luni, 29 noiembrie 2010

Hruşcioviştii 15

Klement Gottwald

În opinia mea Cehoslovacia era diferită faţă de celelalte ţări. Erau mult mai serioşi decât toţi ceilalţi. Am vorbit despre Gottwald, dar trebuie să spun că noi albanezii ne-am înţeles bine şi cu cei ce au venit după el. Eram sinceri cu ei ca şi faţă de ceilalţi, dar conducerea cehoslovacă s-a comportat de asemenea la fel de sincer. Au vădit respect pentru partidul şi poporul nostru. Nu erau foarte expansivi, dar am putut să observ că erau corecţi şi binevoitori.
Novotny şi Shiroky, Dolansky şi Kopeky, pe care i-am întâlnit şi cu care am vorbit de multe ori când am venit în ţara lor la lucru sau în vacanţă cu familia, s-au purtat deschis şi modest cu mine şi cu tovarăşii mei. Îngâmfarea şi aroganţa atât de prezentă la alţii lipsea aici. După sovietici, cehii au fost cei care ne-au ajutat cel mai mult din punct de vedere economic. Fireşte, când se punea problema acordării de credite se dovedeau spirite reci şi precaute, oameni calculaţi care analizează cu atenţie. În raporturile cu noi, nu a fost nici urmă de subestimare, nici o umbră de superioritate din partea lor.Printre ţările de democraţie populară Cehoslovacia era cea mai avansată din punct de vedere industrial; oamenii săi erau harnici, talentaţi, sistematici, ordonaţi în muncă şi în viaţă. Oriunde mergeai în Cehoslovacia era evident că era o ţară dezvoltă, cu un popor cultivat, ce a prezervat cu grijă tradiţiile sale ancestrale. Sovieticii au utilizat ţara ca pe o staţiune de sănătate şi au abuzat de ea până la saturaţie. Liderii celorlalte ţări de democraţie populară erau invidioşi pe liderii cehi  şi făceau în van remarci batjocoritoare la adresa lor, dar cehii arătau mult mai multă demnitate decât toţi ceilalţi. La mitingurile ţărilor din lagărul socialist cuvântul cehilor cântărea greu. În măsura în care am putut vedea şi judeca, înăuntrul ţării se bucurau de respect şi simpatie.
În Cehoslovacia nu am avut sentimentul greu de izolare pe care l-am trăit la Moscova de când Hruşciov preluase puterea unde ei ne-au alocat o daşa (vilă la ţară) la periferia oraşului, în care am rămas izolaţi zile în şir. Oficiali ca Lesakov, Moshatov, Petrov şi alţi funcţionari minori ai aparatului Comitetului Central al Partidului au fost acolo sau au venit şi au plecat, pentru a ne ţine companie  şi totodată pentru a mânca şi a bea. Erau cu toţii oameni ai serviciilor de securitate, deghizaţi în funcţionari ai Comitetului Central. Dintre ei Lesakov a fost companionul meu permanent şi partenerul meu de biliard. M-a plăcut pe mine şi eu l-am plăcut pe el deoarece deşi nu era o persoană foarte inteligentă era un om cumsecade. Moshatov venea mult mai rar, părea mult mai important, se ocupa de pregătirea călătoriilor sau de satisfacerea cererilor noastre de a cumpăra câte ceva, deoarece nu se găsea mai nimic de cumpărat în comerţ (trebuia să comandăm totul în avans, ei urmând să le aducă din surse misterioase într-o cameră specială a magazinului „GUM” care avea o intrare specială pentru membri Comitetului Central).Petrov era un om al aparatului de partid care fusese mult timp angajat în afaceri cu grecii, iar tovărăşia noastră îl interesa din acest motiv. Era un om serios pe care îl preţuiam. Fusese în Albania de câteva ori, în special atunci când noi sprijineam Armata Democratică Greacă în războiul său just. Ca şi cum aceştia nu ar fi fost suficienţi, mai târziu ne-au fost adăugate alte escorte, cum ar fi Laptiev, un tânăr companion ştiutor de albaneză foarte încrezut de poziţia ce i se conferise şi un altul specialist în afaceri iugoslave al cărui nume nu-l mai reţin, dar de care îmi amintesc că era cu mult mai inteligent decât ceilalţi.
