariei. Ca să nu punem la socoteală și Teșin-ul, la care s-au lăcomit polonezii și l-au avut mai puțin de un an de zile, pînă cînd le-a venit și lor rîndul.

Pe 14 martie 1939 Slovacia și-a declarat independența. De fapt, pînă în 1945 a fost un stat marionetă al Reich-ului german cu Prim ministrul și Președintele Monseniorul Jozef Tiso . Peste o zi, Germania a ocupat ce mai rămăsese din Cehia. Ucraina Suncarpatică, să nu rămînă mai prejos, și-a proclamat și ea independența cu numele de Republica Carpato-Ukraineană. Gluma ucraineană a durat puțin fiindcă Ungaria a anexat-o imediat iar pe 23 martie a ocupat și o zonă din Slovacia (marcată cu albastru pe hartă) în urma unui scurt război Slovaco – Maghiar. În teritoriul rămas liber își făceau de cap fasciștii clericali ai lui Tiso. Slovacii - un popor bisericos, nu așa ca cehii – l-au respectat pe Tiso, declarîndu-l Vodac (Conducător = Fuhrer = Duce). Unii spun în apărarea sa că a fost obligat să proclame independența Slovaciei la 14 martie de către Hitler, care cu o zi înainte l-a chemat la Berlin și l-a amenințat că dacă nu e cuminte o să dea toată Slovacia ungurilor și polonezilor. Nu știu. Ce e sigur este că Slovacia a participat cu 50000 de militari la războiul antisovietic și a trimis la Auschwitz 50000 de evrei. Slovacii spun că, totuși, deportarea evreilor a fost oprită în 1942 (Slovacia a fost prima ţară din Europa ocupată de nazişti care ar fi oprit deportările)  și că mulți evrei s-au refugiat aici ca să scape de moarte. Între 1944 și 1945 Slovacia a fost ocupată de germani după insurecția slovacă (29 august – 29 octombrie 1944) și evreii găsiți au fost deportați – vreo 13000. În aprilie 1945 Tiso a fost arestat de armata sovietică, condamnat la moarte pe 15 aprilie 1947 de Tribunalul Poporului (Národný súd) și spînzurat peste 3 zile. Președintele de atunci Edgar Beneș i-a refuzat  comutarea pedepsei. A avut aceeași soartă ca și Antonescu. Mulți slovaci au păstrat resentimente cehilor pentru spînzurarea unui sfînt părinte…Mai mult, nu se știe unde a fost îngropat, ca nu cumva mormîntul să devină un loc de pelerinaj

Slovacia actuală și zonele care i s-au luat de Ungaria în perioada 1938 – 1945

În perioada socialistă, Slovacia a fost o republică federativă a Cehoslovaciei (1945 – 1989). Dintre primii secretari ai partidului communist cehoslovac Klement Gottwald și Antoni Novotny erau cehi iar Alexander Ducek și Gustav Husak erau slovaci. Slovacia a beneficiat de înalte ritmuri de creștere economică, dovedite de Ondrias în cartea lui. Necazurile au început după lovitura de stat din noiembrie 1989 – așa numita revoluție de catifea. Politicienii slovaci cereau independeța de sub “jugul” ceh, independență proclamată în 1993 și considerată de mass media europeană un mare success: iată cum se pot face două țări dintr-una fără violență! Drept răsplată Slovacia a intrat în NATO (martie 2004) și UE (mai 2004). Spre deosebire de cehi, care țin la propria monedă, Slovacia a intrat în zona Euro la 1 ianuarie 2009. Salariul mediu net este de 500 Euro/lună.

    Partidul Comunist Slovac a reușit o performanță, și anume la alegerile din 2002 a obținut 6,3% din voturi și a intrat în Parlament. Și în Slovacia există un prag electoral de 5%, acceptat din cauza prostiei partidelor mai mici. Situația nu este roză nici la ei. La alegerile din 2006 au scos 3.88%, în 2010 0,83% iar în 2012 la alegeri anticipate, 0,72%. Ondrias mi-a explicat că de vină teoria “votului util”. Ca şi la noi, oamenii au avut de ales între reprezentanţi ai capitalismului sadic şi cei ai “capitalismului cu faţă umană” – adică social democraţii. De frica primilor, i-au ales pe social democraţi. Ca la noi, participarea la vot a fost foarte scăzută – sub 50% în 2012. O societate demoralizată, care nu mai crede în puterea celor fără de putere – puterea votului. Slovacii tineri îşi încearcă norocul prin alte ţări de soare pline. Cunoaştem.

    În Slovacia există o lege care interzice simbolurile comuniste (ca şi în Cehia, Polonia, Ungaria şi Lituania). Numai că autoritățile, mi-a spus Ondrias, nu au curajul să o aplice.

Călătoria

    Am plecat din București luni 29 aprilie cu trenul de Budapesta pe o vreme toridă. Eram patru persoane: eu și fiica mea Alexandra,  Florian Liviu și soția sa Speranța. Plecam să facem turism non-standard. Turistul obișnuit vrea să vadă “obiective”, noi voiam să participăm la un miting de 1 mai. Ca să vadă obiectivele, turistul merge cu avionul. Noi am hotărît să mergem cu trenul. Odinioară existau trenuri directe între capitalele statelor socialiste. Acum s-a descoperit că sunt nerentabile; ca să ajungi la Bratislava trebuie să schimbi trenul la Budapesta. Trenul Bucureşti – Budapesta trebuia să ajungă la destinaţie la ora 9 (adică o călătorie de 15 ore pentru 800 km). Următorul tren Budapesta – Bratislava pleca la 10. Numai că primul tren a întîrziat o oră şi jumătate (dar nu la noi în ţară, am ajuns la ora fixată la graniţă, adică la 5 dimineaţa, întîrzierea s-a produs din cauza ungurilor, mama lor, care – nu aşa? – au venit din stepele asiatice mîncînd carne de sub şeaua calului şi care ne-au tot controlat la graniţă, naiba ştie ce căutau) şi am pierdut legătura. Mă înţelesesem cu Karol Ondrias să îl sun din Budapesta şi să îi spun cu ce tren venim, ca el să ne aştepte în gară. Mai era un tren care pleca la 11,30, adică peste o oră. Treebuia să ne rezervăm bilete? Conductorul trenului românesc ne-a spus că nu mai plătim locurile, că nu suntem noi de vină. Am aflat că situaţia era şi mai favorabilă, trenul cehesc nu era cu locuri rezervate. Aşa că nu am pierdut decît timp, nu şi bani.

    După ce ne-am lăsat bagajele la gară – 600 de forinţi o casetă cu cheie, adică vreo 8 lei – am zis să facem o scurtă expediţie în jurul gării Keleti, să simţim atmosfera locală. Ideea era să mergem să vedem Dunărea. Mai fusesem la Budapesta anul trecut, dar fiindcă nu am memoria locurilor, am greşit drumul şi nu am mai ajuns acolo. Ne-a îndrumat un cetăţean amabil, care vorbea bine englezeşte şi care mi-a spus că a locuit în SUA la New York. Unde? În Sunnyside, Queens. Şi ce vedea cînd se scula din pat? Podul Queensborough, pe care îl vedeam şi eu cînd locuiam la NY, dar din direcţie opusă. Fusesem aproape vecini. Ş ice căuta în Ungaria? Păi era ungur şi ieşise la pensie. Cu pensia lui în NY s-ar fi descurcat mai greu, dar în Budapesta era mai uşor. Bătrînelul mergea foarte repede. S-a plictisit de noi şi s-a îndepărtat spunîndu-ne că în ritmul ăsta nu o să ajungem să vedem Dunărea.  Aşa a şi fost. Nu am văzut Dunărea, dar am văzut că locurile de lîngă gara Keleti sunt în aceeaşi paragină ca anul trecut. Este şantierul unei staţii de metrou, e plin de praf. La fel ca în Drumul Taberei unde “peste trei ani aici va fi staţia ta de metrou”. Ceva interesant, ce nu remarcasem anul trecut: în faţa caselor de schimb erau bişniţari – nu ştiu ce sperau – iar la coborîrea din tren erai asaltat de taximetrişti. Pe jos era plin de gunoaie, dar în gară era fumatul interzis. În spaţiu liber. De! Suntem în Europa!

Din cele patru ore de care are nevoie trenul să ajungă la Bratislava, aproape o oră este necesară pentru a ieşi din Budapesta – se mişcă în stînga Dunării, pe o cale ferată de centură. Aşa că am putut admira mahalalele Budapestei, la fel de deprimante ca şi la noi. Toate gardurile şi pereţii sunt marcate cu graffiti greu de înţeles.

Cum şi Ungaria şi Slovacia sunt în spaţiul Schengen, nu se vede unde e graniţa. Vreo trei staţii erau sigur în Ungaria, în Slovacia am intrat după vreo oră şi jumătate. Se încălzise afară iar ferestrele nu se puteau deschide. Nu funcţiona aerul condiţionat!  Ai dracu cehii! În vagoanele de clasa a doua nu mergea aerul condiţionat, dar la cele de clasa întîia şi la vagonul restaurant funcţiona.

Ce să înţeleg de aici? Căile ferate sunt abandonate în fostele ţări socialiste? Se aşteaptă privatizarea? Am mai văzut.

Apropos, anul trecut am mers la Vilnius ca nelumea: în loc să iau avionul, am mers cu trenul pînă la Varşovia şi apoi cu autobuzul. Excursia Bucureşti – Varşovia se compune din trei itinerare cu trei trenuri diferite: Bucureşti – Budapesta, Budapesta – Ostrava, Ostrava – Varşovia. Polonezii (sau lituanienii) au descoperit că nu trebuie să aibă tren Varşovia – Vilnius, mai dă-i încolo de lituanieni (polonezi). De ale economiei de piaţă. Tot aşa şi noi am descoperit că nu se merită să avem tren Bucureşti – Belgrad.

Într-un compartiment de clasa întîia – unde funcţiona aerul condiţionat -  era o singură persoană. O doamnă sociabilă. Şi eu sunt sociabil şi am intrat imediat în vorbă. Şi ea mergea la Bratislava, ca şi mine. Dar eu, cu ce treabă? Turist. De unde? Din România. Aaa, ce bine că ea demult voia să ştie dacă în România s-a dat amnistie de 1 mai. Am crezut că nu am auzit bine. Cum adică amnistie? Da, domnule, amnistie. Uite, în Polonia s-a dat, ştie ea sigur, la fel în Ungaria, Cehia şi Slovacia. Dar în România? Nu ştiam. Nu prezentam interes. Poate, totuşi … Doamna a scos din poşetă un parfum şi m-a întrebat dacă ma interesează.

Deabia atunci am înţeles. Janeş romanes? - am întrebat-o. Janau! Tu si rom? Ci săm rom, săm gajo. Rezulta că era un parfum foarte select dar mi-l dă foarte ieftin, întrucît era de furat. I-am spus că nu mă pricep la parfumuri, dar am două doamne la mine în compartiment care, poate, ar fi interesate. Totuşi, de ce o rodea grija de amnistie? Fiindcă iubitul eie era la puşcărie în România şi voia să ştie cînd o să îl vadă. Mi-a zis şi oraşul, dar am uitat.

