Aniversare 95 de ani de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie

La sediul PAS a avut loc marţi 6 noiembrie 2012 un eveniment ce şi-a propus să marcheze 95 de ani de la declanşarea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, eveniment epocal pentru lupta de eliberarea socială a maselor asuprite, care pentru prima oară în istoria umanităţii au reuşit răsturnarea ordinii capitaliste a negustorilor şi bancherilor instaurând  în Rusia acelor timpuri o formă politică nouă şi revoluţionară: dictatura proletariatului. Meritele înfăptuirii acestei opere politice de o însemnătate şi magnitudine fără precedent care a zguduit lumea la propriu aparţin lui Lenin secondat de Stalin şi de alţi lideri bolşevici de frunte, partidului bolşevic, maselor de proletari şi ţărani. Fireşte că reacţiunea nu a stat cu mâinile în sân şi beneficiind de sprijinul extern material şi moral al imperialiştilor vremii a declanşat un război civil deosebit de crud şi sângeros, dar care a avut darul să polarizeze conştiinţele şi să ridice la luptă întreaga suflare proletară a Rusiei, care într-un superb efort de voinţă, maturitate şi curaj, înfruntând greutăţi incredibile şi piedici ce păreau insurmontabile a reuşit purtată de elanul cuceririi libertăţii să obţină o triumfătoare şi răsunătoare victorie.

Glorie eternă tuturor celor care şi-au jertfit viaţa pe altarul luptelor de eliberare socială din Rusia şi din Europa în anii revoluţiei socialiste şi a războiului civil ce i-a urmat.

Reflecţii de toamnă

Marele merit istoric al mişcării comuniste este că a arătat lumii în mod practic că sistemul capitalist poate fi răsturnat. Răsturnarea sclaviei capitaliste este cel mai măreţ lucru înfăptuit vreodată în istoria multi milenară a omenirii. Chiar dacă noi vom pieri, spunea Lenin în 1918 în mijlocul războiului civil, lupta noastră nu va fi în zadar, căci am demonstrat lumii întregi că revoluţia proletară nu este o abstracţie filosofică, ci un lucru cât se poate de real, că este, deci, nu numai posibilă, dar şi victorioasă. Cei care vor veni după noi urmând exemplul nostru vor duce în mod sigur la capăt ceea ce am început noi aici. Istoria a făcut ca Lenin să nu piară în 1918, iar Stalin produsul cel mai autentic al revoluţiei proletare ruse să salveze lumea şi civilizaţia din ghearele barbarie naziste.

Comunismul nu este invenţia cuiva, ci aşa cum spunea şi Marx, este mişcarea reală ce se opune şi caută să îndrepte în mod revoluţionar răul de esenţă al societăţii capitaliste.
După cum ştim modul de producţie capitalist bazat pe sclavia salarială nu este veşnic, aşa cum vor să ne facă să credem apologeţii săi, ci are un început în istorie şi va avea şi un sfârşit. Mai devreme sau mai târziu, în ciuda opoziţiei disperate a reacţiunii, capitalismul va ajunge acolo unde îi este locul, la coşul de gunoi al istoriei.

Europa actuală este zguduită de mişcări de protest. Grecia şi Spania se află în centrul acestor lupte, le urmează în de aproape şi Portugalia. Criza economică a capitalismului global a luminat şi a scos la iveală toate contradicţiile sistemului. Cei ce trăiesc din muncă dau tonul protestelor, nivelul conştiinţei maselor în ţările enumerate mai sus este în continuă creştere. Protestatarii vor democraţie reală acum, ei nu cer un privilegiu sau altul, ci anularea tuturor privilegiilor. Până la radicalizarea maselor nu mai este decât un pas. O nouă revoluţie proletară de gradul şi magnitudinea celei ruse este aproape.

20 de ani de la asasinarea eroului comunist Virgil Zbăganu

Mormântul eroului martir Virgil Zbăganu

Petre Ignatencu şi Radu Florin

Gheorghiţă Zbăganu -fratele eroului, aflat la mijloc

Pe data de 21 august 2012 a avut loc la cimitirul Capra din capitală, în organizarea lui Gheorghiţă Zbăganu fratele eroului martir Virgil Zbăganu- asasinat în urmă cu 20 de ani de Securitate pentru "vina" de a încerca reluarea activităţii politice comuniste sub drapelul unui Partid Comunist renăscut, o ceremonie de comemorare a acestuia la care au participat mai mulţi membri şi simpatizanţi ai mişcării comuniste.Cei prezenţi au adus flori în semn de omagiu şi respect. A fost depusă o coroană de flori din partea NPCR. S-a vorbit emoţionant despre personalitatea lui Virgil Zbăganu şi însemnătatea iniţiativei sale revoluţionare pe care eroul a plătit-o cu viaţa.
Gheorghiţă Zbăganu a împărţit celor aflaţi la faţa locului cartea de interviuri şi eseuri a lui Virgil Zbăganu, Secolul XXI va fi comunist sau nu va fi deloc.

