Un luptãtor. Interviu cu Andrei Micu.

Interviu realizat de Gheorghita Zbaganu

Andrei Micu este o carte de istorie vie. Născut la 24 iulie 1912, educat într-o familie de comuniști , el a participat la războiul civil din Spania si nu poate concepe decît o viata de comunist. La cei aproape 90 de ani ai sai noi îi uram "La si mai multi ani"

Întrebare. Cine sunteti dumneavoastra, tovarase Andrei Micu? Unde v-ati nascut?

Raspuns. M-am nascut în satul Rapoltul Mare, judetul Hunedoara. Pe mama o chema Magdalena Isac iar pe tata Avram Ludovic. Tata s-a nascut în 1887 în satul Lonea, judetul Hunedoara (ati auzit de mina Lonea!) iar mama în 1882 în acelasi sat cu mine, Rapolt.

Tata a aderat la ideile marxiste în timpul razboiului. În 1919, în timpul Revolutiei maghiare , el era la Budapesta, unde a luptat pentru idealurile Comunei. În acea vreme a cunoscut-o pe Eva, o marxista care pe atunci era studenta în anul IV la facultatea de matematica din Budapesta si era activista în Partidul Comunist Maghiar. Dupa înfrîngerea revolutiei, pentru a scapa de teroarea horthista tata si Eva s-au refugiat la Cluj.

Parintii mei au divortat în 1920, cînd eu aveam 8 ani, tata s-a casatorit imediat cu Eva, iar eu a ramas sa locuiesc la Cluj cu tata si mama Eva (asa îi spuneam, o consider a doua mea mama). Mama a acceptat , cu conditia ca sa îmi petrec vacantele cu ea , la Rapolt.

Eva era o femeie de o rara bunatate si cultura. De ea ma leaga cele mai frumoase amintiri ale mele din copilarie. Era o femeie foarte frumoasa , foarte culta, o fire vesela si entuziasta. Vorbea germana, franceza si maghiara. Cunoscînd franceza, nu i-a fost greu sa învete româneste. Vorbea româna fara accent, mai bine ca mine. Ma mîndresc cu faptul ca eu am învatat-o româneste!

M-a îngrijit si m-a educat cum nu se poate mai bine. Eram un copil vesel si entuziast. Entuziasmul nu m-a parasit nici acum, la batrînete; poate s-a mai maturizat. Mama Eva m-a iubit si , la rîndul meu, am iubit-o. M-a învatat cîntecele revolutionare cunoscute de ea: Internationala, Marseilleza. Avea ureche muzicala, cultura muzicala si o voce placuta, de mezzosoprana. Îmi povestea cu pasiune de revolutiile proletare, în special de Comuna din Paris , de Revolutia din Octombrie si de Revolutia noastra, maghiara. Îmi vorbea despre lupta de clasa dintre burghezie si proletariat, despre exploatatori si exploatati. Pe masura ce înaintam în vîrsta si ma maturizam, a început sa-mi vorbeasca despre materialismul dialectic. Asa ca piot spune ca mi-am însusit conceptia materialist dialectica despre lume din familie, pe vremea cînd eramla liceu, în Cluj. Aveam încredere totala în cele ce-mi spunea. Mama Eva frecventa de la 14 ani cercurile progresiste din Budapesta. A studiat acolo temeinic operele clasicilor Marx si Engels . Avea si harul de a explica pe întelesul tuturor. Deci am crescut într-o atmosfera îmbibata de marxism, avînd ca mentor pe mama Eva. Ceea ce m-a învatat ea mi s-a întiparit în minte , stiu si azi. Altfel, ma consider un autodidact. Nu încetez sa studiez, sa ma cultiv, sa ma tin la curent cu noutatile din stiinta si tehnica. Eu încerc sa abordez tot ce este nou prin prisma materialismului dialectic si istoric.

Î. Cum ati luat contact cu miscarea muncitoresca?

R. În 1925 tata a divortat si de mama Eva. Eram în clasa a treia de liceu. Nu a mai avut cine sa mai tina la liceu asa ca mi s-a oferit un loc de ucenic la un atelier de mobila de lux din Sînnicolaul Mare, la 60 km. Vest de Timisoara. Patronul atelierului se numea Francisc Hirsch. Majoritatea calfelor de acolo (erau vreo zece) erau unguri comunisti refugiati din Ungaria. Deci automat erau si membri ai PCR. Un comunist ramîne comunist în orice tara ar domicilia. Pe lînga cele zece calfe mai erau si vreo zece ucenici.

Viata de ucenic era foarte grea. Nu mi se dadeau bani, numai casa si masa. Eram exploatati cu nerusinare. Patronul încerca sa obtina maximum de profit pe spinarea noastra. Închipuiti-va ca la cei 13 ani ai mei dormeam pe mesele din atelier, ma sculam la 5 dimineata si ma culcam la 12 noaptea. Cinci ore de somn pentru un copil e putin. Mîncarea era putina si proasta. Ne era foame mereu.

Sigur ca aceasta stare de lucruri a contribuit la formarea constiintei mele de clasa. Cele povestite mie de mama Eva se confirmau. În primavara lui 1926 m-am certat cu patronul care, cum se obisnuia pe atunci ne aplica mici "corectii corporale ". În urma unei asemenea corectii am cîntat "Internationala " în limba maghiara. Calfele au ramas surprinse si m-au întrebat de unde stiu acest cîntec. Le-am povestit despre mama Eva si despre atmosfera de acasa.

Atunci au început sa se ocupe de mine. Mi-au analizat în amanunt pregatirea ideologica si le-a placut. Asa ca am fost primit în UTC si am început sa activez cu trup si suflet în rîndurile ucenicilor.

Relatia mea cu patronul a devenit din ce în ce mai proasta. M-a dat afara imediat dupa ce împlinisem 14 ani. Dar nu am ajuns pe drumuri caci, calfele comuniste de la atelier mi-au gasit un loc la o fabrica adevarata de mobila din Timisoara, unde patron era unul, Ungur Karoly. Eu eram ucenic la tîmplarie de lux, angajat pe casa si masa. Aici erau si mai multi ucenici, peste 30. Bineînteles ca am continuat activitatea de UTC în rîndul lor. Am fost ales secretar UTC pe fabrica. La 1 Mai 1927 eu am participat la manifestatie si am distribuit manifeste UTC. M-a dibuit politia si m-aarestat, împreuna cu alti manifestanti. Mi-au dat ceva bataie, cu care eram deja învatat. Dar, fiind minor (nu împlinisem 15 ani) m-au eliberat dupa doua saptamîni de detentie preventiva. Nu mi-au facut nici un fel de proces.

Am ramas în continuare la fabrica lui Ungur Karoly pîna în toamna lui 1927. Atunci am fost primit în rîndurile PCR, cu drepturi depline. Eram deja veteran al muncii conspirative. Tovarasii mi-au atras atentia ca eram filat de Siguranta si, ca sa mi se piarda urma mi-au gasit un loc de ucenic la fabrica de mobila Paliczka, din acelasi oras. Aici erau si mai multi ucenici, peste 50. Faceam propaganda în rîndul lor. Am lucrat aici pîna în 1928. Dupa ce am împlinit 16 ani, tovarasii au hotarît sa ma întorc în satul mamei mele adevarate, Magdalena, ca sa mi se piarda urma. Siguranta ma fila si la Paliczka. Nici nu era prea greu sa ma gaseasca, într-un oras cu maximum 100000 de locuitori - poate nici atît - cîti erau în Timisoara.

Mama se mutase între timp la Uroi, lînga Simeria. Avea 45 de ani.