Doamnele de la mine din compartiment – unde era o zăpuşeală oribilă nu au fost interesate nici de parfum, nici să schimbe vagonul – aveam ceva bagaje.

În Slovacia există (dacă e adevărat ce scrie aici http://en.wikipedia.org/wiki/Romani_language#cite_note-m_d-6 ) 300 mii de ţigani.

La fel de discriminaţi ca la noi, oameni amărîţi dar europeni – probabil ţiganii sunt cei mai europeni dintre cetăţenii UE. Acum 90% dintre ei sunt în UE. Se mişcă de la o ţară la alta, în căutare de lucru. Din cauza prăbuşirii socialismului, majoritatea sunt şomeri. Angajatorii se feresc de ţigani – peste tot există prejudecăţi antiţigăneşti, există chiar rasism împotriva căruia noi, comuniştii avem a lupta…

Karol: în Slovacia 70% sunt şomeri. În biroul organizaţiei PCS Bratislava chiar vicepreşedintele este ţigan. L-am văzut şi eu, îşi afişa cu mîndrie etnia. Foarte bine.

Bratislava, ziua 1, 30 aprilie 2013

Trenul a ajuns normal iar Karol ne aştepta în gară. Atunci l-am văzut prima oară. Mic de înălţime şi foarte vioi.  Sigur că e vioi, doar e cu trei luni mai tînăr ca mine… Mi-l imaginam după fotografie ca fiind mare şi gras. Îmbrăcat cu un tricou cu însemnele Partidului Comunist Slovac: steaua roşie şi sigla. Nu aveţi o lege contra simbolurilor comuniste? Ba da avem, dar nu au curajul să o aplice…

Asemănări: el e biochimist, eu sunt matematician. Amîndoi am fost în SUA cu burse. El în perioada 1988 – 1996, eu în perioada 1993 – 1995. Amîndoi suntem comunişti în ţări bîntuite de isterii anticomuniste.

Deosebiri. El este academician, eu nu. Un cv impresionant este aici

http://www.umfg.sav.sk/liic/index.php?id=karol-ondrias&L=1

El a scris cărţi din afara meseriei lui, eu nu. El a fost deputat, eu nu. El a plecat în SUA anticomunist şi s-a întors comunist. Eu eram deja comunist cînd am ajuns în SUA datorită traumei provocate de moartea lui Gili din 21 august 1992. În Slovacia există partid comunist, la noi s-au interzis de către o justiţie murdară şi aservită politicienilor 10 încercări de înregistrare a unui Partid Comunist.

Ce îl mîna pe el în luptă? Furia împotriva minciunii. Restabilirea adevărului în ceea ce priveşte perioada socialistă. Descoperirea minciunii privind Cehoslovacia din mass media americană (au arătat o coadă în Bratislava din decembrie 1988 pretextînd că era la mîncare şi, cînd colo, tocmai se deschisese un McDonald şi oamenii erau curioşi să vadă ce mama dracului mai e şi aia), minciuna ticăloasă privind invazia din Panama (cică ar fi fost doar vreo sută de “pagube colaterale” şi cînd colo, erau de ordinul miilor) şi, bomboana de pe colivă, fiul său care i-a spus, mic fiind, că în Slovacia “comunismul” a provocat 30000 de victime.

Pe fiecare comunist îl mînă cite ceva în luptă, asta ne face pe toţi nişte căutători de adevăr. Florian Liviu a fost motivat de exagerările privind crimele lui Stalin. Suntem vrasăzică, nişte revizionişti şi negaţionişti. Amuzant cum anticomuniştii şi-au însuşit vocabularul leninist: parcă Berrnstein şi Kautski erau nişte revizionişti şi ei.

Revin la Karol. Ne-a dus la hotel, ne-am instalat, Se făcuse deja  vreo 4 după masă. Am lăsat restul grupului să se relaxeze şi eu am plecat cu el la o cafenea din apropiere (am fost surprins ce ieftină era cafeaua, doar 1 euro) să dicutăm business: ce fac eu a doua zi. Îi trimisesem două proiecte de discurs, unul al meu şi altul al lui Florian, să îşi aleagă. L-a preferat pe al meu, că era mai scurt. Dar nu ştia cum să procedăm. Tot mitingul trebuia să dureze doar o oră – numai atît primiseră aprobarea, şi anume de la 9 la 10. Prin tradiţie, mitingul ţinea două ore, de la 10 la 12. Mai aveau de vorbit încă patru persoane, printre care şi Hrdlicka, preşedintele partidului.  Ideea lui Karol era să spun eu în română căteva cuvinte de salut şi apoi să prezinte el textul meu în slovacă.  I-am cerut să îmi arate textul. Păi dacă era aşa, putem să îl citesc şi eu, mai tăind din el în aşa fel încît să mă încadrez în 5-7 minute. Am făcut cu Karol o probă şi s-a declarat satisfăcut. Tot el a mi-a zis să zic vorbele de la început şi de la sfîrşit şi pe româneşte, apoi pe slovacă. A rămas stabilit că aşa vom face. Am mai adăugat la text şi un salut din partea lui Rotaru către Hrdlicka.

După ce am stabilit ce avem de făcut a doua zi, Karol ne-a luat cu el să ne arate Bratislava – oraşul vechi. Adică să vedem şi obiective. A oprit maşina (o Skodă veche de 15 ani) într-o parcare de lîngă fostul monument al lui Klement Gottwald. Statuia a fost demontată, a rămas doar piaţa. Soclul e plin de graffiti, bănuiesc că sunt anticomuniste. Ondrias e un şofer la fel de prost ca şi mine: a reuşit să îşi ciocnească maşina de un stîlp chiar la parcare. Skoda lui de culoare roşie e plină de cicatrici.

Am mers să vedem Dunărea. Pe drum, am intrat într-un Pub cu specific slovac să bem cite o bere – el una fără alcool. Mese ţărăneşti, laviţe, o statuie a lui Janosik – un fel de Pintea viteazul de al lor. Pe pereţi, poezii scrise în slovacă. Spre ruşinea mea, nu ştiu nici un poet slovac. Lasă că şi Karol era tare la geografie: credea că Bucureştiul e un oraş de pe Dunăre. Păi nu? Dacă Viena, Budapesta, Belgradul sunt pe Dunăre, prin inducţie deducem că tot pe Dunăre trebuie să fie şi Bucureştii….

Am umblat prin oraşul vechi, am ajuns la mascota Bratislavei – un pompier care iese dintr-un canal. Ne-am plimbat pe lîngă Dunăre. Se făcuse seara. Ne-am oprit la o un restaurant mai ieftin să mîncăm. Eu, curios fiind, am cerut mîncarea naţională a slovacilor. O ciorbă de fasole şi găluşti cu brînză (brinzove haluski). Găluştile astea sunt aşa de săţioase, că nu le-am putu termina – rareori mi se întîmplă una ca asta. E un aliment greu, cu multe grăsimi, pesemne că aşa mîncau ciobanii lor ca să le ajungă o zi întreagă. Interesant e că slovacii sunt convinşi că ei au inventat brînza (o telemea maturată de la noi) şi Karol nu ştia că brînză e un cuvînt dacic.  

Ce mică este lumea.

La întoarcere, am auzit muzică slovăcească pe undeva. Ne-am dus să vedem: era un taraf ţigănesc, cînta un ceardaş. Muzica slovacă seamănă aşa de mult cu cea ungurească, încît nu poţi sesiza diferenţa decît dacă auzi cuvintele. Le-am dat nişte bani ca să intru cu ei în vorbă: eram curios dacă sunt români. Nu, erau ţigani slovaci. Nu pricepeau româneşte. Au cîntat pentru noi nişte cîntece româneşti, pentru mine  imnul ţiganilor Jelem jelem lungome dromentza dar cînd le-am cerut şi Muro chavo, nu au mai vrut.

    Aşa s-a sfîrşit ziua 1.

    Bratislava 1 Mai , ziua 2

    Dimineaţa, după micul dejun (unul normal, ţinînd seama că o cameră cu două paturi era 50 de euro) a venit Karol să ne ducă la locul mitingului, pe care îl vizitasem deja o seară înainte. Era o piaţă cu o statuie dedicată partizanilor slovaci. Pe lîngă partizanul care se vede în poze, mai erau şi nişte statui de călugăriţe, nu am înţeles prea bine ce era cu ele.

Am ajuns cu vreo zece minute înainte de ora 9, cînd trebuia să înceapă mitingul. Textul recitat de mine se poate vedea aici, filmat de Karol http://www.youtube.com/watch?v=cSlSoqBBTQc

    Se putea şi mai bine, se putea şi mai rău. Eu aş fi vrut mai multă muzică, dar nu eram eu organizatorul. Oricum, organizatorii aduseseră o staţie, două microfoane. S-a început cu imnul comuniştilor slovaci, apoi o doamnă a recitat nişte poezii revoluţionare. A urmat Hrdlicka, preşedintele, care în esenţă a spus că Slovacia se află sub jugul FMI şi că şi-a pierdut independenţa; am urmat eu, apoi delegatul comuniştilor cehi şi preşedintele tineretului comunist slovac, un băiat cu un tricou roşu pe care scria CCCP şi mai era acolo şi secera şi ciocanul. De unde eram vedeam ce se întîmplă în piaţă. Nu am văzut nici un poliţist sau jandarm în uniformă. Erau, număraţi de mine, vreo 150 de persoane – asta e, ce să faci, se putea şi mai bine dacă era un miting comun al stîngii. Dar aşa, au fost numai comuniştii.  S-a încheiat cu Internaţionala şi s-a dat o medalie unui veteran al mişcării. La ora 9 totul s-a terminat. Am mai trecut odată prin piaţă pe la ora 6 seara: mai erau acolo grupuri de oameni care se contraziceau pe diferite teme. Un fel de Hyde Park.

    Apoi Karol ne-a lăsat singuri să ne plimbăm prin oraş. O vreme am mers fără vreo ţintă vizibilă. Am intrat într-un cort unde se făcea reclamă unui sfînt hindus, al cărui nume îmi scapă, sfînt care reuşea să ridice greutăţi impresionante cu ajutorul „forţei spiritului” şi al unui complicat sistem de scripeţi. Apoi am văzut nişte oameni care pichetau Procuratura Generală. Ce e cu voi? Co sie dzieje? O co chodzi? (despre ce e vorba? ). Ei luptau împotriva corupţeie din justiţie. Existau nişte dosare grele ale unor politicieni care trenau de ani de zile. I-am întrebat dacă se poate capitalism fără corupţie – doar uleiul economiei de piaţă este corupţia. Au fost de acord că nu se poate, dar măcar în actualul cadru legislativ se poate face ceva. Le-am urat succes şi ne-am apropiat de Dunăre. Pînă acolo, am mai văzut lume adunată la un miting mai mare ca al nostru: de data asta erau şi poliţişti în uniforme ca să supravegheze mulţimea. Dar nu era politic! Era o defilare cu maşini de epocă, maşini interbelice sau chiar postbelice: o Volgă neagră, un jeep american din vremea războiului diverse tipuri de Skoda...

