sâmbătă, 27 decembrie 2014

Problema producției de mărfuri în socialism

Unii tovarăși afirmă că partidul a procedat greșit menținând producția de mărfuri după ce a luat puterea și a socializat mijloacele de producție în țara noastră.Ei socotesc că partidul ar fi trebuit chiar atunci să înlăture producția de mărfuri. Ei se referă aici la Engels care spune:
”Prin luarea în stăpânire a mijloacelor de producție de către societate, producția de mărfuri este înlăturată și, prin aceasta, este înlăturată și dominația produsului asupra producătorilor” (vezi Anti-Duhring)
Acești tovarăși greșesc profund.
Să analizăm formula lui Engels. Formula lui Engels nu poate fi socotită pe deplin clară și precisă, deoarece ea nu arată dacă este vorba de luarea în stăpânirea societății a tuturor mijloacelor de producție sau numai a unei părți din mijloacele de producție, adică toate mijloacele de producție au fost trecute în proprietatea întregului popor sau numai o parte din mijloacele de producție. Prin urmare, această formulă a lui Engels poate fi înțeleasă și într-un fel și în altul.

Într-un lat pasaj din Anti-Durhing Engels vorbește despre luarea în stăpânire a ”tuturor mijloacelor de producție”, despre luarea în stăpânire a ”totalității mijloacelor de producție”. Prin urmare, în formula sa, Engels are în vedere socializarea nu a unei părți din mijloacele de producție, adică trecerea în proprietatea întregului popor a mijloacelor de producție nu numai din industrie, ci și din agricultură.

De aici rezultă că Engels are în vedere țări în care capitalismul și concentrarea producției sunt destul de dezvoltate nu numai în industrie, dar și în agricultură, pentru a putea expropria toate mijloacele de producție ale țării și a le trece în proprietatea întregului popor. Prin urmare, Engels socotește că în asemenea țări ar trebui, odată cu socializarea tuturor mijloacelor de producție, să se înlăture producția de mărfuri. Și aceasta este desigur just.

O astfel de țară la sfârșitul veacului trecut, în momentul apariției lucrării Anti-Durhing, a fost una singură, Anglia, unde dezvoltarea capitalismului și concentrarea producției atât în industrie, cât și în agricultură atinseseră un asemenea grad încât era posibil ca în cazul luării puterii de către proletariat să se treacă toate mijloacele de producție ale țării în proprietatea întregului popor și să se înlăture din uz producția de mărfuri.

Eu fac abstracție în cazul de față de chestiunea importanței pe care o are pentru Anglia comerțul exterior, cu enorma lui greutate specifică în economia națională a Angliei. Cred că numai după ce se va fi studiat chestiunea s-ar putea soluționa definitiv chestiunea soartei producției de mărfuri în Anglia după luarea puterii de către proletariat și după naționalizarea tuturor mijloacelor de producție.

De altfel, nu numai la sfârșitul veacului trecut, dar nici în prezent n-a atins vreo țară încă acel grad de dezvoltare al capitalismului și de concentrare a producției în agricultură pe care îl observăm în Anglia. În ce privește celelalte țări, în acestea, cu toată dezvoltarea capitalismului la sate, mai există încă în sate o clasă destul de numeroasă de proprietari-producători mici și mijlocii, a căror soartă ar trebui să fie hotărâtă în cazul luării puterii de către proletariat.

Se  pune însă întrebarea: ce trebuie să facă proletariatul și partidul său, dacă într-o țară sau alta, inclusiv în țara noastră, există condiții favorabile pentru luarea puterii de către proletariat și răsturnarea capitalismului, dacă în aceste țări capitalismul în industrie a concentrat într-atâta mijloacele de producție încât ele pot fi expropriate și trecute  în proprietatea societății, pe când agricultura, cu toată creșterea capitalismului, este încă atât de fărâmițată între numeroșii proprietari-producători mici și mijlocii încât nu e posibil să se pună problema expropierii acestor producători?

La această chestiune formula lui Engels nu dă răspuns.De altfel, ea nici nu trebuie să răspundă la această chestiune deoarece această formulă a apărut pe baza unei alte chestiuni, și anume: care trebuie să fie soarta producției de mărfuri după ce vor fi socializate toate mijloacele de producție.

