vineri, 29 octombrie 2010

Moartea unui comis voiajor, de Arthur Miller


Omul nu este un fruct căruia să-i mănânci miezul şi apoi să-i arunci coaja”, îi strigă disperat bătrânul comis voiajor cinicului său patron în scena concedierii sale.
Cel care acum se descotorosea de el ca de un lucru uzat, ca de o unealtă tocită, fără nici o tresărire sentimentală, nici nu se născuse pe vremea în care Willy Loman lucra pentru tatăl său. În ultima vreme la cei 63 de ani ai săi se simţea foarte obosit, surmenat, depăşit. Venise umil, în faţa bossului, să ceară o mică favoare în schimbul zecilor de ani de loialitate şi muncă asiduă, dar în loc înţelegere şi ajutor se pomeni alungat definitiv cu brutalitate.
Într-o societate cu astfel de coordonate alienante, dominată până la subjugare de cultul succesului, şi al banului, măcinată de o concurenţă acerbă şi nemiloasă se consumă drama bătrânului om de vânzări.
Arthur Miller construieşte cu măiestrie conflictul dramatic bazat pe sfâşierea personajului principal, interpretat răscolitor de Victor Rebenciuc, între dragostea paternă pentru fiul cel mare, Biff, jucat pe măsură de Şerban Pavlu şi sentimentul vinovăţie că nu-i poate oferi un suport financiar pe măsura ambiţiilor sale.

Biff,un tânăr de 30 de ani cam visător şi uşuratic pentru lumea rece şi calculată a banului în care se simte aruncat, îşi urăşte tatăl pentru că acesta din urmă refuză să vadă realitatea în privinţa sa, orbit de dorinţa obsesivă de a-şi vedea copilul urcând treptele visului american,  dar şi pentru că descoperise întâmplător că era un soţ adulter, ţinând acest lucru secret din respect pentru mama sa Linda Loman, adusă pe scenă cu sensibilitate de Mariana Mihuţ.

Relaţiile tată fiu, mediate cu delicateţe, duioşie, dar şi cu fermitate când situaţia o impune de către Linda,  se află într-o tensiune permanentă ameninţând în orice clipă să derapeze în ceartă violentă, tatăl reproşându-i fiului că nu face destul pentru a-şi valorifica în planul reuşitei sociale imensele calităţi personale cu care a fost dăruit de natură. Fiul, l-a rândul său îşi acuză tatăl de ipocrizie şi lipsă de înţelegere pentru problemele sale reale.

In opoziţie cu fiul său, care pare să priceapă intuitiv mai mult din esenţa lumii înconjurătoare, înţelegere ce îl îndeamnă la resemnare, bătrânul agent de vânzări este narcotizat şi condus în toate acţiunile şi judecăţile sale de mitul visului american, personificat pentru el de Ben, fratele său ce se îmbogăţise la numai 21 de ani după ce îşi pusese viaţa în joc şi se întorsese plin de diamante dure şi strălucitoare din tenebrele junglei alaskasiene. Reuşita lui Ben îl măcinase mereu, pentru că era un exemplu viu că visul american nu este vorbă goală. Incapabil să înţeleagă că pentru oamenii de rând ca şi el viaţa nu este altceva decât o loterie cu şanse infime, se încăpăţâna să „descopere” secretul succesului fratelui său în nişte calităţi imaginare ale acestuia. Bogăţia lui Ben îl făcea să se simtă ratat.
Apariţiile  spectrale ale lui Ben, decedat de curând, şi dialogurile imaginare dintre cei doi fraţi, au darul de a spori tensiunea dramatică şi de a ne sugera cu mijloace plastice alienarea de care suferă Willy.

