Cătușe înainte de pâine.

Pentru mine un lucru este cert: Ocuparea cvasi-totală a economiei românești de către capitalul străin a făcut ca sursele legitime de înavuțire să scadă dramatic pentru așa zisa elită politico-economico-culturală a României. Dispariția izvoarelor legitime de bogăție i-a determinat pe respectivii pomeniți mai sus să se alimenteze în continuare, de obrazul subțire cu cheltuială se ține, din surse ilegitime, deci prin încălcarea legilor.

Dar acest lucru nu mai este acum tolerabil de către opinia publică, cum era în primele două decenii de la 1989. Asistăm la o luptă între middelclass-ul schizofrenic tot mai presat de capitalul străin și forțat de către acesta să își ajusteze în jos speranțele și așteptările legat de un trai ușor la care a visat și visează middellclass-ul dintotdeauna și elitele unei societăți tot mai adînc colonizate și aservite imperialismului Vestic. Trăim un timp al scadențelor.

Brexit

Cît de naiv poate să fie cineva să creadă că UE se vrea sau s-a vrut vreodată o structură democratică? Cum să fie România egală cu Marea Britanie de exemplu, cînd noi cerșim pur și simplu să vină investitorii lui pește din Vest și să ne lase să-i ștergem la cur pe aceiași vestici. Am avut noi imperiu colonial? Avem noi cea mai mică fărîmă de industrie proprie, noi care am fost colonie de cînd ne știm cu excepția intervalului 1947-1989 în timpul regimului muncitoresc? Cum să venim noi acum și să cerem egalitatea popoarelor din UE? Pe ce baze? Cum să fie egale popoarele care sunt formate din cetățeni cînd înșiși cetățenii UE sunt profund divizați de faliile de clasă. O Uniune Europeană pe baze capitaliste nu poate arăta altfel decît cea de acum cu discrepanțe economice uriașe între Nord și Sud, între Vest și Est.

Uniunea Europeană este de fapt o structură imperialistă formată în jurul unui nucleu compus din Franța, Marea Britanie și Germania al cărui scop a fost și este exploatarea mai lesne a periferiilor. Restul este ideologie. Cu Marea Britanie în Uniune sau în afara ei, lucrurile rămîn la fel pentru că exploatarea periferiilor imperiului Occidental trebuie să continue, va continua în logica imuabilă a capitalismului pînă la sfîrșitul istoriei.

La moartea lui Vadim

Multe din meritele personale ale lui Vadim s-au risipit de-a lungul vieții sale pentru că nu a fost comunist. De ce? Pentru că numai și numai comunismul este singura cale de luptă rațională cu nedreptățile lumii, numai și numai comunismul identifică științific metodele și mijloacele ridicării omului.Vadim a rătăcit pe alte căi, a încurcat drumurile și în final a eșuat.

Vadim a învățat și a asimilat multe de la mentorul său spiritual Eugen Barbu, cu excepția comunismului. A crezut în mod eronat că creștinismul poate ține loc și de comunism. A crezut că creștinismul mai respiră încă ceva din seva începuturilor sale emancipatoare, dar s-a înșelat. A crezut că creștinismul mai poartă cu sine revolta contra asupririi sociale cu care a animat popoarele antichității, dar nu este așa.

A crezut că naționalismul drapat în veșminte burgheze poate salva România.

Ce n-a înțeles din păcate Vadim, fie-i țărîna ușoară,-gîndul că Vadim nu mai e îmi provoacă un gol și o durere aproape fizică- e faptul că nu România trebuie salvată, ci cei care trăiesc din sudoarea muncii proprii în România și oriunde trebuiesc salvați, pentru aceștia trebuie luptat.

România în sensul la care se referea Vadim cu atîta patos nu înseamnă nimic altceva decît clasa burgheză în frunte cu oligarhia conducătoare și care dacă ar fi să piară odată cu România, pagubă-n ciuperci! Bietul Vadim visa la independența pierdută a României, dar burghezia românească mercantilă și nedemnă nici nu merită să fie independentă și nici nu aspiră la independență.

Lupta trebuie dată pentru salvarea și propășirea clasei muncitoare, acest lucru dacă l-ar fi înțeles și simțit Vadim l-ar fi propulsat pe un piedestal cu mult mai înalt în conștiința posterității.

Reflecții despre socialism

Cred că eșecul socialismului s-a datorat în primul rînd factorului subiectiv și în al doilea rînd celui obiectiv.

Este de înțeles de ce economiile socialiste bazate pe planificare și proprietate socialistă nu au ajuns din urmă economiile vestice, primelor lipsindu-le coloniile și neo-coloniile pe care să le exploateze. Dacă blocul socialist ar fi avut o Africă și o Asie la dispoziție pe care să le spolieze, sute milioane de oameni care să lucreze cu un dolar pe zi în beneficiul său sunt sigur că alta era situația. Apoi le-a lipsit și piața Vestică închisă în mod premeditat produselor din Estul socialist. Nu este adevărat că acestea nu corespundeau calitativ exigențelor Vestului, aceasta este propagandă, dovadă stau mărfurile asiatice, chinezești și turcești, de foarte proastă calitate pe care le vedem pretutindeni.

Dar factorul subiectiv a fost decisiv, clasa muncitoare nu a înțeles că sistemul capitalist vizează în primul rînd tocmai stoarcerea ca pe o lămîie a clasei muncitoare din țările periferice, că sistemul capitalist se opune direct prosperității clasei muncitoare, că în sistemul capitalist a trăi din muncă este un statut mizerabil. Dacă ar fi interiorizat cele de mai sus, clasa muncitoare ar fi ajuns la concluzia justă că este cu mult mai preferabil pentru ea socialismul așa cum era, cu posibilități multiple de îmbunătățire și democratizare decît actualul capitalism cu legile lui tiranice de producție și comercializare a mărfurilor.

Cu alte cuvinte dacă clasa muncitoare ar fi înțeles că Legea mărfii este cea mai cumplită tiranie, pentru că este abstractă și impersonală, s-ar fi mulțumit cu legile socialismului.