Așa dar, ce-i de făcut dacă nu toate mijloacele de producție au un caracter social, ci numai o parte din mijloacele de producție, dar condiții favorabile pentru luarea puterii de către proletariat există-trebuie oare proletariatul să ia puterea și el trebuie să desființeze imediat după aceasta producția de mărfuri?

Nu poate fi, desigur, considerată drept răspuns părerea unor pseudo-marxiști care socotesc că în asemenea condiții ar trebui să se renunțe la luarea puterii și să se aștepte până când capitalismul va reuși să ruineze milioanele de producători mici și mijlocii, transformându-i în muncitori agricoli, și să concentreze mijloacele de producție în agricultură, că numai după aceea s-ar putea pune problema luării puterii de către proletariat și a socializării tuturor mijloacelor de producție. Se înțelege că marxiștii nu pot accepta o asemenea ”soluție”, dacă ei nu vor să se facă cu totul de rușine.

De-asemenea, nu  poate fi socotită drept răspuns nici părerea altor pseudo-marxiști, care cred că ar trebui poate să se ia puterea și să se treacă la expropierea producătorilor mici și mijlocii de la sate și la socializarea mijloacelor lor de producție. Nici această cale absurdă și criminală n-o pot accepta marxiștii, căci o asemenea cale ar submina orice posibiltate de victorie a revoluției proletare, ar arunca pentru mult timp țărănimea în lagărul dușmanilor proletariatului.

Răspunsul la această întrebare l-a dat Lenin în lucrările sale despre ”impozitul în natură” și în celebrul său ”plan cooperatist”.

Răspunsul lui Lenin se rezumă pe scurt la următoarele:
  1. să nu scăpăm condițiile favorabile pentru luarea puterii; proletariatul să ia puterea, fără să aștepte momentul când capitalismul va fi reușit să ruineze populația de multe milioane de producători individuali mici și mijlocii;
  2. să expropriem mijloacele de producție în industrie și să le trecem în proprietatea întregului popor
  3. în ce privește pe producătorii individuali mici și mijlocii, să-i unim treptat în cooperative de producție, adică în mari întreprinderi agricole, colhozuri;
  4. să dezvoltăm prin toate mijloacele industria și să dăm cooperativelor baza tehnică modernă a marii producții fără a le expropria, ci, dimpotrivă înzestrându-le din belșug cu tractoare și ale mașini de prima calitate;
  5. pentru o strânsă legătură economică între oraș și sat, între industrie și agricultură, să fie menținută câtva timp producția de mărfuri (schimbul prin cumpărare-vânzare) ca singura formă de legături economice cu orașul acceptabilă pentru țărani și să se dezvolte la maximum comerțul sovietic- comerțul de stat și cooperatist-colhoznic, eliminându-se din circulația de mărfuri pe toți capitaliștii de orice fel.
Istoria construcție noastre socialiste arată că această cale de dezvoltare, trasată de Lenin, s-a dovedit a fi în totul justă.

Este în afară de orice îndoială că pentru toate țările capitaliste care au o clasă de producători mici și mijlocii mai mult sau mai puțin numeroasă, această cale de dezvoltare este singura posibilă și indicată pentru victoria socialismului.

Unii spun că producția de mărfuri trebuie totuși, în orice condiții, să ducă și va duce neapărat la capitalism. Aceasta nu este adevărat. Nu întotdeauna și nu în orice condiții. Nu poate fi identificată producția de mărfuri cu producția capitalistă. Sunt două lucruri diferite. Producția capitalistă este o formă superioară a producție de mărfuri. Producția de mărfuri duce la capitalism numai dacă există proprietate particulară asupra mijloacelor de producție, dacă forța de muncă apare pe piață ca o marfă, care poate fi cumpărată de capitalist și exploatată în procesul de producție, dacă prin urmare, există în țară sistemul de exploatare de către capitaliști a muncitorilor salariați. Producția capitalistă începe acolo unde mijloacele de producție sunt concentrate în mâini particulare, iar muncitorii, lipsiți de mijloace de producție, sunt nevoiți să-și vândă forța de muncă ca pe o marfă. Fără aceasta nu există producție capitalistă.