Î. În ce consta activitatea dumeavoastra UTC?

R. Studiam literatura marxista în grup. În special "Manifestul comunist", pe care ajunsesem sa îl stiu aproape pe dinafara. Mai tîrziu am studiat si "Capitalul" - o carte foarte grea. Raspîndeam manifeste. Nu stiu cine le facea. Cîntam apoi , la sedintele noastre conspirative "Internationala", "Marseilleza", "Tînara Garda". Era frumos. Militam pentru educarea ucenicilor. Luptam împotriva consumului de alcool, a fumatului, a violentei , a înjuraturilor si a comportarii indecente. Voiam sa dezvoltam constiinta de clasa în rîndul ucenicilor, si nu numai. Voiam ca ei sa îsi petreaca timpul liber educîndu-se, formîndu-se ca oameni, sa nu degenereze în alcoolici care mai tîrziu sa îsi bata nevestele. Lucram înconspirativitate. Fiecare aveam un nume conspirativ. Eu, de exemplu eram "Fosi" .

Î. Ce s-a întîmplat apoi? Ce faceati la Uroi?

R. La Uroi nu era de lucru, dar la Simeria era un atelier de mobila, unde m-am angajat ca ucenic. Aveam 16 ani, deja mi se dadeau si bani. În paralel urmam si liceul la seral. Am absolvit liceul în particular, cum se spunea pe atunci , în 1929. Asta m-a ajutat , pentru ca apoi am luat usor examenul de calfa, tot în 1929. Aveam 17 ani. Fiind calfa, puteam sa-mi deschid propriul meu atelier de mobila. Îmi placea meseria si o faceam cu pasiune. Dar nu aveam capital sa-mi fac propriul atelier. Mie îmi placea sa fiu în mijlocul muncitorilor. Pe de alta parte, stiti ca în 1929, toamna, a început criza. Se gasea greu de lucru, a luat proportii somajul , a început sa fie greu sa-ti cîstigi pîinea cea de toate zilele.

La Simeria era o celula de partid ce cuprindea mai mult ceferisti. Duceam si acolo activitate conspirativa.

Î. Ce stiti despre greva de la Lupeni '29?

R. Stiudestule. Greva a început în August. PCR a organizat un comitet de ajutorare a grevistilor. Din partea CC el era condus de Vasile Luca. A fost si la Simeria, unde l-am cunoscut. M-a impresionat forta lui si spiritul lui de lupta. Celula noastra fusese cooptata în activitatea de ajutorare. Nici nu e departe Simeria de Lupeni. Cutreieram zona si colectam ajutoare pentru mineri: alimente, haine, bani.

Î. Cum v-ati descurcat în vremea crizei?

R. Greu. Am fost si somer. Tovarasii mi-au gasit însa de lucru la Arad, Timisoara, Oradea, Cluj. Nu stateam multa vreme într-un loc deoarece eram ocupat cu sarcinile de partid. Asa au trecut 4 ani.

În 1933, toamna, am ajuns, tot prin legaturile partidului, sa lucrez la Bucuresti, în atelierul de mobila al lui Pantazescu, pe soseaua Kiseleff. Apoi am lucrat la fabrica Drexler, la Malaxa si la alte ateliere de tîmplarie. În perioada 1 noiembrie 1933 - Mai 1934 am facut armata, cu termen redus, la regimentul 34, Oradea. Eram teterist - asa se zicea atunci. Stagiul militar le teteristi erade un an. Pe mine m-au trecut în rezerva dupa 6 luni pentru ca nu eram de încredere. Aveam gradul de fruntas TR. Apoi m-am întors în Bucuresti. Din iulie '34 pîna în iulie '37 am fost secretar de celula de partid. Instructorul meu de partid (si lector de socialism stiintific) era tocmai Lucretiu Patrascanu. Ati auzit de el ... Un om de o mare tinuta morala si intelectuala.

Celula noastra de partid se ocupa de închisoare de la Tîrgu Ocna, unde erau închisi mai multi tovarasi . Noi organizam ceaiuri în scopul adunarii unor fonduri destinate acestor tovarasi. Le faceam vizite si le dadeam bani. Alte sarcini pe care le-am avut: fiind vorbitor de maghiara , eu eram omul de legatura cu MADOSZ-ul, un partid legal controlat de PCR cu o oarecare audienta în rîndul populatiei maghare. Aveam legaturi cu sindicatele si alte organizatii legale, unde duceam linia partidului.

În timpul grevei ceferistilor din 1933 eu eram la Cluj, unde se desfasura o manifestatie de solidaritate cu cei de la atelierele Grivita. M-am ocupat de colectarea de ajutoare pentru familiile arestatilor.

Î. Cum ati ajuns în Spania?

R. Este o poveste. În iulie 1936 a avut loc rebeliunea fascista a lui Franco împotriva guvernului legitim al Spaniei. La noi s-a facut imediat un comitet de ajutorare a Spaniei, condus de Lucretiu Patrascanu. Toata celula noastra de partid era antrenata în ajutorarea republicanilor. Eu eram foarte revoltat de vestile care veneau de acolo si doream din tot sufletul sa merg în Spania, sa lupt cu arma în mîna împotriva fascistilor. M-a ajutat Patrascanu sa-mi vad visul cu ochii. Ne-a facut rost de pasapoarte - mie si unui prieten, Stefan Mera. Eu eram, chipurile, un student care voia sa mearga în iulie 1937 la Expozitia din Paris. Aveam bani de buzunar, din fondul de într-ajutorare. Mai aveam si adrese de tovarasi din Franta. La plecare, a fost emotionant. Ne-am despartit de tovarasul Lucretiu Patrascanu îmbratisîndu-ne. Nu aveam sa-l mai vad vreodata. Printre altele, el ne-a spus : Va invidiez. Îmi pare rau ca nu pot mergesi eu. Actiunea voastra este cel mai bun exemplu de atasament la cauza clasei muncitoare".

Din perspectiva a 60 de ani de istorie pot preciza acum: voluntarii libertatii, cei ce am format brigazile internationale care au luptat în Spania au reprezentat dovada ca internationalismul proletar poate sa functioneze. Voluntarii libertatii au reprezentat patura cea mai constienta si cea mai avansata a proletariatului si a intelectualitatii progresiste. Este o minciuna ca noi am fi fost marionetele lui Stalin, minciuna care dureaza de 60 de ani. A fost raspunsul nostru concret la chemarea lui Marx : Proletari din toate tarile, uniti-va".

Chemarea aceasta este mai actuala astazi ca oricînd. Gradul de dezvoltare actual al fortelor de productie si a stiintei , fara precedent, asa numita globalizare" , face necesara unirea proletariatului la o scara mondiala în perspectiva marilor confruntari sociale care vor veni. Vor veni în mod sigur, caci actualul capitalism, ajuns în faza fatis imperialista este zguduit de contradictii, este perimat, este anacronic, nu are nici o solutie pentru provocarile noului mileniu. Noul socialism va triumfa. Alternativa este clara: socialism sau barbarie. Eu cred ca omenirea nu se va scufunda în barbarie. Sunt optimist. Faptul ca tari precum China, Vietnam, Coreea de Nord si Cuba continua edificarea socialismului ma face optimist. Viitorul este al nostru, al marxistilor. Numai socialismul poate deschide calea spre prosperitatea societatii umane, spre bunastarea globala.

Î. Cum a putut Lucretiu Patrascanu sa va procure pasapoartele?

R. El era avocat si avea legaturi cu notarii. Dar si Partidul avea ateliere clansdestine, banuiesc, unde se faceau documente false. Oricum, pasapoatrtele noastre nici nu erau foarte false; doar ca nu eram studenti în sensul obisnuit al cuvîntului.