Nu sunt de acord cu teza  unora care reproșează socialismului lipsa spiritului inovativ în economie și care cred că acesta și-ar găsi un teren mai fertil în capitalism.

Inovația tehnologică nu pornește în capitalism dintr-o superioritate structurală, ci din acumularea uriașă de capitaluri financiare speculative în Vest, care permite finanțarea unor afaceri riscante bazate pe inovație tehnică. Dacă din o sută de plasamente în start-up-uri bazate pe idei novative unul explodează atunci investitorul are profit, dacă cad toate pierderea raportată la volumul capitalului e nesemnificativă.

Capitalism este și în România, nu?, dar aici de ce nu avem inovații? Cum se explică faptul că companiile mari se nasc numai în SUA și Europa de Vest. Un Google sau un Microsoft nu se poate naște în Peru de exemplu, pentru că acolo niciodată nu ar găsi finanțare.

Nu este adevărat că în socialism nu a existat inovație. Mărturie stau zecile de mii de brevetele de invenție acordate de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci în anii socialismului. Și mai este, ceva în socialism erau foarte multe institute de cercetări, fiecare ramură industrială își avea institutul său și chiar făceau cercetare, cei care au lucrat acolo pot depune mărturie.

Socialismul nu este, așa cum cred unii, un sistem miraculos care odată implementat aduce cu el pe pămînt Împărăția lui Hristos. Nu poți surmonta în cadrul socialismului decalaje economice vechi de sute de ani. Nu poți smulge din ghearele Vestului imperiul său colonial. Nu trebuie să ne așteptăm ca o țară socialistă să depășească economic marile puteri ale Vestului, dar trebuie să ne așteptăm ca într-o țară socialistă să vedem o clasă muncitoare emancipată, care încearcă să-și croiască o viață mai bună luîndu-și destinul în propriile mîini fără stăpîni, fără patroni, fără burghezie.

Raiul capitalist interbelic

Comentariu făcut la acuzația că sistemul capitalist e democratic și comuniștii ar fi distrus democrația:

" George Dimcica iți repet încă o data, ție și altor naivi spălați pe creier de propagandă! La venirea sovieticilor, toți comuniștii erau în pușcării, pe motive politice bă!!! In pușcării, în ocne la munca silnică!
 
Capitaliștii aia democrați pe care i au înlocuit comuniștii au reușit în nici 30 de ani sa tragă de 3 ori în popor, o data în 1907 omorând peste 11 mii de oameni și încarcerând încă câteva mii, după care le-au dat câte un petec de pământ cu care să facă agricultura de subzistență, petecul ăla cu care bunicii voștri și ai mei au intrat la colectiv cu forța. Petecul ala i-ar fi ținut în sărăcie și înapoiere pentru încă câteva generații, ca apoi pământul să se comaseze oricum din nou în câteva mâini, adică cam ce se întâmpla acum!

De asta s-a făcut bă colectivizarea ca să comaseze pământul în loturi mari, să se facă agricultura eficienta, țăranilor nu li s-a luat nimic, defapt în schimbul unui petec pe care oricum l-ar fi pierdut în câteva generații majoritatea, li s-a dat în proprietate tot pământul țării, la comun cu ceilalți. Eu înțeleg ca bunicii mei erau prea înapoiați și prosti pentru a înțelege asta, suferiseră generație după generație ca nu avuseseră pământ și pe când primiseră un petec de pământ în sfârșit pentru care au tras cu tunu în ei capitaliștii în 1907, acum vedeau că-l pierd din nou și evident ca se opuneau. Însă colectivizarea a permis modernizarea și eficientizarea agriculturii, a permis ca mai mult de jumate din țărănime să nu pice iarăși într o sclavie feudala în momentul în care s-ar fi concentrat proprietățile în purine mâini, a permis alături de industrializare ca copiii și nepoții lor să se mute de la buda de lemn din curte la apartament la oraș cu apa curenta, cu acces la servicii medicale și mai ales cu șansa de a merge la scoală!

Pentru prima data în istoria acestui popor, o întreagă generație mergea la scoală și avea acces la servicii medicale, avea curent și apa la robinet, prima generație de orășeni, au fost copiii colectivizaților! Ok s-a greșit ca s-a făcut cu forța, se putea face altfel dar dura foarte mult!

Și revenind la democrații voștri după episodul 1907 când au pus armata să tragă cu tunu în țărani, apoi în 29 au pus-o din nou sa tragă în minerii greviști de la Lupeni care cereau și ei pâine! Apoi din nou în 33 "elitele" voastre capitaliste au ordonat jandarmeriei sa tragă în greviștii de la atelierele Grivița, care cereau salarii demne! Ăstora le cantați voi ode mă! Ăstora care în 1938 au făcut o Românie care arata astfel: pib-ul pe cap de locuitor al Ro era de 1242 dolari ,în comparație bulgarii aveau 1595, ungurii 2655, "puturoșii" de greci 2677, URSS 2150 ... Mortalitate infantila la o mie de nou născuți : România 182,5; Bulgaria 144; Polonia 139 ; Ungaria 131 ; "puturoșii" de greci 99 ; Italia 106, de aia din vest nu are rost sa vorbesc ca era pe la 50 ; Ponderea analfabeților România 54 la suta din populate, dar la ăștia mai adaugați vreo 30 la suta care aveau doar vreo 2 3 clase, la fel ca bunica mea de la tara care nu a mai putut continua ca nu aveau bani și trebuia sa muncească! Bulgaria 31 la suta ; Polonia 23 la suta ; Ungaria 6 la suta ; Grecia 40 ; Italia 21 ...

Speranța de viata : România 40 bărbați 41 femei; Bulgaria 45 , 46 ; Polonia 48, 51 Ungaria 48, 51 Grecia 49 , 50 ; Italia 53 ,56 Franța 54, 59; Germania 59 , 62 ; Danemarca 62 , 63... Să continui mă? Locul 1 la tuberculoza în Europa ,era flagel național și după ce aproape am eradicat-o în socialism acuma am revenit pe primul loc în Europa, că capitalismul vostru nu a fost în stare sa tină deschise clinicile din teritoriu! Documentați-vă ca nu vorbesc prostii, da astea nu prea le vedeți la tv, în schimb vă bombardează cu un orfelinat unde nu-și făcea personalul treaba!