Ei, dar dacă nu există aceste condiții care transformă producția de mărfuri în producție capitalistă, dacă mijloacele de producție nu mai sunt proprietate particulară ci proprietate socialistă, dacă nu există sistemul muncii salariate și forța de muncă nu mai este marfă, dacă sistemul exploatării este lichidat-cum rămâne atunci: putem socoti că producția de mărfuri va duce totuși la capitalism? Nu, nu putem socoti astfel. Or, societatea noastră este tocmai o societate în care proprietatea particulară asupra mijloacelor de producție, sistemul muncii salariate, sistemul exploatării nu mai există.

Producția de mărfuri nu poate fi socotită ca un lucru de sine stătător, independent de condițiile economice înconjurătoare. Producția de mărfuri este mai veche decât producția capitalistă. Ea a existat sub orânduirea sclavagistă și a deservit-o și totuși nu a dus la capitalism. Ea a existat sub feudalism și l-a deservit, totuși, deși a pregătit unele condiții pentru producția capitalistă, nu a dus la capitalism. Se pune întrebarea: de ce n-ar putea producția de mărfuri să deservească pentru o anumită perioadă și societatea noastră socialistă, fără a duce la capitalism, dacă ținem seama de faptul că producția de mărfuri nu are la noi o răspândire nelimitată și atotcuprinzătoare ca în capitalism, că la noi producția de mărfuri este restrânsă la un cadru strict, datorită unor condiții economice atât de hotărâtoare ca proprietatea socială asupra mijloacelor de producție, lichidarea sistemului muncii salariate, lichidarea sistemului exploatării?

Unii spun că după ce a fost instaurată la noi în țară dominația proprietății sociale asupra mijloacelor de producție, iar sistemul muncii salariate și exploatării a fost lichidat, existența producției de mărfuri și-a pierdut sensul, că deci, din această cauză, ar trebui înlăturată producția de mărfuri.

Aceasta de-asemenea nu este adevărat. În prezent există la noi două forme fundamentale de producție socialistă: de stat- a întregului popor- și colhoznică, aceasta din urmă neputând fi numită a întregului popor. În întreprinderile de stat, mijloacele de producție și produsele producției sunt proprietatea întregului popor. În întreprinderile colhoznice însă, deși mijloacele de producție (pământul, mașinile) aparțin statului, produsele producției sunt totuși proprietatea fiecărui colhoz în parte, deoarece munca în colhozuri ca și semințele sunt ale lor proprii, iar de pământ, care a fost predat colhozurilor în folosință veșnică, colhozurile dispun de fapt ca de o proprietate a lor, deși nu pot să-l vândă, să-l cumpere, să-l dea în arendă, sau să-l ipotecheze.

Această împrejurare face ca statul să poată dispune doar de producția întreprinderilor de stat, în timp ce de producția colhoznică dispun numai colhozurile, ca de o proprietate a lor. Dar colhozurile nu vor să înstrăineze produsele lor altfel decât sub formă de mărfuri, în schimbul cărora ele vor să primească mărfurile de care au nevoie. Alte legături economice cu orașul decât prin marfă, decât schimbul de vânzare-cumpărare, colhozurile nu acceptă în prezent. De aceea, producția de mărfuri și circulația de mărfuri sunt la noi, în prezent, tot atât de necesare cu erau, să zicem, cu 30 de ani în urmă, atunci când Lenin proclamase necesitatea dezvoltării maxime a circulației mărfurilor.