Virgiliu Zbăganu s-a născut la Lugoj, Timiş la data de 10 iunie 1954. Din 1961 a locuit în Bucureşti, a absolvit liceul Ion Neculce din Capitală. Între 1974 şi 1979 a urmat facultatea de automatică a Institutului Politehnic din Bucureşti. A lucrat la Întreprinderea de Calculatoare Bucureşti şi la Centrul de Cercetări Poligrafice şi Tipografice. Între anii 1990-1991 a fost lider sindical (Secretarul Uniunii Sindicatelor Tipografice). La 22 iunie 1991 a anunţat public începerea acţiunii de reorganizare a PCR, în fruntea unui grup de persoane ce doreau să rămână anonime. Pentru această activitate a fost scos din munca sindicală. Din august 1991 este şomer. Se reîntoarce la Centrul de Cercetări Poligrafice şi Tipografice dar i se comunică că postul său a fost desfiinţat. La 21 august 1992- a decedat într-un misterios accident de cale ferată în comuna Dofteana, judeţul Bacău. În ciuda concluziilor oficiale ale procuraturii toate datele converg spre un asasinat politic.

„Trăim în miezul unui ev aprins/ Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă./Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi /În flăcările noastre se destramă.“, sub aceste cuvinte a trăit şi a murit Virgil Zbăganu. Fie ca memoria sa să rămână veşnic vie în rândurile acelora ce luptă pentru o lume mai bună şi mai dreaptă.

Boicotarea democraţiei în numele democraţiei

După toate probabilităţile, Traian Băsescu se va întoarce fără glorie la Cotroceni sub povara celor opt milioane de voturi împotriva sa pentru a-şi relua funcţia de înalt lacheu al imperialismului american. Nu trebuie să fim naivi şi să credem că această victoria a la Pyrrhus, sprijinită masiv din străinătate-de ce oare şi cu ce interese?-, nu va avea un preţ  greu ce va fi decontat în cele din urmă de clasa muncitoare. Marja necesară  "victoriei" a fost obţinută pe seama absenteismului disciplinat şi dirijat al cetăţenilor români de etnie maghiară coordonaţi de la Budapesta de către premierul Viktor Orban. Ar fi necesar ca anumite structuri ale statului să investigheze ce a promis Băsescu că îi va oferi lui Orban la schimb pentru serviciile prestate. Până unde oare va permite acum T. Băsescu să se meargă cu pretenţiile de autonomie revendicate de maghiari?

Aşa cum au remarcat şi alţi comentatori insolenţa lui Băsescu nu are limite. Făcând uz de un tupeu nelimitat, fără nici o remuşcare a trecut la atac şi a început să ameninţe pe cei care au "creat lovitura de stat eşuată." Dar de când se dau oare loviturile de stat prin plebiscit ? Băsescu se face că uită că "victoria" sa nu constă într-un număr superior de voturi exprimate în favoarea rămânerii sale la Cotroceni, ci într-un artificiu electoral acceptat la presiunile făcute din exterior de către Bruxelles, şi care a făcut din cei absenţi la vot -votul unui absent are întotdeauna un statut incert- automat votanţi în favoarea lui Băsescu. Prin modul de desfăşurare a consultării populare nu ştim câţi români s-ar fi exprimat pentru Băsescu, dar ştim cu certitudine matematică că împotrivă s-au exprimat aproape opt milioane. În 2009 Băsescu a fost ales preşedinte cu 5.277.068 de voturi în turul doi. Pentru oricine, este deci evidentă lipsa crasă de legitimitate, numai pentru Băsescu nu. Ar fi de dorit ca această lipsă de legitimitate să se reflecte şi în hotărârea Curţii Constituţionale, care dacă ar fi de bună credinţă ar trebui să ia act de voinţa populară şi să valideze referendumul. Aici ar mai fi de subliniat fariseismul şi făţărnicia lui Băsescu, care deşi şi-a îndemnat cu "flacăra democraţiei" în mână susţinătorii să boicoteze consultarea populară, el a fost totuşi prezent la vot pentru a nu i se imputa un comportament antidemocratic şi lipsit de civism. Asta este culmea cinismului să boicotezi un referendum democratic în numele democraţiei.