Deci asta era mă România in 1938, nu după război! Ăștia au fost capitaliștii democrați pe care i-au înlocuit comuniștii, "elitele" din pușcării...pff, ăștia care au omorât cu tunu țărani și apoi greviști , ăștia care au făcut o țara care era într-o subdezvoltare crâncenă, ăștia erau democrații voștri care ii băgau pe comuniști în pușcării pentru ca împărțeau manifeste pe stradă în care le spuneau muncitorilor să ceară salarii demne de la patroni! Nu va e mă rușine de cat sunteți de manipulați de vuvuzelele astea din presa care trăiesc in lux pentru că vă spală vouă creierele!?"

Nertan Sebastian

Gînduri depre China

Toată pălăvrăgeala despre primul stadiu al socialismului și despre decalajul dintre forțele de producție și relațiile de producție de care vorbește PCC nu fac decît să îmbrace într-un limbaj marxist comandamentul îmbrățișat de conducerea post maoistă a PCC de a se orienta spre capitalism.

PCC a trădat socialismul și idealurile socialiste cu toate că mai vorbește încă azi- pentru a prosti proștii- de spiritul socialist al societății chinezești.

Dar, mai e un dar aici care merită menționat. Așa cum spunea Shakespeare totul e bine cînd se termină cu bine.Pentru China lucrurile s-au terminat cu bine! Și România s-a înscris din 1989 pe orbita capitalistă, dar rezultatele sunt dezastruoase, mizeria și sărăcia maselor au ajuns la cote insuportabile.Spre deosebire de România și chiar de Rusia, China a avut marea șansă să intre pe o linie ascendentă a capitalismului, care iată a propulsat-o pe locul doi în ierarhia economică mondială și suflă din ce în ce mai aproape în ceafa liderului mondial SUA. Este aici meritul conducerii chineze? Este, fără îndoială!, dar nu are nici o legătură cu pălăvrăgeala în limbaj marxist despre stadiile socialismului, despre materialismul istoric, despre forțe și relații de producție etc., ci cu faptul că China, o țară cu peste un miliard de oameni, s-a smuls din jugul imperialismului occidental cu ajutorul revoluției maoiste și a conjuncturii favorabile create de ascensiunea internațională a Uniunii Sovietice ce a urmat înfrîngerii fascismului în Europa. 

Este meritul lui Mao în primul rînd că a consolidat independența Chinei și a liderilor care l-au urmat și care n-au trădat sub nici un motiv linia maoistă a independenței, deși au trădat socialismul.

Factorul principal care a stat la baza ascensiunii Chinei pe poziția ce o deține astăzi în economia mondială a fost și este uriașa sa populație, uriașa sa forță de muncă în contextul în care China s-a smuls de sub dominația Vestului, nu mai este colonie a imperialismului occidental, ci o țară capitalistă independentă pe cale să devină ea însăși o putere imperialistă de prin rang.

 https://en.m.wikipedia.org/wiki/Primary_stage_of_socialism

Critica criticilor de stânga ale „socialismului real”

”Noi, disidenții, se poate să fi fost naivi.” scrie G.M.Tamas în eseul său Înapoi la banalitate traducere Alex Cistelecan și Ștefan Guga; mai franc și aș fi apreciat mai mult era dacă GMT renunța la formularea dubitativ-prezumtivă și recunoștea deschis: Noi, disidenții, am fost naivi. Sunt multe lucruri demne de interes în eseul lui Tamas. Cu unele sunt de acord cu altele nu. În acest comentariu mă voi rezuma asupra unui aspect pe care îl consider important.

Am mai spus-o, dar cred că merită totuși să repet, nu voi obosi să o repet: critica dinspre stânga a regimurilor staliniste nu stă în picioare.GMT afirmă:

 ”Criticile de stânga ale „socialismului real” au arătat, începând cu anii 1920, că sub regimul „comunist” nu exista niciun progres real pentru clasa muncitoare, din moment ce muncitorii nu erau cu adevărat deținătorii mijloacelor de producție, nu aveau organizații independente, nu puteau să își reprezinte sau să își exprime interesele de clasă, nu aveau niciun mijloc de a rezista disciplinei tehnologice, condițiilor proaste de muncă și salariilor mici, iar preeminența lor simbolică nu avea practic nicio valoare. „Conștiința proletară” cu care era învestit Partidul era doar o altă religie laică și eroismul stahanovistului udarnik („muncitor de șoc”) care producea 300% din standardul prestabilit era o iluzie. Critica este evident justificată.”

Nu este nimic evident aici, cu atât mai puțin justificat.

1. muncitorii nu erau cu adevărat deținătorii mijloacelor de producție

Dar cine erau acești deținători adevărați, dacă nu erau muncitorii? Mijloacele de producție erau în proprietatea statului muncitoresc. Își poate imagina vreun cap pătrat că s-ar fi putut ca muncitorii să fie direct, nemijlocit proprietari ai mijloacelor de producție ? Cum adică ? Muncitorii CFR-iști să dețină în proprietate privată căile ferate? Muncitorii de la distribuția de gaze, apă, electricitate să dețină nemijlocit întreprinderile de gaze, apă, electricitate etc? Cum vine asta? Ar fi și nedrept și inechitabil.

Este evident că unele întreprinderi sunt mult mai valoroase decât altele datorită conjuncturilor fluctuante ale pieței, sau poziției de monopol sau datorită concentrării capitalului, deținerii unui fond comercial constituit în timp îndelungat etc. Singura posibilitate de a împărți în mod egal și echitabil între cetățeni (categoria cetățenilor este mai largă decât clasa muncitoare și are caracter universal) proprietatea asupra mijloacelor de producție dintr-o societate dată este soluția naționalizării integrale. Prin naționalizarea integrală și prin interzicerea dreptului de a mai deține capital productiv în proprietate privată se asigură dreptul fiecărui cetățean asupra unei cote indiviză egală pentru toți cetățenii din avuția națională.