Am ajuns şi la Dunăre. E acolo un debarcader de unde pleacă vapoare spre Viena. Liviu şi Speranţa au hotărît să mai stea o zi să viziteze Viena şi au cumpărat două bilete – nu cine ştie ce scumpe, cam 20 euro. Îmbarcarea trebuia să fie a doua zi, 2 mai la 9 dimineaţa. Era deja o căldură toridă.   Am băut o cafea pe malul Dunării, chiar în port şi ne-am făcut un plan de turism. A cîştigat ideea Alexandrei de a vizita castelul – aşa numitul Hrad.

    Nu mi-a părut rău. Pe lîngă o pinacotecă cu tablori înfăţişînd diverşi grofi maghiari, majoritatea de autori necunoscuţi, mi-au atras atenţia  două lucruri: o expoziţie cu medalii slovace şi o sală cu Manifestaţia cu lumînări. Medaliile acelea erau date de monseniorul Tiso pentru fapte de vitejie din timpul războiului scurt cu ungurii sau din timpul cruciadei antibolşevice 1941 – 1945. Purtătorii medaliilor aveau toţi uniforme germane, la fel cum astăzi armata română din Afganistan sau Irak poartă uniforme americane. Cel puţin la căşti au început să cam semene. Am văzut şi două medalii din timpul Cehoslovaciei socialiste.

    Al doilea a fost mai interesant. Era vorba de ororile comunismului. O sală întreeagă! Ce am văzut acolo? Uniforme ale poliţiei din vremea „comunismului”, texte multipălicate prin samizdat în slovacă, fotografii cu ororile comise de călăii comunişti împotriva paşnicilor demonstranţi dela manifestaţia cu lumînări. Demonstraţia asta (sviečková demonštrácia) a avut loc la 25 Martie 1988 in Bratislava, şi a fost prima demonstraţie în masă de după 1969 împotriva “regimului comunist” din Cehoslovacia.  Un fel de 15 noiembrie 1987 de la Braşov. Cu deosebirea că demonstraţia a fost organizată de grupuri de dizidenţi romano catolici care voiau libertate religioasă în Cehoslovacia. Să mă bată crucea dacă pricep despre ce e vorba: păi exiata libertate religioasă.

Mai exista şi o biserică secretă, probabil o sectă catolică (cine e curios se poate uita aici (http://books.google.ro/books?id=KeUmrcKpdmEC&pg=PA62&lpg=PA62&dq=secret+church+in+Slovakia&source=bl&ots=Ksk-OLUGBf&sig=bvM8004f96s1_u3S0W-lnXXnack&hl=ro&sa=X&ei=JpSYUbDRM4nYsga-nIGgCA&ved=0CE8Q6AEwBA#v=onepage&q=secret%20church%20in%20Slovakia&f=false)

Manifestaţia a fost organizată de un jucător de hockey emigrat prin Canada, de un avocat  exclus din barou şi de alţi dizidenţi. Cum a fost şi la noi cu Tokes, nu mai puteau românii de dragul unui popă reformat. Oficialii au muşcat momeala: au încercat să împrăştie demonstraţia folosind forţa. Au adus tunuri cu apă şi i-au stropit. Apoi i-ar mai fi şi bătut pe unii. Unii au fost luaţi cu duba şi apoi amendaţi. Crime comuniste!

Prostia se plăteşte. Puteau să îi lase în pace cu lumînările lor şi nu mai aveau cu ce să se laude – organizatorii au mîncat o bună bucată de pine după 1989 pentru “eroismul” lor.

Aşa, ca chestie mi-am adus aminte că în 2003 participam şi eu la o manifestaţie împotriva agresiunii americane din Irak, în faţa Teatrului Naţional. Nefiind autorizată, ne-au luat scurt şi ne-au băgat la dubă unde ne-au amendat. Vizavi de noi erau nişte demonstranţi pro-agresiune, conduşi de Emil Hurezeanu. Pe ăia nu i-a arestat. Poate aveau autorizaţie. Daaa, însă quod licet Jovi non licet bovi. Pe noi ne-au amendat democraţii iar pe lumînărari   bestiile comuniste.

Pe drumul de întoarcere am intrat în diverse biserici să văd care or fi mai dizidente. Într-una se slujea o misă în latineşte. Drăguţ.

Ziua 3. 2 mai 2013.

Dimineaţa soţii Ştefănescu au plecat cu vaporul la Viena iar eu şi Alexandra ne-am  plimbat prin oraş. Am fost la Trznica – aşa se zice la piaţă şi la Lidl şi la o cafenea şi am cumpărat diverse suveniruri. Ploua. După zăpuşeala de dinainte era plăcut. Karol a venit să ne ia pe la 12, la gară trenul cehesc de Budapesta a întîrziat vreo oră. Ploua torenţial deja. Am făcut cunoştinţă cu un tînăr care studiase italiana şi pleca undeva la un masterat. În compartiment am socializat cu o slovacă care lucra în Italia, unde era căsătorită şi care cobora la Nowy Zamek precum şi cu un tip original, turist atipic – la fel ca noi. Tipul era din Trinidad – Tobago, era negricios şi cu o cicatrice pe faţă. M-a întrebat dacă seamănă cu un ţigan şi i-am spus că da. Vizitase Cehia, Slovacia şi se opera la Budapesta pentru cîteva zile. El zicea că îi e frică să vină în România fiindcă acolo, aflase el, ţiganii te omoară pentru organe. I-am spus să nu îi fie frică fiindcă va fi în siguranţă cu aspectul lui – mai ales cu cicatricea. Ce lucra el? Făcea prospecţiuni submarine pentru petrol şi gaze, angajat de Chevron. L-am lămurit cu frumosul că el este o coadă de topor imperialistă şi ne-am despărţit buni prieteni.

La Budapesta, nimic de semnalat. Nu am apucat nici acum să vedem Dunărea fiindcă următorul tren de Bucureşti pleca peste o oră.

Surpriză: un loc la vagonul de dormit luat în bucureşti era 150 lei iar în Budapesta, exact acelaşi tren, locul în vagonul de dormit era 15 euro – de două ori mai iefgtin. Oare de ce?

Eram în compartiment cu o pereche tînără şi drăguţă: doi studenţi, o suedeză şi un neamţ voiau să viziteze România. Nu le era frică de ţiganii care le vor organele.

Şi trenul acesta a întîrziat două ore. Acuma nu mai erau de vină bozgorii cei mîncători de carne de sub şea ci chiar noi, românii. La graniţă a ajuns bine.

Eu şi Florian ne-am simţit foarte bine. Sper că şi doamnele s-au simţit bine şi o să mai facem asemenea excursii atipice.

Gh Zbăganu

13 mai 2013

Cine a inventat shop-urile?

Gh. Zbăganu

Una dintre obsesiile mele de peste 20 de ani este cine a inventat așa numitele “shop-uri”. Nu am reușit să aflu.

Mulți nu știu despre ce este vorba. În majoritatea fostelor țări socialiste era interzis să deții valută altfel decît la bancă și dovedind proveniența ei. Nu existau case de schimb. În schimb existau unele magazine în care nu se putea cumpăra marfă în moneda locului (la noi în lei)  ci numai în valută forte – de regulă dolari sau mărci. 

Am studiat puțin problema și am aflat următoarele:

Prima oară ele au apărut în URSS. Primele shopuri sovietice se numeau Torgsin ( de la торговля с иностранцами = comerț cu străinii). Magazinele astea au fost înființate prin decretul președintelui consiliului de miniștri Viaceslav Molotov la 5 iulie 1931 și desființate pe 1 februarie 1936. Acolo aveau acces toți cetățenii sovietici care aveau acces la valută, aur sau bijuterii. Deci pe vremea lui Stalin. În 1964, în ultimul an al lui Hrușciov, a fost stabilit un lanț de magazine numite Beriozka. Cetățenii sovietici, neavînd dreptul să posede valută, nu erau admiși în aceste magazine. Acolo se găseau produse de import sau din acelea care lipseau din magazine. În Polonia magazinele acestea au fost introduce în 1972 și erau posedate de o bancă de comerț exterior, Pekao. Polonezii le mai numeau Pewex. Oricine avea dolari sau mărci putea cumpăra de acolo produse care nu se găseau în magazinele normale. Haine, electronice, băuturi, țigări.În Bulgaria se numeau Corecom ( Кореком) și au fost înființate în 1956, de Jivkov. Prețurile erau mai mici decît în vest, așa că Bulgaria atrăgea turiști și prin asta. Bulgarii care intrau acolo trebuiau să prezinte dovada de  unde au valuta. Străinii trebuiau să arate pașaportul. 

Chiar și în China a existat un lanț de magazine interzise chinezului obișnuit, pe valută, numite Magazinele prieteniei. În 1991, cînd am fost în China ele încă existau. La hotelul în care am stat în Pekin era un magazine unde nu primeau nici yuani, nici lei (!). Am înțeles că au fost desființate în 1994.

În Cehoslovacia shopurile se numeau Tuzex (de la tuzemský export ) unde nu se accepta coroana cehoslovacă. 

Au existat și în RDG cu numele de Intershop. Lanțul de magazine a fost creat pe vremea lui Walter Ulbricht în 1962 cu scopul de a strînge valută de la turiști și diplomați. Se vindeau aceleași chestii ca și în celelalte țări socialiste: băuturi, țigări, artizanale, suveniruri – toate la prețuri mai mici ca în RFG sau Westberlin. Erau multe, erau chioșcuri chiar în unele stații de metrou ( U-Bahn) din berlin și pe autostrăzi. Era comod pentru turiști fiindcă se accepta orice valută forte, nu numai dolari și mărci. Pînă în 1974 nici dederiștii nu aveau voie să dețină valută, apoi au primit și acest drept. In 1977 Honecker și-a dat seama de pericolul pe care îl prezentau pentru socialism și a vrut să le închidă, darn u a reușit. În 1980 erau 380 magazine Intershop cu profituri de miliarde de mărci. Majoritatea erau echipate cu camere de luat vederi și monitorizate de STASI – Securitatea lor.

Pînă și Cuba a experimentat shopurile între1993 și 2004, la ei li se zicea “magazine pe dolari”.

Numai în România nu am reușit să aflu cînd au apărut ele și a cui a fost idea. Wikipedia zice că au fost înfiinţate la sfârşitul anilor ’60. În 1973 am aflat și eu de existența lor, dar nu am intrat niciodată în vreunul. Eram la mare, la Costinești și mă împrietenisem cu un sirian, student la Petrol și gaze, Mohamed Hikmet (ce o mai face acuma?) . La despărțire mi-a dat un pachet de țigări mentolate, am uitat ce marcă, dar care nu se găseau în tutungerii. L-am întrebat de unde le are și mi-a spus că de la Comturist și că nu se puteau cumpăra decît în dolari. Tot atunci am văzut cum arată o monedă  de 1 DM RFG: căram o navetă de bere împreună cu colegul meu de cameră, să chefuim în ultima seară și a venit un neamț burtos care ne-a luat o sticlă și ne-a dat o marcă.  

