vineri, 29 octombrie 2010

Moartea unui comis voiajor, de Arthur Miller


Omul nu este un fruct căruia să-i mănânci miezul şi apoi să-i arunci coaja”, îi strigă disperat bătrânul comis voiajor cinicului său patron în scena concedierii sale.
Cel care acum se descotorosea de el ca de un lucru uzat, ca de o unealtă tocită, fără nici o tresărire sentimentală, nici nu se născuse pe vremea în care Willy Loman lucra pentru tatăl său. În ultima vreme la cei 63 de ani ai săi se simţea foarte obosit, surmenat, depăşit. Venise umil, în faţa bossului, să ceară o mică favoare în schimbul zecilor de ani de loialitate şi muncă asiduă, dar în loc înţelegere şi ajutor se pomeni alungat definitiv cu brutalitate.
Într-o societate cu astfel de coordonate alienante, dominată până la subjugare de cultul succesului, şi al banului, măcinată de o concurenţă acerbă şi nemiloasă se consumă drama bătrânului om de vânzări.
Arthur Miller construieşte cu măiestrie conflictul dramatic bazat pe sfâşierea personajului principal, interpretat răscolitor de Victor Rebenciuc, între dragostea paternă pentru fiul cel mare, Biff, jucat pe măsură de Şerban Pavlu şi sentimentul vinovăţie că nu-i poate oferi un suport financiar pe măsura ambiţiilor sale.

Biff,un tânăr de 30 de ani cam visător şi uşuratic pentru lumea rece şi calculată a banului în care se simte aruncat, îşi urăşte tatăl pentru că acesta din urmă refuză să vadă realitatea în privinţa sa, orbit de dorinţa obsesivă de a-şi vedea copilul urcând treptele visului american,  dar şi pentru că descoperise întâmplător că era un soţ adulter, ţinând acest lucru secret din respect pentru mama sa Linda Loman, adusă pe scenă cu sensibilitate de Mariana Mihuţ.

Relaţiile tată fiu, mediate cu delicateţe, duioşie, dar şi cu fermitate când situaţia o impune de către Linda,  se află într-o tensiune permanentă ameninţând în orice clipă să derapeze în ceartă violentă, tatăl reproşându-i fiului că nu face destul pentru a-şi valorifica în planul reuşitei sociale imensele calităţi personale cu care a fost dăruit de natură. Fiul, l-a rândul său îşi acuză tatăl de ipocrizie şi lipsă de înţelegere pentru problemele sale reale.

In opoziţie cu fiul său, care pare să priceapă intuitiv mai mult din esenţa lumii înconjurătoare, înţelegere ce îl îndeamnă la resemnare, bătrânul agent de vânzări este narcotizat şi condus în toate acţiunile şi judecăţile sale de mitul visului american, personificat pentru el de Ben, fratele său ce se îmbogăţise la numai 21 de ani după ce îşi pusese viaţa în joc şi se întorsese plin de diamante dure şi strălucitoare din tenebrele junglei alaskasiene. Reuşita lui Ben îl măcinase mereu, pentru că era un exemplu viu că visul american nu este vorbă goală. Incapabil să înţeleagă că pentru oamenii de rând ca şi el viaţa nu este altceva decât o loterie cu şanse infime, se încăpăţâna să „descopere” secretul succesului fratelui său în nişte calităţi imaginare ale acestuia. Bogăţia lui Ben îl făcea să se simtă ratat.
Apariţiile  spectrale ale lui Ben, decedat de curând, şi dialogurile imaginare dintre cei doi fraţi, au darul de a spori tensiunea dramatică şi de a ne sugera cu mijloace plastice alienarea de care suferă Willy.

Presiunea sentimentului ratării, împreună cu sentimentul vinovăţiei că nu-şi poate sprijinii financiar, aşa cum s-ar cuveni, fiii, credinţa că aceştia îl dispreţuiesc din această cauză, proaspăta concediere fără menajamente în pragul vârstei de pensionare îl împing către ideea sinuciderii. Nu este o soluţie izvorâtă din laşitate cum s-ar putea crede, ci din luciditate şi raţiune conformă cu logica rece unei societăţi obsedate de bani şi de succes. In urma sa, familia ar beneficia de poliţa de asigurare de viaţă la care contribuise cu trudă atâta amar de vreme. Cu aceşti bani, gândeşte Willy, împăcat cu sine şi fericit pentru că în sfârşit găsise soluţia, fiul său Biff la care ţinea atât ar fi putut să-şi pună în valoare calităţile native.
După ce îi cere sfatul şi lui Ben, iar acesta îl asigură că este o idee strălucită şi că trebuie să se grăbească, Willy dispare în fundal, din culise se aude  zgomotul unui motor de automobil turat la maximum urmat apoi o bubuitură asurzitoare.
Deşi familia aflase mai demult despre intenţiile sinucigaşe ale tatălui prin numeroase semne şi semnale, se dovedeşte incapabilă în cele din urmă să împiedice gestul fatal.