Orice altă variantă este hoție ordinară și avem exemplul privatizărilor de după 1990, când chipurile s-a dat posibilitatea salariaților să cumpere acțiuni sau active ale întreprinderilor unde lucrau. Doar un exemplu. Este de notorietate faptul că lucrătorii comerciali din centrul Bucureștiului care au reușit să pună mâna contra sume derizorii- vezi legea privatizării prin metoda mebo- pe spațiile comerciale unde lucraseră anterior anului 1990 ca lucrători ai comerțului socialist, în locații comerciale care aparțineau statului și deci implicit tuturor cetățenilor s-au îmbogățit rapid și total nemeritat datorită speculării acestora la valoarea de piață.

2. muncitorii nu aveau organizații independente.

Independente de cine? de partidul muncitorilor? de stat? de ideologia marxist-leninistă?
Sindicatul Solidaritatea din Polonia condus de Lech Wałęsa e un bun exemplu pentru ce înțeleg acești critici de stânga prin organizație independentă. Adică o organizație care să se opună puterii politice a clasei muncitoare, care să susțină abolirea proprietății socialiste, privatizarea, restaurarea capitalismului. Nu este nevoie de așa ceva într-un stat muncitoresc bazat pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție.
Muncitorii își puteau exprima punctele de vedere fie în cadrul ședințelor regulate ale celulei de partid fie în ședințele sindicatului. În plus exista și controlul muncitoresc o secțiune specială a Comitetului Central care se ocupa cu precădere cu analiza plângerilor muncitorilor.

3.muncitorii nu puteau să își reprezinte sau să își exprime interesele de clasă

Ne întrebăm ce exprimare mai înaltă a intereselor de clasă poate să existe decât crearea unui stat muncitoresc fără capitaliști, fără proprietate privată asupra capitalului, bazat pe proprietatea socialistă asupra avuției naționale și guvernat de principiul suprem al muncii.
Ce exprimare mai înaltă a intereselor de clasă poate să existe decât un stat în care singura formă legitimă de venit este munca, iar muncitorul este personaj central privilegiat al vieții culturale, artistice, politice etc.

4. muncitorii nu aveau niciun mijloc de a rezista disciplinei tehnologice, condițiilor proaste de muncă și salariilor mici

Îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață ale muncitorilor era prioritatea numărul unu și scopul-rațiunea de a fi- a statului muncitoresc. Stau mărturie rezolvarea problemei locative a clasei muncitoare, sănătatea gratuită, învățământul gratuit, dezvoltarea economică uniformă a întregului teritoriu al tării în vederea ștergerii și eliminării diferențelor dintre sat și oraș dintre munca fizică și cea intelectuală. Cu salariile mici din socialism toți muncitorii își puteau permite autoturisme, locuințe la bloc, concedii anuale în stațiuni de odihnă.

5. preeminența simbolică a muncitorului nu avea practic nicio valoare.

vedem cu toții cu claritatea valoarea preeminenței simbolice a muncitorului pentru că acum avem în fața ochilor pandantul ei. Degradarea muncitorului, devalorizarea și umilirea sa în diverse forme. Acum muncitorul este numit depreciativ căpșunar, ciocănar, muncitoroi, Dorel. Muncitorul este leneș, chiulangiu, bețiv, hoț, prost. Capitalistul este acum în centru lumii. El și l-a aservit pe muncitor și real și simbolic.Capitalistul este cel care pune lumea în mișcare. Lui îi datorăm totul, chiar și viața pentru că el investește, creează locuri de muncă, inovează, întreprinde, sporește avuția societății…

6.„Conștiința proletară” cu care era învestit Partidul era doar o altă religie laică și eroismul stahanovistului udarnik („muncitor de șoc”) care producea 300% din standardul prestabilit era o iluzie.

Din moment ce partidul a fost cel care și-a asumat rolul conducător al clasei muncitoare și a creat prin revoluție primul stat proletar din istoria lumii, stat în care interesele proletariatului au fost turnate în forme politice putem spune despre acel partid că poseda o altfel de conștiință decât proletară? Prin comparație putem spune noi oare despre partidele burgheze de azi care își desfășoară activitățile lor meschine și mizerabile urmând interese private înguste ale unor cercuri influente din interior sau exterior că posedă o altă conștiință decât una politicianist-mic-burgheză ?

Eroismul stahanovistului nu era o iluzie, ci se subsuma efortului de înnobilare simbolică a muncii, a efortului depus de muncitorul manual ridicat pentru prima oară în istoria lumii la locul de cinste pe care îl merită. Noi toți trăim și ne bucurăm de confort datorită milioanelor anonime de muncitori manuali care fac zilnic o muncă grea și ingrată pentru care nu numai că nu sunt plătiți suficient dar sunt și degradați și umiliți.

http://www.criticatac.ro/27134/inapoi-la-banalitate/

Comuniştii înainte de comunism. Procese şi condamnări ale ilegaliştilor din România

 

Comuniștii înainte de comunism

A apărut volumul Comuniştii înainte de comunism. Procese şi condamnări ale ilegaliştilor din România
Deși cartea este în esență anticomunistă căutând să prezinte faptele și lucrurile din perspectiva regimului reacționar burghezo-moșieresc interbelic sau dacă vreți din perspectiva unei drepte conservatoare, la putere azi în țara noastră, totuși nu putem să nu remarcăm parcurgând culegerea de texte curajul, determinarea și convingerile profunde ale celor ce se opuneau activ mizeriei și nedreptății ce caracterizau societatea românească dintre cele două războaie. Deși autorul (autorii) se chinuie să-i înfățișeze pe comuniști ca anti-eroi, agenți ai stalinismului, dușmani ai democrației etc, faptele și acțiunile lor sunt prezentate scoase din contextul istoric și social, sunt luați peste picior sau denigrați totuși aceștia nu pot fi desființați, ei răzbat din paginile cărții ca figuri luminoase, ca oameni motivați de cauza nobilă a luptei pentru dreptate socială, pentru că nu-i așa, faptele sunt cele mai încăpățânate ființe. 