Nu știu dacă astăzi mai există țări în care să se permită asemenea magazine.

Bun! Ce rost a avut toată treaba asta?

Avantaje pentru statele socialiste în cauză? Intrau ceva dolari. Nu ar fi intrat și dacă turiștii își schimbau valuta la case de schimb?

    Dezavantaje.

1. Stimularea micii corupții. Prolifera piața neagră. Bișnițarii cu dolari cumpărau diverse obiecte de la shop-uri și le vindeau apoi cetățenilor. Erau mituiți în acest scop turiștii străini – din țări socialiste, dar nu numai. În România ultimilor ani ’80 nu se găsea cafea sau ness decît de la bișnițari.  Nu vorbesc de whisky sau alte prostii (Kent, deodorante și alte cosmetice) cu care se șpăguiau persoanele de care aveai nevoie. 
   
   
2. Hipererevaluarea valutei de aceia care voiau produse care nu se găseau în magazinele obișnuite. În 1989 deja dolarul sărise de 100 lei. Un polonez mi-a oferit 100 de lei/dolar la cumpărare și 130 lei/dolar la vînzare. Salariul mediu era de 3000 lei. Adică un bișnițar de succes și-ar fi putut cumpăra un apartament cu 4 camere în București cu 2000 de dolari! În 1983 am fost la un congres în Polonia. Cu vreo lună înainte de plecare, într-o duminică dimineața, mi-a sunat cineva la ușă. Eră o femeie mititică, grasă, cu o pălărie ciudată în cap care m-a întrebat în englezește dacă nu vreau dolari. Cu cît? 50 lei/dolar. Am cumpărat 10 dolari pe care i-am pitit bine în bagaj. În Polonia se ajunsese la 300 zloți/dolar. Aveam dreptul să schimb 250 lei în zloți (oficial raportul era cam 1:5), la piața neagră polonezii dădeau 8 zloți/leu. Cu doi ani înainte, rata de schimb oficială era cam 1:2 iar bișnițarii dădeau 6 zloți pentru un leu. Ei, și am fost cu un prieten la un magazine Pewex unde mi-am făcut de cap: cu 9 dolari am luat cadouri pentru soție și cu 1 dolar o sticlă de votcă Zubrowka, care nu se găsea la ei în magazine (pe la noi încă se găsea, avea un fir de iarbă înăuntru) și pe care am lichidat-o împreună cu el și cu încă un tovarăș de băutură în seara aceea. Îmi aduc aminte de controversele mele cu diverși indivizi care încercau să mă convingă după 1989 că asta era adevarata paritate a leului. Adică românul cîștiga 30 dolari/lună! Același gen de economiști ne arată ce rău e în Cuba, unde cubanezii cîștigă 20 dolari pe lună.
   
   
3. Umilirea națională. Esticii se simțeau cetățeni de rangul 2. Cum vine asta ca tu, la tine în țară să nu poți intra într-un magazin să îți cumperi ce ai nevoie? Eu neamț, ăla neamț - aici mă refer la DDR - și ăla să poată cumpăra la mine obiecte la care eu nu am acces? Un amărît de student străin – de regulă arab sau negru, aici mă refer la România – să fie curtat de frumoasele anului fiindcă el avea acces la shop? Ce fel de țară e asta care se autodisprețuiește? Fiindcă dacă îți disprețuiești moneda, îți disprețuiești și țara. Greșesc?
   
   
4. Ura împotriva conducătorilor statului. Probabil că ura împotriva “comuniștilor” care te umileau la tine în țară vine și de acolo.    

Nu înțeleg de ce a fost nevoie de prostia asta. Dacă aș fi conspirativist, aș zice că nomkenclatura a conspirat împotriva socialismului folosind shopurile. Era ff simplu ca să existe la fiecare CEC un birou de schimb valutar în care fiecare să poată schimba valuta în lei și gata. Sigur ar fi intrat mai multă valută în conturile statului socialist. Ești în țara Cutare? Foarte bine, aici se face comerț cu moneda Cutare. Și gata, așa cum e acum în toată lumea. Eventual puteau exista exchange offices pe la toate marile magazine.

Îmi aduc aminte de discuțiile mele cu un mare matematician de stînga de la Pittsburg, Pesi Masani. Îmi spunea în 1983: o să vă strivim. Ar trebui ca noi să alergăm după banii voștri, nu voi după ai noștri. Cum puteți avea pretenția că sistemul vostru este superior dacă ne supraevaluați dolarii? Cine are banii are și puterea.

Gheorghiţă Zbăganu , mai 2013

1 Mai muncitoresc la Bratislva

În anul 1889, Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, a cărei principală revendicare a fost ziua de lucru de 8 ore, urmând a fi comemorată prin manifestaţii muncitoreşti. Astăzi când în România majoritatea muncitorilor muncesc pentru patronii lor câte 10-12 ore pe zi, şapte zile din şapte îndurând o exploatare sălbatică şi nemiloasă de 1 Mai nu se mai organizează nimic. Muncitorimea românească este atomizată, de-sindicalizată, demoralizată, incapabilă, din păcate, să se coaguleze într-o mişcare politică care s-o reprezinte şi să-i apere interesele. Pe de altă parte, nici comuniştii români nu au găsit încă calea către mase, către muncitori pentru a sădi în sufletul acestora o conştiinţă de clasă,  pentru a le insufla capacitatea de rezistenţă şi de luptă.

În acest context românesc deloc optimist am primit cu bucurie invitaţia tovarăşului Gheorghiţă Zbăganu de a mă alătura lui pentru a participa împreună cu comuniştii slovaci la un miting organizat de aceştia de 1 Mai la Bratislava, capitala Slovaciei. Urma să ne întâlnim acolo cu Karol Ondrias, un renumit savant bio-fizician slovac, militant comunist, fost deputat din partea Partidului Comunist Slovac, autor a numeroase cărţi în care cu bogate date statistice încearcă să demonstreze prin compararea indicatorilor economici şi prin alte analize faptul că sistemul socialist din Slovacia a fost unul al progresului economic şi social.
De foarte curând a fost editată şi la noi în traducerea profesorului Gheorghiţă Zbăganu cartea lui Karol Ondrias, Crimele capitalismului versus crimele comunismului. Detalii despre această lucrare se găsesc la http://www.pasro.ro/pdf/Karol-Ondrias.pdf

Am pornit, deci, la drum să străbatem cei peste 1,500 de km ce separă Bucureştiul de Bratislava pe calea ferată cu entuziasm şi speranţă. Gheorghiţă Zbăganu a fost însoţit şi de fiica sa Alexandra, o tânără drăguţă şi cuminte dornică de cunoaştere şi aventură. Alexandra a făcut fotografii şi mici filmuleţe ce au meritul  de a surprinde şi oferi privitorului culoarea locală, compoziţia spirituală şi atmosfera ce învăluie oraşul de pe Dunăre. Montajul de mai jos este al Alexandrei.
 

 

Bratislava s-a dovedit a fi un oraş deosebit de cald şi de primitor cu oaspeţii săi. Încă de cum am păşit pe peronul gării din Bratislava am remarcat cu plăcere un aer deosebit de proaspăt şi de curat aşa cum se întâlneşte în oraşele de munte. Ondrias -o gazdă nespus de primitoare şi căruia îi mulţumim şi pe această cale- ne aştepta în gară cu un carton în mână pe care scria cu litere de-o şchioapă Karol Ondrias. Acesta era semnul de recunoaştere convenit dinainte între el şi Gheorghiţă Zbăganu. Cei doi se întâlneau acum pentru prima data. Emoţionantă această întâlnire între un autor şi traducătorul său într-o limbă străină. Încă de la început Karol Ondrias mi-a făcut o impresie plăcută. Este un om înzestrat cu darul de a cuceri. Armele sale sunt sociabilitatea împletită cu o admirabilă modestie, nimic sfidător, nimic arogant, nici măcar vag distant în modul său de a se purta şi de a vorbi. Figura sa rotundă şi jovială exprimă prietenie şi sinceritate. Ondrias respiră aerul unui savant, dar şi al unui patriot comunist preocupat în mod sincer de soarta celor mulţi şi umili, de soarta celor ce trăiesc din munca lor, de problemele şi contradicțiile insurmontabile ale capitalismului global. Ne-a vorbit despre istoria Slovaciei şi despre istoria bogată a mişcării comuniste din Slovacia, despre munca sa de cercetare la Academia Slovacă, despre familia sa şi despre proiectele literare de viitor. În replică Gheorghiţă Zbăganu i-a explicat câteva aspecte ale istoriei noastre, problema Basarabiei, situaţia actuală a mişcării comuniste şi muncitoreşti din România. Zbăganu, care este posesorul unui formidabil talent lingvistic dublat de o memorie fenomenală a cuvintelor şi a construcţiilor sintactice l-a rugat pe Karol Ondrias să-l ajute să-şi ţină discursul la miting în limba slovacă. Acesta i-a tradus discursul din engleză în slovacă, iar Zbăganu l-a memorat absolut uimitor. Mai târziu aveam să aflu că această performanţă i-a fost facilitată de cunoştinţele sale de limbă poloneză.

Am pornit apoi să vizităm oraşul avându-l drept ghid pe Ondrias, mergând din centrul istoric al Bratislavei către Dunăre. L-am întrebat câţi oameni vor fi la miting. În jur de două trei sute de oameni ne-a răspuns. Autorităţile slovace au încercat să saboteze mitingul aprobându-l doar în intervalul orar 9:00-10:00, deci foarte de dimineaţă pentru o zi liberă în care oamenii preferă să se odihnească mai mult şi să iasă în oraş mai târziu, deşi organizatorii solicitaseră aprobare pentru intervalul orar 13:00-14:00. L-am întrebat de ce Partidul Comunist Slovac a obţinut la ultimele alegeri un scor sub 3 procente. Ne-a explicat că oamenii, deşi în majoritate covârşitoare de stânga, nu au vrut să-şi irosească votul votând un partid de stânga relativ mic, aşa că au preferat să voteze cu social-democraţii, un partid mult mai mare. Astfel, populaţia a dorit să dea un vot de blam coaliţiei neo-liberale de dreapta aflată până atunci la putere, deci, ceva similar cu situaţia din România. Ne-a mai spus că numărul relativ mic de participanţi din Bratislava va fi compensat de numărul cu mult mai mare al participanţilor din alte oraşe ale ţării în care comuniştii slovaci organizează acţiuni similare.În Bratislava este un nivel de trai mult mai ridicat decât în restul ţării, deoarece acesta se află la numai 60 de km de Viena şi a devenit noua casă a numeroşi milionari vienezi care s-au mutat aici pentru a plăti impozite mult mai mici decât în Austria. De altfel, ne-a spus că statisticile arată că nivelul de trai din Bratislava este peste media europeană. Am atins malul Dunării, am luat masa şi ne-am întors la hotel. Timpul trecuse pe nesimţite, aşa cum trece întotdeauna când eşti înconjurat de noutăţi şi de oameni minunaţi aşa că se înnoptase dea-binelea. Ne-am retras la culcare,căci a doua zi dimineaţă urma să vină Ondrias să ne ia cu maşina la miting.

