105 ani de la marea răscoala a ţăranilor

Am comemorat azi, 4 martie 2012, împlinirea a 105 ani de la marea răscoală a ţăranilor din 1907. Comemorarea a avut loc în Parcul Florilor din cartierul bucureştean Pantelimon la picioarele statuii lui Naum Corcescu reamplasată aici în anul 2003 după ce a fost demolată din locul său iniţial, situat mult mai central, în parcul Obor. A fost depusă o coroană de flori de către grupul lui Petre Ignatencu, s-au rostit scurte alocuţiuni.

Octav Băncilă, Răscoala din 1907

Cauzele răscoalei trebuie căutate în suferinţele ţărănimii, adusă la deznădejde prin sărăcie, ignoranţă şi tot felul de silnicii, datorite nedreptei împărţiri a pământului şi relaţiilor sociale cu puternice resturi feudale. O pojghiţă subţire de exploatatori îşi întemeiaseră bunăstarea şi huzurul pe împilarea a cinci milioane de ţărani. O bună parte din ţărani nu are pământ de loc sau are întinderi mici, chiar mai puţin de un pogon.

Pentru a ilustra inegalitatea ce exista, cităm date cu privire la un boier care nu era din mai mari (Al. Marghiloman), care poseda în comuna Carcula:
o moşie de peste 8.000 de pogoane teren arabil, 400 pogoane pădure de stejar, 500 pogoane livezi de fâneţe, 100 pogoane grădinărie cu apă curgătoare, 100 pogoane vie autohtonă şi nobilă, 300 de pogoane special afectat culturilor de in. Peste 300.000 mp suprafţă cuprindea numai conacul din Caraula. Peronalul administrativ numai pe această moşie se compunea din doi administratori, 10 logofeţi, 20 pândari pentru paza de vară şi 10 pândari permanenţi un vier şi un pivnicer, peste 20 de argaţi la curte şi 10 specialişti în creşterea şi îngrijirea cailor din herghelie, 3 mecanici nemţi şi 8 ajutoare ale acestora.

Ţăranul era împovărat de impozite, învoieli agricole, dijmă, clacă, zeciuială şi alte forme feudale de exploatare potenţate şi intensificate datorită pătrunderii capitalismului la sate care a zdruncinat din temelii viaţa ţărănească, scoţând ţărănimea din vechea albie, desăvârşindu-i ruinarea. Renta agricolă s-a dublat faţă de anul 1864, iar ţăranii nu au bani pentru a face faţă arendelor sporite.În Nordul Moldovei apăruse o asociaţie de jefuitori ai muncii ţăranilor, prin arendări de mai multe moşii, ajungându-se la un număr de 76 de moşii la un loc, cu o suprafaţă de 238.000 de ha. Trustul lua de la proprietar cu 20 de lei hectarul, şi îl arenda ţăranilor cu 50-60 de lei şi 80 de lei hectarul.

Mişcările ţărăneşti izbucnesc în câteva sate din Dorohoi şi Botoşani în data de 15 februarie 1907. Revoluţia din 1905-1907 şi mişcările ţărăneşti din Rusia au avut un mare ecou în ţara noastră şi au stimulat şi ele dorinţa ţăranilor de a lupta. De acolo răscoala se întinde în mai multe părţi ale Moldovei de Nord. Partidul Liberal care voia să vină la putere caută la început să utilizeze răscoala în propriul folos politic pentru a-i da o conotaţie antisemită, printre arendaşi fiind şi evrei.

Proprietarii şi arendaşii români, greci sau evrei sunt atacaţi de ţărani fără discriminare care nu fac nici o distincţie privind naţionalitatea exploatatorilor lor. La 27 februarie, la Podul Ilioaiei, cer pământ peste 300 de săteni, au loc încăierări violente cu armata şi cad răniţi de ambele părţi. Rând pe rând, satele şi târgurile Moldovei  devin câmp de acţiune al mişcării ţărăneşti., iar boierii fug care încotro.Mişcările se întind din sat în sat înspre partea de sud a Moldovei. Ţăranii încep să atace târgurile şi oraşele unde se refugiaseră boierii.

La 4 Martie, circa 40.000 de ţărani încearcă să pătrundă în Iaşi. În lupta care are loc cu armata la barierele Iaşului, ţăranii sunt respinşi, dar revin de câteva ori, atacă cu îndârjire şi nu renunţă la luptă decât sub copleşitoarea forţă a armatei. Întreaga Moldovă devine un câmp de luptă al răsculaţilor, care se jertfesc cu sutele.