Î. Deci ati ajuns la Paris, ca student. Ati fost asteptat? Cum v-ati descurcat în marele oras?

R. Legatura noastra de la Paris era Eugenia Lucaci (Rosa) care ne-a asteptat la gara. Ea facea parte din comitetul de primire a voluntarilor. Am stat în Paris doua saptamîni pîna ne-am adunat 10 români. Între timp am vizitat monumentele Parisului. Am trecut granita clandestin, împreuna cu alti 60 de voluntari din Europa de Est pe lînga Beziers. Pîna la Beziers am mers cu trenul, apoi am fost dusi cu masinile la poalele muntilor Pirinei. Am trecut granita pe jos, cu ajutorul unei retele organizate de PCF. Granicerii francezi ne-ar fi oprit. În schimb, granicerii spanioli erau de ai nostri, comunisti, ne-au primit cu entuziasm.Entuziasmul era contagios, ceva de nedescris. Am stat la Figueiroas, o localitate din Pirinei o saptamîna, pîna cînd ne-am adunat cîteva sute de persoane din toata Europa, ba chiar si din America. Îmi aduc aminte cu nostalgie atmosfera înaltatoare de solidaritate internationala din acea saptamîna. Toti locuitorii ne iubeau. Si noi pe ei. Am plecat apoi la Albacete, la centrul de primire al voluntarilor. Cîteva ore de mers cu trenul. În gari, spaniolii ne faceau manifestatii de simpatie. Asemenea entuziasm revolutionar nu aveam sa mai vad. Au fost clipe unice, de neuitat. O mai fi posibil si acum asa ceva?

Am facut instructie trei saptamîni la Casas Ibanez. De acolo am plecat, 15 romîni, spre front.

Î. Pe care front?

R. Pe frontul din Aragon. Am ajuns la Samper de Calanda unde batalionul Balcani - Diacovici" era în refacere, dupa ce suferise pierderi cu o luna înainte. Acolo l-am întîlnit pe Mihai Burca. El venise de 7 luni împreuna cu fratele lui , Constantin Burca. Erau amîndoi ceferisti din Pascani. Din pacate, fratele lui, Costica, murise cu ceva vreme înainte de a veni noi, ucis de un glont pe malul Guadalquivirului, pe lînga Cordoba. Printre conducatorii voluntarilor români mi-l amintesc si pe Petre Borila, cu care am si o fotografie (nu numai cu el,am o fotografie cu noi toti 15 din Compania de mitraliere româneasca") . De fapt acesta era titlul, desi restul de 80 de camarazi erau spanioli. Bineînteles ca am devenit automat membru al PC Spaniol.

Î. Ce nume de camarazi va mai amintiti?

R. StefanMera, cel cu care am plecat din România. Apoi Mihai Dobreanu si comandantul companiei, Mihai Burca. Apoi Stefan Meghei, Horia Moldovan, Serghei Sevcenco, Grigore Sevcenco, Edmund Hirsch, Anghel Haralambie, Spelivoi, Nicolae Moraru, Francisc Wolf (Boczkor). Ultimul este un erou al rezistentei franceze.

Î. Mai traieste cineva din Compania Româna de Mitraliere?

R. Nu, numai eu.

Î. Cînd si unde ati primit botezul focului?

R. În septembrie 1937, pe frontul din Aragon. La Fuentes del Ebro. La 11 octombrie 1937 a început a doua faza a bataliei de la Zaragoza, în zona Jaca din Aragonul de nord si la noi, la Fuentes del Ebro. Nu am reusit victoria, din pacate. Desi s-au înregistrat ceva succese locale, lipsa de rezerve a împiedicat dezvoltarea succeselor. Apoi batalionul nostru Diakovici" s-a transformat în batalion de soc. Am participat la lupte grele în maimulte locuri. În noiembrie luptam la Teruel , unde am participat la respingerea contraofensivei fasciste. În decembrie 1937 am am fost transferat pe frontul de sud vest, în Extremadura Am luptat la Almaden , unde aveam de aparat minele de mercur de fascisti. În martie 1938 am fost trimisi de urgenta înapoi pe frontul din Aragon unde fascistii lansasera ofensiva de primavara. Au murit atunci multi de ai nostri. În luptele grele din zona Monroyo - Morella - Pobleta au cazut Stefan Megheri, Mihai Dorneanu iar tovarasul cu care plecasem în Spania, Stefan Mera, a fost ranit si luat prizonier. În aprilie 1938 a trebuit sa ne retragem prin lupta. Un ofiter spaniol a organizat puncte de rezistenta pe soseaua care serpuia prin munti. Pe acea sosea înaintau fascistii. Noi deschideam focul din zone fortificate natural pentru a le opri înaintarea. Ne retrageam luptînd.

Eu, împreuna cu alti trei români (Moraru Nicolae, Sas Dragos si Demeter Juliu) am ajuns apoi la Castellon, pe malul marii. Fascistii ajunsesera si ei la mare în zona Vinarroz si taiasera Spania republicana în doua: Centrul si Estul. Noi nu ne-am putut întoarce la batalionul nostru, care era în partea cealalta, în Centru. Ne pomenisem în Est. Ne-au dus apoi lînga Barcelona , pe malul marii, unde aflasem ca stationa regimentul de artilerie Roza Luxemburg". O fi fost el regiment de artilerie, dar nu avea tunuri. Tunurile trebuiau sa vina dintr-o zi într-alta. Nuau mai venit, le-au oprit francezii la granita. Era septembrie '38. Asa credeau francezii ca o sa-l îmblînzeasca pe Hitler. Pe atunci am auzit si de tradarea de catre Vest a Cehoslovaciei, la Munchen.

Asta se numea politica de non-interventie a Occidentului. Hitler si Mussolini nu au tinut seama de ea si au continuat sa înarmeze pe fascisti.

Î. Parca pw acolo era si Luigi Longo, secretar al PCI. L-ati cunoscut?

R. Da. El era unul dintre organizatorii Brigazilor Internationale. Mai era si Andre Marty din Franta. Acesta ne solicita mereu rabdare, uite acusica vin si tunurile ...

Î. Ce ati facut vazînd ca nu mai vin tunurile?

R. În Iulie 1938 a început ofensiva de pe Ebru a trupelor republicane. Ne strînsesem 6 români care am trecut Ebrul în august 1938, sub focul fascistilor si am cerut sa fim primiti în grupul de artilerie Ana Pauker". Daca tot ne instruisem ca artileristi ...Am fost primiti si repartizati la bateria Tudor Vladimirescu". Acolo l-am cunoscut pe Vida Geza, poate ca ati auzit de el, un sculptorcunoscut. Am luptat în acea baterie pe frontul din zona Sierra Cabals pîna pe 23 septembrie, cînd am fost demobilizati. Se desfiintau brigazile internationale în urma unor acorduri cu, daca nu gresesc, Liga Natiunilor. Asa voiau democratiile" occidentalesa faca pace în Spania. Acesta a fost si norocul lui Franco.

Guvernul spaniol a hotarît sa fim retrasi din lupta.

Î. Cînd ati plecat din Spania?