Nu am fost niciodată liber, totdeauna am avut o escortă. Erau toţi oamenii lui Hruşciov, informatori ai Comitetului Central şi ai serviciilor de securitate sovietice, şi asta fără a mai ţine cont de garda oficială, şi de dispozitivele de urmărire şi ascultare cu care hruşcioviştii au umplut diversele vile în care am stat. Dar aceasta este o altă poveste. Să lăsăm la o parte dispozitivele şi să ne concentrăm asupra oamenilor. Sovieticii urmăreau să desluşească starea de spirit în care ne aflăm, pentru a şti ce anume căutăm, cum vom vota, de partea cui ne vom da sprijinul, ce se petrece în ţara noastră, ce gândim despre iugoslavi, despre liderii Partidului Comunist Grec, sau orice altceva. Ştiau de ce veniseră iar noi ştiam cine i-a trimis şi de ce, prin urmare ambele părţi erau prietenoase, am vorbit despre ce ne interesa pe noi, şi aşteptam veşti de la Comitetul Central despre când va avea loc întâlnirea.
Funcţionarii nu au vorbit politică, deoarece este clar că aveau ordin să nu o facă, dar chiar dacă ar fi dorit să deschidă o conversaţie ei ar fi fost foarte controlaţi pentru că ştiau că totul este înregistrat.Am vorbit în special împotriva revizionismului titoist.
Nu puteam vizita orice fermă colectivă sau de stat sau avea contacte cu alţi tovarăşi sau persoane fără preaviz de două trei zile. Când mergeam într-o vizită  te aşezau pe un scaun la o masă pentru a te îndopa cu băutură şi fructe de nu puteai vedea nimic, nici staulul cu bovine, nici sediul fermei colective. Este cinstit să spun că atmosfera era diferită în Bulgaria. Oriunde, atmosfera era mult mai destinsă, cu mai puţine formalităţi şi gărzi.

În Cehoslovacia diferenţa era şi mai mare. Oriunde, în Praga, Bratislava, Karlovy Vary, Brno şi în multe alte locuri în care am călătorit, atât în calitatea oficială cât şi privată, am fost liber să merg oriunde doream, când doream, cu o gardă evident, şi pretutindeni am fost primit într-un fel cordial şi prietenos. În cursul unei călătorii, ei înşişi spontan m-au dus în locuri strategice. Oriunde am fost în Cehoslovacia, în discuţii oficiale sau conversaţii private cu familiile lui Novotny  şi Shiroky în Praga şi Karlovy Varry, sau cu Bacilek în Slovacia şi cu un număr de secretari de partid în diverse oraşe şi fabrici, conversaţia a fost sinceră, jovială, ne formală. Nu domnea acea atmosferă grea pe care am simţit-o în Uniunea Sovietică, cu toată marea dragoste pe care o purtăm acelui popor şi acelei ţări.
După ruperea relaţiilor cu Tito am călătorit spre Uniunea Sovietică pe mare, deoarece iugoslavii nu ne-au permis să zburăm deasupra teritoriului lor. Prin urmare, am fost nevoiţi să stăm în multe rânduri în Odesa unde l-am întâlnit pe faimosul Iepişev, primul secretar al Odesei şi mai târziu şeful politic al armatei sovietice.Nu am văzut faimoasele catacombe din Odesa pentru că ei nu ne-au dus să le vizităm, nici măcar istoricele trepte ale lui Potemkin, deoarece trebuia să mergem pe jos până la ele. Am văzut faimoasele trepte, ce încep de la statuia lui Richelieu, guvernator al oraşului la începutul secolului al 19-lea, numai din maşină.
„Cum este posibil,” l-am întrebat pe Iepişev, „că îl ţineţi pe acest aristocrat aventurier francez aici, chiar la capătul acestor istorice trepte ?!”
„Oh, de-abia a fost adus acolo,” a răspuns primul secretar al Odesei.
Dar ce făceam noi în Odesa ? Ne plictiseam, fumam ţigări, ne plimbam prin parcul vilei Kirov, jucam biliard la o veche masă. Nu ne-au dus  să vizităm nici un muzeu sau şcoală, unicul loc unde ne-au dus a fost o vinotecă şi acolo singurul lucru pe care l-am făcut a fost să gustăm şi să bem câteva sticle cu vin selecţionat.
Acesta era programul uzual în Uniunea Sovietică. Numai la priomuri puteam strânge mâna unor personalităţi. Când mergeam la o fabrică sau la o casă de cultură din Leningrad, Kiev sau aiurea, totul era organizat: muncitorii erau aliniaţi aşteptând, un spici de introducere era rostit de un anume Kozlov care umflat în pene ca un cocoş, vorbea cu voce artificial gravă în scopul de a se arăta omnipotent, iar oameni numiţi înainte cărora li se spunea ce trebuiau să spună, rosteau cuvinte de bun-venit.