Presiunea sentimentului ratării, împreună cu sentimentul vinovăţiei că nu-şi poate sprijinii financiar, aşa cum s-ar cuveni, fiii, credinţa că aceştia îl dispreţuiesc din această cauză, proaspăta concediere fără menajamente în pragul vârstei de pensionare îl împing către ideea sinuciderii. Nu este o soluţie izvorâtă din laşitate cum s-ar putea crede, ci din luciditate şi raţiune conformă cu logica rece unei societăţi obsedate de bani şi de succes. In urma sa, familia ar beneficia de poliţa de asigurare de viaţă la care contribuise cu trudă atâta amar de vreme. Cu aceşti bani, gândeşte Willy, împăcat cu sine şi fericit pentru că în sfârşit găsise soluţia, fiul său Biff la care ţinea atât ar fi putut să-şi pună în valoare calităţile native.
După ce îi cere sfatul şi lui Ben, iar acesta îl asigură că este o idee strălucită şi că trebuie să se grăbească, Willy dispare în fundal, din culise se aude  zgomotul unui motor de automobil turat la maximum urmat apoi o bubuitură asurzitoare.
Deşi familia aflase mai demult despre intenţiile sinucigaşe ale tatălui prin numeroase semne şi semnale, se dovedeşte incapabilă în cele din urmă să împiedice gestul fatal.

Înmormântarea lui Willy Loman are loc în aceeaşi zi în care soţii Loman achită ultima rată, plătită regulat timp de 25 de ani, la casa în care locuiau.
Willy Loman devine proprietar deplin în ziua în care este îngropat.

Piesa lui Arthur Miller scrisă în 1949, regizată şi ilustrată muzical de Felix Alexa pe scena teatrului bucureştean Bulandra nu şi-a pierdut cu nimic din prospeţime şi din actualitate. Ea demonstrează cu mijloace artistice înalte, la care actorii şi regizorul îşi aduc cu prisosinţă aportul, că în societatea capitalistă, omul nu este decât o jucărie neînsemnată în mâna unor forţe oarbe, că lumea pe care el însuşi a creat-o şi i-a insuflat viaţă i-a devenit ostilă, s-a dezumanizat. Cultul valorilor umane a fost detronat şi înlocuit cu cel al succesului, al vedetelor şi al banului. În această construcţie socială o viaţă de om se măsoară strict în bani ca o marfă oarecare. Fără bani omul este un gunoi demn de aruncat la coş.

luni, 25 octombrie 2010

Pentru domnul profesor Valerius

Întrucât nu am putut posta întregul meu comentariu pe blogul dvs. ci numai o parte din el, din vina sistemului blogspot, îl postez aici.



Vă mulţumesc pentru observaţiile dvs. pe care le socotesc foarte întemeiate şi utile pentru dezbatere. Voi încerca să aduc anumite lămuriri în cele ce urmează.
Am să încep cu problema legăturii dintre clasa muncitoare şi socialism care m-a frământat şi încă mă mai frământă. Calea de atac este, după mine, descompunerea problemei în probleme mai mici ce pot fi rezolvate mai uşor.
a.Poate fi construit socialismul numai de către socialişti, fără participarea clasei muncitoare? Cum ?
b.Ce forţe sociale ar fi interesate şi ar avea puterea necesară răsturnării sistemului capitalist ? Ce forţă ar putea duce la bun sfârşit expropierea marelui capital,  mai cu seamă a marelui capital străin ?
c.Dacă socialismul înseamnă în esenţă o societate liberă de clase, bazată pe egalitate şi dreptate socială, cine ar putea fi garantul perpetuării existenţei sale ?
d.Dacă în urma revoluţie socialiste sau în urma războiului civil social, socialismul ar învinge,iar în cursul luptelor clasa muncitoare ar fi nevoită să dea un greu tribut de sânge (cine altcineva l-ar putea da)  s-ar resemna ea oare să predea puterea unui grup de socialişti.
In lucrarea sa binecunoscută „Ce-i de făcut?”,  Lenin teoretizează pe marginea acestei probleme şi lansează teza, în opinia mae justă, că partidul marxist este unirea mişcării muncitoreşti cu socialismul.