Nu cred în teoria vehiculată de unii că USL-ul ar fi exponentul capitalismului naţional aflat în luptă cu marele capital financiar internaţional reprezentat de Traian Băsescu. Afirmaţia este valabilă doar pe jumătate în sensul că, da, Traian Băsescu reprezintă şi apără din înalta sa funcţie interesele FMI şi ale altor instituţii de credit internaţionale ce spoliază România, dar USL nu reprezintă interesele capitalului românesc din simplul motiv că acesta nu mai există. Cred că declaraţiile naţionaliste ale lui Crin Antonescu sau ale altora din jurul său nu sunt decât praf în ochi şi manevre populiste de atragere a electoratului. Este foarte posibil ca USL să fie creaţia aceloraşi forţe politice şi centre de putere care l-au impus şi pe Traian Băsescu. Americanii folosesc deseori acest procedeu "democratic" de a finanţa material şi moral opoziţia unui regim sau lider proamerican aflat la putere într-un stat aflat sub dominaţia imperialismului american pentru a împiedica astfel formarea unei opoziţii autentice anti-sistem şi antiimperialiste. În acest mod, ce se numeşte la Washington "consolidarea democraţiei", este preîntâmpinat pericolul unei revolte populare necontrolate cu consecinţe greu calculabile sau imprevizibile, care ar putea scoate ţara de pe orbita imperialismului american, vezi cazul Egiptului lui Mubarak. Rămân deci sceptic şi rezervat în privinţa dorinţei şi capacităţii USL de a mai salva ceva din epava numită România.

Vrem ţara înapoi !

Joi 5 iulie 2012, a avut loc un scabros eveniment public organizat de fosta oligarhie pdl-istă aflată până de curând la putere şi desfăşurat sub lozinca cinică şi în acelaşi timp autoironică "Vrem ţara înapoi".
Cinismul constă în primul rând în lipsa de subtilitate, în afişarea francă a cererii, lipseşte orice urmă de învăluire verbală, orice umbră de rafinament politic. Probabil au considerat că nu mai e cazul, ori sătui de propriile lor minciuni şi gargariseli politicianiste, atât de aride şi atât de impregnate de rugina rutinei, au considerat că trebuie să spună măcar o dată în viaţă adevărul. Autoironică, pentru că se iau peste picior singuri. Vrem ţara înapoi, nu înseamnă decât strigătul amplificat de sutele de waţi ale boxelor, vrem privilegiile înapoi, vrem sinecurile înapoi, vrem granturile înapoi !


Pe scenă au urcat preşedintele PDL, Vasile Blaga, Monica Macovei, Traian Ungureanu şi, la final, fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu.
"Dreapta trebuie să învingă! Suntem milioane în toată ţara! Vom câştiga în toamnă, iar în 2014 le vom arăta tuturora că această ţară va avea viitorul de care are nevoie!", a spus MRU. Această frază, mai mult decât ridicolă în conjunctura actuală, a fost rostită probabil cu speranţa că masele populare îi vor urma pe aceşti fanarioţi moderni, putrezi de bogaţi în încercarea lor disperată de a-şi recăpăta poziţiile. Dar, mai mult ca sigur, nu numai că masele le vor întoarce spatele, dar este foarte probabil să asistăm la explozii de mânie şi violenţă care cu greu ar mai putea fi ţinute în frâu. Atunci purtătorii de papion, papionarzii noştri în frunte cu "boierii minţii", Patapievici, Liiceanu, Pleşu, Dinescu,Cărtărescu etc., s-ar putea să se confrunte cu probleme dificile, forţaţi fiind să coboare din spaţiile lor eterate în care munca nu este decât o noţiune abstractă, o invenţie comunistă,  pentru că banii cu care sunt stipendiaţi nu au nici o legătură cu ea, şi să dea nas în nas cu nişte contribuabili furioşi care le-ar putea cere socoteală.

Vae Victis !

1.Văd lupta lui Băsescu cu Năstase ca cea dintre Al Capone şi rivalul său Bugs Moran, doi gangsteri americani, reci şi calculaţi, în stare să omoare fără să clipească ce şi-au disputat supremaţia la sfârşitul deceniului doi într-un Chicago industrial măcinat şi zguduit de marea criză economică. Şi unul şi altul au adunat averi imense, palate şi domenii burduşite cu opere de artă şi valori. Nici despre unul, nici despre altul, nu se poate spune că a fost mai bun decât celălalt, iar dacă unul din ei o fi suferit vreo nedreptate din partea celuilalt, nedreptăţile pe care le-au comis împreună o fac să pălească, amândoi au sfârşit în puşcărie având pe conştiinţă zeci poate sute de morţi.