Era exact opusul a ceea ce se petrecea în Cehoslovacia, unde oamenii, liderii, muncitorii din fabrici vorbeau liber, punea întrebări şi răspundeau când erau întrebaţi. Acolo se putea călătorii liber oriunde cu maşina sau pe jos.
Am fost totdeauna interesat de istoria naţiunilor şi popoarelor. Sunt foarte multe locuri istorice în Cehoslovacia. Am vizitat locul unde s-a născut mişcarea taboriţilor şi am văzut acele sate atât de caracteristice prin care Zizka a trecut şi a luptat. Am vizitat Austerlitz-ul, iar de pe dealul muzeului am privit câmpul de bătaie imaginându-mi istoricele manevre ale lui Bonaparte şi apariţia surprinzătoare a trupelor sale în flancul trupelor austriece exact în momentul în care soarele răsărea deasupra Austerlitz-ului. Mi-am amintit de bătălia de la Wallenstein precum şi de faimoasa trilogie a lui Schiller. L-am întrebat pe prietenul meu ceh:
„Există oare un muzeu dedicat acestei personalităţi istorice ?”
„Desigur,” a spus el şi m-a dus imediat la un palat ce găzduia Muzeul Wallenstein.
Am fost la vânătoare de căprioare şi cerbi de multe ori. Obişnuiau să oficieze o ceremonie specială deasupra trupului unui animal mort. Pentru a onora trupul vânatului trebuia să rupi o crenguţă de pin, să o înmoi în sângele animalului iar apoi să o lipeşti în banda pălăriei ca pe o pană.
Într-o zi pe când mă aflam la vânătoare m-am pomenit în faţa unui mare castel.Am întrebat:
„Ce este această clădire ?”
„E una din reşedinţele lui Metternich,” mi-au spus, „acum este muzeu.”
„Îl putem vizita ?” i-am întrebat pe cei care mă însoţeau.
„Desigur,” au răspuns ei.
Am mers şi ne-am uitat peste tot.Un ghid competent ne-a oferit toate explicaţiile.Îmi amintesc că am intrat în biblioteca lui Matternich, plină de minunate cărţi legate în piele. Când am ieşit din bibliotecă am trecut pe lângă o uşă închisă iar ghidul ne-a spus:
„Acolo este o mumie care a fost trimisă ca dar din Egipt Cancelarului Austriei asasinul fiului exilat al lui Napoleon, regele Romei.
„Deschide-o”, am spus, „haidem să vedem mumia, pentru că sunt foarte interesat de egiptologie şi am citit multe cărţi pe acest subiect, în special despre descoperirile savantului Carter, asociatul lui Carnarvon descoperitorul mormântului păstrat intact al lui Tutankhamon.
„Nu,” a răspuns ghidul, „N-am să deschid acea uşă.”
„De ce ?”, am întrebat surprins.
„Deoarece unele blesteme m-ar atinge şi probabil voi muri.”
Prietenii cehi au început să râdă de el spunându-i:
„Ce tot vorbeşti, haide, deschide uşa !”
Ghidul a rămas blocat în convingerile sale iar în cele din urmă a spus:
„Poftiţi cheile, deschideţi uşa singuri şi uitaţi-vă. Eu nu intru înăuntru şi nu-mi asum nici o responsabilitate.”
Prietenul ceh deschise uşa, am aprins lumina şi am văzut mumia complet neagră aşezată într-un sarcofag de lemn. Am închis apoi uşa, am înmânat înapoi cheile ghidului, strângându-i mâna, mulţumindu-i, şi am plecat.
Pe drumul de întoarcere prietenul ceh mi-a spus:
„Există încă oameni superstiţioşi care cred în magie aşa cum era ghidul pe care l-am văzut.”
„Nu,” am spus, „ghidul este un om învăţat nu superstiţios.Cărţile de egiptologie spun că aproape toţi savanţii care au descoperit mumiile faraonilor au murit în condiţii misterioase. Sunt multe teorii care spun că preoţii egipteni care au trăit în urmă cu trei mii de ani înaintea erei noastre, posedau avansate cunoştinţe ştiinţifice, iar pentru a proteja mumiile de jefuitori au căptuşit pereţii camerelor mortuare cu roci conţinând uraniu.Se mai spune că in aceste încăperi au fost arse plante care au eliberat astfel otrăvuri foarte puternice.