În România, ca şi în ţările din Estul Europei, unde socialismul a venit la putere „de sus” şi „din exterior” –în această extindere a socialismului Stalin a avut un rol hotărâtor, rol trecut sub tăcere  în mod ruşinos de către cuplul Dej, Ceauşescu –clasa muncitoare a avut doar o contribuţie limitată la victoria revoluţiei.
Putem spune că practic socialiştii au preluat puterea din mâinile burgheziei fără revoluţia clasei muncitoare.
Dar pe orice cale ar accede socialismul la putere ea este legitimă, iar accederea binevenită deoarece inumanul sistem de exploatare capitalist trebuie răsturnat prin orice mijloace.
Însă există şi o latură negativă a fenomenului, cu care socialismul românesc, şi nu numai, s-a confruntat şi pe care din păcate nu a ştiut să o depăşească.
Nefiind angrenată direct în revoluţia socialistă, nefiind călită suficient în lupta socială contra clasei dominante pe care să o învingă în războiul social, clasa muncitoare nu şi-a dezvoltat o conştiinţă de clasă ridicată, nu a născut din sânul ei personalităţi autentice. Din nefericire, nu a fost în stare să se folosească de formele politice profund democratice puse la dispoziţie sa de statul socialist şi a lăsat prin indiferenţă şi incapacitate de reacţie ca legea supremă a României Socialiste, Constituţia – mult mai democratică decât cea de azi pentru că punea bazele unei democraţii participative, nu reprezentative- să rămână literă moartă, ca democraţia socialistă să nu prindă viaţă, să devină formală.
Vina aparţine în mare măsură şi activiştilor partidului care nu au făcut mai nimic pentru ridicarea gradului de conştiinţă al muncitorimii deşi au încasat bani grei de la statul socialist pentru munca ideologică.
Pe acest fond al delăsării în munca de partid-de care conducerea superioară a partidului în frunte cu Ceauşescu este desigur responsabilă-,al denaturării chiar a ordinelor lui Ceauşescu, al aplicării mecanice a unor principii şi teze luate pe nemestecate din Marx şi Lenin s-a ajuns la aberaţii de genul celor semnalate de dvs. în care oameni cu origine „sănătoasă” dar lipsiţi de calităţi, vezi cazul Postelnicu, erau promovaţi în detrimentul  unor oameni talentaţi, tobă de carte şi de marxism şi care ar fi dorit în mod sincer să contribuie activ la propăşirea socialismului. Această nenorocită politică de cadre, aberantă şi distrugătoare, a dus la degenerarea partidului şi a avut un rol deosebit de major în victoria contrarevoluţiei.
Dar aceste greşeli ale construcţiei socialiste, lipsa de gândire dialectică a conducerii partidului în problema cadrelor, la noi şi aiurea, nu trebuie să ne facă să ne îndoim de principiul fecund al unirii dintre socialism şi clasa muncitoare, deoarece forţa unui autentic partid comunist nu poate veni de alt undeva decât din partea acestor sărmani dezmoşteniţi ai sistemului capitalist.

A considera că socialismul autentic poate cuceri puterea pe calea alegerilor "libere şi democratice", pe calea parlamentarismului burghez, că burghezia ar ceda vreodată în mod paşnic şi neconstrânsă puterea  în mâinile socialiştilor mi se pare o eroare şi o naivitate. După cum vedeţi simbolurile comuniste ca şi partidul comunist sunt încă interzise prin lege, spre ruşinea regimului capitalist din România, care se autointitulează democrat şi spre ruşinea Uniunii Europene care permite unui stat membru să interzică un partid politic ale cărui rădăcini ideologice se află adânc înfipte în istoria politică europeană pornind de la anul 1848.

Voi reveni.

duminică, 17 octombrie 2010

Hruşcioviştii 13

CAPITOLUL 5

Partidul mamă doreşte să preia conducerea


Hrusciov caută să preia hegemonia mişcării comuniste internaţionale. Atacul hruşciovist asupra Cominternului şi al Biroului de Informaţii. Hruşcioviştii îşi extind tentaculele şi asupra altor partide.Moartea neaşteptată a lui Gottwald şi a lui Bierut. Memorii de neşters de la întâlnirea cu Dimitrov şi Kolarov. Relaţii corecte dar formale cu Romania. Zig-zagul oportunist al conducerii române. Plăcut impresionat de Chehoslovacia; plimbări după bunul plac şi vizite la site-uri istorice. Atmosferă sufocantă peste tot în Uniunea Sovietică.  Înconjuraţi pretutindeni de Chinovniki. Relaţiile noastre cu est-germanii.