2.Şi Băsescu şi Năstase sunt doi duşmani ai clasei muncitoare, doi politicieni burghezi care au călcat, terfelit şi violat fiecare cum i-a venit mai bine la mână interesele clasei muncitoare. Năstase are pe conştiinţă, ca şi Băsescu de altfel, nenumărate privatizări cu cântec, care uşor ar putea fi încadrate la subminarea economiei naţionale. Şi mă gândesc aici, oprindu-mă la epoca Năstase, la combinatul Sidex-Galaţi, citadela oţelului românesc, cedat pe nimic indianului Lakshmi Mittal, oare cât o fi fost comisionul şi cine l-o fi încasat?, obiectiv industrial de cea mai mare importanţă strategică, pentru a cărei realizare comuniştii români-şi aici e meritul lui Gheorghiu Dej- s-au bătut din greu cu sovieticii care nu erau de acord ca românii să devină independenţi din punct de vedere al importului de oţel şi urmăreau să ofere oţel sovietic contra grâne româneşti.

3. Chiar dacă Năstase suferă azi o nedreptate, nedreptăţile pe care el însuşi le-a comis în timpul mandatului său în contra intereselor clasei muncitoare, în contra intereselor României o fac să devină neglijabilă.
În România nu mai acţionează de mult justiţia civilă, ci numai cea divină.

4.Nu pot să mă pronunţ dacă gestul lui Năstase a fost unul teatral sau unul autentic. Şi într-un caz şi în celălalt cred că se poate vorbi de laşitate, de incapacitatea structurală a lui Năstase- a unui caracter construit pe aroganţă- de a-şi asuma lecţia umilinţei, a înfrângerii, a suferinţei.

5.Lupta politică va intra odată cu cazul Năstase într-o nouă etapă în care gradul de violenţă va fi cu mult sporit. Deviza va fi care pe care şi nu se iau prizonieri. Criza economică a redus mult din plăcinta care se împărţea până acum între găştile ce se perindau la putere. Pentru ca marilor rechini să nu li se micşoreze porţia trebuie ca numărul celor ce se îmbulzeau până acum la împărţirea prăzii să scadă. Această scădere se va face prin mijloace violente. Vorba lui Claude Karnoouch: va curge sânge ! Vae victis !

Naţionalizarea din 11 iunie 1948

La sediul PAS a avut loc în data de 12 iunie 2012 dezbaterea cu tema naţionalizarea din 11 iunie 1948, rol economic-social şi importanţă istorică. Dezbaterea a fost condusă de profesorul Gheorghiţă Zbăganu, iar la ea au participat Florian Liviu, Bogdan Ionescu - Voroşilov, Radu Florin, public. Mulţumim pe această cale domnului Bogdan Polensky care a realizat înregistrarea dezbaterii:

 
 































Ideile asupra cărora participanţii au căzut de acord au fost în linii mari următoarele:
1. Naţionalizarea de la 11 iunie 1948 a principalelor mijloace de producţie a fost o măsură justă servind interesele maselor largi populare, care a marcat aşa cum a spus tovarăşul Radu Florin sfârşitul revoluţiei burghezo-democratice în România şi începutul revoluţiei socialiste.
2. Naţionalizarea a deposedat burghezia de mijloacele materiale de dominaţie, asuprire şi exploatarea a claselor populare, deschizând larg drumul progresului economic şi social, economiei planificate socialiste.
În anii socialismului economia României s-a dezvoltat armonios atât din punct de vedere al ramurilor industriale cât şi teritorial.
3.Naţionalizarea nu a fost doar o măsură economică ci şi o măsură de justiţie socială. S-a subliniat faptul că singura sursă de formare a capitalului este munca, că aşa cum a arătat Marx în Capitalul, după prima rotaţie a capitalului capitalistul este complet despăgubit pentru investiţia făcută, mai departe munca transformându-se în capital şi în mijloace de subzistenţă pentru capitalist fără nici o altă intervenţie (contribuţie) din partea capitalistului. Astfel, chiar şi din punct de vedere juridic naţionalizarea are un temei foarte serios.
4.Privatizarea ca opus al naţionalizării şi-a dovedit în cei 22 de ani scurşi de la contrarevoluţia din decembrie 1989 atât falimentul economic cât şi abjecţia morală. Privatizarea, lăudată ca panaceu universal la toate problemele administraţiei de stat, s-a dovedit un izvor nesecat de corupţie, de spoliere a avuţiei naţionale, instrument de exploatare colonială şi distrugere sistematică a economiei româneşti. Ea adus la o polarizare uriaşă a societăţii, la ineficienţă economică, la scăderea productivităţii muncii.
5.Tovarăşul Gh. Zbăganu a subliniat că privatizarea a început cu cele mai rentabile şi râvnite obiective ale industriei noastre în loc să înceapă, cum ar fi fost firesc dacă se dorea demonstrarea superiorităţii administraţiei private faţă de cea de stat socialistă, cu cele mai puţin rentabile, urmând ca acestea din urmă să fie ridicate prin management privat. Acest lucru dovedeşte încă o dată caracterul lipsit de onestitate al privatizării, miezul oneros al acesteia.
6.România s-a smuls din sistemul de exploatare colonial capitalist ca urmarea a naţionalizării principalelor mijloace de producţie şi s-a angajat pe drumul economiei planificate socialiste, singurul în măsură să-i asigure dezvoltarea economico-socială, care în ciuda minciunilor şi calomniilor duşmanilor săi nu poate fi făcută nevăzută, dezvoltare ce s-a întrerupt în decembrie 1989 şi care, prin procesul de privatizare, şi-a inversat cursul în mod abrupt mergând până la deşertificarea economică a României

