Malinovski - Ostaşul patriei

Semnalez tuturor celor interesaţi, iubitorilor de istorie adevărată, nefalsificată o carte eveniment, rară, din categoria celor care din considerente politice nu prea văd lumina tiparului în România: Mareşalul Malinovski Ostaşul patriei, de Anatoli Marcenko, editura Paidea, 2009, în traducerea lui Mihai Maxim. Felicit pe această cale pe toţi cei implicaţi, editură, traducător, etc. 

E foarte important să cunoaştem istoria contemporană a patriei „aşa cum a fost”, nu distorsionată de diverse interese politice şi economice, în conexiune cu istoria lumii, a vecinilor noştri, şi mă gândesc aici în principal la Uniunea Sovietică şi Rusia, pentru a conştientiza şi cântării cine ne sunt prietenii şi duşmanii, cine ne-a vrut binele şi cine răul,  mai cu seamă în acest moment greu pentru ţara noastră când forţele progresiste şi  patriotice sunt risipite, când  ne-am pierdut independenţa politică şi economică, când cercuri reacţionare şi retrograde fac manevre şi presiuni pentru reinstaurarea formei învechite a monarhiei, când criza mondială a sistemului capitalist ameninţă însăşi fiinţa biologică a poporului nostru.

Cartea prezintă în manieră romanţată viaţa şi cariera marelui comandat de armate Rodion Iakovlevici Malinovski, relaţiile sale cu marile personalităţi sovietice ale timpului în special cu Stalin, din momentul în care a izbucnit războiul antisovietic - Malinovski se găsea pe atunci în fruntea unei divizii sovietice desfăşurate pe râul Prut - trecând prin momentele amare ale retragerii din anii 1941-1942, dar şi prin numeroasele sale victorii strălucite obţinute pe câmpul de luptă în dauna invadatorilor fascişti dar şi a imperialiştilor japonezi, culminând cu momentul de apogeu al carierei sale, numirea în funcţia de ministru al apărării în 1958, şi mergând de aici mai departe prin anii de încordare şi tensiune din perioada războiului rece, incluzând criza rachetelor cubaneze, până la stingerea sa din viaţă în 1967.

Despre personalitatea lui Malinovski voi spune numai că era pasionat de filozofie, şi că Marc Aureliu, marele stoic, filosoful împărat, era autorul său preferat.

Pentru a vă face o idee despre carte şi pentru a vă îndemna la lectura sa integrală voi reda mai jos selecţiuni din capitolul 26, ce se referă la operaţiunea militară Iaşi-Chişinău, operaţiune militară de mare anvergură ce a afectat în mod direct istoria României pentru că a determinat prin succesul său strălucit ieşirea forţată a acesteia din coaliţia hitleristă descătuşând astfel forţele antifasciste şi progresiste ale patriei, lăsând câmp liber de acţiune Partidului Comunist din România şi clasei muncitoare, creând premisele unor transformări politico-sociale revoluţionare care au culminat cu abolirea orânduirii capitaliste timp de aproape 45 de ani.

Cei 45 de ani în care capitalismul a fost abolit au însemnat tot atâţia ani în care munca poporului nu s-a mai scurs în afara ţării şi în buzunarele profitorilor, ci s-a materializat în creşterea considerabilă a calităţii vieţii maselor care au avut pentru prima dată în istoria ţării noastre acces pe scară largă, liber neîngrădit de vechile constrângeri de clasă la  binefacerile civilizaţiei şi culturii.

26

Cine s-ar fi gândit, privind la o înălţime oarecare, aruncată pe câmpul verde moldav şi marcată pe hartă cu cota 195,0, că aceasta va deveni punct de observaţie al Frontului 2 ucrainean, care se pregătea pentru ofensiva hotărâtoare. În seara zilei de 19 august 1944 au urcat pe această înălţime reprezentantul Cartierului general al Comandamentului suprem, mareşalul Semion Konstantinovici, Timoşenko şi generalul de armată Rodion Iakovlevici Malinovski, împreună cu alţi generali şi ofiţeri din trupele operative.

Întregul grup de militari, cu grade şi funcţii diferite era dominat de figura impunătoare a mareşalului Timoşenko. Şi dacă nu ar fi fost plasele de camuflaj, punctul de observaţie ar fi devenit o ţintă sigură pentru aviatorii nemţi care survolau periodic raioanele învecinate.

În noaptea aceea nimeni nu a închis ochii pe înălţimea 195,0. Toţi, de la şefii cei mari până la soldaţii de la comunicaţii, aparent calmi, aşteptau încordaţi ceea ce avea să se întâmple peste câteva ceasuri. De aici, de pe înălţimea 195,0 trebuia să plece, repetându-se în receptoarele a mii de telefoane şi în microfoanele a mii de staţii radio, ordinul scurt, codificat, privind trecerea întregului Front la ofensiva hotărâtoare.

Tot frontul aştepta cu înfrigurare acest ordin: infanteria în tranșee, artileria lângă tunuri, tanchiştii pe tancuri, piloţii în carlinga avioanelor, geniştii lângă trecerile peste râu, bucătarii la bucătăriile de campanie – într-un cuvânt, toţi cei care urmau să ia parte la această acţiune năvalnică, grandioasă şi înspăimântătoare numită ofensivă.

Deşi peste zi soarele arsese nemilos, încingând atmosfera, noaptea se făcu răcoare, poate şi datorită vânticelului, pornit din senin.În zori câmpul şi copacii se acoperiseră de o rouă abundentă, iar peste văi se lăsase o ceaţă deasă.

Generalii nu mai puteau suporta adăpostul înghesuit. Malinovski a ieşit să ia o gură de aer şi ceilalţi s-au grăbit să-l urmeze. Afară îi aştepta surpriza răsăritului de soare.

-Unde sunt amplasate punctele de observaţie ale comandanţilor de armată ?, a întrebat ---Timoşenko.

-La circa patru sute de metrii de linia întâi, a răspuns Malinovski.

-Bravo, sunt bine mascate, nu le vezi nici cu binoclul, i-a lăudat Timoşenko. Hai să ne potrivim ceasurile, Rodion Iakovlevici. Al tău cât este ?

-Şase fix.

-Mai avem zece minute… Toţi stăteau în aşteptare, cu ochii pe cadranul ceasurilor. Minutarele parcă se opriseră… În sfârşit a sosit ora H.

-Şase şi zece a spus liniştit Malinovski.

Un vacarm infernal a acoperit ultimele lui silabe: mii de guri de foc – tunuri şi aruncătoare de mine trăgeau din toate părţile, iar norii de fum şi foc cuprinseră Dealul Mare. Uraganul aducător de moarte ardea totul în calea sa.

Faţa împietrită a generalului-colonel de artilerie Fomenko nu-i putea ascunde bucuria şi mândria că tocmai artileria lui va crea panică în rândurile inamicului, îl vor pune pe fugă, lăsând cale liberă infanteriei şi tancurilor noastre. Concertul de artilerie va continua o oră şi jumătate,apoi vor intra în luptă cele două sute de avioane de asalt ale generalului Goriunov, care vor pregăti terenul pentru ofensiva armatei a 23-a a generalului Trofimenko.

Lui Malinovski i s-a raportat că Armata 23 a reuşit să forţeze răul Bahlui şi să se îndrepte vertiginos spre înălţimea Dealul Mare. A ordonat să se verifice această informaţie. I s-a confirmat pe dată: pe lângă cele două treceri amenajate de genişti, armata a mai cucerit din mers două poduri şi acum trecuse pe malul celălalt.

Malinovski a cerut legătura cu Kravcemko şi i-a ordonat să avanseze cu armata de tancuri prin breşa creată. Tancurile acestuia au avansat în forţă, dând o lovitură distrugătoare divizei 1 de tancuri „România Mare”. La sfârşitul zilei armata de tancuri a lui Kravcenko ajunsese deja la al treilea aliniament de apărare al inamicului de pe Dealul Mare.

- Te felicit, Rodion Iakovlevici, a spus Timoşenko, care de obicei era foarte zgârcit cu aprecierile. Este pentru prima dată în aceşti ani de război când o armată de tancuri trece prin breşa creată la mijlocul primei zile de ofensivă.

- Într-adevăr, i-a răspuns Malinovski, la fel de emoţionat.Am făcut multe lucruri de pionierat în acest război.

- Înseamnă că ne mai aşteptăm şi la alte surprize, nu? A continuat cu zâmbetul pe buze Timoşenko. Totul e impresionant, trebuie să recunosc. Asta îmi aminteşte de războiul civil, când cavaleriştii mei s-au năpustit asupra albilor. Dar tancurile sunt altceva decât cavaleria. De Malinovski s-a apropiat Susaikov, membru în Consiliul militar.

- Rodion Iakovlevici, Goriunov m-a informat despre fapta de eroism a căpitanului Lozorenko, şef de escadrilă. El a descoperit la NE de Huşi o coloană de maşini şi trupe inamice. Din două raiduri a distrus 15 maşini şi a omorât mai mulţi ofiţeri şi soldaţi.

- Bravo lui !

.- Apropo, Lozorenko se află pe front din prima zi a războiului. În 43 avionul i-a fost doborât, iar el, grav rănit, a fost luat prizonier. A fost trimis în Germania, dar pe drum, la Borisovo, a făcut o spărtură în vagon şi a evadat împreună cu un grup de prizonieri. I-a căutat pe partizani şi a ajuns în brigada Şciors. Dar ca orice aviator, nu putea trăi fără să zboare şi partizanii l-au ajutat să treacă linia frontului.Aşa că Lozorenko s-a întors la unitatea sa, unde a ajuns comandant de escadrilă.

- Adevărat erou, a exclamat Malinovski. Merită pe deplin titlul de „Erou al Uniunii Sovietice”.

- Sunt întrutotul de acord, Rodion Iakovlevici, a încuviințat Susaikov.Permiteţi să dau ordin pentru decorare?

- Cât mai repede. Şi-a câştigat pe merit „Steaua de aur”.