Am vorbit mai sus despre „sfaturile” pe care mi le-a oferit Hruşciov cu privire la rolul primului secretar al partidului şi despre „opinia” pe care şi-a exprimat-o tovarăşilor polonezi despre înlocuirea lui Bierut cu Ochab în acest post. Acest fapt nu numai că m-a uluit dar mi s-a părut complet inacceptabil şi lipsit de tact (pentru a mă exprima cu blândeţe) faţă de un partid soră.
Dezvoltările ulterioare ne-au clarificat şi ne-au convins că asemenea acţiuni erau forme normale de „muncă” ale lui Hruşciov ce urmărea astfel să-şi subordoneze mişcarea comunistă internaţională.
Această activitate nu a fost lipsită de îmbrăcămintea demagogică.Esenţa demagogiei sale a fost următoarea: Stalin a ţinut partidele comuniste şi muncitoreşti în mâna sa prin forţă, prin teroare şi le-a dictat acţiuni care erau in folosul Uniunii Sovietice şi în detrimentul revoluţiei mondiale.Hruşciov a fost mereu pentru lupta împotriva Cominternului cu excepţia chipurile a timpurilor când Lenin se afla în viaţă. Pentru Hruşciov şi alţi revizionişti moderni Cominternul lucra simplu ca o „agentură sovietică în ţările capitaliste”. Opinia lor, care nu a fost exprimată deschis dar care se sub înţelegea implicit era în deplin acord cu monstruoasele acuzaţii ale burgheziei reacţionare din întreaga lume care lupta împotriva proletariatului şi a noilor partide comuniste întemeiate după trădarea social-democraţiei şi a Internaţionalei a Doua.
Prin intermediul Cominternului, Lenin şi mai apoi Stalin, au consolidat partidele comuniste şi muncitoreşti şi au întărit lupta proletariatului împotriva burgheziei şi a fascismului. Activitatea Cominternului a fost pozitivă şi revoluţionară. Posibilitatea unor greşeli nu poate fi exclusă, dar trebuie să avem în vedere circumstanţele dificile ale muncii în ilegalitate în care aceste partide împreuna cu conducerea Cominternului trebuiau să acţioneze, la fel ca şi lupta feroce a imperialismului, a burgheziei şi a reacţiunii fasciste împotriva acestor partide. Revoluţionarii adevăraţi nu vor uita niciodată că cel ce i-a asistat şi ajutat în întărirea partidelor comuniste după trădarea Internaţionalei a Doua a fost Cominternul, aşa cum nu vor uita niciodată că Uniunea Sovietică a lui Lenin şi Stalin a fost ţara în care sute de revoluţionari şi-au găsit refugiul pentru a se adăposti de represiunea burgheziei şi a fasciştilor şi pentru a-şi continua munca.
În această evaluare a muncii Cominternului şi a lui Stalin, Hruşciov avea şi suportul Chinezilor  care şi ei aduceau critici în această direcţie, dar nu le făceau publice. Când am avut oportunitatea, ne-am exprimat opiniile împotriva acestor evaluări incorecte asupra muncii Cominternului şi a lui Stalin liderilor chinezi.Când am avut ocazia să vorbesc cu Mao Zedong, în timpul unicei vizite a mea în China, în 1956, sau în întâlnirile cu Zhou Enlai şi alţii în Tirana, am expus binecunoscutul punt de vedere al partidului nostru cu privire la figura lui Stalin şi la Comintern. Nu vreau să mă extind asupra acestor chestiuni deoarece am scris despre ele pe larg în jurnalul meu politic şi în alte locuri.
Decizia Cominternului şi discursul programatic al lui Dimitrov din Iulie 1935 au intrat în istoria mişcării comuniste internaţionale ca un document major care a mobilizat masele, dar în primul rând comuniştii, pentru a crea un front antifascist şi pentru a se organiza în vederea luptei armate împotriva fascismului italian, nazismului german şi militarismului nipon. În această luptă comuniştii şi partidele lor s-au aflat în primele rânduri pretutindeni.