S-a dovedit că structura piramidelor generează un fenomen miraculos rar, datorat aspectului geometric, constând în faptul că uneori vârful piramidei, precum în cazul celei a lui Cheops, coincide cu o anumită stea, sau aşa cum se întâmplă în Valea Regilor, în anumiţi ani, la o anume oră din zi, razele soarelui pătrund în adâncimea coridorului şi luminează fruntea statuii faraonului.”
Tovarăşul meu, pe numele său Pavel, care era un bun, cumsecade şi modest băiat şi-a schimbat opiniile despre ghid şi s-a arătat interesat să afle mai multe.
Cehii înşişi  m-au dus în Slovacia pentru a-mi arăta figura eroului nostru naţional Skanderberg, alături de alte figuri istorice importante, aflată pe un vechi zid al porticului unei mânăstiri. A mers într-o o mică staţiune balneară, numită odată Marienbad, aflată în Sudetenland, pentru a vedea casa istorică unde a locuit Goethe.Aici, aflat la o vârstă înaintată, Goethe s-a îndrăgostit de foarte tânăra Gretchen şi a scris faimoasa sa Elegie a Marienbandului.
Am menţionat toate aceste lucruri pentru a arăta realitatea din Cehoslovacia şi buna dispoziţie a cehilor faţă de noi. Totuşi ei s-au purtat în acelaşi mod cu toată lumea.Chiar şi sovieticii s-au simţit alţi oameni atunci când au venit în Cehoslovacia.
În Cehoslovacia am vorbit într-un parc câteva ore cu Rokossovski şi Konev, cu care la Kremlin ne-am fi întins doar mâinile. Am fost în Cehoslovacia la vânătoare pentru a mă întâlni cu preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, iar tot acolo Nina Hruşceva a invitat-o pe Nexhmije şi pe mine la ceai. Tot în Cehoslovacia am stat de vorbă cu generalul Antonov şi cu alţii.
Dar după cum am mai spus, după moartea lui Gottwald, hruşcioviştii au pus stăpânire pe Cehoslovacia.
Se părea că Novotni, ca prim secretar al Partidului Comunist Cehoslovac, a aderat la poziţiile corecte, dar timpul a dovedit că el era un element ezitant şi oportunist, şi deci într-un fel sau în altul a făcut jocurile pentru Hruşciov şi Co. A jucat un rol important în punerea în aplicare a planului care a făcut din Cehoslovacia un dominion ocupat de tancurile ruseşti.
Prin urmare, plasa de păianjen a revizionismului s-a tors peste ţările de democraţie populară.Vechii lideri ca Dimitrov, Gotwtwald şi mai târziu Bierut şi alţii au fost înlocuiţi cu alţii mai tineri ce păreau convenabili sovieticilor cel puţin în acest stadiu.
În ce priveşte Republica Democrată Germană ei considerau lucrurile rezolvate, pentru că Germania de Est era masiv ocupată de trupe sovietice. Totuşi, noi consideram acest lucru necesar deoarece nu fusese semnat nici un tratat de pace, şi în afară de asta, armata sovietică din Germnaia nu apăra numai această ţară ci şi întreg lagărul socialist. 

Wilhelm Pieck

Cu Germania de Est  noi am avut relaţii bune atâta vreme cât Pieck a fost în viaţă.A fost un vechi revoluţionar şi prieten al lui Stalin, căruia îi port un mare respect.L-am întâlnit pe Pieck în 1959 când am condus o delegaţie în RDG. În acea vreme Pieck era bătrân şi bolnav. Mi-a adresat un călduros bun venit şi m-a ascultat cu atenţie când am vorbit despre prietenia dintre popoarele noastre şi i-am descris progresul Albaniei pe calea socialismului.( el vorbea greu din cauza paraliziei).
În ultimii săi ani, Pieck în mod evident nu mai conducea ţara şi partidul. Deţinea funcţia onorifică de Preşedinte al Republicii, în timp ce Ulbricht şi Grottewolh and Co. se aflau la putere.
Ulbright nu a arătat nici un semn de ostilitate deschisă faţă de Partidul nostru până nu am rupt-o cu sovieticii şi cu el. Era un tip arogant, un neamţ cu gâtu înţepenit, caustic nu doar cu partidele mici ca al nostru, dar şi cu ceilalţi.