Plenara naţionala a PAS

Constantin Rotaru preşedintele partidului prezentând programul PAS

Prezidiul plenarei

Am participat în data de 10 martie 2012 la plenara naţională a PAS în calitate de persoană particulară. M-am dus împins de curiozitate, de pasiunea pentru manifestările politice ale stângii, de dorinţa de a cunoaşte mai mult despre acest partid, care la ultimul său congres a încercat să-şi schimbe numele în Partidul Comunist Român, PCR. Am criticat PAS-ul în trecut pentru poziţia sa social-democrată, pentru naţionalismul său exacerbat, care căuta să facă din Antonescu  erou naţional, pentru poziţia sa pasivă vizavi de imperialismul occidental şi de structurile sale militare. Am mers cu speranţa de a întâlni acolo oameni capabili, de valoare, ceea ce s-a împlinit. 

Am remarcat discursul preşedintelui partidului, tovarăşul Rotaru Constantin, personalitate puternică, carismatică, capabilă să cucerească. Stăpân pe sine şi pe arta sa oratorică, a captivat auditoriul prin calmul şi eleganţa exprimării unui discurs în care a prezentat în rezumat programul partidului accentuând asupra punctelor principale. Am fost impresionat plăcut de atmosfera de acolo, de numărul mare al participanților, de calitatea lor umană. Vreau să subliniez  un progres important făcut de PAS către stânga prin introducerea în programul său a unui punct prin care cere ieşirea României din organizaţia miliară NATO, citez din programul PAS, "alianţă militară depăşită, care consumă sume exorbitante pentru moarte şi distrugere, sume ce trebuie folosite în lupta împotriva sărăciei, foametei şi bolilor", precum şi a altuia în care cere ne amplasarea în România a scutului american antirachetă. Aceste cereri, care ar trebui completate cu cerinţa lichidării tuturor bazelor militare străine de pe teritoriul ţării şi aici mă refer în principal la baza militară a SUA de la Kogălniceanu, sunt paşi importanţi către stânga, paşi importanţi către delimitarea de social-democraţia trădătoare, paşi importanţi în situarea PAS pe linia tradiţională a stângii autentice, cea a luptei contra imperialismului.

Ce nu mi-a plăcut au fost referirile făcute de o vorbitoare din prezidiul adunării la economia socială de piaţă şi la modelul social-democraţiei suedeze. Oare nu ne-au ajuns 22 de ani de economie de piaţă? Nu ne-am săturat, oare, de binefacerile aduse de concurenţă? Economia socialistă, clădită cu atâta trudă pe parcursul a două sau trei generaţii, a fost distrusă nu numai de acţiunea premeditată a unora, dar şi de concurenţa ucigătoare a importurilor. Industria românească ne protejată după contrarevoluţia din 1989 printr-o politică vamală naţională şi fiind prea tânără pentru a intra direct în concurenţă cu marile trusturi şi multinaţionale occidentale s-a prăbuşit spre satisfacţia celor care clamau că nu este decât un morman de fiare vechi. Concurenţa este ca un medicament care administrat în doze mici stimulează, ajută, însănătoşeşte, în doze mari este fatal, ucigător. Opoziţia nu este între economia de piaţă şi economia planificată cum susţin apologeţii capitalismului dorind să creeze confuzie şi să împingă lucrurile pe o pistă falsă. Şi economia planificată lucrează tot pentru consumatori, pentru desfacere, pentru piaţă. Opoziţia este între caracterul anarhic al producţie capitaliste şi caracterul planificat al producţiei socialiste. Ţelul comuniştilor nu trebuie să fie atingerea piscului social-democraţiei suedeze, ci abolirea sistemului capitalist, abolirea sistemului de exploatare bazat pe prioritatea profitului în faţa omului. Din acest motiv, noi comuniştii nu trebuie să privim către Suedia, unde capitalismul nu şi-a încetat nici o clipă existenţa, ci către Uniunea Sovietică cea de până în 1953, cea ante hruşciovistă, căreia îi datorăm eliberarea din robia fascistă, instaurarea socialismului şi crearea condiţiilor materiale pentru obţinerea deplină a independenţei ţării, condiţii fructificate de Ceauşescu.