Prin urmare, este o crimă a ataca măreaţa opera a Cominterenului şi autoritatea marxist-leninistă a lui Stalin, care a jucat un rol major în crearea, organizarea şi consolidarea politico-ideologică a partidelor comuniste şi muncitoreşti din întreaga lume.
Partidul Bolşevic a fost un ajutor puternic pentru aceste partide, iar Uniunea Sovietică cu Stalin la conducere a avut un mare aport în sprijinirea revoluţiei în arena mondială.
Imperialismul, burghezia capitalistă împreuna cu dictatura sa fascistă au luptat cu Uniunea Sovietică, cu Partidul Bolşevic şi cu Stalin, cu toate forţele de care dispuneau, au purtat un război dur împotriva Cominternului şi a partidelor comuniste şi muncitoreşti din fiecare ţară, au supus clasa muncitoare prin teroare, vărsare de sânge şi demagogie.
Când Germania nazistă a atacat Uniunea Sovietică , partidele comuniste şi muncitoreşti din diverse ţări au pus mâna pe arme s-au unit cu alte forţe patriotice şi democrate din propriile ţări şi au luptat împotriva invadatorilor fascişti. Datorită acestei lupte naturale, inamicii comunismului au spus: „Partidele comuniste şi muncitoreşti s-au pus singure în slujba Moscovei”. Aceasta era o calomnie. Partidele comuniste şi muncitoreşti luptau pentru eliberarea propriilor popoare, pentru cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare. În marea alianţă antifascistă, simpatiile acestor partide erau îndreptate spre Uniunea Sovietică, deoarece aceasta era cea mai demnă de încredere garanţie pentru victorie.
Era Stalin însuşi, care, în numele Comitetului Executiv al Cominternului, a anunţat decizia de desfiinţare a Cominternului motivând-o prin faptul că nu se mai simte nevoia unei astfel de organizaţii. Această decizie a fost pe deplin justă, pentru că în acel moment partidele comuniste şi muncitoreşti se maturizaseră şi se căliseră în luptele de clasă precum şi în marele război antifascist şi beneficiau de o colosală experienţă. Acum, fiecare partid putea mărşălui pe propriile picioare, având marxism-leninismul drept ghid infailibil.
După cel de al doilea război mondial a luat naştere Biroul de Informaţii al partidelor comuniste şi muncitoreşti (Cominform). Crearea sa a fost necesară pentru ca partidele comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste şi cele din ţările capitaliste, în special din Europa, să-şi poată împărtăşi valoroasele lor experienţe. Schimburile de experienţă între partidele nostre au fost necesare mai cu seamă în perioada instabilă imediat după război, când imperialiştii americani şi britanici doreau să se interfereze prin orice mijloace în afacerile interne ale ţărilor ce abia îşi câştigaseră libertatea.
Reacţiunea, iar mai târziu Tito şi titoiştii, a dorit şi a luptat pentru a plasa ţările din Estul Europei într-o dilemă; cu asistenţă britanică, ei au încercat să aducă la putere forţele ostile socialismului în Cehoslovacia, precum şi în Albania, România, Polonia, etc.
„Marxistul” Tito a făcut un litigiu major din Venezia Giulia, plângându-se că Uniunea Sovietică nu-i oferă asistenţă pentru a-şi însuşi această provincie pe care el o descria ca fiind în întregime iugoslavă, în vreme ce acelaşi „marxist” nu numai că nu a ridicat problema provinciei Kosovo, care este realmente albaneză , cu scopul de a o ceda Albaniei căreia îi aparţine, dar a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a evita orice discuţie pe acest subiect.
Clica de la Belgrad a masacrat populaţia albaneză din Kosovo, pe motivul că aceştia ar fi fost chipurile ballişti, iar mai apoi au încercat să înghită toată Albania şi să o transforme în a şaptea republică iugoslavă.