Iată sosită şi mult aşteptata zi a mitingului. Cadrul în care urma să se desfăşoare adunarea era un parc din centrul Bratislavei dominat de un grup statuar impresionant atât prin dimensiuni dar şi prin realizare artistică ridicat în cinstea partizanilor antifascişti din cel de al doilea război mondial format din trei personaje înfăţişând în prim plan un partizan înarmat pe al cărui chip tânăr sculptorul aşezase cu măiestrie pe lângă determinare şi hotărâre şi o anume seninătate şi încredere în viitor, vegheat de două femei simbolizând cel mai probabil sprijinul popular de care s-au bucurat partizanii în timpul confruntării armate.

Deşi ora era destul de matinală, pâlcuri, pâlcuri, oamenii soseau către miting. Organizatorii pregăteau staţia de amplificare, se îngrijau de ultimele reglaje, împărţeau manifeste şi cocarde roşii celor prezenţi. În mulţime am remarcat o femeie aflată într-un scaun cu rotile. Dorinţa ei de a fi prezentă la miting m-a mişcat profund. Ora 9:00. Vorbitorii se aliniază pe scenă. Din difuzoare răsună acordurile internaţionalei. Mulţimea ascultă în tăcere cu inimile ticăind. Vorbeşte mai întâi şeful partidului, apoi spikerul adunării îl introduce pe Zbăganu al nostru.



Urmează apoi un vorbitor din partea Partidului Comunist Ceh şi în cele din urmă un tânăr îmbrăcat într-un tricou roşu cu înscrisul CCCP. Lumea aplaudă conectată la cele ce se petrec pe scenă. Acţiunea se termină la fel cum a început în acordurile zguduitoare ale internaţionalei. Rămânem să schimbăm, câteva vorbe şi impresii cu cei prezenţi. Lumea este optimistă şi toţi cei cu care am discutat şi-au exprimat încrederea că printr-o luptă unită şi bine organizată vom progresa fără îndoială. Eroul zile este pentru noi Gheorghiţă Zbăganu, care a vorbit extraordinar. Ne despărţim de prietenii noştri slovaci urându-ne succese reciproce, nu fără o uşoară strângere de inimă, compensată de satisfacţia că prezenţa noastră la Bratislava a fost pentru ei, aşa cum ne-au mărturisit, o bine venită încurajare şi un semn de solidaritate.

Sesizare către IICCMER privind interzicerea simbolurilor comuniste

 

 

 

 

Sesizare

Către domnul Andrei Muraru, Președintele Executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER)

Domnule Muraru,
Am aflat de iniţiativa dv de a propune o lege de interzicere a simbolurilor comuniste şi de pedepsire a negaţioniştilor. Vreau să vă atrag atenţia că:

Există deja o lege

pe baza careia au fost interzise deja zece incercari de inregistrare in tribunal a unui partid comunist, ultima fiind pe 21.02.2013. Este vorba de Legea 51/1991, asa numita Lege a siguranţei naţionale, şi anume Art 3h, pe care am ajuns să îl ştiu pe dinafară, pentru că de aici mi se trage frustrarea de a fi cetăţean al unui stat nedemocratic. Anume:

„Constituie amenintari la adresa sigurantei nationale a Romaniei urmatoarele:
...........
3h) initierea, organizarea, savirsirea sau sprijinirea in orice mod a actiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunista, fascista, legionara sau de orice alta natura, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune in pericol sub orice forma unitatea si integritatea teritoriala a Romaniei, precum si incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept”

Cîteva observaţii:
1. Textul de mai sus poate fi înţeles cu bună credinţă aşa: orice ameninţare la adresa siguranţei naţionale este interzisă. Acţiunile totalitare sau extremiste sunt asemenea ameninţări. Bun. Indiferent de „sorginte”. Dar atunci ar trebui definit ce acţiuni sunt totalitare sau extremiste. Legea nu specifică. Cine anume stabileşte dacă o acţiune e totalitară sau extremistă? Bănuiesc că puterea judecătorească. Pe ce bază? Nu ni se spune. Judecătorii pe care i-am văzut au adus argumentul „sorginţii”. Nu ne interesează ce scrie în statut sau program, dar sunteţi de sorginte comunistă. Dar UDMR? Deşi e separatist, nu e de nici o ameninţare. Dar monarhiştii? Ei nu „periclitează ordinea statului de drept”? Mă refer la Constituţie care zice „ Art 1(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.”

Concluzie. Dacă legea s-ar fi interpretat cu bună credinţă, judecătorul trebuia să demonstreze bazat pe statut, program şi alte acţiuni ale grupurilor care au solicitat înregistrarea lor ca partide comuniste că ele constituie asociaţii extremiste. Or acest lucru a fost imposibil. Judecătorii nu aveau nici o definiţie a extremismului. Mă hazardez eu să dau una „o asociaţie este extremistă dacă acţionează prin violenţă împotriva ordinii statului de drept”. E bună?

2. Legea în cauză este apărută înaintea Constituţiei, votată de Adunarea Constituantă în iunie 1991. Singurul care a avut curajul să i se opună public a fost deputatul PSDR Silviu Şomâcu, care a scandalizat presa vremii declarînd, de la tribuna Adunării, ca el se consideră marxist. Nu numai că este pre-constituţională, dar este şi anticonstituţională. Într-adevăr, Constitutia Romaniei spune:

8(1) Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale.
..........
Despre ce pluralism vorbim dacă se interzice cetăţenilor dreptul la alternativă? Partidele comuniste propun o alternativă socialistă, în care proprietatea asupra marilor mijloace de producţie să fie socială, şi nu privată. Ele reprezintă o ameninţare la adresa siguranţei naţionale? Poate doar la adresa celor care au jefuit ţara. Nici măcar noţiunea de siguranţă naţională nu este clară, la fel ca aceea de „interes naţional”. Poate că un partid comunist va ameninţa vreodată siguranţa magnaţilor şi interlopilor de după 1989, dar aceştia nu reprezintă naţiunea. Sau chiar ei sunt naţiunea?

29(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
......
Comuniştii nu au dreptul la opinie? Din legea respectivă, nu numai organizarea unor partide comuniste este o ameninţare la adresa „siguranţei naţionale”, dar şi cei care o sprijină. Adică aceia care nu cred că e tot una comunismul cu fascismul. Şi cei care au fost pauperizaţi de cei 23 de ani de capitalism.

40(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.
(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale.
La nici unul din procesele la care am asistat (şi au fost vreo 5) judecătorul nu s-a obosit să arate că petentul – cel care se voia a fi înregistrat ca partid communist – ar milita contra acestor lucruri.
Concluzie. Legea Siguranţei Naţionale, este anticonstituţională şi de aceea ar trebui lovită de nulitate.

3. Nu numai că judecătorii s-au bazat pe o lege anticonstituţională – să zicem că nu avea ce face, deşi există Curtea Constituţională, există Preşedintele României, există Avocatul Poporului care puteau semnala aceasta – dar au interpretat-o cu vădită rea voinţă. Au sărit peste epitetele „totalitariste sau extremiste” şi au citit-o, absurd, astfel „ initierea, organizarea, savirsirea sau sprijinirea in orice mod a actiunilor... de sorginte comunista, fascista, legionara sau de orice alta natura (!)”. Aha, acţiunile de orice altă natură sunt ameninţări la Siguranţa Statului...

Multă vreme, mai ales înainte de 1989
am crezut că esenţa democraţiei poate fi găsită într-o maximă atribuită lui Voltaire şi preluată apoi de mulţi alţii, inclusiv de Churchill şi Ion Raţiu: „ Nu sunt de acord cu tine, dar voi lupta pentru ca tu să ai dreptul să îţi spui opinia” . A fost una din multele mele iluzii.
Dumneavoastră conduceţi un institut ştiinţific. Aşa s-ar părea dacă mă uit aici. Nu vă deranjează numele IICMER, care numai ştiinţific nu este? De ce nu ar exista atunci şi un institut de investigare a crimelor capitalismului? Sau altul de investigare a binefacerilor comunismului?
Voi crede că sunteţi un institut ştiinţific, dacă o să vă schimbaţi numele în ceva neutru. Chiar Institutul de investigare a comunismului ar merge, deşi ar fi mai bine „Institutul de istorie recentă”, aşa cum există în alte ţări fost socialiste.
Daţi impresia că marea crimă a „comunismului” este aceea că nu toată lumea este de acord că a fost ceva rău. Chiar dv arătaţi : „Condamnarea comunismului nu a schimbat percepţia publicului asupra vechiului regim, iar efectele sînt mai degrabă simbolice sau greu cuantificabile. Nu foloseşte nimănui să asumăm realizări care nu există doar pentru a bifa un cincinal de împliniri glorioase. În planul interiorizării şi asumării concluziilor raportului, aşa cum arată sondajele realizate de IICCMER, situaţia se înrăutăţeşte continuu, accentuată de criza economică pe care o traversăm.
La mai bine de două decenii de la ultima dictatură, românii cred că viaţa în comunism era în general una lipsită de grijile materiale, cu puţine privaţiuni din registrul libertăţilor. Un român din trei n-a auzit în viaţa lui de lagăre de muncă, de închisori pentru elită sau de colonii de muncă. Gulagul e o ţară străină. Pentru 80% dintre noi, regimul comunist n-ar fi produs suferinţă, iar instalarea acestuia a fost o binefacere pentru ţară. Majoritatea românilor nu doresc interzicerea simbolurilor comuniste şi nu sînt interesaţi de dosarele Securităţii sau de lustraţie”.
Mă rog, aş modifica puţin: toţi românii au auzit de lagărele de muncă, de închisorile pentru „elită” (văd că aşa numiţi în bloc pe condamnaţii politici) dar sunt sătui de propaganda anticomunistă. Aţi reuşit – nu singur, ci împreună cu o întreagă armată de propagandişti – să amestecaţi adevărul cu falsurile în aşa fel încît credibilitatea acestei propagande a devenit neglijabilă. La fel cum era propaganda anticapitalistă în ultimele două decenii de socialism.
Deci sunteţi conştient că majoritatea românilor nu doresc interzicerea „simbolurilor comuniste” şi nu sunt interesaţi de „lustraţie”. Aţi aflat, sunt sigur, şi de recomadările comisiei de la Veneţia care a dat, în fine, dovadă de bun simţ (mai bine mai tîrziu decît niciodată). Iar apropo de lustraţie, e o ciorbă răcită şi reîncălzită periodic de unii politicieni care cred că poate o să le aducă un mic procent la alegeri. Apropo de lustraţie, s-ar putea să fie puţin lustrat chiar Vaclav Klaus – Cehia a fost singura ţară care a dat o asemenea lege (mă rog, din 1997 şi Polonia, dar altfel) cu rezultatul că Partidul Comunist al Cehiei şi Moraviei este a treia forţă din ţară.
Atunci de ce vă asumaţi o asemenea răspundere, de a propune o lege antipopulară? Există o butadă, conform căreia legile bune sunt acelea care pot fi respectate.
Există o explicaţie, dar nu este ştiinţifică. Vreţi să arătaţi că nu luaţi banii contribuabililor degeaba, că faceţi ceva util pentru cei care vă plătesc.
O altă explicaţie, tot neştiinţifică este că plutocraţii care conduc politica (să nu ne amăgim, nu politicienii conduc, ci aceia care îi manevrează) se tem că mişcarea comunistă s-ar putea dezvolta şi cu alte nume. Dar atunci ar terbui să ştie că s-ar putea dezvolta şi cu alte simboluri.
Ce o să faceţi cu noi, cei care ne credem comunişti şi suntem persecutaţi deja de 20 de ani de toate guvernele care s-au perindat prin ţară? Legea Siguranţei naţionale, cea care mă scandalizează pe mine a fost votată în 1991 de Parlamentul condus de marii anticomunişti Dan Marţian şi Alexandru Bîrlădeanu şi promulgată de alt mare anticomunist Ion Iliescu. Sau cu aceia care nu au putut fi comunişti nici înainte de 1989 şi nici după?
Eu v-aş propune altceva. Așa cum apare, inițiativa dv de a interzice simbolurile comuniste este nu numai inutilă, ci chiar imorală. Dacă vreţi să fiţi oameni de ştiinţă, istorici, renunţaţi la aerele de procuror. Într-un „proces al comunismului”, pe lîngă procurori (de care avem slavă Domnului, destui) mai e nevoie şi de avocaţi şi, mai ales, de judecători. Un institut de istorie recentă ar putea avea ultima calitate. Nu unul de investigare a crimelor comunismului.
România, prin interzicerea de facto a comuniştilor, suferă deja de un deficit democratic. Rostul dv. ar fi de a-l micşora, nu de a-l mări.
Primiţi, vă rog, asigurarea consideraţiei mele