Bine înțeles că atunci când în locul celor două sectoare de producție fundamentale, sectorul de sat și cel colhoznic, va apare un singur sector de producție atotcuprinzător, având dreptul de a dispune de întreaga producție de consum a țării, circulația mărfurilor cu ”economia ei bănească” va dispărea ca un element inutil al economiei naționale. Dar atâta vreme cât aceasta nu există, cât rămân două sectoare de producție fundamentale, producția de mărfuri și circulația de mărfuri trebuie să se mențină, ca un element necesar și deosebit de folositor în sistemul economiei noastre naționale. În ce fel va avea loc crearea unui sector unit: pe calea simplei absorbiri a sectorului colhoznic de către sectorul de stat, ceea-ce este puțin probabil (căci acest fapt ar putea fi considerat ca o expropiere a colhozurilor), sau pe calea organizării unui organ economic unic al întregului popor (cu o reprezentanță din partea industriei de stat și a colhozurilor), având mai întâi dreptul de a ține evidența întregii producții de consum a țării, iar cu timpul și de a repartiza produsele, sub forma, să zicem, a schimbului de produse- aceasta este o chestiune aparte, care necesită o discuție separată.

Prin urmare, producția noastră de mărfuri nu este o producție de mărfuri obișnuită, ci o producție de mărfuri de un fel deosebit, o producție de mărfuri fără capitaliști, care are de-a-face mai ales cu mărfurile producătorilor socialiști uniți( statul, colhozurile,cooperația), a cărei sferă de acțiune este limitată la obiectele de consum individual, o producție de mărfuri care evident nu se poate dezvolta în nici un caz în producție capitalistă și care împreună cu ”economia ei bănească”, este sortită să deservească cauza dezvoltării și întăririi producției socialiste.

De aceea, nu au deloc dreptate acei tovarăși care declară că, întrucât societatea socialistă nu lichidează formele de marfă ale producției, ar trebui, chipurile reabilitate la noi toate categoriile economice proprii capitalismului: forța de muncă ca marfă, plusvaloarea, capitalul, profitul la capital, rata mijlocie a profitului etc. Acești tovarăși confundă producția de mărfuri cu producția capitalistă și socotesc că odată ce există producție de mărfuri trebuie să existe și producție capitalistă. Ei nu înțeleg că producția noastră de mărfuri se deosebește radical de producția de mărfuri în capitalism.

Mai mult decât atât, eu cred că este necesar să renunțăm și la alte câteva noțiuni luate din ”Capitalul” lui Marx, în care Marx s-a ocupat de analiza capitalismului, noțiuni lipite artificial la relațiile noastre socialiste. Am în vedere, între altele, noțiuni ca munca ”necesară” și ”supra”-munca , produsul ”necesar” și timpul ”suplimentar”. Marx a analizat capitalismul pentru a lămuri originea exploatării clasei muncitoare, plusvaloarea, și pentru a da clasei muncitoare, lipsită de mijloacele de producție, o armă spirituală în vederea răsturnării capitalismului. Se înțelege că pentru aceasta Marx folosește noțiuni(categorii) care corespund pe deplin relațiilor capitaliste. Dar este mai mult decât straniu să fie folosite aceste noțiuni astăzi, când clasa muncitoare nu numai că nu este lipsită de puterea de stat și de mijloace de producție, ci, dimpotrivă, are în mâinile sale puterea și stăpânește mijloacele de producție. Astăzi, în orânduirea noastră sună destul de absurd cuvintele despre forța de muncă ca marfă și despre ”angajarea” muncitorilor. Ca și cum clasa muncitoare, care stăpânește mijloacele de producție, se angajează singură și își vinde sieși forța ei de muncă. Tot atât de straniu este să vorbim azi despre munca ”necesară” și ”supra”-muncă: ca și cum, în condițiile noastre munca muncitorilor dată societății pentru lărgirea producției, pentru dezvoltarea învățământului, a ocrotirii sănătății, pentru organizarea apărării țării etc. nu ar fui tot atât de necesară clasei muncitoare, aflată astăzi la putere, ca și munca cheltuită pentru acoperirea nevoilor personale ale muncitorului și ale familiei lui.

Trebuie notat că Marx, în lucrarea sa ”Critica programului de la Gotha”, în care nu mai cercetează capitalismul, ci, între altele, prima fază a societății comuniste, socotește munca dată societății pentru lărgirea producției, învățământ, ocrotirea sănătății, cheltuieli administrative, formarea de rezerve etc. tot atât de necesară ca și munca cheltuită pentru acoperirea nevoilor de consum ale clasei muncitoare.

