Pentru domnul profesor Valerius

Întrucât nu am putut posta întregul meu comentariu pe blogul dvs. ci numai o parte din el, din vina sistemului blogspot, îl postez aici.

Vă mulţumesc pentru observaţiile dvs. pe care le socotesc foarte întemeiate şi utile pentru dezbatere. Voi încerca să aduc anumite lămuriri în cele ce urmează.

Am să încep cu problema legăturii dintre clasa muncitoare şi socialism care m-a frământat şi încă mă mai frământă. Calea de atac este, după mine, descompunerea problemei în probleme mai mici ce pot fi rezolvate mai uşor.

a.Poate fi construit socialismul numai de către socialişti, fără participarea clasei muncitoare? Cum ?

b.Ce forţe sociale ar fi interesate şi ar avea puterea necesară răsturnării sistemului capitalist ? Ce forţă ar putea duce la bun sfârşit expropierea marelui capital,  mai cu seamă a marelui capital străin ?

c.Dacă socialismul înseamnă în esenţă o societate liberă de clase, bazată pe egalitate şi dreptate socială, cine ar putea fi garantul perpetuării existenţei sale ?

d.Dacă în urma revoluţie socialiste sau în urma războiului civil social, socialismul ar învinge,iar în cursul luptelor clasa muncitoare ar fi nevoită să dea un greu tribut de sânge (cine altcineva l-ar putea da)  s-ar resemna ea oare să predea puterea unui grup de socialişti.

In lucrarea sa binecunoscută „Ce-i de făcut?”,  Lenin teoretizează pe marginea acestei probleme şi lansează teza, în opinia mae justă, că partidul marxist este unirea mişcării muncitoreşti cu socialismul.

În România, ca şi în ţările din Estul Europei, unde socialismul a venit la putere „de sus” şi „din exterior” –în această extindere a socialismului Stalin a avut un rol hotărâtor, rol trecut sub tăcere  în mod ruşinos de către cuplul Dej, Ceauşescu –clasa muncitoare a avut doar o contribuţie limitată la victoria revoluţiei.

Putem spune că practic socialiştii au preluat puterea din mâinile burgheziei fără revoluţia clasei muncitoare.

Dar pe orice cale ar accede socialismul la putere ea este legitimă, iar accederea binevenită deoarece inumanul sistem de exploatare capitalist trebuie răsturnat prin orice mijloace.

Însă există şi o latură negativă a fenomenului, cu care socialismul românesc, şi nu numai, s-a confruntat şi pe care din păcate nu a ştiut să o depăşească.

Nefiind angrenată direct în revoluţia socialistă, nefiind călită suficient în lupta socială contra clasei dominante pe care să o învingă în războiul social, clasa muncitoare nu şi-a dezvoltat o conştiinţă de clasă ridicată, nu a născut din sânul ei personalităţi autentice. Din nefericire, nu a fost în stare să se folosească de formele politice profund democratice puse la dispoziţie sa de statul socialist şi a lăsat prin indiferenţă şi incapacitate de reacţie ca legea supremă a României Socialiste, Constituţia – mult mai democratică decât cea de azi pentru că punea bazele unei democraţii participative, nu reprezentative- să rămână literă moartă, ca democraţia socialistă să nu prindă viaţă, să devină formală.

Vina aparţine în mare măsură şi activiştilor partidului care nu au făcut mai nimic pentru ridicarea gradului de conştiinţă al muncitorimii deşi au încasat bani grei de la statul socialist pentru munca ideologică.

Pe acest fond al delăsării în munca de partid-de care conducerea superioară a partidului în frunte cu Ceauşescu este desigur responsabilă-,al denaturării chiar a ordinelor lui Ceauşescu, al aplicării mecanice a unor principii şi teze luate pe nemestecate din Marx şi Lenin s-a ajuns la aberaţii de genul celor semnalate de dvs. în care oameni cu origine „sănătoasă” dar lipsiţi de calităţi, vezi cazul Postelnicu, erau promovaţi în detrimentul  unor oameni talentaţi, tobă de carte şi de marxism şi care ar fi dorit în mod sincer să contribuie activ la propăşirea socialismului. Această nenorocită politică de cadre, aberantă şi distrugătoare, a dus la degenerarea partidului şi a avut un rol deosebit de major în victoria contrarevoluţiei.

Dar aceste greşeli ale construcţiei socialiste, lipsa de gândire dialectică a conducerii partidului în problema cadrelor, la noi şi aiurea, nu trebuie să ne facă să ne îndoim de principiul fecund al unirii dintre socialism şi clasa muncitoare, deoarece forţa unui autentic partid comunist nu poate veni de alt undeva decât din partea acestor sărmani dezmoşteniţi ai sistemului capitalist.

A considera că socialismul autentic poate cuceri puterea pe calea alegerilor "libere şi democratice", pe calea parlamentarismului burghez, că burghezia ar ceda vreodată în mod paşnic şi neconstrânsă puterea  în mâinile socialiştilor mi se pare o eroare şi o naivitate. După cum vedeţi simbolurile comuniste ca şi partidul comunist sunt încă interzise prin lege, spre ruşinea regimului capitalist din România, care se autointitulează democrat şi spre ruşinea Uniunii Europene care permite unui stat membru să interzică un partid politic ale cărui rădăcini ideologice se află adânc înfipte în istoria politică europeană pornind de la anul 1848.

Voi reveni.