R. În ultimul moment. Am stat în Catalonia cazat la Camp de Vanul. În noiembrie 1938 guvernul spaniol a organizat despedidas" - festivitati de despartire de voluntarii libertatii. A fost emotionent. Poporul spaniol ne iubea. Eu însa nu am vrut sa plec. Am luptat pîna în ultima clipa contra fascistilor. Prin pilele" mele am fost primit în armata regulata spaniola (aflata în mare criza de recruti!) si am trecut granita franceza la 9 februarie 1939 , în urma unor grele si demoralizatoare lupte de retragere. Eu am protejat multi civili spanioli care se refugiau în Franta. Deja se refugiasera acolo peste jumatate demilion de republicani. Francezii le-au facut însa o primire inumana, de trista amintire. Republica spaniola a capitulat le 15 martie 1939. Chiar la aceeasi data Hitler mai primise un cadou: Cehia devenea provincie germana iar Slovacia un stat fascist.

Î. Din nou în Franta. Acolo ati putut sa mergeti unde vreti?

R. Nici vorba. Luptatorii brigazilor , dar si republicanii spanioli, au fost închisi în lagare de concentrare. Nu numai: chiar si refugiati civili au fost internati în lagare. Aminititi-va: dupa desfiintarea Cehoslovaciei, ce o mai fi fost în capul anglo - francezilor de se purtau asa de rusinos?

În ceea ce ma priveste, eu am fost internat în lagarele Saint Ciprien, Gours, Argelet sur Mers si Vernet. Am stat în lagar în perioada februarie 1929 - martie 1941. Doi ani! Începutul razboiului m-a gasit la Argelet sur Mere. Apoi am ajuns detinut în Germania.

Î. Cum asa? Lagarele erau în zona ocupata?

R. Nu, erau în zona libera. Franta libera, administrata de Petain. Capitala la Vichy.

Lucrurile s-au petrecut asa: în ianuarie 1941 francezii au hotarît sa ne mute de la Argelet la lagarul Vernet. Atunci partidul a hotarît sa distrugem toate actele si sa evadam. Eu , împreuna cu alti doi camarazi, am sarit din tren cu putin înainte de Toulouse cu intentia de a ajunge la Paris , unde aveam adrese si legaturi.

Î. Interesant! Din Franta Libera voiati sa evadati în zona ocupata de germani!

R. Franta era libera numai în aparenta. Era acelasi lucru.

Ne-am distrus actele si am trecut linia de demarcatie pe lînga Moulaine. Cu mine mai era un tovaras din Timisoara, Mauriciu Spitz. Mergeam pe jos si ne feream dar tot ne-au prins jandarmii germani care credeau ca suntem imigranti ilegali care voiam sa muncim la negru la Paris. Pentru asta nu era cine stie ce pedeapsa. Am scapat ieftin, cu 6 saptamîni de arest la închisoarea din Moulaine pentru trecere frauduloasa a frontierei". În celula eram 35 detinuti, arestati toti pentru acelasi lucru. Nu era ceva neobisnuit: în zona ocupata se traia mai bine ca în cea libera.

Unul dintre detinuti, francez, ne-a recunoscut ca eram luptatori din Spania, dar nu ne-a tradat! Mai mult, faptul acesta ne-a facut simpatici celorlalti detinuti, care nu se prea omorau de dragul fascistilor. S-a creat o miscare spontana, înduiosatoare, de simpatie fata de noi. Asta ne-a ajutat fizic. Mîncarea era putina si slaba, dar francezii primeau pachete si ne dadeau si noua, cu priviri complice.

Am iesit din închisoare în februarie. Autoritatile germane ne-au dus înapoi la granisa si ne-au facut vînt în Franta Libera. Sa facem ce om sti, nici macar nu s-au obosit sa ne predea autoritatilor franceze.

Ne-am facut alt plan: sa încercam sa fugim în Elvetia. Dupa trei zile ne-au prins jandarmii francezi si bne-au expediat la lagarul de la Vernet, exact acolo de unde voiam noi sa fugim! Unde era destinatia noastra cu doua luni în urma! Vedeti , ironia soartei...

Nu am stat multa vreme la Vernet. În iulie, autoritatile franceze au selectat dintre noi o parte , meseriasi, li ne-au trimis la Paris, cu escorta. Eu eram calfa de tîmplar, asa ca am fost selectat. La Paris, autoritatile germane ne-au trimis la munca în fiferite locuri. Eu, împreuna cu un iugoslav, un polonez, doi unguri si doi bulgari am fost trimisi la Chemnitz (fostul Karl-Marx-Stadt) la o fabrica de frigidere, numita fabrica Haubold. Nu eram liberi, dar nici detinuti. Eram ceva intermediar.

Eu lucram la turnatorie, la sectia de lazi frigorifice.

La fabrica aceea lucrau vreo 3000 muncitori. Noi aveam un regim special. Eram cazati în întreprindere, într-un fel de camin împrejmuit cu sîrma ghimpata. Paziti de politisti. Curios: sîmbata si duminica aveam voie sa mergem în oras sa ne plimbam!

Împreuna cu mine mai erau noua voluntari din Spania.

Î. Ciudat! De ce va dadeau liber sîmbata si duminica?

R. Eu cred ca voiau sa vada cu cine ne întîlneam. Sunt sigur ca Gestapoul era pe urmele noastre. Poate voiau sa prinda si antifascisti gemani. Dar noi eram foarte prudenti.

Mîncam într-o cantina uriasa, cu mii de locuri. Noi, cei 9 spanioli aveam masa noastra separata. Pentru a fi izolati de ceilalti. Dar nu a fost asa. În scurt timp toata lumea stia ca noi luptasem în Spania. Am simtit si în Germania solidaritatea minunata a clasei muncitoare. Concret. Pe noi ne platea cu 60 marci/luna si cartele de alimente pentru munca grea. Pentru noi astia erau bani! Mîncarea costa cîtiva pfennigi, dar problema era ca nu puteai s' o procuri fara cartela. Noi însa devenisem asa de celebri încît macelarii ne vindeau mezeluri si carne fara cartela! Nu sunt sigur ca va dati seama ce era asta! Poate ca facea macelarul de care va zic asta cu toti cei de la Haubold? Nu, macelarul ne întreba daca nu suntem noi aia de la Haubold , ne lua cartela, se facea ca ne taie din ea si ne dadea ce voiam fara cartela! Si acum, la 60 de ani dupa, ma emotionez cînd îmi aduc aminte. Oamenii sunt buni peste tot, nu conteaza nationalitatea...

Î. Cît timp ati stat la Haubold?

R. Pîna în decembrie 1941. Atunci am evadat. Noi de gîndeam sa evadam înca de la început, dar nu aveam bani.

Am aflat ca la vreo 70 km de Chemnitz mai era un lagar de munca unde erau internati multi din Brigazile Internationale. Printre ei se aflau Laszlo Rajk si Ion Mutulescu. Prin iunie 1941 (nu începuse razboiul antisovietic!) voluntarul maghiar Hoch Joszef a înselat vigilenta celor ce ne pazeau si mi-a cumparat un bilet dus-întors pîna la lagarul respectiv, al carui nume îmi scapa. Era duminica. Am intrat fara probleme în lagar si m-am întîlnit cu cei doi. Le-am spus de intentia mea de a evada. Cei doi au avut încredere în mine si mi-au relatat despre altii care evadsera deja. Lucrul era fezabil. Mi-a dat legaturile lui conspirative pe care le-am memorat temeinic.

Voiam sa evadez împreuna cu alti doi tovarasi maghiari, Hoch Joszef si Kerekes Ferenc. În afara de noi trei nimeni nu mai stia de plan, nici ceilalti spanioli".