Am selectat mai jos un fragment care să ilustreze cele afirmate mai sus, care îl are ca personaj central pe minorul Nicolae Ceaușescu. Stau și mă gândesc ce fel de ”democrație” era aia, pe care mulți o preamăresc și o ridică în slăvi și ne-o dau de exemplu azi- marea democrație interbelică cu marele său stat de drept-, care condamnă un minor (16 ani) la doi ani și jumătate de pușcărie grea pentru un delict politic inofensiv. Apoi stau să mă gândesc ce fel de oameni sunt cei care au scris această carte care caută într-un fel să justifice sentința prin ”filozofia dreptului ce domina acea epocă” în loc să o condamne cu indignare ca fiind barbară,  antiumană și reflectând o ordine socială ce merita cu prisosință să dispară.

Problema producției de mărfuri în socialism

Unii tovarăși afirmă că partidul a procedat greșit menținând producția de mărfuri după ce a luat puterea și a socializat mijloacele de producție în țara noastră.Ei socotesc că partidul ar fi trebuit chiar atunci să înlăture producția de mărfuri. Ei se referă aici la Engels care spune:

”Prin luarea în stăpânire a mijloacelor de producție de către societate, producția de mărfuri este înlăturată și, prin aceasta, este înlăturată și dominația produsului asupra producătorilor” (vezi Anti-Duhring)

Acești tovarăși greșesc profund.
Să analizăm formula lui Engels. Formula lui Engels nu poate fi socotită pe deplin clară și precisă, deoarece ea nu arată dacă este vorba de luarea în stăpânirea societății a tuturor mijloacelor de producție sau numai a unei părți din mijloacele de producție, adică toate mijloacele de producție au fost trecute în proprietatea întregului popor sau numai o parte din mijloacele de producție. Prin urmare, această formulă a lui Engels poate fi înțeleasă și într-un fel și în altul.

Într-un lat pasaj din Anti-Durhing Engels vorbește despre luarea în stăpânire a ”tuturor mijloacelor de producție”, despre luarea în stăpânire a ”totalității mijloacelor de producție”. Prin urmare, în formula sa, Engels are în vedere socializarea nu a unei părți din mijloacele de producție, adică trecerea în proprietatea întregului popor a mijloacelor de producție nu numai din industrie, ci și din agricultură.

De aici rezultă că Engels are în vedere țări în care capitalismul și concentrarea producției sunt destul de dezvoltate nu numai în industrie, dar și în agricultură, pentru a putea expropria toate mijloacele de producție ale țării și a le trece în proprietatea întregului popor. Prin urmare, Engels socotește că în asemenea țări ar trebui, odată cu socializarea tuturor mijloacelor de producție, să se înlăture producția de mărfuri. Și aceasta este desigur just.

O astfel de țară la sfârșitul veacului trecut, în momentul apariției lucrării Anti-Durhing, a fost una singură, Anglia, unde dezvoltarea capitalismului și concentrarea producției atât în industrie, cât și în agricultură atinseseră un asemenea grad încât era posibil ca în cazul luării puterii de către proletariat să se treacă toate mijloacele de producție ale țării în proprietatea întregului popor și să se înlăture din uz producția de mărfuri.

Eu fac abstracție în cazul de față de chestiunea importanței pe care o are pentru Anglia comerțul exterior, cu enorma lui greutate specifică în economia națională a Angliei. Cred că numai după ce se va fi studiat chestiunea s-ar putea soluționa definitiv chestiunea soartei producției de mărfuri în Anglia după luarea puterii de către proletariat și după naționalizarea tuturor mijloacelor de producție.

De altfel, nu numai la sfârșitul veacului trecut, dar nici în prezent n-a atins vreo țară încă acel grad de dezvoltare al capitalismului și de concentrare a producției în agricultură pe care îl observăm în Anglia. În ce privește celelalte țări, în acestea, cu toată dezvoltarea capitalismului la sate, mai există încă în sate o clasă destul de numeroasă de proprietari-producători mici și mijlocii, a căror soartă ar trebui să fie hotărâtă în cazul luării puterii de către proletariat.

Se  pune însă întrebarea: ce trebuie să facă proletariatul și partidul său, dacă într-o țară sau alta, inclusiv în țara noastră, există condiții favorabile pentru luarea puterii de către proletariat și răsturnarea capitalismului, dacă în aceste țări capitalismul în industrie a concentrat într-atâta mijloacele de producție încât ele pot fi expropriate și trecute  în proprietatea societății, pe când agricultura, cu toată creșterea capitalismului, este încă atât de fărâmițată între numeroșii proprietari-producători mici și mijlocii încât nu e posibil să se pună problema expropierii acestor producători?

La această chestiune formula lui Engels nu dă răspuns.De altfel, ea nici nu trebuie să răspundă la această chestiune deoarece această formulă a apărut pe baza unei alte chestiuni, și anume: care trebuie să fie soarta producției de mărfuri după ce vor fi socializate toate mijloacele de producție.

Așa dar, ce-i de făcut dacă nu toate mijloacele de producție au un caracter social, ci numai o parte din mijloacele de producție, dar condiții favorabile pentru luarea puterii de către proletariat există-trebuie oare proletariatul să ia puterea și el trebuie să desființeze imediat după aceasta producția de mărfuri?

Nu poate fi, desigur, considerată drept răspuns părerea unor pseudo-marxiști care socotesc că în asemenea condiții ar trebui să se renunțe la luarea puterii și să se aștepte până când capitalismul va reuși să ruineze milioanele de producători mici și mijlocii, transformându-i în muncitori agricoli, și să concentreze mijloacele de producție în agricultură, că numai după aceea s-ar putea pune problema luării puterii de către proletariat și a socializării tuturor mijloacelor de producție. Se înțelege că marxiștii nu pot accepta o asemenea ”soluție”, dacă ei nu vor să se facă cu totul de rușine.

De-asemenea, nu  poate fi socotită drept răspuns nici părerea altor pseudo-marxiști, care cred că ar trebui poate să se ia puterea și să se treacă la expropierea producătorilor mici și mijlocii de la sate și la socializarea mijloacelor lor de producție. Nici această cale absurdă și criminală n-o pot accepta marxiștii, căci o asemenea cale ar submina orice posibiltate de victorie a revoluției proletare, ar arunca pentru mult timp țărănimea în lagărul dușmanilor proletariatului.