În privinţa relaţiilor cu sovieticii avea această opinie:
„Ne-aţi ocupat, ne-aţi dezbrăcat de industrie, dar acum trebuie să ne aprovizionaţi cu credite masive şi alimente astfel încât Germania Democrată să crească şi să depăşească nivelul Germaniei Federale. Cerea ajutoare în mod arogant şi le obţinea. L-a forţat pe Hruşciov să spună într-un miting comun:
„Trebuie să ajutăm Germania să devină vitrina noastră către Vest”, iar Ulbricht nu a ezitat să le spună sovieticilor în prezenţa noastră:
„Trebuie să vă grăbiţi cu ajutorul deoarece există birocraţie.”
„Unde este birocraţie,” a întrebat Mikoian „în ţara voastră ?”
„Nicidecum în ţara noastă ci în a voastră,” a replicat Ulbricht.
Oricum, în timp ce el primea o cantitate masivă de ajutoare, nu era niciodată pregătit să-i ajute pe alţii.Când l-am atacat pe Hruşciov la Moscova, deopotrivă în timpul mitingului cât şi după, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai feroci oponenţi ai noştri fiind primul care ne-a a atacat după mitingul moscovit.
Hruşcioviştii nu urmăreau numai controlul asupra ţărilor de democraţie populară, dar şi asupra întregii mişcări comuniste internaţionale.
Palmiro Togliatti

Voi vorbi în altă parte despre despre vederile şi poziţiile revizioniste şi oportuniste ale unor lideri ca Togliatti, Thorez, etc., dar vreau să subliniez aici că, după moartea lui Stalin, atât Togliatti cât şi alţii au început să-şi exprime vederile revizioniste mult mai deschis, deoarece au sesizat că Hruşciov şi cercul său le sunt aliaţi politici şi ideologici, văzând linia oportunistă a lui Hruşciov faţă de Tito, de social-democraţie, burghezie etc.
Linia construită de Hruşciov a fost convenabilă lui Togliatti and Co. care, dintr-un motiv sau altul, mergeau de mult pe linia colaborării cu partidele burgheze, cu guvernele burgheze din ţările lor, luptând şi visând că vor putea deveni sponsorii unui mariaj de convenienţă ce le va aduce câteva fotolii guvernamentale. Aceste tendinţe latente la început, arătate apoi ezitant, după Congresul al 20-lea au explodat în „teorii”, aşa cum a fost faimoasa teorie a lui Togliatti despre „poli-centrism”, sau tot a sa „Cale italiană către socialism”.
Desigur, în mişcarea comunistă internaţională, hruşcioviştii nu au venit cu o platformă complet revizionistă încă din start.La fel ca şi în Uniunea Sovietică ei s-au străduit să adopte o linie flexibilă în scopul de a evita trezirea unei reacţii imediate în partid sau în afara sa.
„Leninismul” despre care ei au vorbit, straniile cuvinte de bine aruncate ici şi acolo despre Stalin, zgomotosul lor slogan al „principiilor leniniste ale relaţilor între ţările socialiste”  au servit pentru a masca complotul în care erau implicaţi şi pentru a pregăti terenul pentru un atac frontal.Acesta a fost lansat la al 20-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Acolo au dat cărţile pe faţă, pentru că Hruşciov şi aliaţii săi lucraseră de mult timp pentru a paraliza orice reacţie în ţară sau în afara ei.

luni, 8 noiembrie 2010

Hruşcioviştii 14

Stalin şi Dimitrov în 1936
Opinia mea este aceasta, după Dimitov, statul şi partidul bulgar nu au mai avut un lider de talia lui Dimitov, sau chiar de nivel apropiat, din punctul de vedere al aderenţei la principii, al puterii de înţelegere politico-ideologică, şi al capacităţii de lider.Nu îl includ pe Kolarov, care a murit foarte curând după Dimitrov, la numai câteva  luni după, care a fost un vechi revoluţionar şi a doua personalitate după Dimitrov, cu care a lucrat împreună în Comintern.
L-am întâlnit pe Kolarov când am venit într-o vizită oficială în Bulgaria în Decembrie 1947. Era de aceiaşi vârsta şi statură cu Diomitrov, îi plăcea să converseze şi tot timpul cât am stat cu el ne-a vorbit despre misiunea sa în Mongolia. Cominternul l-a însărcinat în Germania şi în altă parte. Se părea că partidul îl însărcinase pe Isolarov cu relaţiile externe, deorece acesta ne-a vorbit de câteva ori despre relaţiile Bulgariei cu vecinii: Iugoslavia şi Grecia, care erau de asemenea şi vecinii noştri. Ne-a vorbit despre situaţia generală internaţională, ceea ce ne-a fost de mare ajutor.