Ofensiva continua cu succes. La punctul de comandă veneau rapoartele unul după altul.Numai în ziua de de 20 August Armata 5 aviaţie a efectuat peste o mie cinci sute de zboruri, în care a doborât patruzeci şi trei de avioane inamice…

Armata 52 a generalului Koroteev a străpuns apărarea inamică pe o lăţime de doisprezece kilometri, reuşind să ajungă înainte de lăsarea serii la periferiile din partea de NV a Iaşului…

Înaintează cu succes Armata 7 de gardă a generalului Şumilov.Avansează în forţă corpul de tancuri al generalului Polozkov…

Comandantul de front a dat ordin: Armata 27 să încheie străpungerea liniei de apărare a frontului inamic la înălţimea Dealul Mare şi să vină în ajutorul Armatei 6 de tancuri pentru intrarea acesteia în zona operativă. Armata 52 să cucerească Iașiul şi să continue ofensiva spre Huşi.

Seara târziu Malinovski a cerut să i se facă legătura cu Comandamentul general şi a raportat.

- În două zile de luptă trupele Frontului au nimicit unsprezece  mii patru sute de soldaţi inamici, au distrus şi incendiat şaptezeci şi două de tancuri şi tunuri autopropulsate, peste trei sute de maşini. Au fost luaţi prizonieri circa şase mii de soldaţi şi ofiţeri. Frontul a lărgit breşa până la cinzeci şi cinci de kilometri, ajungând la patruzeci de kilometri în adâncime pe direcţia loviturii principale şi depăşind linia organizatorică a inamicului. Nu am apelat încă la rezerve.

Malinovski a tras primele concluzii asupra rezultatelor celor două zile împreună cu Timoşenko.

- Comandanţii de armate şi comandanţii de corp e armate nu trebuie să întrerupă ofensiva nici pe timp de noapte, asta e cel mai important acum. Am ordonat ordonat organizarea detaşamentelor mobile care să-l urmărească pe inamic, să nu-i ea posibilitatea să se regrupeze şi să se fixeze pe aliniamente intermediare. S-a ordonat unităţilor să intensifice ritmul ofensivei la maximum.

- Corect, la susţinut Timoşenko. Iar lichidarea garnizoanelor inamice din punctele întărite o pot face cu succes eşalonul doi şi rezervele.

   - În dimineaţa zilei de 22 august va trece la ofensivă şi armata 4 de gardă a generalului Galanin, a continuat Malinovski. Ea va acționa împreună cu Armata 52 şi Corpul 18 de tancuri pe frontul intern din încercuire. Iar Corpul 3 de tancuri a primit ordin să facă joncţiunea cu trupele Frontului 3 ucrainean în raionul Huşi...

   Postul unional de radio transmitea în seara zilei de 22 august ordinul Comandamentului Suprem:

   “Trecând la ofensivă, trupele Frontului 2 ucrainean, susţinut de loviturile masive ale artileriei şi aviaţiei noastre, au străpuns apărarea puternică, bine organizată a inamicului în raionul NV de Iaşi şi în trei zile de lupte ofensive au avansat cu şaizeci de kilometri, lărgind breşa până la o sută douăzeci de kilometri de front. În timpul ofensivei trupele frontului au cucerit puternicele puncte de apărare ale inamicului - Iaşi, Târgu-Frumos, Ungheni şi au ocupat prin luptă peste două sute de alte localități”

   In ordin erau menţionaţi comandanţii de armată Koroteev, Trofimenko, Şumilov, Galanin, artileriştii lui Fomin, tanchiştii lui Kurkin, aviatorii lui Goriunov, geniştii lui Ţîrlin şi transmisioniştii lui Leonov. Moscova ii sărbătorea pe luptătorii eroi cu douăzeci de salve de tun, trase de două sute douăzeci şi patru de tunuri.

   - Cum vă imaginați continuarea ofensivei în zilele de douăzeci şi trei, douăzeci şi patru şi douăzeci cinci august? l-a întrebat Timoşenko pe Malinovski.

   - Se impune formarea frontului intern de încercuire a grupării Chişinău. Ofensiva cea mai puternică va fi îndreptată în direcţia fortificațiilor de la Focşani. Şi această linie va trebui cucerită cu orice preţ, înainte ca inamicul să ajungă la ea. Am pregătit deja planul, vă rog să-l studiați. Pentru mine este foarte important să aflu părerea dv. despre el.

   Timoşenko a luat foaia cu textul ordinului. Malinovski cerea comandantului Armatei 52 şi comandantului Corpului 18 de tancuri să închidă inelul încercuirii grupării Chişinău, astfel ca spre sfârşitul zilei de 22 august să ocupe trecerile peste râul Prut de la Cotu Morii până la Fălciu, să împingă spre râu unităţile germane în retragere şi să blocheze căile de înaintare a inamicului spre est. Armata 4 de gardă avea sarcina de a-i da o lovitură puternică de-a lungul malului stâng al Prutului. Aceste acţiuni, duse în strânsă colaborare cu cele ale trupelor Frontului 3 ucrainean ale lui Tolbuhin, vor duce la încercuirea puternicelor forţe inamice la SV de Chişinău. Armata 27 urma să se se îndrepte spre Bârlad. Acolo se concentraseră deja armata 6 de tancuri, armata 7 de gardă şi grupa de cavalerie mecanizată, care trebuia să acţioneze de-a lungul Siretului. Avioanele lui Goriunov vor nimici coloanele în retragere ale inamicului.

   Timoşenko a făcut doar câteva corecturi neînsemnate.

   Seara Zaharov i-a adus lui Malinovski înregistrarea discuţiei şefului statului major al armatei 4 române, colonelul Dragomir, cu generalul Sănătescu. Dragomir îi raporta şefului său că frontul a fost rupt în totalitate.

   „Tancurile ruşilor au pătruns pe o breşă de o sută de km. Este imposibil să le opunem rezistenţă. Nemţii întârzie în mod intenţionat retragerea trupelor române, se plângea furios Dragomir. Ei au ordonat să nu se respecte indicaţiile comenzii armatei 4. Generalul Avramescu a fost insultat de comandantul trupelor germane în prezenţa subordonaţilor.”

   Dragomir îl ruga să intervină pe lângă nemţi pentru retragerea imediată a trupelor române. Sănătescu se justifica neputincios că nu ştia nimic despre această situaţie şi promitea că se va duce imediat la rege. Va încerca să-l convingă, fie să-l demită pe Antonescu, fie să semneze armistiţiul.

   - Şi încă ceva: chiar acum câteva clipe postul de radio românesc a transmis că Sănătescu a fost numit şeful guvernului, a adăugat Zaharov. Aşa se învârtesc şmecherii!

   - Aici am avut şi noi o contribuție, a glumit Malinovski. Ei, acum, gata. Spuneți-mi mai degrabă cum stă Kravcenko cu ofensiva.

   - Tanchiştii au avansat cam 40-50 de km. Kravcenko a gonit inamicul din mai multe localităţi, pe care le-a preluat armata 27. În prezent Kravcenko se află pe aliniamentul Focşani-Tecuci. Nemţălăii şi românii nu pot merge decât spre sud.

   - Tanchiştii noştri ar face bine să ocupe Huşii. Malinovski a oftat îngrijorat. Atunci inamicul va putea să se îndrepte şi spre SV.

   Tanchiştii parcă au înţeles dorinţa comandantului frontului: în curând ei au pătruns în Huşi.

   Şi din nou, pe 24 august, la postul de radio unional s-a auzit vocea crainicului Iurii Levitan, care a citit noul ordin al Comandamentului suprem:

   „Trupele Frontului 2 ucrainean, în urma ofensivei impetuoase a unităţilor de tancuri, cavaleriei şi infanteriei, au nimicit gruparea inamica la sud de Iaşi şi astăzi, 24 august, au cucerit oraşele Roman, Bacău, Bârlad şi Huşi, importante puncte strategice de sprijin ale inamicului, care ne împiedicau avansarea spre raioanele centrale ale României.” Şi la Moscova au răsunat din nou salvele de artilerie.

   A doua zi statul major al frontului s-a mutat mai aproape de trupele în ofensivă. Timoşenko şi Malinovski străbăteau locurile pe unde se dăduseră nu demult lupte. Rodion Iakovlevici i-a arătat mareşalului un tanc german distrus:

   - Vedeţi ce au scris băieţii noştri pe tanc? Interesantă inscripţie, eu aş numi-o autograf: „Distrus de komsomolistul Kolesov Mihail!“

   - Aş vrea să văd cât mai multe asemenea inscripţii, a comentat vesel Timoşenko.

   - Vom vedea. Nimic nu-i mai poate opri acum pe vulturii noştri! a spus Malinovski încrezător.

   Au trecut pe lângă o coloană lungă de prizonieri. O însoţeau doar trei ostaşi cu automatele. Malinovski a ordonat să oprească lângă unul dintre ei - un tip voinic, cu

două ordine „Slava” pe tunică.

   - Nu crezi că sunteţi cam putini însoțitori la toată adunătura asta, tovarăşe sergent?

   - Suntem putini, da buni. tovarăşe general de armată!

Nu fug ei. Şi unde să se ducă, că nu poţi să te ascunzi cale de o suta de kilometri. Că în Carpaţi drumurile au fost blocate de cavaleria noastră.

   - Bravo, tovarăşe sergent, gândiți foarte logic!

   - Da, numai că îmi pare rău...

   - Ce s-a întâmplat?

   - Pai, ce să fie, sunt ghinionist. Până mă târăsc cu paraziţii ăştia până la locul de destinaţie, compania mea ajunge la Bucureşti şi eu, când mai lupt?

   - Nu-i nimic, tovarășe sergent, ajungi tu compania din urmă şi mai primeşti şi alte decoraţii.

   - Dar nu lupt pentru decoraţii, tovarăşe general de armată, s-a supărat sergentul. Nu vreau să ratez asaltul asupra Bucureștiului!

   - Nu-l ratezi, nu-ţi fie teamă, dar până atunci fii cu ochii în patru şi ai grijă de protejaţii tăi.

   - Am înţeles, voi fi cu ochii în patru, tovarășe general de armata! a strigat din răsputeri sergentul, mândru nevoie mare că a avut cinstea sa stea de vorba cu mareșalul și cu comandantul de armată. Va avea ce să le povestească celor din plutonul lui, numai să-l creadă, să nu zică: ia nu ne mai turna gogosi, Serioja Kudreavţev!