Înmormântarea lui Willy Loman are loc în aceeaşi zi în care soţii Loman achită ultima rată, plătită regulat timp de 25 de ani, la casa în care locuiau.
Willy Loman devine proprietar deplin în ziua în care este îngropat.

Piesa lui Arthur Miller scrisă în 1949, regizată şi ilustrată muzical de Felix Alexa pe scena teatrului bucureştean Bulandra nu şi-a pierdut cu nimic din prospeţime şi din actualitate. Ea demonstrează cu mijloace artistice înalte, la care actorii şi regizorul îşi aduc cu prisosinţă aportul, că în societatea capitalistă, omul nu este decât o jucărie neînsemnată în mâna unor forţe oarbe, că lumea pe care el însuşi a creat-o şi i-a insuflat viaţă i-a devenit ostilă, s-a dezumanizat. Cultul valorilor umane a fost detronat şi înlocuit cu cel al succesului, al vedetelor şi al banului. În această construcţie socială o viaţă de om se măsoară strict în bani ca o marfă oarecare. Fără bani omul este un gunoi demn de aruncat la coş.

5 comentarii:

Valerius spunea...

Articolul dv. are meritul de a incita la reflecție și la dezbatere. Voi reveni.

bogdan spunea...

Ați făcut o cronică frumoasă, d-le Liviu, felicitări!

Am o observaţie: dvs. vă referiţi la toată societatea capitalistă, iar lucrurile sunt nuanţate, există mai multe feluri de capitalism, aşa cum există mai multe feluri de comunism (de exemplu, a existat o diferenţă semnificativă între comunismul cehoslovac şi cel nord-coreean).
Ce spuneţi dvs. se potriveşte cel mai mult capitalismului american. Recunosc, da, este adevărat capitalismul are această tendinţă dezumanizantă, în care omul devine mijloc nu scop, contracarată cu destul succes în anumite ţări din Occident, unde există un capitalism social, acesta îl găsim mai cu seamă în Franţa, apoi în Spania şi în ţările nordice.
Chiar dacă manifest marxismul pune în centrul lui omul, de multe ori a transformat omul, la fel ca şi capitalismul cel mai sălbatic, în mijloc. E de ajuns numai să ne amintim ce devenise omul de rând la noi, în anii ”80, în condiţiile instalării aberantului cult al personalităţii care îl avea în centru pe preşedintele Ceauşescu, devenise un aplaudac şi un purtător de pancarte. În rest, frig în case şi alimente pe sponci, întreruperi de sarcină mascate sau sfârşite tragic. Nu zic nu, nu murea nimeni de foame în ceauşimul anilor ”80, dar se ajunsese la ceva care nu mai era normal.
Nu trebuie să idealizăm o parte şi pe cealaltă s-o învinuim de toate relele, maniheismul nu e bun nici pentru dreapta, dar nici pentru stânga.

bogdan spunea...

Eu am ajuns într-o situaţie amuzantă, sunt certat atât de marxiști cât și de capitaliști pentru că iau apărarea ambelor sisteme, când una din părți devine maniheistă.

O să fac o concesie stângii, acum. Ca introducere o să spun că am văzut că există un diferend între dvs., d-le Liviu și dvs., d-le Valerius, cu privire la ceea ce trebuie să facă stânga (românească). În timp ce dvs., d-le Liviu visați la revoluție, la luptă (Bader-Meinhof! :)), dvs., d-le Valerius, mai cuminte și mai practic, vedeți ca potrivită în această perioadă apropierea pas cu pas, lupta în cadrul ”ticăloșitului” sistem actual. Concesia pe care o fac este aceea că o să admit că văd și eu ce e acum pe scena politică,ce e acum nu merge, și că ar fi nevoie stringentă de o stângă adevărată, nu de una de operetă precum PDSR.
În condițiile acestea, mergând pe varianta d-lui profesor Valerius, eu nu văd de ce Partidul Socialist (presupun că nu i s-a dat voie să-și schimbe denumirea în PCR!) al d-lui Rotaru nu face manifestații, nu împarte manifeste, nu se mișcă. Este oare doar un balon de săpun? Acum e momentul pentru activism. Dacă se pierde startul de către stânga, făclia va fi preluată de altcineva, poate de Partidul OTV al lui Diaconescu, ca să vin cu un exemplu.

miscarea spunea...

MISCAREASOCIALISTA VREM NATIONALIZARE ,PARTID UNIC SI ECONOMIE PLANIFICATA 1

bogdan spunea...

La serviciu am un domn distins de peste 60 de ani, fost profesor universitar la Facultatea de Construcții Hidrotehnice, acum consultant pentru o firmă din străinătate. Domnul, ca și mine, este pasionat de istorie. Cu el,ca urmare a convorbirilor pe care le-am avut cu dvs., d-le Liviu, despre Stalin, am mai discutat despre Stalin, stalinism și despre comunism, în general.
Domnul acesta mi-a spus vineri un banc supertare din epoca stalinistă:

Știți care au fost ultimele cuvinte ale lui Maiakovski înainte să se sinucidă? ”Nu trageți, tovarăși!”