Lecţia de demnitate

Stalin de Pablo Picasso

Victor Suvorov, pe numele său real Vladimir Bogdanovici Rezun, actualmente vehement anticomunist rus, fost ofiţer sovietic de informaţii în cadrul GRU, a dezertat în Marea Britanie în 1978 pentru a se alătura corului de denigratori ai socialismului sovietic.

A publicat o serie de cărţi, ce au apărut de curând şi la noi prin intermediul editurii Polirom, despre epoca Stalin, în care încearcă să demonstreze cu argumente şubrede şi fanteziste că acesta pregătea în 1941 invadarea Europei.

În toate aceste lucrări din care amintesc, Spărgătorul de gheaţă, Ultima republică, Epurarea, autorul nu pierde nici un prilej să împroşte cu noroi şi calomnii Uniunea Sovietică şi să reitereze tezele lui Hitler şi ale propagandei naziste cum că războiul împotriva ţării sovietelor ar fi fost justificat de supra-înarmarea acesteia şi de planurile agresive ale lui Stalin ce vizau atât spatele frontului german cât şi întreaga Europă.

Dar în tot acest morman de mii de pagini de acuze fanteziste, scorneli, minciuni rău intenţionate, atacuri fără fundament şi lipsite coerenţă logică la adresa unei epoci în care proletariatul devenit în sfârşit subiect al istoriei căuta să îşi clădească o viaţă demnă pot fi găsite şi pasaje care parcă scăpate de sub controlul autorului se opun cu îndârjire scopului general al acestuia, proiectând în câmpul conştiinţei cititorului lumina adevărului istoric cu privire ta personalitatea şi faptele unor oameni ce s-au  înălţat deasupra epocii lor definind-o.

Iată mai jos un astfel de pasaj “straniu”, evadat parcă dintr-o închisoare a calomniilor, cu privire la Stalin şi generalul Apanasenko ce dezvăluie în manieră epică caracterul celor doi protagonişti. Întâmplarea s-a petrecut în toamna anului 1941 şi este povestită de E.A. Borkov, care în timpul războiului a fost prim-secretar al comitetului regional Habarovsk. Când o astfel de relatare apare la un duşman declarat al comunismului nu te mai poţi îndoi de veridicitatea sa.

Victor Suvorov scrie: „Această povestire a fost notată şi mi-a fost transmisă de Eroul Muncii Socialiste Feodor Trofimovici Morgun, care timp de 15 ani a fost prim-secretar al comitetului regional de partid Poltava.Ea este publicată acum în cartea sa Yadolgo da saliutov (Mult înainte de salve) (Poltava, 1994, pp 67-71) „ –Epurarea, Ed.Polirom 2011 pag.260.

Pe linia strict secretă mi-a telefonat Stalin. După formulele de salut îmi spune: „Avem o situaţie extrem de grea între Smolensk şi Viazma… Hitler pregăteşte ofensiva asupra Moscovei şi nu avem trupe suficiente să salvăm capitala… Te rog insistent, ia avionul imediat spre Moscova, ia-l cu tine pe Apanasenko, convinge-l să fie maleabil, ca să nu se împotrivească. Îi ştiu încăpăţânarea”…

În anii serviciului meu în Extremul Orient, dar şi în alte locuri, Stalin nu îmi telefonase niciodată. De aceea am fost extrem de mirat când am auzit în receptor glasul său.Eram deprinşi de mult ca spusele sale să fie lege pentru noi; el niciodată nu se ruga de cineva pentru ceva – doar ordona şi cerea. De aceea am fost mirat de tonul său. Parcă nu mă informa de ceva, ci îmi raporta situaţia din vestul ţării. Iar când Stalin a spus „convinge-l să fie maleabil”, am rămas efectiv uimit… În final a rostit încă o dată : „Veniţi cu cel mai rapid avion militar…”.

Am ajuns la Moscova pe 1-2 octombrie, la miezul nopţii. Eram aşteptaţi pe aerodrom.Ne-au pus în maşină ne-au dus direct la Kremlin.Ne-au dus în sala de recepţie. Generalul care ne însoţea a intrat în cabinet să raporteze venirea noastră, apoi s-a întors imediat, a deschis larg uşa şi a rostit: „Tovarăşul Stalin vă roagă să intraţi”

Stalin ne-a strâns călduros mâna, ne-a urat „bine aţi venit” şi ne-a invitat să ne aşezăm la masa lungă acoperită cu postav verde. El nu s-a aşezat de la început.Păşea în tăcere prin cabinet. Apoi s-a oprit în faţa noastră şi a început discuţia: „Trupele noastre duc lupte de apărare foarte grele pe Frontul de Vest, iar în Ucraina lucrurile merg rău – mulţi se predau , populaţia salută trupele germane”.