Aş fi apreciat şi mai mult această plenară dacă scenografia ar fi fost altfel. Precum se poate observa din fotografiile pe care le-am făcut în spatele prezidiului se aflau steaguri ale partidului însoţite de drapelul naţional şi un ecran alb pe care se proiectau diverse situaţii, grafice şi date economice comparative între economia socialistă şi actualul faliment capitalist. Aş fi preferat să văd în spatele prezidiului măcar un tablou al lui Marx, dacă nu şi unul al lui Lenin. O fi tot meşterit şi visat Ceauşescu la o mitologie naţională ce începea cu dacul Burebista trecea prin voievozii medievali şi sfârşea cu el însuşi, care să înlocuiască marxism-leninismul ca doctrină a PCR, dar acest lucru nu s-a întâmplat oficial niciodată. În acte PCR era un partid marxist-leninist. Neplăcut şi trist pentru un partid care doreşte să fie continuatorul PCR să nu afişeze portretele celor de la care se revendică doctrinar.

105 ani de la marea răscoala a ţăranilor

Am comemorat azi, 4 martie 2012, împlinirea a 105 ani de la marea răscoală a ţăranilor din 1907. Comemorarea a avut loc în Parcul Florilor din cartierul bucureştean Pantelimon la picioarele statuii lui Naum Corcescu reamplasată aici în anul 2003 după ce a fost demolată din locul său iniţial, situat mult mai central, în parcul Obor. A fost depusă o coroană de flori de către grupul lui Petre Ignatencu, s-au rostit scurte alocuţiuni.

Octav Băncilă, Răscoala din 1907

Cauzele răscoalei trebuie căutate în suferinţele ţărănimii, adusă la deznădejde prin sărăcie, ignoranţă şi tot felul de silnicii, datorite nedreptei împărţiri a pământului şi relaţiilor sociale cu puternice resturi feudale. O pojghiţă subţire de exploatatori îşi întemeiaseră bunăstarea şi huzurul pe împilarea a cinci milioane de ţărani. O bună parte din ţărani nu are pământ de loc sau are întinderi mici, chiar mai puţin de un pogon.

Pentru a ilustra inegalitatea ce exista, cităm date cu privire la un boier care nu era din mai mari (Al. Marghiloman), care poseda în comuna Carcula:
o moşie de peste 8.000 de pogoane teren arabil, 400 pogoane pădure de stejar, 500 pogoane livezi de fâneţe, 100 pogoane grădinărie cu apă curgătoare, 100 pogoane vie autohtonă şi nobilă, 300 de pogoane special afectat culturilor de in. Peste 300.000 mp suprafţă cuprindea numai conacul din Caraula. Peronalul administrativ numai pe această moşie se compunea din doi administratori, 10 logofeţi, 20 pândari pentru paza de vară şi 10 pândari permanenţi un vier şi un pivnicer, peste 20 de argaţi la curte şi 10 specialişti în creşterea şi îngrijirea cailor din herghelie, 3 mecanici nemţi şi 8 ajutoare ale acestora.

Ţăranul era împovărat de impozite, învoieli agricole, dijmă, clacă, zeciuială şi alte forme feudale de exploatare potenţate şi intensificate datorită pătrunderii capitalismului la sate care a zdruncinat din temelii viaţa ţărănească, scoţând ţărănimea din vechea albie, desăvârşindu-i ruinarea. Renta agricolă s-a dublat faţă de anul 1864, iar ţăranii nu au bani pentru a face faţă arendelor sporite.În Nordul Moldovei apăruse o asociaţie de jefuitori ai muncii ţăranilor, prin arendări de mai multe moşii, ajungându-se la un număr de 76 de moşii la un loc, cu o suprafaţă de 238.000 de ha. Trustul lua de la proprietar cu 20 de lei hectarul, şi îl arenda ţăranilor cu 50-60 de lei şi 80 de lei hectarul.