   Abia au reușit Timosenko si Malinovski să se instaleze la noul post de comanda ca Zaharov le-a şi adus o noutate: pe 23 august, la ora 23,30, Mihai, regele României, a anunţat la radio formarea unui nou guvern, în frunte cu Sănătescu. Şi a mai declarat că România întrerupe acţiunile militare şi că noul guvern trebuie să încheie pace cu ţările coaliţiei antihitleriste. In plus, România accepta condițiile armistiţiului, impuse de guvernul sovietic încă pe data de 12 aprilie I944.

   - Hitler a dat ordin să fie arestat regele Mihai, iar în România sa fie format un guvern care să colaboreze cu Germania, a mai spus Zaharov.

   - Prea bine, acum drumul spre România este liber, a remarcat Timoşenko.

   - Asta cam aşa-i, dar mă îndoiesc că nemţii ne vor lăsa România aşa, de florile mărului, a obiectat Malinovski.

   - Comandamentul ne cere să acordăm o atenție deosebita Ploieștiului şi, bineînţeles, Bucureştiului, a continuat Timoşenko. Asta-i de înțeles, pentru că Ploieştiul înseamnă petrol, iar fără petrol Hitler e ca şi mort. După informaţiile primite, în Ploieşti sunt circa 25.000 de nemţi și vreo suta de avioane. Să nu uitam că Ploieştiul este și cel mai mare nod de cale ferată pentru direcţia Transilvania.

   - Si este la numai șaizeci de kilometri de Bucureşti. Noi putem să izolăm Ploieştiul. Pentru asta este nevoie de o lovitură simultană a forţelor noastre mobile. Cred că ar trebui să aruncăm asupra Ploieştiului și Bucureştiului armata 6 de tancuri a lui Kravcenko. Poate să direcţioneze două corpuri spre Bucureşti, iar cu unul să lovească Ploieştiul.

   - Bine gândit, a încuviinţat Timoşenko. A început etapa a doua a ofensivei Frontului 2 și Frontului 3 ucrainean. Trebuia ca o parte a trupelor Frontului 2, înaintând spre vest, să traverseze Carpaţii Orientali, iar forţele principale, trecând de zona Focşani, să urmărească spre sud trupele în retragere ale inamicului. Şi împreuna cu Frontul 3 ucrainean să lichideze trupele inamice aflate în încercuire.

   Pentru a transpune în practica cele hotărâte, Malinovski a ordonat lui Trofimenko să iasă cu armata 52 la râul Prut, pentru a împiedica trupele inamice să treacă dincolo. Iar corpul 18 de tancuri, să nu le permită să se îndrepte spre Cahul. Un rol aparte ii revenea armatei 4 de garda a generalului Galanin, care avansa pe malul estic al Prutului. Aceasta, împreună cu Frontul 3 ucrainean, trebuia să lichideze trupele inamice din zonele Cotu Morii, Leuşeni si Lozova. Aici se duceau lupte crâncene şi a fost nevoie să arunce în aer podul de peste Prut pentru a-i împiedica pe nemți și români să mai treacă dincolo. In cursul luptelor armata 4 de garda a nimicit peste 6000 de soldați și ofiţeri ai inamicului și a luat prizonieri circa 10.000 de oameni.

   În timpul acestei operaţiuni s-a petrecut și un lucru neplăcut, întâlnit nu o dată în asemenea situaţii: colaborarea deficitară dintre cele doua fronturi. Planurile arată ideal pe hârtie, dar pe câmpul de lupta fronturile vecine pot să intre unul în raza de acţiune a celuilalt, ceea ce s-a întâmplat şi acum. Preocupată de urmărirea trupelor inamice ce se retrăgeau în debandadă, Armata 4 de garda a lui Galanin a intrat pe câmpul de ofensivă al Armatei 5 a generalului Berzarin, din frontul 3 ucrainean. Acesta i-a raportat imediat lui Tolbuhin, adăugând ca armata 4 de gardă îl împiedică sa înainteze. În loc să clarifice situaţia cu Malinovski, Tolbuhin ,,s-a plâns" la Comandament că s-a întâmplat un lucru scandalos şi a cerut să se facă ordine, iar ,,anarhiştii" să treacă imediat pe malul vestic al Prutului... Si Antonov, care a primit plângerea lui Tolbuhin, s-a arătat  indignat, drept care l-a sunat imediat pe Malinovski, cerându-i să facă ordine în trupele sale. Comandantul frontului 3 ucrainean a încercat să-l convingă pe locţiitorul şefului Marelui Stat Major:

   - Alexei Inokentievici, asta este practic foarte greu de realizat în timpul acţiunilor de luptă. În plus, poate avea urmări neprevazute, pentru că trupele inamice se vor îngrămădi la trecerile de peste Prut și se vor îndrepta prin spatele frontului meu spre Carpaţi. Nu văd nimic grav în situaţia creată. Mai mult decât atât, armata 4 întăreşte flancul drept al frontului lui Tolbuhin, împiedicând retragerea spre nord a trupelor inamice încercuite şi nedându-le posibilitatea să se apropie de trecerile de peste Prut.

   Dar Antonov nu a cedat:

   - Tovarase Malinovski, Comandamentul vă ordonă să retrageți armata 4 de gardă pe aliniamentele ei de acţiune. Să raportaţi de îndeplinire!

   Si Malinovski a trebuit să se supună. Nu-l mai recunoștea acum pe Antonov: îl știa un intelectual reţinut, care acționa totdeauna cu tact. Se vedea că Tolbuhin l-a ,,prelucrat" bine. Emoţiile întunecă mintea și nasc ambiţii. Şi din această cauză treaba nu mai iese cum trebuie.

   Aşa s-a întâmplat și acum. A trebuit ca Malinovski să oprească ofensiva armatei a 4, lăsând inamicul să-şi mai tragă sufletul. Armata lui Berzarin n-a putut sa reţină singură trupele inamice care au intrat imediat în breşa creată după retragerea armatei 4. Câteva zeci de mii de oameni au reuşit să iasă din încercuire şi au trecut pe malul drept al Prutului, împreună cu tancuri și cu alte tipuri de armament. Aceştia s-au regrupat în raionul Husilor, unde au dus lupte cu unitățile din spatele frontului ale armatei 52. A început dezordinea, nu se ştia cine e încercuit, sovieticii sau nemţii. Ca rezultat frontul 2 a avut de suferit pierderi imense. În una din aceste lupte neprevăzute a murit generalul-maior Polozkov, comandantul corpului 18 de tancuri.

   Era limpede că principalul vinovat pentru cele întâmplate era marele stat major,  dar Malinovski nu putea să-şi ierte lipsa de fermitate:

   “E numai vina ta, dragă tovarăşe. Ai fost prea docil. Trebuia să-i demonstrezi lui Antonov că asemenea fapte “curajoase” în timpul luptei pot compromite întreaga operaţiune. Războiul nu e joacă şi capriciile nu-şi au locul aici. Ordinul e ordin, dar puteai să nu-l execuți,  pretextând apoi ca nu s-a mai putut. Ce, Rodion, ai uitat ce spunea Suvorov?  „Dacă ți se spune să o iei la dreapta, dar în lupta tu vezi că trebuie să o iei la stânga, atunci fa-o stânga.“ Comandamentul e la mii de kilometri depărtare, dar tu ai totul în fata ochilor. Asta să-ţi fie învățătură de minte...”

   Cu eforturi disperate frontul a reușit să iasă din situaţie şi şi-a continuat ofensiva. Pe 26 august corpul de tancuri a pătruns în Focşani şi în curând întăriturile de la Focşani au căzut. La ordinul lui Malinovski tanchiştii lui Kravcenko s-au îndreptat spre Ploiești. Acolo s-au remarcat și infanteriştii. În decurs de o zi brigada 6 motorizata a colonelului Osadei a parcurs distanta de șaptezeci de kilometri de la Buzau la Ploiesti. Imaginea Ploieştiului era terifiantă: peste tot ruine și fum. Nemţii în retragere au aruncat în aer rafinăriile și rezervoarele de petrol. Geniştii s-au apucat să stingă focurile, munca era periculoasa. Au fost puşi la treabă şi prizonierii nemţi.

   Două corpuri de tancuri din armata lui Kravcenko s-au îndreptat spre Bucureşti. În ajun Malinovski îi ordonase lui Kravcenko:

   “Intrarea în București se va face in mod organizat. Convoaiele vor rămâne în afara oraşului. Infanteria se va deplasa în marş însoţită de orchestră. Comandanții de regimente și de divizii vor merge călare, fiecare în faţa unității sale.”

   Şi iată ca pe 31 august 1944 trupele frontului 2 ucrainean au intrat în București. Soarele strălucea orbitor, zeci de mii de locuitori ai capitalei române ieşiseră în stradă. Trupele mărşăluiau printr-un coridor viu de oameni entuziasmaţi care aclamau Armata Rosie, armata eliberatoare si aruncau cu buchete de fiori. Tancuri cu gardişti pe blindaj, instalaţii autopropulsate de artilerie, tunuri, obuziere, treceau in ordine pe strazi, îndreptându-se spre centrul orasului.

   Aceasta a fost o victorie minunată, rezultatul operaţiunii Iaşi-Chişinău. În cinstea ei Moscova a tras din nou douăzeci și patru de salve din 324 de tunuri.

Clarificări necesare.

Domnule Bogdan,

Haidem să lămurim lucrurile şi să mă fac, cred eu, înţeles. Eu nu am nimic cu dvs. personal, nu ne cunoaştem în carne şi oase, tot ce ştim unul despre altul este cules din spaţiul virtual, poate sunteţi un om cu bune intenţii, soţ şi părinte iubitor, o fire veselă, un leiofil, etc. Eu am cu politica pe care o exprimaţi. Deşi rădăcinile dvs. de clasă ar trebui să vă conducă spre socialism, spiritul de parvenire, traiul mic-burghez de funcţionar la stat într-un minister cu leafa lunară asigurată, ferit de vicisitudinile vieţii în jungla capitalistă, au învins şi precumpănind v-au aruncat în tabăra duşmanilor socialismului.