Urmează o mică pauză, iar câţiva paşi prin birou încoace şi încolo.Stalin se opreşte din nou lângă noi şi continuă: „Hitler a început o mare ofensivă asupra Moscovei. Sunt obligat să iau trupe din Extremul Orient. Vă rog să înţelegeţi şi să vă puneţi în locul nostru.”

Am simţit un fior rece trecându-mi pe şira spinării, iar pe frunte o sudoare rece în urma îngrozitorului adevăr pe care ni-l transmitea conducătorul partidului şi statului nostru. Era vorba nu numai de pierderea Moscovei, ci, poate, şi de dispariţia statului…

Stalin nu a încercat să afle opinia noastră, şi-a răsfirat hârtiile pe masă şi, arătând cu degetul la datele despre trupele frontului nostru, adresându-se lui Apanasenko, a început să enumere  diviziile de tancuri şi mecanizate, regimentele de artilerie şi alte unităţi şi mari unităţi de deosebită importanţă pe care Apanasenko trebuia să le trimită de urgenţă la Moscova.

Stalin a dictat, Apanasenko a notat conştiincios, iar apoi tot în birou, în prezenţa gazdei care fuma pipă, a semnat un ordin şi a trimis o telegramă cifrată la şeful de stat-major cu ordinul de executare urgentă.

Acum se vedea clar că întâlnirea noastră scurtă, precisă, de lucru se apropia de sfârşit. Pe masă s-a pus un ceai tare. Stalin a întrebat despre viaţa cetăţenilor din Extremul Orient. Eu am răspuns. Şi deodată a urmat o întrebare pentru Apanasenko: „Câte tunuri antitanc ai ?”. Generalul a răspuns pe loc. Nu-mi amintesc cifra exact, dar ţin minte că era derizorie în comparaţie cu aceea pe care Armata Roşie o avea atunci. „Expediază şi tunurile!”- a comandat Stalin cu glas scăzut dar limpede.Brusc paharul cu ceai din faţa lui Apanasenko a zburat în stânga pe masa cea lungă, scaunul de sub general parcă a sărit în spate. Apanasenko a sărit de la masă şi a început să ţipe: „Ce-i cu tine ? Ce faci ?!! Mama ta aşa şi pe dincolo ! Dar dacă atacă japonezul, cu ce am să apăr Extremul Orient ? Cu vipuştile astea ?!- şi s-a lovit cu mâinile pe şolduri. Scoate-mă din funcţie, împuşcă-mă, dar tunurile nu le dau !”.

Eu am înlemnit.Toate mi se învârteau prin cap, iar un gând mă îngheţă: „Acesta-i sfârşitul. Imediat o să cheme oamenii lui Beria şi pierim amândoi”. Dar în acel moment am fost din nou uimit de comportamentul lui Stalin: „Linişteşte-te, linişteşte-te, tovarăşe Apanasenko! Merită oare să te tulburi pentru nişte tunuri? Lasă-le la tine”.

La despărţire, Apanasenko a cerut să fie trecut în armata activă, pe front.

„Nu, nu – i-a răspuns prietenos comandantul suprem.Partidul are nevoie de astfel de oameni îndrăzneţi şi experimentaţi, ca tine, în Extremul Orient.”

Această scurtă istorisire despre un episod  ca atâtea altele din viaţa zbuciumată a comandanţilor sovietici de rang înalt prinşi în vâltoarea războiului pentru apărarea patriei şi a civilizaţiei  europene zdruncină cu putere tezele burgheze şi revizioniste despre „tiranul sângeros” Stalin şi slugile sale servile.

Ea ne revelează un mare adevăr pe care  duşmanii comunismului fac eforturi neprecupeţite pentru a-l îngropa definitiv, şi anume că regimul socialist sovietic era o societate raţională- în sensul primatului raţiunii, întemeiată pe principiul respectului reciproc şi al demnităţii persoanei. Apanasenko este un cetăţean liber care în numele raţiunii se opune chiar violent omului aflat la vârful puterii. Un militar sub jurământ îşi exercită libertatea cetăţenească de a nu fi de acord cu comandantul suprem în timp de război, iar comandantul suprem reflectează şi în numele aceleaşi raţiuni îi dă dreptate cedând.

Unde este tirania, unde este bunul plac discreţionar, unde este servilismul acoliţilor ?

În locul acestui adevăr reacţiunea mondială sădeşte de mai bine de 50 de ani minciunile pe care le cunoaştem cu toţii.