La fel ca neuitatul George Dimitrov,Kolarov a fost un om modest.Deşi noi era tineri, nu am observat la el nici cel mai mic semn de trufie în timpul discuţiilor.Ne-a onorat şi ne-a respectat opiniile şi cu toate că ne întâlneam pentru prima oară, cât timp am stat acolo ne-a făcut să ne simţim ca membrii ai unei familii, ai unui grup intim  în care afecţiunea, unitatea şi eforturile sunt destinate unui singur scop, construcţia socialismului.
I-am întâlnit pe Dimitrov şi Kolarov, aceste mari personalităţi comuniste bulgare numai o dată în viaţă, dar ei mi-au lăsat o impresie de neşters în memorie.După Dimitrov, Kolarov a devenit prim-ministru şi a fost unul din iniţiatorii condamnării lui Kostov, agentul lui Tito.Dar la numai câteva luni apoi Kolarov a murit.Moartea sa m-a mâhnit în mod deosebit.
După moartea lui Dimitrov şi Kolarov, persoane fără autoritate şi personalitate au ajuns la conducerea partidului şi statului bulgar.
Am fost în Bulgaria de câteva atât cu afaceri cât şi în vacanţă cu soţia şi copilul.
Trebuie să spun adevărul, am simţit o satisfacţie deosebită în Bulgaria , deoarece probabil, deşi popoarele noastre au o origine atât de diferită ele au trăit împreună de-a lungul secolelor, au lâncezit sub asuprirea şi au luptat împotriva aceleaşi puteri de ocupaţie, Poarta Otomană, se aseamănă în multe direcţii, în special în modestie, ospitalitate, fermitate de caracter,  prezervarea bunelor tradiţii, folclor, etc.
Înainte de moartea lui Stalin nu era nici cea mai mică pată de umbră asupra relaţiilor noastre cu bulgarii. Şi noi şi ei iubeam cu sinceritate Uniunea Sovietică.
Am vorbit cu liderii bulgari de multe ori, am mâncat şi am băut împreună şi am călătorit peste tot în Bulgaria.Chiar şi mai târziu, înainte să o rupem cu Hruşciov, nu am avut contradicţii politice sau ideologice iar ei m-au primit cu căldură.Mulţi dintre ei ca Velko Chervenkov, Ganev,Tsola Dragocheva, Anton Yugov, etc. nu erau tineri.Erau oamenii vechii generaţii, care lucraseră în exil cu Dimitrov, sau acasă în ilegalitate, şi mai târziu au fost în puşcăriile ţarului Boris. În cele din urmă, Teodor Jidkov, s-a ivit dintre ei, un om care este prototipul mediocrităţii politice.
După moartea lui George Dimitrov, Velko Chervenkov a devenit secretar general al partidului.A fost un mare om; cu părul cărunt şi pungi sub ochi.De câte ori l-am întâlnit în Bulgaria sau la Moscova, mi-a făcut impresia unui bun coleg care umbla fluturându-şi braţele fără scop şi fără direcţie, ca şi cum ar fi spus:”Ce am de făcut la acest târg? Nu servesc nici un scop aici.”
Trebuie să fi fost un om just dar lipsit de voinţă.Cel puţin aceasta era impresia mea.Era extrem de zgârcit cu vorbele.În discuţiile oficiale vorbea atât de puţin,încât dacă nu l-ai fi cunoscut, ai fi putut rămâne cu impresia că era îngâmfat.Dar nu era de loc îngâmfat.Era un om simplu. În întâlnirile neoficiale, când mâncam împreună, discutând şi cu alţi tovarăşi bulgari pentru a schimba opinii, Velko stătea într-o tăcere de piatră, cu gura închisă, ca şi cum nici nu ar fi fost prezent. Ceilalţi râdeau şi vorbeau, el nu.
Chervenko a fost cumnatul lui Dimitrov.El a fost căsătorit cu sora marelui lider al Bulgariei. Este posibil ca o mica parte din gloria şi autoritatea lui Dimitrov să se fi răsfrânt şi asupra lui Chervenko, dar Velko era cu certitudine incapabil să devină Dimitrov. Deci, la fel cum a venit la conducerea Partidului Comunist Bulgar în linişte, tot aşa a a fost detronat fără zgomot. Înlăturarea sa nu a creat nici un fel de probleme,s-a înfăptuit fără frământări lăsând loc la conducere lui Todor Jidkov.
Deci, pentru Nichita, Cehoslovacia, Polonia şi Bulgaria au fost aranjate. România, de-asemenea, unde partidul a avut nişte episoade lipsite de glorie în istoria sa, nu a scăpat scopurilor şi eforturilor sale.