I.V.Stalin, Probleme economice ale socialismului în Uniunea Sovietică, 1952

sâmbătă, 20 decembrie 2014

Comparabilitatea politică, unitatea de măsură a democrației

”esența oricărei mișcări politice progresiste/de stânga e democrația, cea reală, rațională și verificabilă: adică participanții într’o democrație sunt comparabili ca putere politică (votu’ nu asigură asta, un hiperbogat poate plăti campanii de “convingere” în masă).”  Humanist

Problema care se pune este următoarea. Poate fi măsurată democrația? Și dacă poate fi măsurată, care ar fi unitatea sa de măsură? Avansăm în această notă idea că comparabilitatea politică ar putea fi unitatea de măsură a democrației. Comparabilitatea în general se bazează pe asemănare, pe apartenența obiectelor de comparat la o aceiași clasă.

Pentru ca doi indivizi să poată fi comparabili politic, trebuie să fie mai întâi comparabili economic, asta însemnând ca veniturile lor să provină dintr-o aceiași sursă și să fie aproximativ încadrabile în același ordin de mărime. Comparabilitatea politică se bazează pe comparabilitatea economică. Marii capitaliști sunt comparabili politic între ei, muncitorii sunt, la fel, comparabili politic între ei, dar nu este comparabil politic niciodată un muncitor cu un mare capitalist etc.

În societatea actuală asimetria de putere politică este direct proporțională cu asimetria averilor și veniturilor astfel încât viața politică este controlată de un pumn de capitaliști super-bogați care o dată la patru cinci ani regizează și pun în scenă farsa democrației burgheze cu partide, vot universal, parlament etc.

Votul populației, de care teoria democrației burgheze face atâta caz, devine în condițiile dezinformării și manipulării practicate pe scară largă de către mass-media controlată de plutocrație instrumentul prin care aceasta se legitimează în mod fals ca putere izvorâtă din voința populară.

Nimic din ce se petrece în farsa democrației burgheze regizată de plutocrație nu are de-a face cu democrația reală, de la selectarea actorilor politici, la legea electorală și terminând cu campania publicitară care se face candidaților, ci cu ramura industriei electorale care produce și vinde democrație (dimocrăsi) publicului larg ca pe orice alt bun de consum.

Ramura industriei electorale alături de industria media formează instrumentul prin care plutocrația își produce și își reproduce puterea politică și o pune la adăpost de oricine i-ar contesta spiritul ”democratic”.

Dar în timp ce plutocrația, în sfera politică, joacă farsa democrației burgheze în sfera economică, în întreprinderile capitaliste de la cele mai simple la corporațiile multinaționale se practică cea mai fățișă și fără scrupule dictatură.

Farsa democrației burgheze se sfârșește la poarta întreprinderii capitaliste. De la micul patron de șaormărie la cel mai mare bancher avem de-a-face în sfera economiei capitaliste cu un șir nesfârșit de satrapi și tirani care taie și spânzură pe moșia lor fără a da socoteală nimănui .Muncitorii aflați sub comanda acestora sunt nevoiți să trăiască sub o formidabilă presiune și sub umilința apăsătoare a vulnerabilității și a imposibilității de a-și exprima opiniile sau criticile la adresa patronilor și șefilor.

Analizând în termeni de comparabilitate politică și economică, societatea socialistă era mult mai democratică decât actuala societate burgheză. Deși poate părea paradoxal sau șocant în societatea socialistă orice cetățean era comparabil din punct de vedere al puterii politice cu Ceaușescu pentru că orice cetățean era comparabil economic cu Ceaușescu în condițiile în care singura sursă legitimă de venituri o constituia exclusiv munca. Nu proprietatea, nu capitalul, nu renta, ci numai și numai munca.

Tocmai din acest motiv, orice opoziție la Ceaușescu reprezenta o amenințare serioasă pentru Ceaușescu și trebuia tratată de acesta în consecință. Tocmai datorită faptului că puterea lui Ceaușescu nu se baza pe avere, nu era de natură plutocratică, ci se legitima pe un anumit tip de discurs, orice discurs contrar rostit în sfera politică devenea automat semnificativ și intra într-un duel de putere cu discursul oficial. Deci, trebuia luat în seamă, necesita o luare de poziție, nu putea fi pur și simplu ignorat cum se procedează în societatea burgheză.