Biroul de informaţii a descoperit trădarea revizioniştilor iugoslavi iar acest fapt este unul dintre meritele sale istorice şi un omagiu adus vigilenţei revoluţionare a lui Stalin.
Tito a fost demascat şi condamnat cu ample şi incontestabile dovezi, iar evenimentele subsecvente nu au făcut decât să confirme trădarea. In această acţiune justă, care a venit după o poziţie răbdătoare, la început cu explicaţii tovărăşeşti, apoi cu mustrări, pentru ca în final să se ajungă la condamnare, au luat parte toate partidele comuniste şi muncitoreşti, nu pentru că ele au aderat la „arbitrarele decizii ale lui Stalin” cum s-a calomniat , ci pentru ca ele au fost convinse de faptele reale ale trădării conducerii iugoslave, fapte ce au fost aduse la lumină. Mai târziu toate aceste partide, cu excepţia Partidului Muncii Albanez şi-au înghiţit vorbele la adresa lui Tito şi a titoiştilor. Unul după altul şefii acestor partide şi-au făcut autocritica, au mers în pelerinaj la el, i-au sărutat mâna, şi-au cerut iertare şi au declarat că Tito este un „autentic marxist-leninist”, în timp ce Stalin a fost declarat „un anti-leninist, un criminal, un ignorant şi un dictator”. Planul lui Hruşciov era, după cum au dovedit-o acţiunile sale, să-l reabiliteze pe Tito mergând la Belgrad şi să-l denunţe pe Stalin pentru „crimele” şi „greşelile” sale comise chipurile împotriva lui Tito. În scopul de a duce această sarcină la bun sfârşit, Hruşciov a luat decizia unilaterală de a lichida Biroul de Informaţii fără să se consulte cu nimeni.Ne-a aruncat-o în faţă ca pe un fapt împlinit într-unul din mitingurile organizate la Kremlin şi care nu aveau nimic de a face cu Biroul de Informaţii. Hruşciov şi-a anunţat decizia, în timp ce administra ultimele proceduri ale Biroul de Informaţii, spunând:” Când l-am informat pe Nehru de acest lucru, el a fost încântat şi mi-a spus că am luat o decizie înţeleaptă pe care toată lumea o va aproba.” Marele reacţionar indian, a aflat vestea lichidării Biroului de Informaţii înaintea partidelor noastre comuniste.(!) Acest fapt, de asemenea, la o parte de altele, arată ce fel de om, revizionisto-trotskyst, era cel care deţinea frâiele Uniunii Sovietice şi a Partidului Comunist Sovietic.Cu viclenii trotskyste şi metode cum ar fi linguşirea, şantajul, criticile şi ameninţările Hruşciov urmărea să obţină controlul asupra întregii mişcări comuniste internaţionale, să aibă toate celelalte partide sub „bagheta sa dirijorală”, să proclame Partidul Comunist al Uniunii Sovietice ca „partid mamă”, şi mai mult să ne facă să gândim ca Liri Belishova , un agent secret al revizionismului sovietic aşa cum v-om arăta mai târziu, că „Hruşciov este tatăl nostru”. Desigur, Hruşciov a început această lucrare pe când Stalin se afla încă în viaţă, pe la spatele său. Ne bazăm această convingere pe experienţa noastră cu liderii sovietici, pe aroganţa negustorească afişata de Mikoian si de alţii ca el.
După moartea lui Stalin atacul lor pentru distrugerea socialismului în celelalte ţări s-a înteţit.
De asemenea, în Uniunea Sovietică, dar şi în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi Albania, Hruşciov a început să incite elementele antimarxiste ascunse sau făţişe.Oriunde aceste elemente se aflau în conducere, Hruşciov şi compania s-au luptat pentru a le aduce sub controlul lor, iar unde acestea nu se aflau în conducere, pentru a le implanta acolo prin eliminarea liderilor legitimi prin intrigi, puciuri şi chiar asasinate, aşa cum au dorit s-o facă şi cu Stalin (şi este foarte probabil că aşa au şi făcut).
Klement Gottwald