Am socotit ca cea mai favorabila perioada de evadare ar fi sarbatorile craciunului. Oamenii aveau liber si se deplasau de acolo - acolo cu toate mijloacele de transport. Aveam asupra noastra legitimatii ca lucram la fabrica Haubold. Armatele hitleriste erau în plina ofensiva, erau siguri de victorie, asa ca vigilenta lor nu era foarte treaza. Milioane de oameni lucrau în Germania, se duceau a-si vada familiile, era greu sa arestezi pe cineva în acea perioada. Într-o Duminica dimineata am luat trei bilete de tren pîna la Dresda. Acolo ne-am dus la un tovaras recomandat de Rajk Laszlo, care ne-a îndrumat mai departe. Era bucuros sa ne ajute. Ne-a cumparat trei bilete de tren pîna la Budapesta. Ne-a îndrumat ca înainte de granita cu Ungaria sa ne dam jos din tren si sa trecem frontiera clandestin, îndrumati de o persoana de încredere. Asa am si facut. La punctul de frontiera Hegyeshalom ne-am dat jos si am trecut granita noaptea, cu ajutorul tovarasului indicat. Am mers pe jos aproape o noapte întreaga orbecaind prin bezna. Am ajuns la prima statie unde am asteptat primul tren catre Budapesta.

Ghinion! Dupa vreo ora de asteptare a aparut politia de frontiera maghiara care ne luase la ochi. Le-am aratat legitimatiile de la Haubold. Faptul ca nu aveam pasapoarte era suficient sa ne aresteze. Norocul nostru a fost ca nu stiau germana. Le-am zis ca mergem acasa de sarbatori, si noi, ca oamenii, ca era Craciunul si consulatul maghiar era prea ocupat sa ne puna viza pe pasaport, care ramasese acolo, la consulat, ca sa ne înteleaga si ei ca sunt tot unguri ca si noi. Nu am mai putut sa asteptam , ar fi durat saptamîni întregi, ratam Craciunul , nu ne vedeam familiile, ce mai, i-am vrajit. Mii de unguri normali erau pesemne în situatii similare. I-am mai atins si cu 50 de marci asa ca ne-au lasat în pace. Mai mult, ne-au dat o informatie pretioasa: cum ajungem la Budapesta, ne-au învatat ei sa ne prezentam de urgenta la politie sa ne punem actele în ordine. Altfel am putea fi arestati la orice razie.

Am rasuflat usurati deabia dupa ce a venit trenul. În gara ne asteptau sotiile lui Hoch si Kerekes. Ele fusesera anuntate de legaturile lui Rajk de noi. Au stat bietele femei în gara trei zile, cu sufletul la gura, verificînd toate treburile de la Viena daca nu cumva barbatii lor erau acolo ...

Cei doi au plecat acasa cu sotiile iar eu am fost cazat în cartierul Csepel, vechi bastion comunist la un tovaras de încredere. Am devenit automat membru în partidul comunist maghiar.

Î. Laszlo Rajk nu este cel care avea sa fie executat în 1950 ca agent titoist"?

R. El. Nu era nici un fel de titoist, era un tovaras extraordinar. Un om de o imensa cultura, vechi activist marxist, vasta experienta revolutionara, devotat pîna la sacrificiu cauzei, un om modest, iubit de toti. Spre deosebire de Matyas Rakosi, un antipatic si un lingau.

Î. Eu tot nu înteleg ce fel de lagar era acela daca va puteati întîlni cu Rajk oricum..

R. Rajk nu era chiar la închisoare. Regimul lui era asemanator cu cel al nostru. Era detinut la un lagar de munca. Pe atunci nazistii erau în ofensiva, îi subapreciau pe comunisti, nu le era frica de ei. Adevaratele lagare de concentrare, de care ati citit prin carti au început mai tîrziu.

Duminica Rajk avea li el liber. El se ocupa în lagar cu munca agricola. Varza, cartofi, ma rog..

Î. Dar de ce l-ati cautat pe Rajk? Nu puteati fugi si fara el?

R. Ba puteam, dar nu aveam retea. El mi-a dat reteaua lui. Nume, adrese...

Î. Ciudat mi se pare ca avea încredere în dv. Puteati fi un agent al Gestapo-ului..

R. Ne stiam din Spania si din lagar. Eu vorbesc fluent maghiara si faceam legatura între comunistii români si cei maghiari. În plus, avea încredere în Mutulescu, care avea încredere în mine. Se crease un spirit de corp.

Î. De unde aveati bani unguresti?

R. Aveau cei doi unguri cu care fugisem.

Sa continui.

Cei doi tovarasi mi-au gasit cazare în cartierul muncitoresc Csepel. Prin reteaua PC Ungar (al carui membru devenisem) mi-au facut rost si de acte. În CC al PCU erau multi fosti luptatori din Spania , între care si fratii Tompa. Budapesta era plina de muncitori fara acte în regula, asa ca prea îmi era frica sa fiu arestat. Am luat trenul si am plecat la Cluj, pe atunci în Ungaria. Era ianuarie 1942. Cînd m-au vazut, tata si mama Eva au izbucnit în plîns. Tata se casatorise a treia oara, cu o românca iar mama Eva se recasatorise si ea cu un comunist. Nu ne mai vazusem de 8 ani. Mama Eva era foarte mîndra de mine. Educatia pe care mi-o daduse asi arata roadele.Am învatat-o cîntecele revolutionare din Spania. Cînd o vizitam începeam sa cîntam amîndoi acele cîntece minunate. Si astazi le mai stiu: No pasaran", Al paso del Ebro", Bandera rossa"...

Î. Dar mama adevarata, Magdalena?

R. Cu ea nu aveam cum sa ma întîlnesc. Ea se mutase la Deva, în România. Era greu sa treci din Ungaria în România. Pentru mine era chiar imposibil caci în 1941 mi s-a retras cetatenia româna. Se aflase ca sunt comunist. Eva si tata activau în rezistenta antifascista. Chiar si eu, venisem cu sarcini de partid în Cluj. M-am încadrat în miscarea locala de rezistenta.

Î. Ce ati lucrat la luj?

R. Lucram pe la diverse ateliere de tîmplarie. Numai ca dupa un an, în ianuarie 1943 am fost arestat. S-a întîmplat la o razie. Actele mele nu erau în regula. M-au dus la Baia Mare si m-au încadrat într-un batalion disciplinar. Compania mea disciplinara a fost trimisa la Tasnad. Din aceasta companie aproape toti erau antifascisti. Am fost cazati într-un grajd aflat în constructie, paziti de o suta de gradati jandarmi. Seful lor era un colonel. Traiam într-o continua groaza de tortura. Erau foarte cruzi. As zice ca erau rafinati în cruzimea lor. Aveau tot felul de mijloace de constrîngere. Ne faceam nevoile într-un santulet, în grajdul acela, ca animalele. Mizeria se scurgea într-o groapa de var. Dormeam pe pamîntul gol si ne încalzeam unii pe altii. Nu aveam nici un fel de mijloace de igiena. Mîncarea era putina si proasta. În cinci luni de zile, cît am stat acolo, au murit trei de-ai nostri. Eram lipsitide orice legatura cu lumea exterioara.

Totusi, moralul era ridicat. Traiam o viata cultural - politica - ideologica intensa. Majoritatea eram marxisti, membri de partid pregatiti ideologic pentru asa ceva. Analizam toate fenomenele sociale prin prisma materialismului dialectic si istoric. În iunie 1943 am fost dusi sub paza severa la Szentkiraly Szabadsag lînga lacul Balaton, unde se construia un aerodrom. Aici era mai bine. Eram cazati în baraci încercuite cu sîrma ghimpata, cu consemn special de a fi izolati de restul muncitorilor. Era însa vara.

Î. Tatal si Eva au fost arestati si ei?

R. Nu atunci, ci în martie 1944 dupa lovitura de stat fascista a lui Szalassy. Atunci a început adevarata teroare în Ungaria. Pe atunci însa eu eram pe front.