Mişcările ţărăneşti izbucnesc în câteva sate din Dorohoi şi Botoşani în data de 15 februarie 1907. Revoluţia din 1905-1907 şi mişcările ţărăneşti din Rusia au avut un mare ecou în ţara noastră şi au stimulat şi ele dorinţa ţăranilor de a lupta. De acolo răscoala se întinde în mai multe părţi ale Moldovei de Nord. Partidul Liberal care voia să vină la putere caută la început să utilizeze răscoala în propriul folos politic pentru a-i da o conotaţie antisemită, printre arendaşi fiind şi evrei.

Proprietarii şi arendaşii români, greci sau evrei sunt atacaţi de ţărani fără discriminare care nu fac nici o distincţie privind naţionalitatea exploatatorilor lor. La 27 februarie, la Podul Ilioaiei, cer pământ peste 300 de săteni, au loc încăierări violente cu armata şi cad răniţi de ambele părţi. Rând pe rând, satele şi târgurile Moldovei  devin câmp de acţiune al mişcării ţărăneşti., iar boierii fug care încotro.Mişcările se întind din sat în sat înspre partea de sud a Moldovei. Ţăranii încep să atace târgurile şi oraşele unde se refugiaseră boierii.

La 4 Martie, circa 40.000 de ţărani încearcă să pătrundă în Iaşi. În lupta care are loc cu armata la barierele Iaşului, ţăranii sunt respinşi, dar revin de câteva ori, atacă cu îndârjire şi nu renunţă la luptă decât sub copleşitoarea forţă a armatei. Întreaga Moldovă devine un câmp de luptă al răsculaţilor, care se jertfesc cu sutele.

La 9 Martie când răscoalele începuseră a fi înăbuşite în Moldova, ele izbucnesc cu o violenţă deosebită în diferite judeţe din Muntenia şi Oltenia, mai ales în Vlaşca, Teleorman, Olt, Dolj, Râmnicu Sărat, Prahova, etc.
Ţărănimea se ridică în masă, înarmată cu cu coase şi topoare, atacă şi preface în scrum conacele boiereşti, arhivele cu tocmeli agricole, bagă groază în moşieri şi uneltele lor. Boierimea înfricoşată cere guvernului să recurgă la ajutor străin, austro-ungar, pentru a reprima răscoalele. În această situaţie limită guvernul conservator demisionează. Îi urmează un guvern liberal, cu misiunea imediată de a reprima răscoala. Acest guvern are în frunte pe Dimitrie Sturza (prim ministru), Ion I.C. Brătianu (ministru de interne) şi general Al. Averescu (ministru de război).

În acest timp în parlamentul ţării, la 13 Martie, se consfinţeşte între conservatori şi liberali un nou pact care stabileşte unitatea de luptă a burgheziei şi a moşierimii împotriva răsculaţilor şi a revendicărilor ţărăneşti.Se formează un bloc liberalo-conservator care trece peste toate contradicţiile şi controversele politice ce despărţeau cele două partide pentru apărarea proprietăţii moşiereşti.
Partidul conservator care era dezbinat se reîntregeşte şi cu această ocazie dă un comunicat în care se spunea:
"ne-am înţeles să facem concentrarea conservatoare menită a apăra interesele superioare ale ţării, periclitate prin propagandă socialistă, care a zdruncinat temeliile ordinii sociale"

Marele scriitor Ion Luca Caragiale care a trăit evenimentele le caracterizează  în felul următor: "Împărţită în două bande, ce se numesc cu pretenţii "istorice" - liberal şi conservator- bande mai nesocotite decât nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără frică de Dumnezeu, această oligarhie, legiferează, administrează, calcă azi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile pe care le-a făcut azi, ca poimâine să le calce şi pe acelea...
Cele două partide se pot perinda la putere din an în an ... Răul va rămânea, va coace, cu atât mai înăbuşit, cu atât mai profund şi va izbucni periodic şi din ce în ce mai grozav, până la o statornicire cu adevărat sănătoasă sau până la un desăvârşit dezastru, fiindcă despotismul bizantin al acestei oligarhii de strânsură nu mai poate fi suferit." (I.L. Caragiale: "1907, din primăvară până-n toamnă")