Reacția uneori brutală sau disproporționată a lui Ceaușescu sau ale organelor însărcinate cu apărarea orânduirii sociale cum ar fi Securitatea împotriva unor opozanți aparent neînsemnați sau marginali nu fac decât să dovedească că acei opozanți erau comparabili politic cu oficialii puterii și prin această comparabilitate nu puteau fi ignorați, ci trebuia să li se ofere în mod necesar un răspuns fie el și unul de forță.

Trebuie să subliniem aici că raționamentul de mai sus nu explică sau justifică dictatura prin comparabilitatea politică sau economică. Dictaturile fasciste nu-și aveau rădăcinile în nici un fel de comparabilitate politică sau economică câtă vreme se bazau exclusiv pe dominația celor mai reacționare cercuri ale marelui capital asupra muncii și precum se știe au fost create și sprijinite de aceste cercuri ca mijloc de apărarea extrem împotriva amenințării comuniste. Nu putem spune nici că comparabilitatea politică și economică duce în vreun mod necesar la dictatură. Din contră, comparabilitatea economică este singurul element capabil să dizolve orice dictatură.

Chiar și prăbușirea regimurilor socialiste în Europa de Est și în fosta Uniune Sovietică, care s-a desfășurat pașnic, demonstrează natura democratică imanentă a acestora. Imaginați-vă la aceiași scară ce ar însemna prăbușirea capitalismului în Vestul Europei. Imaginați-vă plutocrația amenințată să-și piardă pozițiile și privilegiile predând pașnic puterea maselor populare!?!

În sfera economică a socialismului găsim germenii unei democrații participative autentice având ca fundament  organizația de bază  de Partid (celula de Partid) dublată de organizația de sindicat din cadrul întreprinderii socialiste. În plenul adunărilor periodice ale acestor organizații, care existau fără excepție în formula oricărei întreprinderi socialiste, orice angajat fie el cât de neînsemnat putea să se ridice și să-și exprime un punct de vedere critic la adresa conducerii întreprinderii. Muncitorii puteau să se plângă de condițiile de lucru sau să vină cu propuneri inovative sau de orice alt fel legate de îmbunătățirea activității, iar conducerea unității era obligată prin mecanismul subordonării sale față de Partid să țină seama de aceste propuneri. Practica a arătat că aceste discuții stârneau cele mai variate reacții ale celor vizați din conducere dar niciodată nu erau ignorate.

Muncitorii nu puteau fi concediați pentru opiniile exprimate. Oare ce s-ar întâmpla într-o întreprindere capitalistă cu un muncitor care și-ar critica patronul?

Deoarece întreprinderile socialiste nu erau proprietatea privată a nimănui, ci constituiau proprietatea publică a întregii societăți toți oamenii angrenați în activitățile economice din aceste întreprinderi de la femeia de serviciu la director se aflau în stare de comparabilitate politică și economică și prin acest lucru se aflau în raporturi democratice.

Totalitatea acestor raporturi democratice formau democrația socialistă, care deși nu a apucat să se dezvolte la maximul ei potențial era totuși, în faza în care se afla, cu mult superioară ”democrației” burgheze.

În concluzie putem spune că dacă nu ar fi intervenit ruptura istorică din 1989, societățile socialiste și-ar fi dezvoltat în continuare natura lor democratică imanentă până la punctul maxim în care politicul s-ar fi dizolvat într-o administrare rațională și științifică a societății.

miercuri, 17 decembrie 2014

1989-2014 – un sfert de veac de corupţie şi jaf


Clasa politică este terminatorul României moderne 



Am trăit ca într-un vis un sfert de secol de speranţe neîmplinite. Când s-au dus anii?! Suntem mai săraci şi un pic mai bătrâni. Statul este bolnav, iar economia – câtă a mai rămas – este din nou în recesiune; firmele dau faliment cu miile, investiţiile scad vertiginos, capitalismul autohton are o „reţetă secretă“, originală, dar pierzătoare, la fel ca demo­cra­ţia. România nu este, cum ne-am fi aşteptat, „tigrul economic“ al Europei Centrale şi de Est. Cine ne-a pus beţe în roate? Nu căutaţi răspunsuri pe Google. Cauza e aici, la noi, în perfidia cu care ne-au dirijat po­li­ti­cienii români. Niciodată în istorie clasa politică ro­mânească n-a fost mai ruptă de popor şi mai puţin iu­bitoare de ţară. Un fost ministru secretar de stat, ne­im­plicat politic, actualmente director la Institutul de Eco­nomie al Academiei Române, Constantin Ciutacu, are curajul să pună degetul pe multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani.
 *  *  *