Prof. Univ. Dr. Gheorghiţă Zbăganu
gheorghitazbaganu@yahoo.com

Tribunalul Bucuresti respinge legalizarea PCR

Am intrat în posesia justificării respingerii de către Tribunalul Municipiului Bucureşti a cererii formulate de către Petre Ignatencu de înregistrare în registrul partidelor politice a Partidului Comunist Român. Astfel justiţia română zisă "liberă şi democratică" respinge pentru a zecea oară legalizarea Partidului Comunist.
De data aceasta în premieră este invocată voinţa poporului, care acum 23 de ani s-a pronunţat negativ cu privire la regimul comunist pe care judecătoarea Ţuiu îl etichetează cu termenul discutabil de totalitar.

Pagina 1

Pagina 2

Pagina 3

Pagina 4

Această motivare este pe rând reacţionară, sofistică, antidemocratică, falsă şi antimuncitorească. Ea dovedeşte că burghezia se teme de renaşterea mişcării comuniste şi muncitoreşti. Această sentinţă nedreaptă ca şi sistemul social pe care îl apără nu face decât să sublinieze de această dată indirect că lucrurile în România merg din rău în mai rău, că situaţia maselor se înrăutăţeşte pe zi ce trece, că mizeria şi suferinţa acestora ating cote de alarmă ce pot duce la revolte- vezi tragedia Bulgariei cu oameni disperaţi ce se auto-imolează în pieţe-Un al patrulea bulgar s-a autoincendiat din cauza crizei. Patriarhul Neofit face apel la populaţie să renunţe la aceste gesturi de disperare-, că burghezia şi-a pierdut şi calmul şi puterea de persuasiune şi că cuprinsă de panică recurge la măsuri represive.

“Se observă din analiza conţinutului şi Statutului şi Programului petentului că se tinde la restaurarea unui regim a cărui înlăturare s-a dorit de societatea românească, prin actele de sacrificiu săvârşite de membrii acesteia şi în vederea instaurării democraţiei.”

Această frază demnă de Dilema lui Pleşu şi de 22 este pe atât de revoltătoare pe cât este de ridicolă şi de calpă.
Se spune în ea că oamenii au dorit în 1989 democraţie, dar Ţuiu uită să precizeze că au primit în loc de aceasta neo-sclavia capitalului, că din cetăţeni liberi într-o ţară liberă şi independentă au ajuns proletari într-o colonie de mâna a treia a Occidentului.
Spune tot Ţuiu că în 1989 s-a dorit înlăturarea regimului social-politic existent. Fals, fals, fals ! S-a dorit înlăturarea lui Ceauşescu, nu a regimului. Cea mai bună dovadă este alegerea lui Iliescu în mai 1990 cu o majoritate zdrobitoare de 86 %, tocmai pentru că în opinia maselor Iliescu încarna garanţia continuităţii regimului social-politic. Se vorbeşte apoi de acte de sacrificiu, dar se trece sub tăcere faptul acum ştiut şi documentat de numeroase mărturii ale celor implicaţi direct în evenimente, de lucrările a numeroşi istorici că Ceauşescu a fost răsturnat printr-o lovitură de stat planificată şi sprijinită de forţe externe.
Apoi, se trece din nou sub tăcere în mod intenţionat că de la acele evenimente, pe care acum tot mai mulţi le numesc contrarevoluţia din decembrie 1989, au trecut totuşi 23 de ani, deci, o perioadă destul de lungă. Probabil Ţuiu a lipsit de la lecţia despre dialectică şi nu a auzit de maxima lui Heraclit Panta rei şi crede că lucrurile încremenesc pe vecie cum ar vrea burghezia să încremenească. Desigur, nu este aşa. Burghezia a avut posibilitatea să guverneze în tot acest timp şi a făcut-o. În urma sa se întinde şi se lăţeşte tragic un deșert economic, cultural şi social mărginit de o mare de mizerie şi suferinţă. Iată “minunatele” realizări ale regimului aşa-zis “democratic”. Marea, mare majoritate a celor care au ieşit în 1989 pe străzi animaţi de iluzia anticomunismului azi nu s-ar mai urni din case, ba din contră ar ieşi în apărarea proprietăţii şi avuţiei întregului popor, împotriva privatizărilor mincinoase, împotriva injustiţie sociale, împotriva burgheziei, pentru socialism!

Întâlnire cu ambasadorul Republicii Cuba

În centru excelenţa sa doamna Marta C Fajardo Palet

Joi 24 ianuarie a avut loc la sediul PAS din Bucureşti conferinţa ambasadorului Republicii Cuba în ţara noastră excelenţa sa doamna Marta C Fajardo Palet. Excelenţa sa a vorbit celor prezenţi despre situaţia socială şi economică din Cuba, despre importantele realizări ale socialismului cubanez în anumite sectoare de activitate precum cel medical şi turistic, despre noua legislaţie a emigrării ce a intrat în vigoare de la 14 ianuarie 2013 şi care simplifică formalităţile impuse cetăţenilor cubanezi ce doresc să  iasă sau să intre în ţară, despre necesitatea atragerii investiţiilor străine purtătoare de înaltă tehnologie precum şi despre dificultăţile şi greutăţile cu care se confruntă ţara domniei sale în urma impunerii de peste 50 de ani a unei crude şi inumane blocade economice de către SUA. În finalul conferinţei domnia sa a răspuns câtorva întrebări formulate de către public. Momentul s-a încheiat cu o scurtă cuvântare a şefului PAS, Constantin Rotaru, în care acesta şi-a exprimat adeziunea, sprijinul şi simpatia faţă de socialismul cubanez, faţă de realizările sale însemnate, faţă de lupta cubanezilor pentru a-şi conserva suveranitatea şi ordinea socială în faţa agresivităţii imperialismului american, dar şi mâhnirea şi părerea de rău că din păcate după contrarevoluţia din decembrie 1989 la mulţi indicatori sociali, umani şi economici România se află azi mult în urma Cubei.

Student în America

Prietenul nostru Kliment Vorosilov a publicat de curând un interviu cu un student american ce ilustrează elocvent condiţia şi perspectivele tinerilor din clasa muncitoare în Statele Unite, ţară fanion a capitalismului neo-liberal. Cu permisiunea sa reluăm şi noi acest interviu pentru a-l pune la dispoziţia cititorilor noştri

De curând i-am luat un interviu lui Max (Max Samuel Wellbrock-Talley) un tânăr comunist american, folosind sistemul de mesaje instant al Facebook-ului. Max este student în primul an la Kansas State University, majorul său este în inginerie nucleară, iar minorul în limba spaniolă.
Obiectivul interviului este de a vedea cum este să fii un tânăr student în SUA, care sunt presiunile dar și beneficiile de care ai parte. Pentru noi, românii comuniști, SUA nu este țara tuturor posibilităților, ci regatul capitalismului sălbatic.

-Max, pentru noi, comuniștii din România, este interesant să vedem cum este să fii student în SUA, țara capitalismului sălbatic. În socialism, la noi a existat un foarte bun sistem de educație, gratuit. Poți să ne spui câteva lucruri despre facultatea ta, cum ar fi numărul de ani de studiu, taxa anuală, ce este un major și un minor și care este modalitatea prin care tu îți acoperi taxa anuală de studiu?

-Kliment, în SUA sunt două tipuri de universități: publice și private. Cele publice sunt subvenționate de către stat, în timp ce cele private nu beneficiază de nicio subvenție. Ambele sunt însă foarte scumpe. Universitatea mea nu este considerată printre cele mai scumpe. Facultatea mea costă în jur de 14.000 USD pe an, în timp ce una similară din privat costă între 20.000 și 60.000 USD pe an.

Un major este ceea ce ai ales ca obiect principal de studiu, este ceea ce te plasează într-o anumită facultate din cadrul universității. Ingineria nucleară mă plasează în cadrul Facultății de Inginerie, cu un program destul de puțin flexibil, ce conține cursuri de inginerie mecanică și nucleară. Un minor deși se aseamănă cu majorul, este ceva adițional acestuia, fiind guvernat de reguli diferite. În cazul meu, trebuie să ating 120 de credite pentru major – ingineria nucleară, și 30 pentru minor – limba spaniolă, ceea ce îmi va oferi o diplomă care spune că sunt calificat în inginerie mecanică și nucleară, în limba engleză dar și în spaniolă.