Nichita Hruşciov şi Gheorghiu Dej
Nu am avut contacte cu românii în timpul războiului, ceea ce era diferit faţă iugoslavi, sau bulgari, care l-au trimis în ţara noastră pe Belgranov, care ne-a informat despre munca din Macedonia, căutând să ne ajute în organizarea luptei albanezilor ce locuiau în teritoriul Macedonean ocupat de nazi-fascişti. După război, am auzit de la sovietici lucruri foarte bune despre partidul românesc şi despre Dej, un vechi revoluţionar, care suferise mult în închisoarea Doftana. Dar adevărul este că am fost într-un fel dezamăgit când l-am întâlnit pentru prima oară, cu ocazia mitingului în problema revizionismului iugoslav, pe care l-am menţionat mai sus.
Nu este acum locul de a vorbi despre amintirile mele de la acel miting, dar vreau să subliniez faptul că din ceea ce am văzut şi am auzit în România, din conversaţia mea cu Dej, impresia pe care mi-am făcut-o despre partidul românesc şi despre Dej personal, nu a fost bună.
Indiferent de ceea ce clamau liderii români, dictatura proletariatului nu opera în România, iar Partidul Muncitoresc Român nu deţinea o poziţie puternică.Declarau că se află la putere , dar era evident, că în fapt, burghezia se afla la putere. Ea avea în mâna sa industria, agricultura şi comerţul continuând să exploateze poporul român şi să trăiască în palate şi vile. Dej personal călătorea într-o maşină blindată anti-glonţ şi însoţit de o escortă înarmată, arătând astfel cât de „sigură” era poziţia lor. Reacţiunea era puternică în România şi dacă nu ar fi existat Armata Roşie, nimeni nu poate şti cum ar fi evoluat lucrurile în această ţară.
În timpul celor câteva zile în care am stat la Bucureşti, Dej ne-a bombardat cu laudele sale despre „valoarea” pe care ei au arătat-o în forţarea abdicării coruptului rege Mihai, pe care nu l-au condamnat pentru crimele sale împotriva poporului, ba din contră, l-au lăsat să părăsească ţara către Vest împreună cu averea şi amantele sale.
Autoglorificrea lui Dej a atins paroxismul, în special când el mi-a povestit cum i-a „contestat” pe reacţionari ducându-se în cafenelele lor cu un pistol la centură.
Prin urmare, de la acest prim miting mi-am format o proastă impresie nu numai despre Dej , dar şi de Partidul românesc şi linia sa, care era o linie oportunistă, iar lucrurile care s-au întâmplat mai târziu cu Dej şi cu partidul său nu m-au surprins. Şefii revizionişti ai acestui partid erau oameni din cei mai infatuaţi. „Suflau cu putere în trompetele lor”  despre luptele pe care nu le-au dat.
Când noi am început luptele cu renegatul Tito şi cu grupul său, Dej a devenit un „luptător ardent” împotriva grupului titoist. În întâlnirea istorică a Biroului de Informaţii el a fost însărcinat cu predarea raportului principal  împotriva grupului Tito-Rankovic. Cât timp Stalin a fost în viaţă iar rezoluţia Biroului de Informaţii a fost în vigoare Dej s-a manifestat ca un fanatic anti-titoist. Când revizioniştii trădători, conduşi de Hruşciov, au uzurpat puterea în ţările lor şi au făcut toate acele lucruri făţarnice pe care le ştim, Dej a fost printre primi care a întors pagina şi şi-a schimbat culoarea la fel ca un cameleon.S-a dezis te tot ce a spus înainte, şi-a făcut autocritica şi în final a venit la Brioni, unde şi-a cerut în mod public scuze lui Tito.Prin urmare Dej şi-a arătat faţa adevărată de oportunist al mai multor steaguri.
După eliberare, noi, bine înţeles, am stabilit relaţii prieteneşti cu România , ca şi cu toate celelalte ţări de democraţie populară. Din partea noastră, doream cu putere să dezvoltăm la maximum relaţiile cu această ţară, în mod special cu poporul român, nu numai pentru că eram două ţări socialiste, dar şi pentru că nutream un sentiment special de prietenie şi simpatie format datorită ajutorului şi sprijinului primit de patrioţii albanezi refugiaţi în România în perioada Renaşterii noastre.Cu toate acestea, efortul nostru în această direcţie nu a dat rezultate pe care le aşteptam din cauza indiferenţei conducătorilor români. Acest lucru a avut propriile sale motive care nu au depins de politica şi dorinţele noastre.