– Mulţi au uitat iar alţii n-au ştiut niciodată: cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu ţările dezvoltate, în 1989?

– În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau patente germane; avioanele
ROMBAC erau cumpărate de la englezi; locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania; Centrala nucleară de la Cernavodă pro­ve­nea din Canada. Putem spune, şi nu suntem nostal­gici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu eco­no­miile mari ale lumii. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar do­uă ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.

– În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un „morman de fiare vechi“. Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru?
– A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989, care ne urmăreşte până azi. Referin­du-se la industrie, că e „de dat la fier vechi“, fostul prim-ministru dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani. Ale cui in­terese le-a servit această etichetă? Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii: România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi – doar 3 milioane; producea 400.000 tone de aluminiu în anul 2000, o prelungire surprinzătoare a succesului din timpul dictaturii; azi pro­duce pe jumătate. Eram recunoscuţi ca buni cons­tructori de motoare electrice şi produceam, în 1980, 19 milioane de kilowaţi, faţă de 700.000 kilowaţi în prezent; ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare ( în 1980); nici unul azi. Ieşeau 71.000 de tractoare; nici unul azi (am construit fabrici de trac­toa­re în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în România au murit). Fabricam 600 de va­goa­­ne de pasageri pe an (în 1984); azi – nici unul. Cât des­pre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bu­căţi pe an; azi – abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute la fier vechi în ulti­mii ani). În fine, produceam 144 de nave de tonaje di­ferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem nici una. Sticlăria e prăbuşită. Săpunul a dispărut. De altfel, po­tri­vit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost ex­por­tate 50 de milioane de tone de „fier vechi“, „de­şe­uri“ de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro! Am exportat lemn brut, în va­loare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse bru­te (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro! Prelucrarea acestora în Ro­mâ­nia ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de mun­că!

– Ameţitoare cifre! Cum stau lucrurile în dome­niul petrolului?
– Iată situaţia, la zi, în domeniul petrolului: Ro­mâ­nia producea 13 milioane de tone de petrol în 1970; azi – numai... 6 milioane! Suspect. Cineva nu rapor­tea­ză corect. Nu am nici o încredere în această cifră atât timp cât nu ştiu dacă toate sondele au contor. Au contor, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6, cu cât păgubeşti statul? Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări. De aici, de­du­ceţi consecinţele: înainte de 1989 produceam 8,5 milioane de tone de motorină, azi producem doar 2 milioane; produceam 10 milioane de tone de păcură, azi nu mai producem nimic. Produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi – nimic! Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia gazelor nu mai este a noas­tră... Cine măsoară producţia?... Cine măsoară distri­bu­ţia?...

– După 1990 s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea şi mica industrie. De ce s-a întâmplat acest fenomen?

– Au venit „sfaturi“ de la competitorii noştri euro­peni: „ ...faceţi IMM-uri, daţi afară muncitorii din marile uzine; închideţi ma­mu­ţii industriali; produceţi componente, nu pro­duse integrale; faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare“. Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei. UE a fost creată pe baza comunităţii economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel. A trebuit „lichidată“ – ca un „bonus“ pentru admiterea în UE!

– Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?

– Prima a fost restituirea „părţilor sociale“ – o privatizare pe bani adevăraţi, începută, surprinzător, de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor chiar cu banii lor! Această măsură antieconomică, din cauza căreia fa­bricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o renaţio­nali­zare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine.
A doua mare eroare a fost „privatizarea de masă“, fără proceduri şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari. Viitoarele certifi­ca­te de acţio­nar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va urma. Atunci s-a spus că se priva­ti­zează numai 30% din capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi restul de 70% în viitor, care viitor nu a mai sosit nici azi, în 2014... S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza. Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi socie­tăţile externe de consultanţă, care au dictat, şi gu­vernele au promovat controlul total, fără luptă şi fără nici un câştig, asupra întregii economii. Practic eco­nomia naţională a fost oferită pe tavă, fără nici o logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pen­tru integrarea României în UE.