Repetaţi cu obstinaţie că sunteţi apolitic şi naţionalist, ceea ce este o contradicţie pentru că naţionalismul este o politică. Dar din păcate naţionalismul dvs. calchiat după cel vadimist nu este decât xenofobie, ură împotriva ungurilor, ruşilor, evreilor, ţiganilor, etc., eludând şi trecând conştient sub tăcere problema independenţei pierdute a ţării, a trupelor americane "prietene" aflate pe teritoriul nostru, a prezenţei armate româneşti alături de imperialiştii NATO în Afganistan, etc. Simt în tonul dvs. ură şi mânie atunci când vorbiţi despre bolşevici, Uniunea Sovietică şi servilism provincial, complexe dâmboviţene şi admiraţie ineptă când vorbiţi despre Occident.
În mentalul dvs. Occidentul este Raiul, iar Uniunea Sovietică Iadul sau balaurul pe care primul în rol de Sfântul Gheorghe l-a ucis cu suliţa în luptă dreaptă.
Credeţi că sunteţi şi vă daţi guru în problema naţională, în probleme de istorie naţională şi universală, dar vă asigur că mai aveţi multe de învăţat şi mai cu seamă de reflectat asupra evenimentelor. Ţineţi cont că istoria este hermeneutică, şi nicidecum o ştiinţă pozitivă aşa cum probabil credeţi dvs.

Am părăsit blogul dvs. şi nu voi mai reveni acolo pentru că picătura care a  umplut paharul a fost ştergerea ultimului meu mesaj şi înlocuirea sa cu textul "Cenzurat pentru obrăznicie", ceea ce chiar este obrăznicie, lipsă de respect. Pentru mine politica este o activitate serioasă, în care mă implic atât intelectual cât şi emoţional cât de mult cu putinţă, nu o glumă sau o joacă sau activitate recreativă pe internet cum este pentru dvs. Eu cred sincer că se pot face unele lucruri şi în "balta liniştită" numită România dacă oamenii cinstiţi înzestraţi cu conştiinţă politică s-ar strânge şi ar trece la acţiune. Nu sunt lipsit de simţul realităţii să cred că s-ar putea face simţite schimbări peste noapte, dar am putea pregăti măcar generaţia de mânie, am putea măcar crea cadrele şi formele care nouă ne lipsesc astăzi şi în care ea s-ar putea exprima politic cu mult mai multă forţă şi eficacitate.

După cum ştiţi sunt comunist, ultimii douăzeci de ani m-au făcut să devin, nu m-am născut aşa. Studiind temeinic fenomenul comunist atât în ce priveşte istoria cât şi filosofia sa, şi având drept exemplu viu în faţă realitatea capitalistă de zi de zi, am ajuns la concluzia că ceea ce s-a făcut în Uniunea Sovietică în intervalul scurs de la marea revoluţie socialistă şi până la moartea lui Stalin, departe de a fi un eşec - şi eu am trăit mult timp cu această idee greşită indusă de propaganda războiului rece şi cea a comunismului revizionist  - a fost de fapt cea mai glorioasă etapă din istoria mişcării comuniste de până acum. Asta nu înseamnă că acea perioadă nu poate şi nu trebuie criticată, critica este necesară atât pentru a o înţelege cât şi pentru a o depăşi, dar de pe poziţii constructive, nu reacţionar-imperialiste.Analiza critica nu trebuie să ducă la suprimarea epocii sovietice  -aşa cum doriţi dvs.şi duşmanii socialismului-, ci la asimilarea ei creatoare.

De altfel în perioada de care vorbim s-a întâmplat cum spunea Marx că întâlnim pretutindeni în istorie: ceea  ce este învechit caută să se refacă şi să se impună în cadrul formelor nou apărute. Capitalismul căuta să se refacă în cadrul formelor socialiste, iar nimeni nu a luptat mai intransigent cu acest fenomen decât Stalin, acesta este marele său merit şi contribuţia sa valoroasă la practica social-revoluţionară.


În ultimul dvs.mesaj  ironic şi zeflemitor aţi scris că Stalin este idolul meu. Şi aici sunteţi în eroare. Stalin nu este idolul meu, Eminescu este idolul meu, idolatrie pe care i-o port marelui romantic din adolescenţă. Georgianul, cu voia dvs. sau nu, este probabil cel mai mare om politic al secolului trecut, dar asta este altceva.
Eu nu am făcut decât să atrag atenţia mişcării comuniste româneşti că toată această demonizare a lui Stalin nu este altceva decât recunoaşterea de către centrala imperialistă internaţională a ameninţării mortale şi a rolului politic major jucat de proletariatului sovietic în timpul cât Stalin s-a aflat în fruntea sa. Literalmente în acest răstimp capitalismul mondial şi-a văzut pieirea cu ochii.

Nu mă deranjează credinţa dvs. creştin ortodoxă, nu am nimic împotriva ei câtă vreme se mărgineşte la lucruri care se petrec în cer. Dar mă dezgustă total  atunci când amestecaţi lucrurile care se petrec în cer cu cele care se petrec pe pământ într-un melanj legionar ce se proclamă deţinătorul monopolului patriotismului şi iubirii de neam.

Şi noi comuniştii ne iubim patria şi poporul în sânul căruia ne-am născut, am învăţat şi trăim. Drept dovadă luaţi numai şcolile construite de noi în intervalul 1947-1989. Cine construieşte o şcoală închide o puşcărie, spunea François Villon

În concluzie, vedeţi-vă de drumul dvs, eu îmi voi vedea de al meu.

PS
Îmi voi revoca hotărârea dacă veţi publica o postare în care fără să abordaţi un ton ironic sau glumeţ, să publicaţi mesajul cenzurat, să vă cereţi scuze pentru cenzurarea mesajului meu şi să vă luaţi angajamentul că pe viitor nu veţi mai cenzura niciodată  mesajele mele.

Nokia parafează falimentul politicilor economice post 1989

Protest anti Nokia în Germania

Inaugurată cu surle şi trâmbiţe, fabrica Nokia de la Jucu, la a cărei deschidere au fost prezente cele mai înalte oficialităţi ale  statului în frunte cu preşedintele Traian Băsescu, vrând probabil să sublinieze înalta cinste, consideraţie şi preţuire pe care o acordă capitalului străin, se va muta în China până la sfârşitul anului în curs lăsând pe drumuri peste 2.200 de muncitori. Şi mai mult ca sigur, capitaliştii finlandezi de la Nokia nu vor fi singurii care vor schimba România cu Asia în goana lor după consolidarea profiturilor.

Retragerea capitalului străin, lăsând în urmă subdezvoltare, şomaj, frustrare, mizerie socială este expresia cea mai elocventă şi clară a falimentului şi a eşecului politicilor economice gândite şi aplicate în România post decembristă de către clasa capitalistă.

Aceste politici au prins viaţă şi s-au tradus în fapt sub acoperirea artilerie verbale a unor flecari prezentaţi ca mari guru, specialişti în macroeconomie, politologie, sociologie, ce umplând canalele radioteleviziunilor de dimineaţă până seara, explicând şi propovăduind poporului ca nişte destoinici apostoli ai capitalismului binefacerile pieţei libere, ale privatizării fie şi pe un dolar, ale demantelării economiei socialiste - morman de fiare vechi -, ale preluării de către capitalul străin a tuturor pârghiilor de comandă ale economiei naţionale au contribuit decisiv la frânarea oricărei opoziţii din partea maselor.

Aş fi curios dacă unul din aceşti vorbeţi de serviciu, de pildă Mircea Coşa - înverşunat apologet al privatizării pe un dolar - , ar avea curajul să se ducă acum la Jucu şi să reia în faţa  muncitorilor de la Nokia balivernele cu care şi-au câştigat pâinea albă din 1989 încoace, catedrele universitare, scaunele parlamentare, sinecurile, etc.

Ultima mare minciună a acestor ofiţeri ai propagandei capitaliste a fost susţinerea cu neruşinare a tezei absolut false, cu rolul de a amăgii clasa muncitoare, că prin noul cod al muncii, care restrânge drastic drepturilor muncitorilor şi simplifică procedurile de concediere colectivă, întărind cu putere privilegiile şi libertatea de mişcare şi de acţiune a capitalului, se vor crea noi locuri de muncă.  

Dar  iată că practica ne-a arătat cum stau de fapt lucrurile. Prin reducerea drastică a costurilor cu concedierile colective, capitalul străin departe de a fi atras, este mai degrabă încurajat să părăsească spaţiul economic românesc.

Desigur, Emil Boc s-a simţit dator să îndruge câteva braşoave despre tratativele în care s-ar afla guvernul cu alţi investitori care chipurile vor veni în locul lui Nokia la Jucu. Basme de adormit copiii.

Dar ce este mai îngrijorător, în opinia mea, faptul că la nivel naţional mişcarea sindicală a rămas până acum indiferentă la drama salariaţilor de la fabrica de telefoane. Mă aşteptam măcar la declaraţii de solidaritate, dacă nu la altceva.

Ce este de făcut ? Aş dori pe acestă cale să adresez un îndemn către muncitorii de la Nokia-Jucu să abandoneze atitudinea de umilinţa şi de servilism faţă de patronat. Să-şi aducă aminte că nu sunt sclavi, ci muncitori salariaţi şi că România a fost până în 1989 un stat al clasei muncitoare. Să-şi ridice fruntea din pământ şi să-şi privească şefii cu tărie în ochi spunându-le cu glas răspicat că dreptul la muncă este drept fundamental şi inalienabil al omului, că dreptul lor la muncă este superior raţiunii capitaliste a profitului. Să protesteze cu hotărâre, să ceară conducerii Nokia anularea deciziei de  relocare. Să declanşeze greva până la contramandarea hotărârii de strămutare, iar în caz că nici acest mijloc nu ar fi de folos, să treacă la ocuparea fabricii, alungarea conducerii şi reluarea producţiei sub controlul muncitorilor. Să fie convinşi că în acţiunile lor vor fi sprijiniţi şi ajutaţi de toate forţele progresiste din ţară.