Cele mai multe dintre disciplinele de major necesită patru ani de studii, separați în 8 semestre (un semestru mă costă 7.000 de USD). Majorul meu, fiind mai complex decât unul în științe politice, durează 5 ani. Doctorii și avocații au o situație mai specială, ei trebuie să-și ia licența, apoi să dea un examen de admitere, să mai facă încă trei sau patru ani la o instituție de studii specializată, apoi să dea un examen de calificare pentru statul în care vor lucra (sunt examene diferite pentru fiecare stat, unul pentru Kansas, altul pentru California etc.). Costul unui an de studiu pleacă în acest caz de la 20.000 USD în sus.

Pentru a-şi plătii studiile, unii studenţi capătă o bursă, bani ce provin în principiu din donaţii din sfera privată. Însă marea majoritate a studenţilor nu sunt aşa norocoşi. O parte dintre aceştia din urmă reuşesc să obţină credit pentru studii unde dobânda este acoperită de autorităţi pe perioada studiilor. Alţi, cum este şi cazul meu, recurg la credite private unde dobânda fluctuează în funcţie de piaţă. Eu, de exemplu, am luat cu împrumut o primă tranşă de 5.500 USD pentru primul semestru, cu o dobândă de 12,625%. Cu tot cu taxe, voi ajunge să plătesc pentru primul an cam 15.000 USD.

În SUA s-a ajuns la situaţia când şi în cazul unui venit important pe gospodărie, cea mai mare parte a acestuia să se ducă la bănci, pentru a se plăti creditele. Voi absolvi având ceva deprinderi şi o bucată de hârtie ca diplomă, dar şi cu aproape 80.000 USD datorie, la care se adaugă taxele şi dobânda.

-Max, dacă ne luăm numai după ce ne-ai spus până acum, pare că SUA este o societate a naibii de nedreaptă, a avea o datorie de 80.000 USD la sfârşitul facultăţii, după 5 ani de studii, pare ceva îngrozitor. Mă simt atunci obligat să te întreb şi alte lucruri. Care sunt şansele ca să găseşti o slujbă bună la sfârşitul facultăţii? Cam care ar fi salariul tău în acest caz şi, în funcţie de asta, cât timp crezi că ţi-ar lua ca să plăteşti toată datoria? Poţi să ne spui pe scurt cum vezi tu situaţia poverii reprezentată de plata împrumutului pentru studiile universitare pentru americanul mediu? Apropo, Kansas State University în proprietatea cui se află?

-Slujba depinde în mod firesc de ceea ce ai studiat în colegiu. Pentru un inginer cu specialitatea mea, care tocmai a ieşit de pe băncile facultăţii, şansele de a obţine o slujbă plătită între 3.500 şi 5.000 USD pe lună la început sunt destul de mari. Dacă însă ai terminat, de exemplu, Istoria, cu drept de predare pentru clasele V-VIII, este mult mai dificil să-ţi găseşti o slujbă, şansele scăzând şi mai mult dacă este vorba de o slujbă bine plătită. Cred că societatea americană , aşa cum este ea construită, este împotriva manifestării în practică a pasiunii de care este animat cineva. Costul ridicat limitează ceea ce tu poţi alege pentru studiu. Cel mai uşor şi mai ieftin este să alegi ceva de studiu şi să te ţii de acel ceva, chiar dacă tu vei urî acel ceva şi apoi cariera pe care o vei avea, urmare a studiilor respective. Dacă în următorii ani de studiu voi ajunge la concluzia că nu îmi place ceea ce fac şi mă hotărăsc să fac altceva, atunci asta mă va costa 7.000 USD pentru fiecare dintre semestrele de studii pe care deja le-am urmat.

Însă, pentru marea majoritate a absolvenţilor lucrurile se complică şi mai mult după terminarea studiilor. Cheltuielile aferente unui apartament sau unei case sunt deseori prea mari pentru un absolvent deja îndatorat. De când a avea o maşină în America a devenit la fel de important ca a avea o casă, şi deoarece nu poţi pune deoparte destui bani pentru casă şi maşină din noua slujbă, având de plătit creditul pentru studii, asta înseamnă că vei fi nevoit să recurgi la credite suplimentare, care depăşesc deseori 200.000 USD, la care se adaugă suma aferentă taxelor şi dobânzii, suma totală adăugându-se creditului iniţial, pentru studii. Şi, bineînţeles, trebuie să mai ai bani şi ca să mănânci şi să te îmbraci, pentru doctor. A avea o familie devine mai scump cu fiecare copil pe care îl aduci pe lume - singurul beneficiu fiscal când ai copii este că ai o reducere mică de taxe pentru fiecare dintre copii. Astfel, un american, un el sau o ea, ajunge până la 30 de ani să fie înglodat în datorii, datorii care nu mai pot fi plătite.

Până la urmă, lucrul acesta, cu imposibilitatea de a-ţi plăti datoriile, devine regula.
Cu nunţile şi înmormântările costând mii de USD, când cineva moare, nu este neobişnuit ca toate lucrurile să fie vândute, pentru a se plăti ceea ce decedatul mai avea de plătit. Iar dacă tot nu se acoperă datoria, aceasta de cele mai multe ori va trece către descendenţi. În loc să lase ceva copiilor după moarte, americanii au ajuns să moară lăsând numai datorii generaţiei următoare.

Situaţia menţionată este un motiv deosebit de îngrijorare pentru mine. Ştiu că voi avea o datorie imensă. Cea mai bună şansă de a o plăti ar fi ca după absolvire să mă înrolez în Armată, pentru 5 ani de serviciu militar într-un teatru de operaţiuni. Apoi trebuie să văd ce voi face cu creditul bunicii. Dacă nu va fi plătit, vom pierde casa familiei, cea care ar trebui să-mi revină mie. În acest caz, va trebui să mă împrumut şi pentru o casă. Apoi mai este chestiunea maşinii, care urmează să mă coste 10.000 USD pentru modelul care îmi place. Toate acestea cu puţine posibilităţi de a câştiga bani pentru a plăti datoriile şi cu ameninţarea deasupra capului că pot pierde totul dacă nu voi plăti cea mai mare parte a datoriei. Dacă, de exemplu, ajung în situaţia de a nu mai putea plăti datoria pentru studii, aceasta trece automat la părinţii mei.

Kansas State University aparţine statului Kansas, că tot m-ai întrebat de asta. Este o instituţie publică administrată de executivul statului Kansas.

-Max, vrei să transmiţi ceva comuniştilor din România?

-Da, bineînţeles. Doresc să transmit tovarăşilor din România calde salutări tovărăşeşti şi mult succes în lupta împotriva Imperialismului, pentru socialism şi o viaţă bună oferită clasei muncitoare!

-Mulţumesc, Max. Toate cele bune!

Procesul procesului lui Ceauşescu şi altele.

În această iarnă a avut loc un eveniment "artistic" ce merită cu prisosinţă menţionat. În centru său se află artistul şi profesorul ieşean  Dan Acostioaei. Acesta a făcut cunoscut şi popularizat prin intermediul unei expoziţii ce a avut loc între 13.10 – 11.11.2012 şi a unei publicaţii numită Vector – cercetare critică în context dosarul unui proces imaginar ce ar fi avut loc potrivit artistului între anii 1997-1999.

 "Lucrarea investighează un eveniment real, procesul cuplului Ceauşescu din 25 decembrie 1989, şi creează un eveniment fictiv, procesul celor care au înscenat procesul original, proiectat retroactiv între 1997-1999", scrie Critic Atac referindu-se la acest lucru.
Actul de justiţie, adică condamnarea asasinilor lui Ceauşescu la ani grei de detenţie, ce ar fi trebuit să aibă loc într-o lume al cărui sens moral n-ar fi fost deturnat de absurdul alienant al existenţei de zi de zi într-o ordine capitalistă din ce în ce mai cinică şi mai barbară, dar fireşte n-a avut, s-a materializat în procesul imaginar creat de artist. Astfel setea de dreptate a românilor, mai cu seamă a claselor populare major dezavantajate de noua ordine economică şi politică instaurată după 1989, a fost măcar în acest fel inedit satisfăcută întru-câtva.Îl felicităm pe această cale pe Dan Acostioaei care şi-a asumat un gest politic curajos şi important pentru care suntem siguri îşi va face mulţi duşmani şi neprieteni.
Evenimentul a fost reflectat şi pe blogul profesorului Valeriu Stănescu, prietenul şi colaboratorul nostru spre care linkul ce-i subliniază numele vă invită.
Demersul lui Dan Acostioaei precum şi remarcile şi reflexiile unor prieteni cum ar fi Romeo Anghelache cunoscut în mediile de stânga sub pseudonimul humanist cu care combate în tranşeele luptelor ideologice declanşate de grupul Critic Atac, dar nu numai, m-au determinat la următoarele reflecţii cu privire la Nicolae Ceauşescu şi la contextualizarea sa istorică.

E limpede pentru foarte multă lume că Ceauşescu a greşit din punct de vedere politic, putem spune că a greşit grav chiar, dar plata pentru erorile sale a fost mult prea mare şi prea crudă. Nu trebuie să omitem că Ceauşescu nu poartă numai o vină individuală, Ceauşescu este exponentul unei vine colective ce poate fi subsumată în primul rând laşităţii, abandonului şi descompunerii morale a Partidului Comunist Român. Lucian Radu Stanciu spunea şi nu era foarte departe de adevăr că Ceauşescu a fost expresia schizofreniei laşe a unui întreg popor care îl aplauda frenetic la manifestări şi îl înjura acasă. Ceauşescu are o vină, asta e sigur, dar o vină au şi cei care fiind alături de el, în cele mai înalte funcţii de partid şi de stat, nu au avut demnitatea să se ridice în picioare şi să-i spună în faţă: Tovarăşe Ceauşescu sunteţi pe o line greşită, ce faceţi dvs. nu este în interesul României şi al socialismului. În anii care s-au scurs de la asasinarea lui Ceauşescu până acum s-au făcut publice o seamă de cărţi de memorii şi amintiri ale liderilor politici din anturajul şi apropierea lui Ceauşescu. Dintre acestea simt nevoia să le amintesc pe cele ale lui Ştefan Andrei şi Silviu Curticeanu, s-au scris de bună seamă şi altele. M-am oprit la acestea două pentru că le am mai proaspete în memorie. Citindu-le îţi vine să verşi când vezi atâta vasalitate, laşitate, oportunism şi carierism de cea mai joasă speţă. Întrebat de ce nu s-a opus la nici un proiect al lui Ceauşescu câtă vreme a fost în Biroul Politic Executiv Ştefan Andrei răspunde stupefiant că s-a temut că Ceauşescu i-ar fi luat funcţia, l-ar fi dat afară din casa din Primăverii şi nu era sigur dacă s-ar mai fi putut întoarce la vechea sa catedră universitară. Grija cea mai mare a pupincuristului Ştefan Andrei nu a fost soarta socialismului sau a poporului din care făcea parte şi care-l înzestrase cu înalte demnităţi, ci "vila de serviciu" din Primăverii pentru care era în stare de orice slugărnicie. Silviu Curticeanu, şeful de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, recurge la o metaforă pentru a-şi explica obedienţa. Ei, demnitarii, erau ca nişte mateloţi înlănţuiţi de puntea vasului al cărui căpitan nesăbuit era Ceauşescu, pentru că Ceauşescu nu le dădea voie să demisioneze. Dar şi-a înaintat cineva vreo demisie? Nimeni! În aceste condiţii vina lui Ceauşescu se diluează, devine străvezie. Nu mai poţi fi singur cine pe cine folosea. Ceauşescu se folosea de cei din conducerea partidului pentru a-şi exercita dictatura sau aceştia se foloseau de Ceauşescu ca de un paravan în spatele căruia puteau să beneficieze de privilegii feudale?