Răspunsul la această întrebare l-a dat Lenin în lucrările sale despre ”impozitul în natură” și în celebrul său ”plan cooperatist”.

Răspunsul lui Lenin se rezumă pe scurt la următoarele:

1. să nu scăpăm condițiile favorabile pentru luarea puterii; proletariatul să ia puterea, fără să aștepte momentul când capitalismul va fi reușit să ruineze populația de multe milioane de producători individuali mici și mijlocii;
2. să expropriem mijloacele de producție în industrie și să le trecem în proprietatea întregului popor
3. în ce privește pe producătorii individuali mici și mijlocii, să-i unim treptat în cooperative de producție, adică în mari întreprinderi agricole, colhozuri;
4. să dezvoltăm prin toate mijloacele industria și să dăm cooperativelor baza tehnică modernă a marii producții fără a le expropria, ci, dimpotrivă înzestrându-le din belșug cu tractoare și ale mașini de prima calitate;
5. pentru o strânsă legătură economică între oraș și sat, între industrie și agricultură, să fie menținută câtva timp producția de mărfuri (schimbul prin cumpărare-vânzare) ca singura formă de legături economice cu orașul acceptabilă pentru țărani și să se dezvolte la maximum comerțul sovietic- comerțul de stat și cooperatist-colhoznic, eliminându-se din circulația de mărfuri pe toți capitaliștii de orice fel.

Istoria construcție noastre socialiste arată că această cale de dezvoltare, trasată de Lenin, s-a dovedit a fi în totul justă.

Este în afară de orice îndoială că pentru toate țările capitaliste care au o clasă de producători mici și mijlocii mai mult sau mai puțin numeroasă, această cale de dezvoltare este singura posibilă și indicată pentru victoria socialismului.

Unii spun că producția de mărfuri trebuie totuși, în orice condiții, să ducă și va duce neapărat la capitalism. Aceasta nu este adevărat. Nu întotdeauna și nu în orice condiții. Nu poate fi identificată producția de mărfuri cu producția capitalistă. Sunt două lucruri diferite. Producția capitalistă este o formă superioară a producție de mărfuri. Producția de mărfuri duce la capitalism numai dacă există proprietate particulară asupra mijloacelor de producție, dacă forța de muncă apare pe piață ca o marfă, care poate fi cumpărată de capitalist și exploatată în procesul de producție, dacă prin urmare, există în țară sistemul de exploatare de către capitaliști a muncitorilor salariați. Producția capitalistă începe acolo unde mijloacele de producție sunt concentrate în mâini particulare, iar muncitorii, lipsiți de mijloace de producție, sunt nevoiți să-și vândă forța de muncă ca pe o marfă. Fără aceasta nu există producție capitalistă.

Ei, dar dacă nu există aceste condiții care transformă producția de mărfuri în producție capitalistă, dacă mijloacele de producție nu mai sunt proprietate particulară ci proprietate socialistă, dacă nu există sistemul muncii salariate și forța de muncă nu mai este marfă, dacă sistemul exploatării este lichidat-cum rămâne atunci: putem socoti că producția de mărfuri va duce totuși la capitalism? Nu, nu putem socoti astfel. Or, societatea noastră este tocmai o societate în care proprietatea particulară asupra mijloacelor de producție, sistemul muncii salariate, sistemul exploatării nu mai există.

Producția de mărfuri nu poate fi socotită ca un lucru de sine stătător, independent de condițiile economice înconjurătoare. Producția de mărfuri este mai veche decât producția capitalistă. Ea a existat sub orânduirea sclavagistă și a deservit-o și totuși nu a dus la capitalism. Ea a existat sub feudalism și l-a deservit, totuși, deși a pregătit unele condiții pentru producția capitalistă, nu a dus la capitalism. Se pune întrebarea: de ce n-ar putea producția de mărfuri să deservească pentru o anumită perioadă și societatea noastră socialistă, fără a duce la capitalism, dacă ținem seama de faptul că producția de mărfuri nu are la noi o răspândire nelimitată și atotcuprinzătoare ca în capitalism, că la noi producția de mărfuri este restrânsă la un cadru strict, datorită unor condiții economice atât de hotărâtoare ca proprietatea socială asupra mijloacelor de producție, lichidarea sistemului muncii salariate, lichidarea sistemului exploatării?

Unii spun că după ce a fost instaurată la noi în țară dominația proprietății sociale asupra mijloacelor de producție, iar sistemul muncii salariate și exploatării a fost lichidat, existența producției de mărfuri și-a pierdut sensul, că deci, din această cauză, ar trebui înlăturată producția de mărfuri.

Aceasta de-asemenea nu este adevărat. În prezent există la noi două forme fundamentale de producție socialistă: de stat- a întregului popor- și colhoznică, aceasta din urmă neputând fi numită a întregului popor. În întreprinderile de stat, mijloacele de producție și produsele producției sunt proprietatea întregului popor. În întreprinderile colhoznice însă, deși mijloacele de producție (pământul, mașinile) aparțin statului, produsele producției sunt totuși proprietatea fiecărui colhoz în parte, deoarece munca în colhozuri ca și semințele sunt ale lor proprii, iar de pământ, care a fost predat colhozurilor în folosință veșnică, colhozurile dispun de fapt ca de o proprietate a lor, deși nu pot să-l vândă, să-l cumpere, să-l dea în arendă, sau să-l ipotecheze.

Această împrejurare face ca statul să poată dispune doar de producția întreprinderilor de stat, în timp ce de producția colhoznică dispun numai colhozurile, ca de o proprietate a lor. Dar colhozurile nu vor să înstrăineze produsele lor altfel decât sub formă de mărfuri, în schimbul cărora ele vor să primească mărfurile de care au nevoie. Alte legături economice cu orașul decât prin marfă, decât schimbul de vânzare-cumpărare, colhozurile nu acceptă în prezent. De aceea, producția de mărfuri și circulația de mărfuri sunt la noi, în prezent, tot atât de necesare cu erau, să zicem, cu 30 de ani în urmă, atunci când Lenin proclamase necesitatea dezvoltării maxime a circulației mărfurilor.