Oricum vor evolua lucrurile în viitor, clasa muncitoare trebuie să înţeleagă că sistemul capitalist nu-i poate oferi un viitor, că soarta şi viaţa muncitorilor nu face doi bani în ochii patronatului fie român, fie străin, că singura raţiune de a fi a capitalului este maximizarea profitului prin exploatarea cât mai eficientă a muncitorilor, că muncitorii români nu se află în concurenţă cu cei chinezi, la fel sau poate mai crunt exploataţi, ci că o viaţă mai bună, demnă şi decentă nu poate fi obţinută decât pe calea luptei sindicale şi politice cu exponenţii capitalului, pentru răsturnarea capitalismului, pentru socialism.

Comuniştii ruşi lansează 'Comitetul anticorupţie Stalin'

Partidul Comunist al Federaţiei Ruse a lansat site-ul 'Comitetul anticorupţie I.V.Stalin'. Proiectul a fost iniţiat în apropierea alegerilor parlamentare din decembrie, comuniştii fiind decişi să folosească lupta anticorupţie drept una dintre principalele arme electorale.

'Scopul nostru este nu de a distruge, ci de a crea. De a lupta împotriva corupţiei pentru consolidarea tarii, nu pentru dezbinarea ei. Aceasta este o munca anevoioasă şi complicata. Toţi cei care sunt pregătiţi pentru lupta sunt invitaţi în rândurile noastre', se spune la rubrica 'Scopul proiectului'. Rubrica este ilustrata de o felicitare pe care sta scris: 'Sa muncim astfel ca tovarăşul Stalin să ne spună 'Mulţumesc'!', precizează cotidianul rus Nezavisimaia Gazeta.

Comuniştii le propun cetăţenilor să dezvăluie fapte de corupţie, deputaţii comunişti promiţând să le verifice. 'Vrem ca fiecare om necinstit să simtă prin 'toţi porii' ca în orice moment informaţia privind maşinaţiunile si afacerile sale pot deveni cunoscute întregii tari', se spune pe site.

Pe pagina de site mai există şi rubrica 'Lista neagra', pe care urmează să fie trecuţi funcţionari corupţi, precum şi structuri de stat implicate în acte de corupţie. Deocamdată, aceasta rubrica este aproape goala: aici figurează doar câţiva funcţionari regionali.

Comuniştii intenţionează să folosească tema luptei anticorupţie în lupta electorala. Înainte de vacanta parlamentara, comuniştii au înaintat pentru dezbateri un proiect de lege privind ratificarea celui de-al 20-lea articol al Convenţiei ONU privind combaterea corupţiei, articol care cere ca 'majorarea semnificativa a activelor unei persoane cu funcţie publica sa fie recunoscuta drept infracţiune, în cazul în care acestea (activele) depăşesc semnificativ veniturile legale ale persoanei şi nu pot fi explicate în mod raţional. Documentul ar putea fi dezbătut în timpul sesiunii de toamna, însă este puţin probabil să fie adoptat.

'Atât timp cat campaniile electorale la nivel federal nu s-au încheiat, partidul 'Rusia Unita' (deţine majoritatea în parlamentul rus) nu va face nimic cu o tema atât de periculoasa pentru el', a declarat pentru Nezavisimaia Gazeta o sursa de informaţie din cadrul Comisiei parlamentare pentru securitate.
Totuşi, este de aşteptat ca şi alte partide din Rusia, inclusiv 'Rusia Unita', sa facă apel la tema luptei anticorupţie in contextul alegerilor parlamentare din 4 decembrie.

Septembrie 2, 2011 - 14:32
sursa: http://epochtimes-romania.com/news/2011/09/comunistii-rusi-lanseaza-comitetul-anticoruptie-stalin---123515

A invadat Uniunea Sovietică Polonia în septembrie 1939?

Grover Furr

A invadat Uniunea Sovietică Polonia în septembrie 1939?

(Raspunsul este: Nu, URSS nu invadează Polonia.)

Grover Furr

A invadat Uniunea Sovietică Polonia pe 17 septembrie 1939? De ce această întrebare? "Ştim cu toţii" că această invazie a avut loc. "Nu poate fi negată!" Toate sursele "autorizate" sunt în această chestiune de acord. Acest eveniment istoric s-a întâmplat.
Spre exemplu iată un articol recent din The New York Review of Books (30 aprilie 2009, p. 17) semnat Timothy Snyder, profesor la Universitatea Yale, expert în acest domeniu - şi anticomunist fanatic - care bineînţeles că ştie că ceea ce scrie aici este, să ne exprimăm politicos, fals:

Pentru că filmul (deşi, cartea nu) * începe cu invazia germană a Uniunii Sovietice, în 1941, mai degrabă decât cu invadarea şi divizarea comună a Poloniei în 1939 de către germani şi sovietici ... statul sovietic fusese doar cu câteva luni mai devreme un aliat al Germaniei naziste ... (* "Defiance")

"În spatele uşilor închise" (PBS seria 2009):

"După invadarea Poloniei în septembrie 1939, naziştii şi sovieticii au împărţit ţara aşa cum au convenit în pactul Ribbentrop-Molotov…"
http://www.pbs.org/behindcloseddoors/in-depth/struggle-poland.html

Articol Wikipedia: "Invazia sovietică a Poloniei":

"… ...la 17 septembrie, Armata Roşie a invadat Polonia dinspre est…"
http://en.wikipedia.org/wiki/Soviet_invasion_of_Poland

Fiecare istoric pe care l-am citit, chiar şi cei care nu aderă la paradigmele Războiului Rece, declară fără probleme că Uniunea Sovietică a invadat Polonia în septembrie 1939.
Dar adevărul este că URSS nu a invadat Polonia în septembrie 1939. Chiar dacă şansele sunt de cel puţin 99 la 1, ca fiecare carte de istorie pe care o puteţi găsi să spună că a făcut-o. Eu încă mai încerc să găsesc o carte în limba engleză, care să prezinte faptele corect. Şi, desigur, URSS nu a fost niciodată un "aliat" al Germaniei naziste.
Voi prezenta o mulţime de dovezi în sprijinul acestei declaraţii. Există extrem de multe dovezi pentru a susţine ceea ce spun eu - mult mai multe decât pot prezenta aici, şi fără îndoială mult mai multe ce încă nu le-am identificat sau localizat.
În plus, la momentul la care s-au petrecut evenimentele a fost pe larg recunoscut faptul că nici o astfel de invazie nu a avut loc. Voi demonstra de-asemenea şi acest lucru.
Probabil adevărul legat de această chestiune a fost o altă victimă a Războiului Rece, perioadă în care un mare număr de minciuni despre istoria sovietică au fost inventate şi popularizate. Adevărul despre acest lucru şi multe alte întrebări cu privire la istoria primului stat socialist au devenit pur şi simplu "nedemne de a fi amintite într-o societate respectabilă."

Demonizarea - deşi acest cuvântul este cam palid - istoriei mişcării comuniste şi a tot ce are de-a face cu Stalin a devenit de rigeur, o emblemă a respectabilităţii. Şi nu numai printre campionii declaraţi ai capitalismului, dar şi între noi cei de stânga, printre marxişti, adversari ai capitalismului şi susţinători fireşti ai mişcării comuniste.Cu ceva timp în urmă Doug Henwood m-a atenţionat pe lista MLG pentru "apărarea lui Stalin." Aş putea face o remarcă sarcastică cu privire la ceea ce apărătorii lui Stalin au de a face cu un "materialism sensibil", dar asta ar fi sub demnitatea mea. (Lista MLG 17 mai 2009) Doug crede că ştie ceva despre Stalin şi despre URSS în timpul lui Stalin. Nu, nu ştie! Dar nu poţi da vina pe el prea mult, deoarece nici unul dintre noi nu ştie. Mai precis: Noi "ştim" o mulţime de lucruri despre Uniunea Sovietică şi Stalin, şi aproape toate aceste lucruri nu sunt adevărate.Am fost îndopaţi cu minciuni de-a lungul întregii noastre vieţi.

Voi fi scurt în această prezentare. Am pregătit pagini separate de web cu referiri la o mare parte din dovezile pe care le-am găsit (nu le-am trecut pe toate - dar există deja destul de multe). Pregătesc, de asemenea, o versiune mai mare pentru o eventuală publicare.
Tratatul de neagresiune dintre Germania şi URSS din august 1939

Pentru o discuţie asupra evenimentelor care au dus până la Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, un autor excelent este încă Bill Bland, "Pactul germano-sovietic de neagresiune din 1939" (1990). Am verificat fiecare referire din acest articol, cele mai multe sunt disponibile acum online. Este foarte precis, dar este necesară o analiză mai detaliată.

Înainte de a intra în problema invaziei care nu a avut loc, cititorul trebuie să se familiarizeze cu unele concepte greşite despre Tratatul de neagresiune germano-sovietic şi să înţeleagă de ce acestea sunt false. Acestea, de-asemenea, sunt bazate pe propaganda anticomunistă larg răspândită şi însuşită cu naivitate de către public.
Cele mai comune, şi totodată cele mai false dintre acestea sunt menţionate în seria PBS "În spatele uşilor închise" (http://www.pbs.org/behindcloseddoors/)

…...naziştii şi sovieticii au împărţit ţara aşa cum au convenit să o facă în pactul Ribbentrop-Molotov.…

Afirmaţia de mai sus este complet falsă, iar aceasta rezultă din lectura textului Pactului Ribbentrop-Molotov…. Citiţi cu atenţie pagina de mai jos.