Apoi nu trebuie să uităm, nu avem voie să o facem, inamicul intern, coloana a cincea a duşmanilor socialismului ce acţiona din interiorul partidului şi al statului. Aceşti oameni nu aveau decât un singur ţel pe care şi-l urmăreau cu o perseverenţa diabolică: restaurarea capitalismului prin compromiterea definitivă a socialismului. Ei au contribuit la stimularea orgoliului lui Nicolae Ceauşescu, şi-au adus aportul otrăvit la întărirea până la insuportabil şi grotesc al cultului personalităţii, l-au împins pe vanitosul şi ambiţiosul Ceauşescu în braţele de sirenă ale FMI, pe drumul spargerii unităţii lagărului socialist în numele unei independenţe greşit înţelese şi pe calea unor proiecte care depăşeau resursele şi capacităţile ţării. Aceştia nu sunt puţini, ci extrem de mulţi, incredibil de mulţi.

Acum la 23 de ani de la evenimentele din 1989 distanţarea istorică ne permite o judecare mult mai nuanţată şi obiectivă a fenomenului Ceauşescu, pentru că un răstimp atât de lung pune surdină patimilor sau resentimentelor. Un merit deosebit aparţine lui Andrei Ujică care, deşi nu face altceva decât să juxtapună fragmente din jurnalele de actualităţi ale vremii, cu a sa Autobiografie a lui Nicolae Ceauşescu reuşeşte să-l plaseze pe Nicolae Ceauşescu în fluxul istoriei “aşa cum a fost”. Filmul său este un bun punct de plecare într-o analiză obiectivă a regimului Ceauşescu. Recomand tuturor vizionarea acestui film.

Pentru a ne elibera de Ceauşescu acesta trebuie criticat dinspre stânga, din acest punct de vedere el a fost un revizionist sui-generis al marxismului, mai repede decât un hruşciovist în sensul pe care Enver Hoxha l-a dat acestui cuvânt în lucrarea sa Hruşcioviştii. Ceauşescu a fost un naţionalist ardent, un protocronist al românismului şi al dacismului, care a lăsat impresia înlocuirii marxismul cu o ideologie mitică a superiorității naţionale ce şi-ar fi avut originile în epoca regelui dacic Burebista, ar fi traversat istoria evului mediu materializându-se în marii voievozi medievali ai neamului şi s-ar fi continuat în epoca contemporană cu el însuşi. Desigur, această viziune asupra istoriei pe atât de naivă pe atât de ridicolă era susţinută de nume grele din peisajul academic românesc, care i-au întors spatele lui Ceauşescu imediat după căderea sa. Meditând la caracterul josnic al acestor intelectuali care l-au sprijinit pe Ceauşescu şi i-au hrănit deviaţiile ideologice în schimbul funcţiilor şi sinecurilor academice fără nici cea mai vagă urmă de demnitate profesională nu poţi să nu-i dai dreptate lui Ceauşescu care la rândul său îi dispreţuia şi îi ţinea sub papuc. Nici nu meritau altceva. Cu toate astea orice critică onestă a lui Ceauşescu are datoria să sublinieze şi marile sale realizări, căci ele au fost şi nu pot fi contestate de nimeni. Nu este scopul meu să le enumăr acum, dar nu pot să trec mai departe fără să menţionez cel puţin numărul uriaş de locuinţe construite în timpul său şi morişca funcţională a sistemului învăţământ-industrie ce a produs prin forţe proprii lucruri ce azi ne sunt complet inaccesibile cum ar fi metroul bucureştean, canalul Dunăre-Marea Neagră, sistemul naţional de hidrocentrale, nenumărate construcţii civile şi industriale, drumuri, căi ferate şi altele şi altele.

Ceauşescu trebuie apoi judecat având în minte două criterii. În raport cu cei ce i-au urmat şi în raport cu istoria şi orizontul comunismului. Dacă îl comparăm cu cei ce l-au succedat, Ion Iliescu- trădător al clasei muncitoare, al socialismului şi al ţării, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, ambii agenţi şi lachei jalnici ai imperialismului vestic, Ceauşescu ne apare ca fiind o personalitate politică şi istorică cu mult superioară, angajată sincer şi deplin în lupta pentru propăşirea României.

În raport cu istoria şi idealul comunist Ceauşescu se înscrie în curentul mai larg al hruşciovismului, care a însemnat mulţi paşi înapoi faţă de iluştrii fondatori ai sistemului comunist mondial şi chiar poarta din spate ce i-a fost deschisă capitalismului prin prostie, neglijenţă şi trădare. Privit sub prisma orizontului comunismului Ceauşescu a însemnat un regres faţă de epoca anterioară lui, cu certitudine. Dacă la moartea lui Gheorghiu Dej clasele populare au fost în mod sincer marcate de tristeţe şi compasiune pentru cel dispărut, nu se poate nega starea de eliberare şi bucurie pe care masele au resimţit-o la prăbuşirea lui Ceauşescu. Dar, atenție!, Ceauşescu este singurul care a plătit cu viaţa sa şi a familiei sale greşelile comise.

În problema dacă Ceauşescu a acţionat sau nu în favoarea clasei muncitoare ca reprezentant legitim al său rămâne să ne întrebăm dacă crearea unei industrii naţionale româneşti-în pofida acţiunilor de sabotare prin orice mijloace a pieţelor şi a accesului la materii prime ale imperialismului vestic-, este sau nu în interesul clasei muncitoare ? Fireşte, credem noi, că idealul punerii pe picioare a unei industrii naţionale este în avantajul clasei muncitoare, care are astfel unde muncii şi o sursă de venituri ce-i poate conferi un trai demn, dar acest ideal intră în conflict deschis cu interesele politice şi economice ale imperialismului vestic, care nu are nevoie de concurenţă, ci de pieţe de desfacere şi bazine ieftine de forţă de muncă. Putem vedea astăzi la ce chin, umilinţă şi suferinţă perpetuă se reduce viaţa claselor populare în lipsa unei astfel de industrii. E deci oare Ceauşescu vinovat că a încercat în pofida marilor obstacole şi oprelişti ce i s-au pus în cale din exterior şi din interior îndeplinirea “misiunii istorice” de crearea unei industrii româneşti, misiune, ce dacă este să fim drepţi, ar fi trebuit să revină burgheziei oligarhice interbelice, care nu a mişcat nici un deget în acest sens, deşi îşi arogă azi cu neruşinare merite “istorice” inexistente.

Concluzie: Ceauşescu este vinovat de politica pe care a dus-o, dar nu singurul vinovat, pentru a fi depăşit (asimilat) în mod dialectic trebuie criticat dinspre stânga cu menţionarea de fiecare dată în mod onest şi a marilor sale realizări.

Lansare de carte a editurii Tact la dezbaterea Critic Atac

Andrei State, Veronica Lazăr, Ciprian Şulea, Costi Rogozanu

Joi 22 noiembrie a aut loc în Bucureşti dezbaterea organizată  de grupul Critic Atac cu tema: Avem alegeri ? Ce zice stânga. Cu această ocazie a fost lansată sub redacţia lui Andrei State colecţia de carte intitulată Polemos a editurii Tact din Cluj, editură preocupată printre altele, şi pentru care ne exprimăm pe această cale aprecierile, şi de problemele teoretice ale stângii anticapitaliste .Cărţile cu care a debutat mai sus amintita colecţie şi pe care le recomand la rândul meu cu căldură cititorilor acestui blog sunt:


1. Noam Chomsky, Michel Foucault, Despre natura umană
2. Judith Butler, Ernesto Laclau, Slavoj Zizek, Despre contingenţă, hegemonie, universalitate
3. Seyla Benhabib, Judith Butler, Drucilla Cornell, Nancy Fraser, Despre feminismul politic
4. Alain Badiou, Alain Finkielkraut, Explicaţia
5. Alan Carling, Ellen Meiksins Wood, Despre marxismul analitic şi marxismul politic
6. Nicos Poulantzas, Ralph Miliband, Ernesto Laclau, Despre statul capitalist
7. Axel Honneth, Nancy Fraser, Despre redistribuire şi recunoaştere
8. Jurgen Habermas, John Rawls, Despre liberalismul politic

În cadrul dezbaterii conduse şi moderate de Costi Rogozanu s-a subliniat ideea că stânga autentică nu este reprezentată de nici o formaţiune politică prezentă pe scena electorală. Un moment interesant l-a constituit intervenţia lui Kliment Voroşilov care în scurta alocuţiune rostită celor prezenţi a susţinut punctul de vedere că o astfel de formaţiune există, are un candidat în Bucureşti pentru senat în persoana lui Lucian Sârbu şi că se numeşte PAS, Partidul Alianţa Socialistă. Acest partid, a spus el, este unul autentic de stânga care în 2010 a depus în justiţie o cerere pentru schimbarea denumirii sale în Partidul Comunist Român, cerere bineînţeles respinsă şi care acum a ajuns pe masa CEDO. Acest mic partid care din cauza strâmtorării financiare a membrilor săi proveniţi în special din zona muncitorească nu a reuşit să mobilizeze candidaţi în toate colegiile electorale este în pericol de desfiinţare, conform legii electorale curente, dacă nu întruneşte la actualul scrutin 50.000 de voturi. În consecinţă a cerut audienţei sprijinirea acestui partid. Intervenţia sa a fost aplaudată.

Mai consemnez aici şi cele spuse de profesorului Claude Karnoouh, care a subliniat că probleme  cu adevărat importante pentru stânga cum ar fi obedienţa României faţă de NATO şi imperialismul american, participarea României la războiul imperialist din Afganistan, instalarea scutului american antirachetă la Deveselu, achiziționarea de avioane de vânătoare F-16 în condiţiile în care se închid spitale şi şcoli  lipsesc total din discursurile candidaţilor aşa numitei stângi PSD-iste, care poate fi socotită orice numai stânga nu.

Costi Rogozanu a avansat printre altele şi ideea, care merită luată în seamă, că stânga autentică îşi poate căuta un bazin de sprijin şi în cadrul masei corporatiştilor aflaţi astăzi într.un moment de confuzie cu privire la opţiunile şi statutul lor, criza economică aducându-i mai aproape de condiţia proletară şi depărtându-i din ce în ce mai mult de cea burgheză.

Seara s-a încheiat cu ceai verde, bere, discuţii amicale de la om la om într-o atmosferă destinsă şi prietenească, toate învăluite într-o muzică de calitate cântată live de o atrăgătoare chitaristă.