Guvernul liberal trece la aplicarea lozincii conservatorului Petre Carp: "Întâi represiune şi apoi vom aviza" În locul pământului care îl cer ţăranii primesc gloanţe.Timp de două săptămâni cât a durat represiunea s-au comis împotriva ţăranilor cele mai nelegiuite acte de răzbunare, măceluri, execuţii în masă, torturi şi schingiuiri.
Generalul Gigârtu, mare moşier şi el, telegrafiază ofiţerilor în subordine: "Mă miră lipsa de energie. Nu ar trebui arestaţi, ci împuşcaţi asemenea oameni... Nu-mi comunicaţi numărul prizonierilor făcuţi, ci numai pe cel al morţilor". Represiunea sângeroasă a fost dezlănţuită în întreaga ţară. Legaţi cot la cot cu funii, ţăranii sunt purtaţi în lungul şoselelor şi împuşcaţi la margine de şanţ. Multe sate sunt distruse cu tunurile. 11.000 de ţărani au fost asasinaţi. Urmează un lung şir de procese cu mii de ani de temniţă, aruncaţi în spatele ţărănimii îngenunchiate.

Aceste evenimente au arătat că antagonismele de clasă  ajunseră în România anului 1907, ţară eminamente agricolă în care multe privilegii feudale nu fuseseră încă înlăturate complet de capitalism, cu o industrie subdezvoltată  şi incapabilă să absoarbă la oraş ţărănimea proletarizată, în pragul războiului civil. Ferocitatea arătată de clasele dominante în reprimarea răscoalei ţărăneşti nu se justifică prin nici un argument şi ne arată încă o dată dacă mai era nevoie cu câtă violenţă îşi apără ele poziţiile când acestea sunt ameninţate, când hegemonia le este pusă la îndoială.

Nici azi situaţia ţăranilor nu este strălucită. La aproape 22 de ani de la destrămarea cooperativelor agricole de producţie, singura cale ce a asigurat României o agricultură modernă şi deosebit de competitivă, pământul arabil al ţării a început să se concentreze din nou în mâinile câtorva moşieri. Ţăranii pleacă să-şi caute de lucru în Occident, în Spania, Italia, etc. Cei care au rămas în ţară sunt lipsiţi de mijloace de producţie adecvate şi practică o agricultură de subzistenţă, adâncindu-se în sărăcie. Industria, atâta câtă mai este, nu este capabilă să absoarbă braţe de muncă de la sate, ci din contră, renunţă la ele. Jumătate din populaţia României trăieşte la sate, dar nu-şi poate vinde decât cu mare dificultate produsele agricole pe pieţele oraşelor din cauza concurenţei produselor din import mai ieftine.

79 de ani de la represiunea sângeroasă a acţiunilor greviste din 1933

Radu Florian, Gheorghiţă Zbăganu, Florian Liviu

Azi 17 februarie 2012, împreună cu tovarăşii Gheorghiţă Zbăganu, Radu Florian şi alţii am comemorat păstrând un moment de reculegere şi depunând câteva buchete de flori la monumentul eroilor ceferişti din parcul Gării de Nord represiunea sângeroasă declanşată de regimul burghezo-moşieresc în zorii zilei de 16 februarie 1933  împotriva muncitorilor grevişti de la ateliere Griviţa.

Ceea ce s-a petrecut atunci a fost de un tragism cutremurător şi trebuie repetat mereu şi mereu pentru ca noile generaţii  să nu uite, pentru ca făclia revoltei dar şi a recunoştinţei faţă de cei ce şi-au dat viaţa luptând pentru drepturile lor legitime să nu se stingă. S-a tras cu mitraliera şi cu puştile, muncitorii au fost străpunşi cu baioneta, au fost zdrobiţi cu patul armelor. Au fost omorâţi şi răniţi mulţi. Peste 2,000 de muncitori au fost arestaţi. Camioanele au transportat pe ascuns morţii, care, tot pe ascuns, au fost arşi la crematoriu.

Aşa a răspuns "democraţia" interbelică, monarhia  atât de lăudată şi de admirată astăzi de către unii, cu gloanţe şi baionete unor oameni care cereau pâine. În dispreţul profund pentru tot ce înseamnă muncă, om şi valori umane, zbirii de atunci au pus armata să şarjeze masele.

Din păcate, din istorie nu reţinem mare lucru, iar astăzi la fel ca şi ieri, elitele României afişează un dispreţ oriental faţă de omul ce-şi câştigă pâinea cu sudoarea palmelor sau a frunţii, a cărui viaţă în ochii lor contează extrem de puţin sau deloc.