Sovieticii doreau să protejeze URSS - şi prin urmare aveau nevoie să prezerve o Polonie independentă. [Pentru textul Pactului Molotov-Ribbentrop a se vedea m-rpact.html ] Este convenţional declarat ca fapt, că Pactul de neagresiune dintre URSS şi Germania (adesea numit "Pactul sau Tratatul Molotov-Ribbentrop" după numele celor doi miniştri de externe care l-au semnat) a fost un acord de "împărţire sau divizare a Poloniei". Acest lucru este complet fals. Am pregătit o pagină mult mai completă în dovezi aici: "Protocoalele secrete la Pactul Ribbentrop-Molotov… NU AU PLANIFICAT nici o împărţire a Poloniei". Fără îndoială, un mare motiv pentru acest neadevăr este că: Marea Britanie şi Franţa au semnat un pact de neagresiune cu Hitler care a dus la "împărţirea" unui alt stat, Cehoslovacia. Acesta a fost Acordul de la Munchen din 30 septembrie 1938. Polonia a luat de-asemenea parte la "împărţirea" Cehoslovaciei. Polonia şi-a însuşit o parte din zona Cieszyn din Cehoslovacia, chiar dacă în acea zonă populaţia poloneză era în minoritate. Această invazie şi ocupaţie nu a fost convenită în Acordul de la Munchen. Dar nici Franţa şi nici Marea Britanie nu au întreprins nimic. Hitler a preluat partea care mai rămăsese din Cehoslovacia în martie 1939. Nici acest lucru nu fusese prevăzut în Acordul de la Munchen. Dar Marea Britanie, Franţa şi Polonia nu au mişcat un deget. Deci, "Aliaţii" anticomunişti: Marea Britanie, Franţa, şi Polonia chiar au participat la împărţirea unui stat lipsit de putere! Oare din acest motiv, "linia partidului" anticomunist afirmă că şi URSS a făcut acelaşi lucru? Dar oricare ar fi motivul pentru această minciună, ea rămâne o minciună. Uniunea Sovietică a semnat Pactul de neagresiune cu Germania nu pentru a "împărţi Polonia" aşa cum Aliaţii au împărţit Cehoslovacia, ci în scopul de a apăra URSS. Tratatul a inclus o linie de interes sovietică în Polonia dincolo de care trupele germane nu puteau trece în cazul în care Germania ar fi zdrobit armata poloneză într-un război. Punctul aici era că, în cazul în care armata poloneză ar fi fost înfrântă, ea şi guvernul polonez s-ar fi putut retrage dincolo de linia de interes sovietică, găsindu-şi astfel acolo adăpost, deoarece Hitler fusese de acord să nu pătrundă mai departe în Polonia peste acea linie. De acolo, guvernul polonez ar fi putut face pace cu Germania. URSS ar fi avut un stat-tampon, înarmat şi ostil Germaniei, între Reich şi frontiera sovietică. Sovieticii - "Stalin", pentru a utiliza o grosolană sinecdocă (= "o parte care reprezintă întregul") - nu au făcut acest lucru din dragoste pentru Polonia fascistă. Sovieticii doreau un guvern polonez - ORICE guvern polonez - ca un tampon între URSS şi armatele naziste. Trădarea totală a guvernului polonez fascist a propriului popor a dejucat acest plan. După cum toată lumea considera, guvernul polonez ar fi avut două alternative în cazul în care armata sa ar fi fost distrusă de un eventual atac german. 1. Ar fi putut rămâne în interiorul ţării, probabil mutându-şi capitala departe de armata invadatoare. De acolo ar fi putut iniţia demersuri şi tratative de pace sau de capitulare. 2. Guvernul polonez ar fi putut fugi într-o ţară aliată care era în război cu Germania: Franţa sau Anglia. Guvernele tuturor celorlalte ţări învinse de către Germania au făcut unul sau ambele lucruri. Guvernul polonez - rasist, anticomunist, hiper-naţionalist, - pe scurt fascist, la fel de rău ca şi adversarii săi - nu a făcut nimic din toate acestea. Mai degrabă decât să lupte, a dat bir cu fugiţii în România vecină. România era neutră în acel moment al războiului. Prin trecerea în România neutră, guvernanţii polonezi au devenit prizonieri. Cuvântul juridic este "internaţi". Ei nu puteau funcţiona ca un guvern în exil din România sau trece din România într-o ţară în război cu Germania cum ar fi fost Franţa, deoarece o astfel de permisiune din partea României ar fi însemnat o încălcare a neutralităţii sale şi un act ostil comis de România la adresa Germaniei. O discuţie despre "internare" şi dreptul internaţional cu privire la această chestiune pe larg aici .

URSS nu a invadat Polonia - şi toată lumea ştia asta la momentul acela. Nemaiavând guvern Polonia nu mai era un stat. (O discuţie mai detaliată aici )
Ceea ce însemna că: în acel moment Hitler nu mai avea cu cine să negocieze o încetare a focului sau un tratat.
În plus, protocoalele secrete din Tratatul Molotov-Ribbentrop au fost anulate de facto, deoarece acestea erau un acord cu privire la statul polonez, dar în acel moment statul polonez încetase să mai existe În cazul în care Armata Roşie nu ar fi intervenit, nu exista nimic pentru a-i împiedica pe nazişti să vină până la frontiera sovietică.
Sau - după cum ştim acum că era pregătit să o facă - Hitler ar fi putut forma unul sau mai multe state pro-naziste în ceea ce fusese până de curând Polonia de Est. În această ultimă variantă, Hitler ar fi putut pretinde că respectă încă acordul privind "sferele de influenţă" ale Pactului, în timp ce, de fapt, ar fi instituit un stat naţionalist ucrainian, pro-nazist, puternic militarizat, fascist la frontiera sovietică.
După ce naziştii le-au spus sovieticilor că ei, naziştii, au decis că statul polonez nu mai există, nu mai avea nici o importanţă dacă sovieticii erau de acord sau nu cu acest lucru. Naziştii le-au comunicat astfel că se simt liberi să vină până la frontiera sovietică. Nici URSS şi nici un alt stat nu ar fi permis un astfel de lucru. Nici dreptul internaţional nu o interzice.
La sfârşitul lunii septembrie un nou acord secret a fost încheiat. În el, linia sovietică de interes a fost mutată mult mai departe spre est faţă de linia ce stabilise, numai cu o lună mai devreme "sferele de influenţă" din protocolul secret. Ea a fost publicată în Izvestiia şi în New York Times în cursul lunii septembrie 1939. Acest lucru reflecta acum marea putere a lui Hitler dobândită în urma zdrobirii armatei poloneze. Vezi harta noilor sfere de influenţă
În teritoriul ocupat de sovietici polonezii formau o minoritate, chiar şi după campania de "polonizare" a zonei din timpul anilor '20 şi '30. Puteti vedea harta etnică / lingvistică a populaţiei la curzonline.html
Cum ştim că această interpretare a evenimentelor este adevătată ?
Cum ştim că URSS nu a comis o agresiune sau nu a "invadat" Polonia atunci când a ocupat partea de est a Poloniei, la 17 septembrie 1939, după ce guvernul polonez s-a auto internat în România? Dau mai jos nouă nouă argumente:
1. Guvernul polonez nu a declarat război URSS.

Guvernul polonez a declarat război Germaniei atunci când Germania a invadat Polonia la 1 septembrie 1939. Acesta nu a declarat război URSS.

2. Comanadantul Suprem al forţelor armate poloneze Rydz-Smigly a ordonat soldaţilor polonezi să nu lupte împotriva sovieticilor, deşi a ordonat forţelor poloneze să continue rezistenţa contra germanilor.

A se vedea rydz_dont_fight.html

3. Preşedintele polonez Ignaz Moscicki, internat în România începând cu 17 septembrie, a admis în mod tacit că Polonia nu mai avea guvern.

A se vedea moscicki_resignation.html

4. Guvernul român a recunoscut în mod tacit că Polonia nu mai avea guvern.

A se vedea moscicki_resignation.html

România a recunoscut faptul că Moscicki a blufat atunci când a afirmat că a demisionat din punct de vedere legal pe 30 septembrie.  Astfel, guvernul român a fabricat o poveste în conformitate cu care Moscicki demisionase deja pe 15 septembrie, chiar înainte de intrarea şi internarea sa în România (NYT 10.04.39, p.12). De notat că Moscicki a negat acest lucru!
România avea nevoie de această ficţiune juridică pentru a încerca să evite următoarea problemă. Odată ce Moscicki fusese internat în România - la 17 septembrie 1939 - el nu putea funcţiona ca preşedinte al Poloniei. Deoarece demisia este un act oficial, Moscicki nu mai putea demisiona o dată ce el se afla internat în România.
Pentru scopurile noastre prezente, aici este punctul semnificativ: atât liderii polonezi cât şi guvernul român au recunoscut că Polonia a fost lipsită de guvern de îndată ce guvernul polonez a trecut graniţa în România şi a fost internat acolo.
Dar atât Moscicki cât şi România doreau un temei juridic - o acoperire, "o frunză de smochin" - pentru a ascunde acest lucru. Însă, nereuşind să se pună de acord în privinţa acoperirii ("frunzei de smochin"), aceasta a dus la expunerea a ceea ce guvernul polonez era de fapt - o ficţiune.

5. România avea un tratat militar cu Polonia îndreptat împotriva unei eventuale agresiuni a URSS. România nu a declarat război URSS.

Guvernul polonez a susţinut mai târziu că a "eliberat" România de obligaţiile care îi reveneau în temeiul acestui tratat militar în schimbul unui refugiu sigur în România.
Dar nu există nici o dovadă pentru această afirmaţie. Este cel puţin foarte nesigur că România ar fi promis polonezilor un refugiu sigur pe teritoriul său, având în vedere că acest lucru ar fi fost un act de ostilitate împotriva Germaniei naziste. România a fost neutră în război şi, după cum s-a discutat mai sus, a insistat asupra internării guvernul polonez şi a dezarmării forţate a trupelor poloneze odată ce acestea au trecut graniţa în România.
Motivul real pentru care România nu a declarat război URSS este, probabil, cel menţionat într-un articol din New York Times din 19 septembrie 1939:

"Punctul de vedere român cu privire la tratatul anti-sovietic româno-polonez este că acordul ar fi operativ numai în ​​cazul unui atac rus, produs ca un eveniment izolat, şi nu ca o consecinţă a altor războaie." - "România neliniştită; De veghe la frontieră." NYT 09.19.39, p. 8.

Asta înseamnă că România a recunoscut că ocuparea Poloniei de Est de către Soviete s-a produs ca o consecinţă a unui "alt război" şi că Armata Roşie nu a fost aliată cu Germania. Acest lucru reprezintă o recunoaştere tacită a poziţiei sovietice şi germane cum că Polonia nemaiavând un guvern, prin urmare, nu mai era un stat.