Imediat după moartea lui Stalin, Gottwald a murit. A fost o moarte bruscă şi surprinzătoare. Nimănui nu i-ar fi putut trece prin minte, dintre cei care l-au cunoscut pe Gottwald, că un om atât de puternic, agil, sănătos, ar putea fi răpus… de o gripă sau o răceală chipurile contractată în ziua funerarilor lui Stalin. Îl ştiam pe Gottwald. Când am fost în Cehoslovacia m-am întâlnit cu el în Praga, am discutat pe larg despre problemele noastre.A fost modest şi sincer, nu un om al vorbelor multe.Am simţit că pot discuta cu el liber; m-a ascultat atent pufăind din pipă şi vorbind cu multă simpatie despre poporul şi lupta noastră, şi mi-a promis că ei ne vor ajuta în întreprinderea noastră de a ne construi o industrie. Nu mi-a promis munţi sau miracole, ci un mic credit pe care Cehoslovacia ni-l va acorda.
„Aceasta este tot ce putem face acum,” a spus. ”Mai târziu când economia noastră va porni, vom reexamina împreună problemele voastre”
Gottwald un vechi prieten al lui Stalin şi Dimitrov, au murit subit. Acest lucru, deopotrivă, ne-a întristat şi ne-a surprins. Mai târziu a sosit şi moartea neaşteptată a tovarăşului Bierut, fără să mai menţionăm moartea prematură a marelui George Dimitrov. Dimitrov, Gottwald şi Bierut, toţi au murit la Moscova. Ce coincidenţă!  Toţi trei erau prieteni dragi ai marelui Stalin.
Edward Ochab l-a înlocuit pe Bierut în funcţia de prim secretar al partidului.Vechea dorinţă a lui Hruşciov a fost realizată. Mai târziu, Hruşciov „a rupt-o” cu Ochab, deoarece acesta in mod clar nu ducea la îndeplinire în totalitate ordinele lui Hruşciov aşa cum le dădea acesta. Din acest motiv Hruşciov a lansat atacuri la adresa lui Ochab la toate mitingurile l-a care acesta a fost prezent. L-am întâlnit pe Ochab de câteva ori la Moscova, Varşovia şi Berlin, şi cred că era o persoană care nu numai că nu poate fi comparată cu Bierut ca om, dar totodată îi lipsea capacitatea să conducă partidul şi ţara. Ochab a venit şi a plecat ca o umbră, fără să se menţină măcar un an în poziţia de lider.
Mai jos voi vorbi despre cum s-au desfăşurat lucrurile în Polonia. Este clar că odată cu moartea lui Bierut, drumul spre tronul Poloniei a fost deschis reacţionarului Gomulka. Acest „comunist” scos afară din închisoare, după un număr de suişuri şi coborâşuri şi scrieri de factură eterogenă, de care agenţii sionismului şi ai puterilor imperialiste nu erau străini, a fost propulsat în conducere de prietenul său Nichita Hruşciov. Polonia a fost „marea soră” a Uniunii Sovietice hruşcioviste, apoi venea „fiica sa obedientă”, Bulgaria, unde hruşcioviştii au jucat şi încă mai joacă în mod cinic.
Bulgarii fuseseră foarte legaţi de Stalin şi de Partidul Comunist (B) al Uniunii Sovietice condus de el, mult diferit faţă de cehi, polonezi şi români, lăsându-i la o parte pe germani.
Mai mult, poporul bulgar, fusese legat în mod tradiţional de Rusia în trecut.În mod cert, din cauza acestor legături, ţarul Boris nu a dorit să implice oficial Bulgaria în războiul împotriva Uniunii Sovietice iar armatele sovietice au intrat în Bulgaria fără un singur foc de armă. Hruşciov a dorit să consolideze această influenţă în scopurile sale şoviniste si pentru consolidarea vederilor sale revizioniste. Prin urmare el a exploatat această situaţie, încrederea Partidului Comunist Bulgar în Stalin, în Uniunea Sovietică şi în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, plasând la conducerea Partidului Comunist Bulgar o persoană fără valoare, un cadru de mâna a treia, dar gata oricând să facă tot ce ordona Hruşciov, ambasadorul său la Sofia, sau KGB-ul.Această persoană a fost Todor Jidkov, care a fost mediatizat şi umflat până ce a ajuns prim secretar al CC al PC Bulgar.

va urma.