Bine înțeles că atunci când în locul celor două sectoare de producție fundamentale, sectorul de sat și cel colhoznic, va apare un singur sector de producție atotcuprinzător, având dreptul de a dispune de întreaga producție de consum a țării, circulația mărfurilor cu ”economia ei bănească” va dispărea ca un element inutil al economiei naționale. Dar atâta vreme cât aceasta nu există, cât rămân două sectoare de producție fundamentale, producția de mărfuri și circulația de mărfuri trebuie să se mențină, ca un element necesar și deosebit de folositor în sistemul economiei noastre naționale. În ce fel va avea loc crearea unui sector unit: pe calea simplei absorbiri a sectorului colhoznic de către sectorul de stat, ceea-ce este puțin probabil (căci acest fapt ar putea fi considerat ca o expropiere a colhozurilor), sau pe calea organizării unui organ economic unic al întregului popor (cu o reprezentanță din partea industriei de stat și a colhozurilor), având mai întâi dreptul de a ține evidența întregii producții de consum a țării, iar cu timpul și de a repartiza produsele, sub forma, să zicem, a schimbului de produse- aceasta este o chestiune aparte, care necesită o discuție separată.

Prin urmare, producția noastră de mărfuri nu este o producție de mărfuri obișnuită, ci o producție de mărfuri de un fel deosebit, o producție de mărfuri fără capitaliști, care are de-a-face mai ales cu mărfurile producătorilor socialiști uniți( statul, colhozurile,cooperația), a cărei sferă de acțiune este limitată la obiectele de consum individual, o producție de mărfuri care evident nu se poate dezvolta în nici un caz în producție capitalistă și care împreună cu ”economia ei bănească”, este sortită să deservească cauza dezvoltării și întăririi producției socialiste.

De aceea, nu au deloc dreptate acei tovarăși care declară că, întrucât societatea socialistă nu lichidează formele de marfă ale producției, ar trebui, chipurile reabilitate la noi toate categoriile economice proprii capitalismului: forța de muncă ca marfă, plusvaloarea, capitalul, profitul la capital, rata mijlocie a profitului etc. Acești tovarăși confundă producția de mărfuri cu producția capitalistă și socotesc că odată ce există producție de mărfuri trebuie să existe și producție capitalistă. Ei nu înțeleg că producția noastră de mărfuri se deosebește radical de producția de mărfuri în capitalism.

Mai mult decât atât, eu cred că este necesar să renunțăm și la alte câteva noțiuni luate din ”Capitalul” lui Marx, în care Marx s-a ocupat de analiza capitalismului, noțiuni lipite artificial la relațiile noastre socialiste. Am în vedere, între altele, noțiuni ca munca ”necesară” și ”supra”-munca , produsul ”necesar” și timpul ”suplimentar”. Marx a analizat capitalismul pentru a lămuri originea exploatării clasei muncitoare, plusvaloarea, și pentru a da clasei muncitoare, lipsită de mijloacele de producție, o armă spirituală în vederea răsturnării capitalismului. Se înțelege că pentru aceasta Marx folosește noțiuni(categorii) care corespund pe deplin relațiilor capitaliste. Dar este mai mult decât straniu să fie folosite aceste noțiuni astăzi, când clasa muncitoare nu numai că nu este lipsită de puterea de stat și de mijloace de producție, ci, dimpotrivă, are în mâinile sale puterea și stăpânește mijloacele de producție. Astăzi, în orânduirea noastră sună destul de absurd cuvintele despre forța de muncă ca marfă și despre ”angajarea” muncitorilor. Ca și cum clasa muncitoare, care stăpânește mijloacele de producție, se angajează singură și își vinde sieși forța ei de muncă. Tot atât de straniu este să vorbim azi despre munca ”necesară” și ”supra”-muncă: ca și cum, în condițiile noastre munca muncitorilor dată societății pentru lărgirea producției, pentru dezvoltarea învățământului, a ocrotirii sănătății, pentru organizarea apărării țării etc. nu ar fui tot atât de necesară clasei muncitoare, aflată astăzi la putere, ca și munca cheltuită pentru acoperirea nevoilor personale ale muncitorului și ale familiei lui.

Trebuie notat că Marx, în lucrarea sa ”Critica programului de la Gotha”, în care nu mai cercetează capitalismul, ci, între altele, prima fază a societății comuniste, socotește munca dată societății pentru lărgirea producției, învățământ, ocrotirea sănătății, cheltuieli administrative, formarea de rezerve etc. tot atât de necesară ca și munca cheltuită pentru acoperirea nevoilor de consum ale clasei muncitoare.

I.V.Stalin, Probleme economice ale socialismului în Uniunea Sovietică, 1952

Comparabilitatea politică, unitatea de măsură a democrației

”esența oricărei mișcări politice progresiste/de stânga e democrația, cea reală, rațională și verificabilă: adică participanții într’o democrație sunt comparabili ca putere politică (votu’ nu asigură asta, un hiperbogat poate plăti campanii de “convingere” în masă).”  Humanist

Problema care se pune este următoarea. Poate fi măsurată democrația? Și dacă poate fi măsurată, care ar fi unitatea sa de măsură? Avansăm în această notă idea că comparabilitatea politică ar putea fi unitatea de măsură a democrației. Comparabilitatea în general se bazează pe asemănare, pe apartenența obiectelor de comparat la o aceiași clasă.

Pentru ca doi indivizi să poată fi comparabili politic, trebuie să fie mai întâi comparabili economic, asta însemnând ca veniturile lor să provină dintr-o aceiași sursă și să fie aproximativ încadrabile în același ordin de mărime. Comparabilitatea politică se bazează pe comparabilitatea economică. Marii capitaliști sunt comparabili politic între ei, muncitorii sunt, la fel, comparabili politic între ei, dar nu este comparabil politic niciodată un muncitor cu un mare capitalist etc.

În societatea actuală asimetria de putere politică este direct proporțională cu asimetria averilor și veniturilor astfel încât viața politică este controlată de un pumn de capitaliști super-bogați care o dată la patru cinci ani regizează și pun în scenă farsa democrației burgheze cu partide, vot universal, parlament etc.