– Vă rog să continuaţi descrierea peisajului eco­no­mic românesc de azi, la 25 de ani de la răs­tur­narea „dictaturii de dezvoltare“.

– A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat); a fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabri­cile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.); nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi a vop­selelor, a medicamentelor, din sectorul construc­ţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi nefe­roase, de cărbune etc.; S-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare. Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări etc. Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulve­ri­zată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante teh­nice, legume etc. A fost distrus, aproape în totali­tate, sistemul de irigaţii, construit prin îndatorarea dureroasă la Banca Mondială, pentru a cărei plată românii au contribuit zeci de ani. Au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de în­diguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (ca­na­lul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre). Întreaga economie naţională a fost pur şi simplu pulverizată şi lăsată fără nici o logică structurală!

– Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film SF?

– Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agri­cul­tura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează regle­men­tări legale în interes propriu. Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii – de fapt, microîn­tre­prin­derile. (Dintre cele aproximativ 500.000 înregis­trate, peste 200.000 nu au nici un angajat!) Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă. Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este stra­tegia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii. Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează români. Nici după 25 de ani, clasa politică – veritabil detaşament al legiunii străine, ter­minatorul României moderne – nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie. Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.

– A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Vic­toria, de un proiect minimal, coerent, de dezvol­tare?

– Fireşte că nu a existat! Zi de zi guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite. Investitorii nu ar fi trebuit să primească nici un sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i angaja la negru, din raţiuni de compe­ti­ti­vitate. „Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea!“ – acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani. De altfel, se poate spune că fiecare program de guvernare anunţat a fost un program de... neguver­nare.

– Care sunt predicţiile Dvs. pentru următorii 25 de ani din viaţa economică a României?

– Dacă şi în următoarele două decenii şi jumătate guvernul nu va putea să cumpere, din bani proprii, de 1 milion de lei piramidon, vaccinuri sau aspirină din producţia internă, fără avizul FMI sau al Comisiei Europene, România poate să dispară din peisajul statelor din Europa, rămânând un simplu indicator geografic.


Autor: prof. dr. CONSTANTIN CIUTACU
fost secretar de stat, director la Institutul de Economie al Academiei Române

marți, 2 decembrie 2014

Putere reală și șanse reale de progres pentru muncitori.

Sunt unii oameni de stânga în frunte cu G.M.Tamas, dealtfel o figură interesantă în peisajul filosofic contemporan, care afirmă că în vechiul socialism muncitorilor nu li s-a dat o putere reală și șanse reale de progres, fiind încarcerați într-un regim opresiv pe care G.M.Tamas și cei ce se raliază la ideile sale îl numesc capitalism de stat.”

Celor care susțin teza de mai sus îi rugăm să răspundă la următoarele întrebări:

1. ce putere reală și șanse de progres mai mari poate să dea cineva clasei muncitoare mai mult decât să anuleze averile, rangurile și privilegiile claselor suprapuse exploatatoare?

1.1 ce putere reală și șanse de progres mai mari poate să dea cineva clasei muncitoare mai mult decât să abolească proprietatea privată capitalistă?

2.ce putere reală și șanse de progres mai mari poate să dea cineva clasei muncitoare mai mult decât să garanteze dreptul la muncă și să stipuleze în constituție principiul repartiției conform cu calitatea și cantitatea muncii prestate?

2.1 ce putere reală și șanse de progres mai mari poate să dea cineva clasei muncitoare mai mult decât un regim care nu recunoaște drept legitimă nici o altă sursă de venit în afară de muncă?

3.ce putere reală și șanse de progres mai mari poate să dea cineva clasei muncitoare mai mult decât un guvern și o conducere politică și administrativă formată exclusiv din membri clasei muncitoare?