La 9 Martie când răscoalele începuseră a fi înăbuşite în Moldova, ele izbucnesc cu o violenţă deosebită în diferite judeţe din Muntenia şi Oltenia, mai ales în Vlaşca, Teleorman, Olt, Dolj, Râmnicu Sărat, Prahova, etc.
Ţărănimea se ridică în masă, înarmată cu cu coase şi topoare, atacă şi preface în scrum conacele boiereşti, arhivele cu tocmeli agricole, bagă groază în moşieri şi uneltele lor. Boierimea înfricoşată cere guvernului să recurgă la ajutor străin, austro-ungar, pentru a reprima răscoalele. În această situaţie limită guvernul conservator demisionează. Îi urmează un guvern liberal, cu misiunea imediată de a reprima răscoala. Acest guvern are în frunte pe Dimitrie Sturza (prim ministru), Ion I.C. Brătianu (ministru de interne) şi general Al. Averescu (ministru de război).

În acest timp în parlamentul ţării, la 13 Martie, se consfinţeşte între conservatori şi liberali un nou pact care stabileşte unitatea de luptă a burgheziei şi a moşierimii împotriva răsculaţilor şi a revendicărilor ţărăneşti.Se formează un bloc liberalo-conservator care trece peste toate contradicţiile şi controversele politice ce despărţeau cele două partide pentru apărarea proprietăţii moşiereşti.
Partidul conservator care era dezbinat se reîntregeşte şi cu această ocazie dă un comunicat în care se spunea:
"ne-am înţeles să facem concentrarea conservatoare menită a apăra interesele superioare ale ţării, periclitate prin propagandă socialistă, care a zdruncinat temeliile ordinii sociale"

Marele scriitor Ion Luca Caragiale care a trăit evenimentele le caracterizează  în felul următor: "Împărţită în două bande, ce se numesc cu pretenţii "istorice" - liberal şi conservator- bande mai nesocotite decât nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără frică de Dumnezeu, această oligarhie, legiferează, administrează, calcă azi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile pe care le-a făcut azi, ca poimâine să le calce şi pe acelea...
Cele două partide se pot perinda la putere din an în an ... Răul va rămânea, va coace, cu atât mai înăbuşit, cu atât mai profund şi va izbucni periodic şi din ce în ce mai grozav, până la o statornicire cu adevărat sănătoasă sau până la un desăvârşit dezastru, fiindcă despotismul bizantin al acestei oligarhii de strânsură nu mai poate fi suferit." (I.L. Caragiale: "1907, din primăvară până-n toamnă")

Guvernul liberal trece la aplicarea lozincii conservatorului Petre Carp: "Întâi represiune şi apoi vom aviza" În locul pământului care îl cer ţăranii primesc gloanţe.Timp de două săptămâni cât a durat represiunea s-au comis împotriva ţăranilor cele mai nelegiuite acte de răzbunare, măceluri, execuţii în masă, torturi şi schingiuiri.
Generalul Gigârtu, mare moşier şi el, telegrafiază ofiţerilor în subordine: "Mă miră lipsa de energie. Nu ar trebui arestaţi, ci împuşcaţi asemenea oameni... Nu-mi comunicaţi numărul prizonierilor făcuţi, ci numai pe cel al morţilor". Represiunea sângeroasă a fost dezlănţuită în întreaga ţară. Legaţi cot la cot cu funii, ţăranii sunt purtaţi în lungul şoselelor şi împuşcaţi la margine de şanţ. Multe sate sunt distruse cu tunurile. 11.000 de ţărani au fost asasinaţi. Urmează un lung şir de procese cu mii de ani de temniţă, aruncaţi în spatele ţărănimii îngenunchiate.

Aceste evenimente au arătat că antagonismele de clasă  ajunseră în România anului 1907, ţară eminamente agricolă în care multe privilegii feudale nu fuseseră încă înlăturate complet de capitalism, cu o industrie subdezvoltată  şi incapabilă să absoarbă la oraş ţărănimea proletarizată, în pragul războiului civil. Ferocitatea arătată de clasele dominante în reprimarea răscoalei ţărăneşti nu se justifică prin nici un argument şi ne arată încă o dată dacă mai era nevoie cu câtă violenţă îşi apără ele poziţiile când acestea sunt ameninţate, când hegemonia le este pusă la îndoială.

Nici azi situaţia ţăranilor nu este strălucită. La aproape 22 de ani de la destrămarea cooperativelor agricole de producţie, singura cale ce a asigurat României o agricultură modernă şi deosebit de competitivă, pământul arabil al ţării a început să se concentreze din nou în mâinile câtorva moşieri. Ţăranii pleacă să-şi caute de lucru în Occident, în Spania, Italia, etc. Cei care au rămas în ţară sunt lipsiţi de mijloace de producţie adecvate şi practică o agricultură de subzistenţă, adâncindu-se în sărăcie. Industria, atâta câtă mai este, nu este capabilă să absoarbă braţe de muncă de la sate, ci din contră, renunţă la ele. Jumătate din populaţia României trăieşte la sate, dar nu-şi poate vinde decât cu mare dificultate produsele agricole pe pieţele oraşelor din cauza concurenţei produselor din import mai ieftine.