6. Franţa nu a declarat război URSS, deşi avea semnat un tratat de apărare reciprocă cu Polonia.

A se vedea m-rpact.html pentru textul reconstruit al "protocolului militar secret" al acestui tratat care a fost "pierdut" - adică pe care guvernul francez încă îl păstrează "secret".

7. Anglia nu a cerut niciodată ca URSS să îşi retragă trupele din vestul Belarusului şi din Ucraina de Vest, părţi ale fostului stat polonez ocupate de Armata Roşie după 17 septembrie 1939.

Dimpotrivă, guvernul britanic a concluzionat că aceste teritorii nu ar trebui să fie o parte a unui viitor stat polonez. Chiar şi guvernul polonez în exil a fost de acord!

A se vedea maisky_101739_102739.html Aceste documente sunt în ruseşte cu citatele relevante traduse în engleză mai jos.

8. Liga Naţiunilor nu a stabilit că URSS a invadat un stat membru.

Articolul 16 al Pactului Societăţii Naţiunilor cerea membrilor săi să aplice sancţiuni economice şi comerciale împotriva oricărui stat membru care "a recurs la război".
Nici o ţară nu a impus nici un fel de sancţiuni împotriva URSS. Nici o ţară nu a rupt relaţiile diplomatice cu URSS pentru această acţiune.
A se compara cu situaţia când URSS a atacat Finlanda în 1939, Liga a votat expulzarea URSS, şi mai multe ţări au rupt relaţiile diplomatice cu URSS. A se vedea http://www.ibiblio.org/pha/policy/1939/391214a.html
Un răspuns,deci, foarte diferit! care ne spune care a fost viziunea Ligii vis-a-vis de acţiunea sovietică în cazul Poloniei.
9. Toate ţările au acceptat declaraţia de neutralitate a URSS .
Toate, inclusiv Polonia, aliaţii Franţa şi Anglia, au convenit că URSS nu a fost o putere beligerantă, şi nu a participat la război. Ca urmare, ei au acceptat declaraţia de neutralitate a Sovietelor.

A se vedea "Proclamaţia 2374 privind neutralitatea", a FDR din 04 noiembrie 1939:

"…din nefericire o stare de război există între Germania pe de o parte şi Franţa, Polonia, Regatul Unit, India, Australia, Canada, Noua Zeelandă şi Uniunea Africii de Sud,…"- http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=15831&st=&st1 =

- De asemenea, " Declaraţia 152 privind zonele de combat" defineşte

"porturile beligerante, britanice, franceze, şi germane în Europa sau Africa…"- http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=15833&st=&st1 =

Uniunea Sovietică nu este menţionată ca beligerantă. Acest lucru înseamnă că SUA nu considera URSS a fi în război cu Polonia. Pentru declaraţia de neutralitate a Uniunii Sovietice a se vedea soviet_neutrality.html

Desigur că, o ţară nu poate "invada" o altă ţară şi totuşi afirma în mod credibil ca este "neutră" cu privire la evenimentele declanşate. Dar NICI una dintre aceste ţări nu a declarat URSS parte beligerantă. Nici Statele Unite, nici Societatea Naţiunilor, sau orice altă ţară.

Colapsul statului polonez Până la 17 septembrie 1939, când trupele sovietice au traversat frontiera polono-sovietică, guvernul polonez încetase să mai funcţioneze. Faptul că Polonia nu a mai avea un guvern însemna că Polonia nu mai era un stat.
Pe 17 septembrie atunci când Molotov i-a remis nota sa ambasadorului polonez la Moscova, Grzybowski, acesta i-a spus lui Molotov că el nu ştie unde se află guvernul său, dar că fusese informat că guvernul polonez poate fi contactat prin intermediul Bucureştiului. A se vedea polish_state_collapsed.html
De fapt, ultimele elemente ale guvernului polonez au trecut graniţa în România unde au fost internate în timpul zilei de 17 septembrie, potrivit unui Comunicat United Press publicat pe pagina patru din New York Times pe 18 septembrie, cu indicarea sursei Cernăuţi, România. A se vedea polish_leaders_flee.html
Fără guvern, Polonia înceta să existe ca stat în conformitate cu dreptul internaţional. Acest fapt este negat - de cele mai multe ori sau pur şi simplu ignorat - de anticomunişti, pentru că le stă ca un os în gât.
Vom cerceta mai atent problema în următoarea secţiune de mai jos . Dar, un moment de reflecţie va dezvălui logica acestei poziţii. Fără guvern - pentru că guvernul polonez fusese internat în România, amintiţi-vă - nu este nimeni cu care să se poată negocia , nimeni care să fie responsabil de forţele de poliţie, de administraţiile locale şi de forţele militare. Ambasadorii polonezi din ţări străine nu mai reprezintă guvernul lor, pentru că acesta nu mai există. (A se vedea pagina polish_state_collapsed.html , mai ales NYT articol din 02 octombrie 1939 )

Problema statului în Dreptul Internaţional

A se vedea state_international_law.html pentru mai multe detalii.

FIECARE definiţia a "statului", recunoaşte necesitatea unui guvern sau a unei "autorităţi politice organizate." Odată ce guvernul polonez a trecut graniţa în România, el a încetat de a mai fi un "guvern".
Chiar şi oficialii polonezi ai zilei au recunoscut acest lucru prin încercarea de a crea impresia că "guvernul" nu a fost niciodată internat, motivând că "guvernarea" a fost predată altcuiva înainte de a trece în România. A se vedea discuţia privindu-l pe Moscicki şi "dorinţa lui de a demisiona", pe 29 septembrie 1939, de asemenea, citată mai sus.
Deci, TOATĂ LUMEA, inclusiv polonezii, au recunoscut că prin internarea lor în România guvernul polonez a creat o situaţie în care Polonia a încetat să mai fie un "stat". Aceasta nu este doar "o interpretare rezonabilă" - nu doar o deducţie inteligentă, logică, dar una dintre multele deducţii posibile. Aşa cum am demonstrat în această lucrare, a fost interpretarea pe care practic toată lumea a avut-o la momentul respectiv.Este interpretarea pe care fiecare mare putere plus fostul prim-ministru polonez însuşi au împărtăşit-o
Odată ce aceasta problemă este abordată onest, din unghiul potrivit totul decurge din ea.
* Protocolul secret la Pactul Molotov-Ribbentrop nu mai era valabil deoarece se referea la sferele de influenţă în statul polonez.

Pe 15 septembrie Germania a luat poziţie faţă de faptul că Polonia nu mai exista ca stat (pentru discuţii suplimentare aici ).
Odată ce Polonia înceta să mai existe ca stat nici Protocolul Secret nu mai putea fi aplicat, din lipsă de obiect, el referindu-se la statul polonez.
Prin urmare, dacă ar fi dorit ,germanii ar fi putut mărşălui până la frontiera sovietică.
Sau - şi aceasta era ceea ce Hitler avea de fapt de gând să facă în cazul în care Uniunea Sovietică nu ar fi trimis trupe în Polonia de Est - ar fi putut facilita crearea unor state marioneta, cum ar fi un stat ucrainian naţionalist pro-nazist.
În orice caz, o dată ce Hitler a luat poziţie de faptul că Polonia nu mai exista ca stat, şi, prin urmare, că acordurile Pactului Molotov-Ribbentrop cu privire la sferele de influenţă în statul polonez nu mai sunt valabile, Uniunea Sovietică avea doar două opţiuni: fie

1. Trimitea Armata Roşie în Ucraina de Vest şi în Belorusia de Vest pentru a-şi stabili suveranitatea acolo; sau
2. Să-l lase pe Hitler să trimită armata nazistă până la frontiera sovietică.

* Având în vedere că statul polonez a încetat să existe, pactul de neagresiune sovieto-polonez nu mai era în vigoare.

Armata Roşie putea să treacă frontiera fără "invadeaze" sau să "comită o agresiune împotriva" Poloniei. Prin trimiterea trupelor sale peste frontieră, URSS şi-a declarat suveranitatea, astfel încât nimeni altcineva să nu mai poată face acest lucru - de exemplu, un stat naţionalist ucrainean pro-nazist , sau chiar Germania nazistă.

*Legitimitatea decurge de la stat, dar nu mai exista nici un stat polonez.

Prin urmare, armata poloneză nu mai era o armată legitimă, ci un grup de oameni înarmaţi, care acţionau fără nici o legitimitate. Neavând legitimitate, armata poloneză ar fi trebuit să depună imediat armele şi să se predea. Desigur, s-ar fi putut continua lupta - dar atunci nu ar mai fi luptat ca o armată legitimă, ci ca partizani. Dar partizanii NU beneficiază de drepturi, cu excepţia celor recunoscute de legile guvernului care îşi declară suveranitatea.

* Unii naţionalişti polonezi susţin că sovieticii au arătat "perfidie", prin refuzul, după înaintarea sovietică către vest în Polonia , de a permite armatei poloneze să treacă frontiera în România.

Dar acest lucru este total gresit. URSS avea relaţii diplomatice cu România. URSS nu putea permite ca mii de oameni înarmaţi să treacă frontiera din zonele unde URSS deţinea suveranitatea în România, un stat vecin. Imaginaţi-vă dacă, să zicem, Mexic sau Canada ar încerca să permită ca mii de oameni înarmaţi să treacă frontiera în Statele Unite ale Americii!

Re-negocierea "sferelor de influenţă", 28 septembrie 1939 A se vedea new_spheres_0939.html
La toate acestea se face referire directă în comunicarea din 15-16 septembrie a lui Ribbentrop (ministru de externe german)-către-Schulenburg (ambasadorul german la Moscova), -în telegrama nr 360 din 15 septembrie 1939 - cu trimitere la "posibilitatea de formare a unor state noi în această zonă. "
Reţineţi că Ribbentrop a fost foarte nemulţumit de ideea că sovieticii "au luat ca motiv pentru acţiunea lor în Polonia ameninţările Germaniei la adresa populaţiei ucrainene şi bieloruse " şi vroia ca Schulenberg să-l preseze pe Molotov pentru ca acesta să adopte un alt motiv. Dar demersul său nu a avut succes; ameninţarea germană a fost exact motivaţia oferită de sovietici.