Î. Pe front? Aveau încredere în voi?

R. Da, pe front. Întregul detasament disciplinar , cu aceiasi jandarmi si acelasi colonel au fost trimisi în septembrie 1943 pe frontul ucrainian, la munca fortata. Am suportat rigorile iernii oribile 1943 - 1944 în Ucraina. Eram folositi la treburile mai grele si periculoase, printre altele noi încarcam si descarcam munitia în linia întîia si a doua de foc.

Î. Pai nu erati companie disciplinara?

R. Ba da. Noua nu ni s-au dat arme, normal. Misiunea noastra era sa ducem munitie în linia întîia. Am ajuns pîna aproape de Harkov, unde luptau cele cîteva divizii maghiare. Am vazut cum SS-istii germani si jandarmii maghiari au distrus orase si sate, maltratînd cu salbaticie populatia.

Apropo de munitie. Sa stii ca o sabotam cum puteam.

Î. Cum adica?

R. Cînd nu ne vedea nimeni, desurubam focoasele. Cu riscul vietii. Oricum, eu nu mai credeam ca scap. Nici unul dintre noi nu mai credea. Am încercat sa luam legaatura cu partizanii. Dar pe acolo erau mai mult vlasovisti, stii care, aliatii nemtilor, armata lui Vlasov. Astia erau mai salbatici ca ajndarmii unguri.

Î. Ce localitati mai tineti minte?

R. Kiev, Harkov. În Kiev am fost cazati în ghettoul evreiesc care era cu sîrma ghimpata. Am vazut acolo scene îngrozitoare. Gropi comune cu oameni înca în viata. Noi eram companie disciplinara: 100 de oameni dezarmati escortati de 100 de jandarmi. Încarcam si descarcam munitie. Asta am facut în perioada septembrie 1943 - iulie 1944.

Atunci, în iulie a început retragerea noastra. Eu am fost luat prizonier la Nadvorna , pe 24 iulie, exact cînd împlineam 32 de ani. Si acum, eu nu zic: am fost luat prizonier, ci am fost eliberat". Eram liber! Vreau sa va spun ca eu si alti cîtiva tovarasi am evadat cu o zi înainte, pe 23 iulie. Se produsese ofensiva sovietica de la Colomeea. Asemenea lucruri nu se uita.

Ofensiva a început la 30 km de Nadvorna, în Ucraina subcarpatica. La 23 iulie jandarmii ne-au aliniat la marginea satului pentru a ne încolona si a ne retrage sub escorta. În frunte era colonelul. Deodata pe sosea s-au auzit împuscaturi. Jandarmii din spate si din flacuri au intrat în panica si au luat-o la fuga. A ramas compania descoperita. Unii dintre noi am profitat de ocazie si ne-am ascuns în lanul de grîu din apropiere. Era grîu frumos, înalt sau parca era secara, ca prea era înalt si verde. Mergînd tîrîs am ajuns la casa unui taran care ne-a gazduit în pivnita. A doua zi dimineata, în chiar ziua mea de nastere, taranul a veni si ne-a spus ca în fata portii lui e un tanc sovietic cu servantii lui. Am fugit în strada, nebuni de fericire. Scapasem! I-am îmbratisat, mi se pune si acum un nod în gît cînd îmi aduc aminte..

Între timp a sosit un copilandru, un locotenent de la comandamentul de operatie , în control. Ne-a dus la comandament , unde se gasea un maior care stia franceza. I-am spus cine suntem, comunisti , prieteni. Acest maior i-a propus colonelului, care era comandantul unitatii sa ma trimita la Cernauti, unde tocmai se forma regimentul Tudor Vladimirescu". Comandantul nu a fost însa de acord, motivînd ca era prea periculos (erau cam 150 km, dar nu se putea merge în linie dreapta, e zona muntoasa) , putem fi împuscat pe drum. Dar mi-a propus altceva. Ei tocmai capturasera 3000 de prizonieri germani si unguri si nu aveau disponibilidecît 3 soldati pentru escorta. Ne-a propus noua, evadatilor, sa îl ajutam cu aceasta sarcina. Ca sa vezi, am ajuns din prizonier temnicer - ca sa zic asa. Bineînteles ca nu ni s-au dat arme. Noi ajutam pe cei trei soldati înarmati din escorta. Pîna la tren erau vreo 40 km, pe care i-am facut pe jos. Trecînd pe lînga o mlastina, am descoperit ca trei soldati germani evadasera. Imediat am anuntat lipsa lor iar cei trei soldatui au pornit în cautarea lor. I-au adus înapoi dupa jumatate de ora. Saracii, în cehal erau! Nu aveau pe unde sa fuga, se puteau îneca în mlastina aia. Uite ca cei trei rusi au fost oameni buni. Puteau sa-i împuste si nu au facut-o. Nici macar nu i-au batut. Dar le-am tradus avertismentul : data viitoare vor fi împuscati. Nu a existat nici o data viitoare".

Am continuat drumul fara alte evenimente si am ajuns la o garnitura de tren care ne-a dus la Zaporojie, unde era lagarul. Avea o capacitate de 10 000 prizonieri.

M-am înteles bine cu prizonierii. Eram modest, nu faceam pe seful, nu urmaream razbunare. Acolo erau si jandarmii care ne pazisera pe noi. Ne-am purtat omeneste cu ei. Ajunsesem destul de mare în lagar. Un maior m-a interogat si mi-a spus asa: daca vreau, pot sa ma consider liber si sa ma duc la Cernauti, unde se forma divizia TV. Dar el crede ca sunt mai util în lagar, fiind eu un comunist constient. Asa ca ei, conducerea lagarului, ma roaga sa îi ajut în educarea antifascista a prizonierilor. Bineînteles ca am acceptat.

Lagarul era cu autoconducere. Eu, cunoscînd multe limbi straine, am devenit seful cu propaganda. Lagarul avea o biblioteca avînd literatura si propaganda marxista în 6 limbi: germana, rusa, maghiara, româna, franceza si spaniola. În afara de rusa (pe care am învatat-o acolo ) cunosteam toate aceste limbi.

Cum functiona autoconducerea? Lagarul avea cantina, terenuri de sport, sala de cultura. Prizonieii si-au ales un comitet de gestiune si organizare în acre au intrat specialisti. Bucatari, gestionari, mecanici de întretinere - toti erau dintre noi.

Pe lînga functia de sef al propagandei, am avut si alte functii. Am lucrat în ele în perioada august 1944 - noiembrie 1948, cînd lagarul s-a desfiintat.

Îmi placea. Mi-am îndeplinit sarcinile cu devotament, ca un marxist constient. Am dus o activitate consecventa, revolutionara, comunista. Prin purtarea mea modesta mi-am cîstigat simpatia prizonierilor. Viata prizonierilor se desfasura în conditii cît de cît normale. Cei ce ieseau la munca voluntara primeau supliment de mîncare. Ce vrei? Nici afara nu era mai bine. Noi, prizonierii, traiam mai bine ca destui sovietici. Era dupa razboi, foamete. Conducerea lagarului , comandantul, nu se amesteca în viata prizonierilor. Nu zic ca din lagar au iesit 10000 de comunisti convinsi, dar cîteva mii tot au iesit. Era un lagar model.

Comandantul se sfatuia mereu cu mine cum sa facem ca sa mearga treaba bine. Erau acolo germani, maghiari dar si ceva români din Ardealul ocupat care luptasera în armata horthista. Nu era vina lor.

Ei bine, m-am întors în tara în 23 noiembrie 1948 împreuna cu alti 500 de propagandisti; unii din ei chiar din lagarul nostru.