Votul populației, de care teoria democrației burgheze face atâta caz, devine în condițiile dezinformării și manipulării practicate pe scară largă de către mass-media controlată de plutocrație instrumentul prin care aceasta se legitimează în mod fals ca putere izvorâtă din voința populară.

Nimic din ce se petrece în farsa democrației burgheze regizată de plutocrație nu are de-a face cu democrația reală, de la selectarea actorilor politici, la legea electorală și terminând cu campania publicitară care se face candidaților, ci cu ramura industriei electorale care produce și vinde democrație (dimocrăsi) publicului larg ca pe orice alt bun de consum.

Ramura industriei electorale alături de industria media formează instrumentul prin care plutocrația își produce și își reproduce puterea politică și o pune la adăpost de oricine i-ar contesta spiritul ”democratic”.

Dar în timp ce plutocrația, în sfera politică, joacă farsa democrației burgheze în sfera economică, în întreprinderile capitaliste de la cele mai simple la corporațiile multinaționale se practică cea mai fățișă și fără scrupule dictatură.

Farsa democrației burgheze se sfârșește la poarta întreprinderii capitaliste. De la micul patron de șaormărie la cel mai mare bancher avem de-a-face în sfera economiei capitaliste cu un șir nesfârșit de satrapi și tirani care taie și spânzură pe moșia lor fără a da socoteală nimănui .Muncitorii aflați sub comanda acestora sunt nevoiți să trăiască sub o formidabilă presiune și sub umilința apăsătoare a vulnerabilității și a imposibilității de a-și exprima opiniile sau criticile la adresa patronilor și șefilor.

Analizând în termeni de comparabilitate politică și economică, societatea socialistă era mult mai democratică decât actuala societate burgheză. Deși poate părea paradoxal sau șocant în societatea socialistă orice cetățean era comparabil din punct de vedere al puterii politice cu Ceaușescu pentru că orice cetățean era comparabil economic cu Ceaușescu în condițiile în care singura sursă legitimă de venituri o constituia exclusiv munca. Nu proprietatea, nu capitalul, nu renta, ci numai și numai munca.

Tocmai din acest motiv, orice opoziție la Ceaușescu reprezenta o amenințare serioasă pentru Ceaușescu și trebuia tratată de acesta în consecință. Tocmai datorită faptului că puterea lui Ceaușescu nu se baza pe avere, nu era de natură plutocratică, ci se legitima pe un anumit tip de discurs, orice discurs contrar rostit în sfera politică devenea automat semnificativ și intra într-un duel de putere cu discursul oficial. Deci, trebuia luat în seamă, necesita o luare de poziție, nu putea fi pur și simplu ignorat cum se procedează în societatea burgheză.

Reacția uneori brutală sau disproporționată a lui Ceaușescu sau ale organelor însărcinate cu apărarea orânduirii sociale cum ar fi Securitatea împotriva unor opozanți aparent neînsemnați sau marginali nu fac decât să dovedească că acei opozanți erau comparabili politic cu oficialii puterii și prin această comparabilitate nu puteau fi ignorați, ci trebuia să li se ofere în mod necesar un răspuns fie el și unul de forță.

Trebuie să subliniem aici că raționamentul de mai sus nu explică sau justifică dictatura prin comparabilitatea politică sau economică. Dictaturile fasciste nu-și aveau rădăcinile în nici un fel de comparabilitate politică sau economică câtă vreme se bazau exclusiv pe dominația celor mai reacționare cercuri ale marelui capital asupra muncii și precum se știe au fost create și sprijinite de aceste cercuri ca mijloc de apărarea extrem împotriva amenințării comuniste. Nu putem spune nici că comparabilitatea politică și economică duce în vreun mod necesar la dictatură. Din contră, comparabilitatea economică este singurul element capabil să dizolve orice dictatură.

Chiar și prăbușirea regimurilor socialiste în Europa de Est și în fosta Uniune Sovietică, care s-a desfășurat pașnic, demonstrează natura democratică imanentă a acestora. Imaginați-vă la aceiași scară ce ar însemna prăbușirea capitalismului în Vestul Europei. Imaginați-vă plutocrația amenințată să-și piardă pozițiile și privilegiile predând pașnic puterea maselor populare!?!

În sfera economică a socialismului găsim germenii unei democrații participative autentice având ca fundament  organizația de bază  de Partid (celula de Partid) dublată de organizația de sindicat din cadrul întreprinderii socialiste. În plenul adunărilor periodice ale acestor organizații, care existau fără excepție în formula oricărei întreprinderi socialiste, orice angajat fie el cât de neînsemnat putea să se ridice și să-și exprime un punct de vedere critic la adresa conducerii întreprinderii. Muncitorii puteau să se plângă de condițiile de lucru sau să vină cu propuneri inovative sau de orice alt fel legate de îmbunătățirea activității, iar conducerea unității era obligată prin mecanismul subordonării sale față de Partid să țină seama de aceste propuneri. Practica a arătat că aceste discuții stârneau cele mai variate reacții ale celor vizați din conducere dar niciodată nu erau ignorate.

Muncitorii nu puteau fi concediați pentru opiniile exprimate. Oare ce s-ar întâmpla într-o întreprindere capitalistă cu un muncitor care și-ar critica patronul?

Deoarece întreprinderile socialiste nu erau proprietatea privată a nimănui, ci constituiau proprietatea publică a întregii societăți toți oamenii angrenați în activitățile economice din aceste întreprinderi de la femeia de serviciu la director se aflau în stare de comparabilitate politică și economică și prin acest lucru se aflau în raporturi democratice.

Totalitatea acestor raporturi democratice formau democrația socialistă, care deși nu a apucat să se dezvolte la maximul ei potențial era totuși, în faza în care se afla, cu mult superioară ”democrației” burgheze.

În concluzie putem spune că dacă nu ar fi intervenit ruptura istorică din 1989, societățile socialiste și-ar fi dezvoltat în continuare natura lor democratică imanentă până la punctul maxim în care politicul s-ar fi dizolvat într-o administrare rațională și științifică a societății.