"Nimeni nu poate cere guvernului sovietic să rămână indiferent faţă de soarta fraţilor săi de sânge, ucrainenii şi bieloruşii-locuind în Polonia, care anterior i-a privat de drepturi, iar acum i-a abandonat în întregime fără să se mai intereseze de soarta lor. Guvernul sovietic consideră că este obligaţia sa sacră de a întinde mâna fraţilor ucraineni şi bieloruşi care locuiesc Polonia. "- TASS, 17 septembrie 1939, citat în New York Times 18 septembrie 1939, p. 5;, de asemenea, Jane Degras (Ed.), Documente sovietice privind Politica Externa 1933-1941, vol.. III (Londra / New York: Oxford University Press, 1953), pp. 374-375.

Guvernul german considera deja că Polonia nu mai exista - nu există nici o referire la "Polonia", numai la "zona situată la est de zona de influenţă germană", etc

Imperialismul polonez

Un cuvânt de explicaţie cu privire la trimiterea sovietică la "soarta fraţilor săi de sânge, ucrainenii şi bieloruşii-ce se aflau în Polonia."
Prin Tratatul de la Riga, semnat în martie 1921, Republica Rusă (Uniunea Sovietică nu a fost oficial formată până în 1924), epuizată de Războiul Civil şi de intervenţia străină, a fost de acord să ofere jumătate din Belarus şi din Ucraina imperialiştilor polonezi, în schimbul unei păci de care avea disperată nevoie.
Noi folosim cuvintele "imperialiştii polonez" justificat, pentru că polonezii - vorbitorii nativi ai limbii poloneze - nu se aflau decât în minorităţi mici în vestul Belarusului şi în Ucraina de vest, zone care au trecut la Polonia prin acest tratat. Regimul capitalist polonez a încurajat apoi etnicii polonezi să populeze aceste zone pentru a le "poloniza" şi au impus tot felul de restricţii privind utilizarea limbilor belarusă şi ucraineană.
Până la începutul anului 1939, când Hitler a decis să se întoarcă împotriva Poloniei înainte de a porni războiul în URSS, guvernul polonez a manevrat în vederea alăturării sale Germaniei naziste într-un război contra URSS, în scopul de a-şi mării posesiunile teritoriale în dauna URSS.
Până în 26 ianuarie 1939, ministrul de externe polonez Beck a discutat aceste aspecte cu ministrul de Externe nazist, Joachim von Ribbentrop, în Varşovia. Ribbentrop a scris:

... 2. Apoi am vorbit cu M. Beck încă o dată despre politica pe care urmează să o adopte Polonia şi Germania faţă de Uniunea Sovietică şi, în acest context, de asemenea, am vorbit despre problema Ucrainei Mari, iar Beck a propus din nou o colaborare polono-germană în acest domeniu. M. Beck nu făcut nici un secret din faptul că Polonia avea aspiraţii îndreptate spre Ucraina Sovietică şi spre o legătură cu Marea Neagră ... (Original în Akten zur deutschen auswrtigen Politik ... Serie D. Bd.. VS 139-140. Traducere engleză în documentele privind politica externă germană.1918-1945. Seria D. voi. V. Documentul în cauză este No. 126, pp. 167-168; acest citat de la p. 168. De asemenea, în limba rusă în God Krizisa T. 1, Doc. Nr 120.)

Ministrul de externe polonez Beck i-a spus lui Ribbentrop că Polonia ar dori să-şi aproprie TOATĂ Ucraina de la URSS, aceasta fiind singurul mod în care Polonia ar fi putut avea "o ieşire la Marea Neagră."
Prin ocuparea Belarusului de vest şi a Ucrainei de vest , URSS i-a reunit pe bieloruşii şi pe ucrainenii din est cu cei din vest. Acesta este contextul afirmaţiei sovietice că au fost "eliberate" aceste zone. Cuvântul "eliberare" este folosit în mod convenţional în cazul în care ocupaţia unei puteri imperialiste încetează, şi asta s-a întâmplat aici.

Guvernul polonez în exil

La începutul lunii octombrie 1939, guvernele britanic şi francez recunosc guvernul polonez în exil în Franţa (mai târziu s-a mutat în Anglia). Acesta a fost un act de ostilitate împotriva Germaniei, desigur. Dar Marea Britanie şi Franţa erau deja în stare de război cu Germania. (SUA a luat poziţia de a refuza să recunoască cucerirea Poloniei, dar a tratat guvernul polonez în exil, la Paris, într-un mod echivoc. Evident, Statele Unite nu ştiau sigur ce aveau de făcut.)
URSS nu a putut recunoaşte guvernul polonez în exil pentru un număr de motive:

* Recunoscându-l s-ar fi creat o incompatibilitate cu statutul de neutralitate al URSS în război.

Ar fi fost un act de ostilitate împotriva Germaniei, cu care URSS avea un pact de neagresiune, contravenind şi dorinţei URSS de a evita războiul. (URSS l-a recunoscut în luna iulie 1941, după invazia nazistă).

* Guvernul polonez în exil nu îşi putea exercita suveranitatea de nici un fel.
* Cel mai important: în cazul în care URSS ar fi recunoscut guvernul polonez în exil, URSS ar fi trebuit să se ​​retragă înapoi în vechile frontiere dinainte de septembrie 1939 -, deoarece guvernul polonez în exil nu ar fi recunoscut niciodată ocupaţia sovietică a Belarusiei de Vest şi a Ucrainei de Vest.
Apoi, Germania ar fi mărşăluit pur şi simplu până la frontiera sovietică.
A permite acest lucru ar fi fost o crimă împotriva poporului sovietic, desigur. Şi, după cum şi britanicii şi francezii au fost de acord, o lovitură împotriva lor, şi un mare impuls pentru Hitler, de asemenea. A se vedea should_the_ussr_have_permitted.html

Iresponsabilitatea unică a guvernul polonez Nici un guvern în timpul WW2 nu a făcut nici pe departe ceea ce a făcut guvernul polonez.
Multe guverne din ţările cucerite de Axă au format "guverne în exil" pentru a continua războiul. Dar numai guvernul polonez s-a auto internat într-o ţară neutră, deposedându-se singur de capacitatea de a funcţiona ca un guvern şi deposedându-şi propriul popor de existenţa statului.
Ce ar fi trebuit să facă liderii guvernul polonez odată ce au realizat că au fost învinşi complet în plan militar?

• Guvernul polonez ar fi trebuit să fi rămas undeva în Polonia - dacă nu în capitală, la Varşovia, atunci în Polonia de Est. Dacă ei ar fi înfiinţat o capitală alternativă undeva în Est - ceva similar cu ceea ce sovieticii au pregătit la est de Moscova în cazul în care naziştii ar fi capturat Moscova -, atunci ei ar fi putut prezerva un "rest" de stat polonez.
  Acolo ar fi trebuit să capituleze - aşa cum a făcut, de exemplu, guvernul francez în iulie 1940. Sau, ar fi iniţiat demersuri în vederea negocierii păcii, aşa cum a făcut guvernul finlandez în martie 1940.
  Apoi, Polonia, la fel ca şi Finlanda, ar fi rămas ca stat, deşi ar fi pierdut cu siguranţă din teritoriu.
• Sau, guvernul polonez ar fi putut fugi în Marea Britanie sau Franţa, ţări aflate deja în război cu Germania.
  Liderii guvernului polonez ar fi putut fugi pe calea aerului în orice moment. Sau ei ar fi putut ajunge în portul polonez Gdynia, care a rezistat până la 14 septembrie, şi apoi s-ar fi putut refugia pe cale maritimă în Franţa sau Marea Britanie.
• De ce nu au făcut-o? S-au temut liderii guvernului polonez că ar putea fi ucişi? Ei bine, şi ce-i cu asta? Zeci de mii de cetăţeni polonezi şi de soldaţi au fost ucişi!

• Poate că ei au crezut într-adevăr că România ar încălca neutralitatea sa cu Germania şi îi va lăsa să treacă în Franţa? Dacă au crezut acest lucru, înseamnă că ei erau extraordinar de stupizi. Nu a existat niciodată vreo dovadă că guvernul român le-ar fi dat permisiunea de a face acest lucru.
• Oare au crezut că Marea Britanie şi Franţa vor interveni să-i "salveze" ? Dacă este aşa, de asemenea este o dovadă de mare prostie. Chiar dacă britanicii şi francezii ar fi intenţionat într-adevăr să desfăşoare o armată numeroasă pentru a ataca forţele germane din vest, armata poloneză ar fi trebuit să reziste împotriva Wehrmacht-ului cel puţin o lună, poate mai mult. Dar armata poloneză a intrat într-o rapidă degringoladă după numai o zi sau două de război.
• Sau, poate ei au fugit pur şi simplu din pură laşitate. Aceasta este concluzia pe care zborul lor din Varşovia, capitala Poloniei, o sugerează.

Tot ceea ce sa întâmplat după aceea a fost rezultatul internării guvernului polonez în România.
Iată în ce mod s-ar fi putut desfăşura lucrurile dacă un "rest" de stat polonez ar fi subzistat după predarea către Hitler a guvernului polonez:
* Statul polonez astfel rezultat ar fi putut în cele din urmă să adere la un pact de apărare reciprocă, care ar fi inclus URSS. Aceasta ar fi dus la reluarea conceptului de "securitate colectivă", alianţa anti-nazistă între aliaţii occidentali şi sovietici propusă de aceştia dar respinsă de Marea Britanie şi de Franţa.
Aceasta ar fi dus la:

• slăbirea foarte serioasă a lui Hitler;
• eliminarea, probabil, a unei mari părţi din Holocaustul evreilor;
• prevenirea cu siguranţă a cuceririi Franţei, Belgiei, şi a restului Europei;
• împiedicarea cu siguranţă, a multe milioane de decese în rândurile cetăţenilor sovietici.

* Polonia ar fi putut ieşi din WW2 ca stat independent, poate neutru, cum au fost Finlanda, Suedia, sau Austria.
Toate acestea şi mai multe - dacă guvernul polonez ar fi rămas în ţara sa, cel puţin destul de mult pentru a se preda, aşa cum orice alt guvern a făcut.

Concluzie A se vedea conclusion.html

Sursa:http://chss.montclair.edu/english/furr/research/mlg09/did_ussr_invade_poland.html