Î. Mi-ati spus mai înainte ca tata si mama Roza fusesera executati de fascisti în 1944. Cînd ati aflat asta?

R. În 1948, dupa întoarcerea în tara. Fac o paranteza. Între 1942 - 1943 , pe cînd eram la Cluj, nu numai tata si mama Eva erau în rezistenta antifascista ci si prima mea sotie, David Herta. De la ea am avut o fetita, Mariana. Eu îi spun sotie desi nu eram casatoriti legal. Nici nu aveam cum, ca nu aveam actele în regula. Am iubit-o foarte mult. În acelasi an nenorocit, 1944, în aprilie , a fost si ea arestata si trimisa la Auschwitz împreuna cu nou nascuta Mariana. Au murit amîndoua. Probabil gazate. Nu am aflat niciodata. Herta mai avea doi copii, dintr-o casatorie anterioara. Au fost ucisi toti patru ...Dupa lovitura de stat fascista a lui Szalassi din martie 1944.

Lucrurile astea le-am aflat dupa ce m-am prezentat la CC al PMR. Imediat m-am dus la Cluj unde am întîlnit-o pe a treia sotie a tatalui meu, românca. De la ea am aflat cum a murit tata si mama Eva.

Î. Ce se mai poate spune? Tragediile istoriei... Ce impresii ati avut cînd v-ati reîntors în tara? De fapt dumneavoastra puteati sa va stabiliti si în Ungaria, nu neaparat în România.

R. Eu ma consider un internationalist. Sunt la fel si maghiar si român. Soarta a vrut sa-mi desfasor activitatea comunista unde era nevoie mai multa de mine. Si asta s-a întîmplat sa fie în România. Pe de alta parte, pîna în 1941 eram cetatean român. Cetatean maghiar nu am fost niciodata cu acte în regula. Acum am si cetatenia spaniola, dar asta e o alta poveste

Î. Cum adica cetatenie spaniola?

R. Foarte simplu. În 1996 guvernul socialist al lui Felipe Gonzales a dat o lege prin care fostii luptatori din Spania, indiferent de tabara în care au luptat, primesc automat cetatenie spaniola. Am folosit si eu acest prilej. Am fost atunci în Spania, ne-am întîlnit ce mai ramasese din vechii luptatori pentru libertate. Români mai suntem doi: eu si unul, Florescu, a fost el ministru pe la chimie.

Sa revin însa la impresiile mele din România. Republica Populara Româna mi-a facut o impresie buna. De la trecerea granitei, la Ungheni , primul meu drum a fost la comitetul central al PMR. M-au întîmpinat cu caldura. De la acei tovarasi am aflat ca mama mea naturala, Magdalena se mutase la Arad. Dupa ce am fost la Cluj sa ma reculeg în amintirea tatalui meu si al mamei Eva , m-am dus la Arad, la mama. Revederea a fost emotionanta. Cum mi-au dat casa , am adus-o pe mama în Bucuresti si a stat cu mine. Din 1949 pîna în 1970. Mama a stat lînga fiul ei ultimii 21 de ani din viata, asa cum se si cuvine. A murit în 1970, la 88 de ani. Am incinerat-o la crematoriu.

Î. Pe cine apreciati mai mult din CC?

R. Omul pe care l-am respectat cel mai mult a fost Vasile Luca. Am stat în concediu jumatate de an, pentru rezolvarea situatiei familiale . Vasile Luca mi-a aranjat sa lucrez din 1 iunie 1949 la MAI, directia generala, la cadre. Seful meu direct era Teohari Georgescu. Sa nu credeti propaganda dusmanoasa contra lui. Era un comunist devotat cauzei clasei muncitoare.

Î. Ce grad ati avut?

R. Am primit gradul de maior. Ca functie, însa echivala cu cea de general locotenent. Sarcina mea era echivalenta cu cea a unui director de cadre (acum i-ar zice human resources, nu? ) Ce aveam de facut? Pai trebuia sa caut oameni de încredere care sa conduca diverse departamente. Trebuiau înlocuiti vechii sefi ai departamentelor de jandarmi, majoritatea niste reactionari. Ca functie, ce faceam eu corespundea uneia de general. Toti sefii de departament din MAI erau în nomenclatorul meu.

Î. Inclusiv sefii de închisori?

R. Inclusiv. Dar de ce te intereseaza? A, poate vrei sa ma întrebi despre crimele comuniste" si atrocitatile " facute prin închisori. Sa stii ca ordinele erau ca detinutii sa fie tratati cu omenie. Sa nu crezi în prostiile din Memorialul Durerii".

Î. Sigur ca nu cred. Am vazut cîteva episoade care m-au umplut de greata. Propaganda imbecila. Sa revin, însa. Cînd s-au desfiintat jandarmii?

R. Nu mai stiu. Înd am ajuns eu în tara parca nu mai erau jandarmi, erau trupe de securitate. Eu înlocuiam oamenii compromisi cu oameni de încredere.

De la început mi-am dat seama ca eram un ghimpe în ochii lui Gheorghiu Dej, care nu m-a putut suferi niciodata. La sedinta de birou CC din toamna lui 1949 s-a hotarît colectivizarea. Eu, bazat pe experienta URSS am vrut sa nu se mai repete greselile de acolo si am propus sa nu se atinga nimeni de pamîntul mijlocasilor si saracilor. Sa se faca mai întîi ferme model pe pamîntul statului,luat de la mosieri si sa se faca statiuni de masini si tractoare. Vazînd taranii avantajele cultivarii mecanizate a pamîntului, s-ar fi înscris voluntar în CAP-uri, nu s-ar mai fi facut abuzuri.

Î. Nu înteleg.

R. Ce nu întelegi? Erau atunci doua tendinte. Prima era sa se faca GAC-uri în primul rînd cu taranii mijlocasi si saraci. A doua era sa se faca la început ferme model pe pamînturile statului plus SMT-uri cu care am fi atras taranii în GAC. Noi eram împotriva colectivizarii fortate. Spun noi" pentruca asta era si pozitia Anei Pauker, a lui Vasile Luca si Teohari Georgescu. Asta a fost deviatia" noastra de dreapta.

Î. Ati cam încurcat-o. V-ati nimerit în banda antipartinica Luca-Pauker. În ce relatii erati cu Gheorghiu Dej?

R. Nu a fost nici o banda antipartinica. Erau tovarasi adevarati, loiali cauzei clasei muncitoare. Cu Gheorghiu Dej v-am mai spus o data ca nu eram în nici o relatie. Nu ma simpatiza. Era un nationalist.

Î. Ce functie aveati în PMR?

R. Eram în nomenclatorul CC , cu functii de raspundere. Eu verificam sefii de securitate si granicerii. Am avut relatii nu prea prietenesti si cu Directia Politica a Armatei, unde seful era Nicolae Ceausescu. El era facut general, desi nu facuse armata. M-am dus la el pentru dosare de partid pentru munci de raspundere. La început m-a primit cu ostilitate. Eu îi propuneam în asemenea munci de raspundere în primul rînd pe cei din divizia Tudor Vladimirescu", pentru ca erau tovarasi de încredere.

I. Dar cei din Horia, Closca si Crisan"? Ei nu erau de încredere? Am avut un coleg, Masleanca, un basarabean care venise în tara cu aceasta divizie. A avut noroc ca nu l-au trimis înapoi, în Basarabia..