Cu taote acestea relaţiile dintre cele două ţări s-au dezvoltat într-o manieră corecta, deşi formală. Liderii români nu au arătat nici cea mai mică căldură sau prietenie specială pentru o ţară mică ca a noastră, care a luptat şi s-a sacrificat atât de mult în războiul împotriva invadatorilor fascişti. România a fost ţara socialistă cea mai indiferentă în legătură cu dezvoltarea Albaniei şi cu activarea  relaţiilor cu noi pe linie de partid şi de stat.
Mai târziu, când am venit în România cu o delegaţie, de-a lungul vizitei mele acolo am văzut multe lucruri interesante;mi-au arătat multe aspecte ale progresului pe care l-au realizat în economie.Am vizitat Ploieştiul , care în comparaţie cu Kucova al nostru, este un centru colosal al industriei petrolului.Petrolul era supus unui modern proces de rafinare şi îmi amintesc că în ultima întâlnire cu mine, Dej s-a lăudat ca a cumpărat o foarte mare si modernă rafinărie de la americani. (Mi-a povestit că a cumpărat-o cu dolari cash, dar cum aveam să aflu mai târziu ea a fost cumpărată pe credit. Deci chiar mai devreme de acele timpuri „socialista” Românie era angajată în afaceri cu imperialismul american ) .Ne-au arătat un centru metalurgic care producea diferite sortimente de oţel, ca şi o serie de alte fabrici de toate felurile, ferme agricole model, mari combinate de îmbrăcăminte, etc.
Mi-au prezentat „Muzeul satului”, un complex muzeal în aer liber, constituit dintr-un ansamblu de case rurale, mobile, haine şi alte obiecte uzitate în satele româneşti, foarte frumos şi original.
Ne-a plăcut tot ce am văzut şi am vizitat. Aveau multe clădiri noi, dar beneficiau şi de o foarte mare moştenire a trecutului. Este adevărat, românii creaseră cooperativele agricole, dar lucrurile nu mergeau bine acolo; era o lipsă de conducere, organizare şi muncă politică.
Cu toate acestea, progresul realizat în toată ţara era evident, şi aşa cu ne-au împărtăşit, ajutorul sovietic era foarte mare şi în toate direcţiile, chiar incluzând construcţia unui mare palat, unde în vremea vizitei noastre, se publica „Scînteia” şi se desfăşurau diverse activităţi culturale.
În legătură cu ajutorul pentru Albania, trebuie să spun că până am rupt relaţiile cu iugoslavii nici o ţară cu democraţie populară nu a ajuta Albania cu cel mai mic credit.Mai târziu aceste ţări, în mai mare sau în mai mică măsură, au acordat unele credite Albaniei.
Unele s-au comportat destul de corect, la început, unele cu şiretlicuri şi viclenii, altele doar  arătându-şi „solidaritatea socialistă”, or pentru a arăta Uniunii Sovietice de la care primeau mari credite şi ajutoare: „Vedeţi, noi de asemenea dăm ceva Albaniei socialiste.Când vom avea mai mult vom da mai mult.”
De câteva ori am cerut credite românilor, dar ei ne-au refuzat sau ne-au dat sume ridicol de mici. În cea ce priveşte experienţa în petrol, industrie şi în agricultură, de exemplu, ne-au făcut promisiuni, ne-au dat cuvântul lor, dar nu s-a materializat nimic.
În ceea ce priveşte experienţa în munca de partid şi în structura de stat, nu le-am cerut niciodată ajutorul pentru că ştiam că nu vom primi nimic de la ei. De ce a fost acest lucru mai accentuat cu românii, deşi am avut şi cu ceilalţi probleme în procurarea de ajutor ?
În general liderii români s-au făcut remarcaţi atât prin megalomania faţă de „muritorii de rând”, cât şi prin servilismul faţă de cei „puternici”. Ei au tăiat conversaţiile cu noi foarte scurt, in cazul în care ele nu s-au limitat la un semn de recunoaştere sau la o strângere de mână. În întâlniri şi congrese ei erau atît de „preocupaţi” încât lăsau impresia că sunt copleşiţi de răspundere. Cu aceste ocazii puteau fi văzuţi întodeauna lângă principalii lideri ai Uniunii Sovietice. Făra nici un dubiu erau lacheii oportunişti ai acestora şi lucrul devenea evident când era necesar să lupte pentru apărarea principiilor.

va urma.