R. Erau mai putini. Cei din TV" erau mai curati si mai multi. Le cautam originea, sa fie muncitori sau tarani saraci ori mijlocii. Sa nu fie progenituri de chiaburi sau reactionari. Era important. Ca sa revin la Ceausescu: la început m-a tratat de sus, venise un alogen sa-i încalce teritoriul. Am vazut de la început ca era incult , bîlbîit si complexat. Trebuia sa îl menajez, deoarece aveam de lucrat cu el, pe care Dej îl prefera. Sunt sigur ca era comunist numai de forma, ca în casa mai tinea icoane. A trebuit sa fiu diplomat. Îi ceream parerea la fiecare dosar si ma prefaceam foarte interesat de ea. Asta l-a înmuiat: îi placea sa fie bagat în seama. Relatiile noastre au fost pe toata perioada 1950 - 1954 relatii normale, de lucru. Chiar si glumea cu mine iar eu rîdeam la glumele lui. Mergeam împreuna pe teren sa vad cum îsi îndeplinesc datoria loctiitorii politici.

Î. Ati spus ca Gheorghiu Dej era nationalist?

R. În 1952, în decembrie a pus la cale ceea ce s-a numit lichidarea grupului deviationist de dreapta". Sa fim seriosi. Atunci a fost înlaturarea detasamentului comunist adevarat de la conducerea PMR. O prima lovitura data marxismului. De atunci a început degenerarea partidului. A început dictatura personala si cultul personalitatii primului secretar. De acolo s-a inspirat si Ceausescu. Daca Gheorghiu Dej a putut, el de ce nu ar putea?

De aceea zic eu ca pentru cauza comunista, Gheorghiu Dej s-a comportat ca un reactionar. În ceea ce ma priveste , mi-am dat seama de asta dupa patru ani de sedere în România, din toamna lui 1952. Uite, sa îti spun. Eu descoperisem în conducerea trupelor de securitate ofiteri superiori, chiar în conducere, care erau amestecati în reprimarea grevistilor din 1933. Pai, astia erau oameni murdari de sînge muncitoresc! Si ajunsesera la conducerea securitatii! Halal securitate! Am facut un dosar în 1952 si i l-am dat lui Dej care mi-a spus sa astept putin pîna cînd vor lua o decizie cei din biroul politic. I-am lasat dosarul si am plecat. Problema nu mai era de competenta mea, ma spalasem pe mîini. Ei bine, Dej a facut pierdut dosarul meu! Mai mult, în 1954 serviciul meu a fost desfiintat. În PMR nu mai era nevoie de comunisti!

Am fost trimis la munca de jos". Atunci, în 1954 s-au facut si alte schimbari. În locul lui Teohari Georgescu a fost pus la Securitate Alexandru Draghici, un laudaros, incompetent si înfumurat. Un taran înapoiat. În ceea ce ma priveset, m-au trecut în rezerva.

Î. V-au trimis la munca de jos". Cît de jos?

R. Am fost transferat la ministerul chimiei, la probleme speciale". Ma ocupam de produsele secrete. Ca sa vezi: cînd am vrut sa îmi continui viata de partid la noul loc de munca, la directia de cadre nu s-a mai gasit dosarul meu de partid!! Dupa insistentele mele, dosarul s-a gasit, dar abia dupa trei luni. Era clasat. Fusesem trecut la decedati".

Î. Extraordinar! Deci muriseti între timp!

R. Da. Nu stiu nici acum cine a facut gluma asta macabra.

Î. Ce ne puteti spune despre crimele comuniste" si abuzurile comise în obsedantul deceniu"?

R. Nu am cunostinta de asa ceva. Este o nascocire facuta cu rea intentie. Abuzuri, greseli, au fost, ca cele despre care tocmai ti-am vorbit. Dar nu crime. Si daca au fost crime facute de elemente izolate, ele nu au legatura cu notiunea de comunism. Comunistul este revolutionar.

Comunistul este Omul adevarat, înarmat cu ideologia marxista, cu conceptia materialist dialectica si istorica. El stie ca Lumea este facuta din Materie iar Materia este vesnica, necreata si aflata în vesnica miscare. Miscarea - iata modul de existenta al materiei. Miscarea este dialectica. Ea este legea de dezvoltare a materiei. Prin miscare materia se dezvolta si se transforma. Nimic nu se pierde si nimic nu se cîstiga, totul se transforma. Unitatea lumii este materialitatea ei. Spatiul si timpul sunt infinite. Viata însasi este o forma de miscare a materiei. Prin dezvoltarea ei, în miliarde de ani, materia a ajuns sa gîndeasca. Omul este cel mai pretios dar al naturii, pentru ca el gîndeste. Or mai fi fiinte gînditoare si pe alte planete? Posibil. În lupta pentru o viata mai buna, omul si-a dezvoltat inteligenta. Inteligenta se dezvolta printr-o necontenita miscare.

Gradul de dezvoltare actual al stiintelor confirma în totalitate materialitatea lumii, materialismul dialectic si istoric, dezvoltarea neîntrerupta de la inferior la superior, facuta inclusiv prin salturi calitative.

Comunistul combate în mod stiintific tot ceea ce este nereal: religiile, teologia, miturile, misticismul, superstitiile, spiritismul ... Religiile sunt nereale si au o influenta negativa asupra inteligentei omului- în majoritatea cazurilor religiile distrug esenta umana, inteligenta omului.

Prin urmare, comunistul este un revolutionar dedicat progresului social. El lupta pentru libertate si dreptate sociala , neprecupetindu-si chiar viata.

Un comunist nu poate fi niciodataa criminal, el este uman.

Î. Dar Sighet, unde a murit Maniu? Dar fenomenul Pitesti", unde detinutii trebzuiau sa-si manînce fecalele, chiar pe cînd dv. ati venit în România?

R. Minciuni. Nu au existat atrocitatile pe care le foloseste propaganda anticomunista. La fel cum se zicea de atrocitatile maghiarilor.

Î. Cum adica? Nu au existat atrocitatile de la Ip si Trasnea din 1940?

R. Atunci eu eram în lagar. În lagarele frantuzesti. De la fascisti te poti astepta la orice. Dar sa nu se confunde poporul maghiar revolutionar cu acei fascisti.

Dar pe Coposu l-ati vazut ce bine arata dupa lovitura de stat din 1989? Ce bine era? A fost el torturat? A mintit, ca sa prosteasca masele. Eu am fost într-adevar torturat, nu el. Dupa moarte vor unii sa-l faca sfînt. Nu o sa tina figura. Nu a fost nici un sfînt, a fost un reactionar. De atrocitatile fasciste nu ma îndoiesc, fiindca le-am trait pe pielea mea.

Nu cred în atrocitatile comuniste" si iata de ce: în nomenclatorul meu eu aveam toti sefii de închisori. Poate ca or fi fost, la nivel local, nesemnificativ. Daca ar fi fost, eu eram primul care ar fi trebuit sa stiu, nu? Nu au existat ordine superioare. Nici un singur director de închisoare - si îi stiam pe toti - nu a primit ordin sa se poarte neomeneste cu detinutii. Asta îti garantez eu. Comunistii îi convingeau pe fascisti prin vorbe si fapte, ei nu s-au coborît niciodata la schingiuiri pentru ca ar fi însemnat sa îsi nege ideologia.

Ai cuvîntul meu ca asa ceva nu a existat.

Î. Cînd a fost arestat Lucretiu Patrascanu?

R. Cînd am ajuns eu în tara, el era deja arestat. Dar pe mine m-au mintit, mi s-a spus în iarna 48-49 ca Patrascanu tradase si ca era mort. Am ssuferit enorm, am pus la îndoiala tradarea lui Lucretiu. Cica se autodemascase ca un nationalist mic burghez : înainte de a fi comunist, eusunt român". Nu am crezut. Nu era Lucretiu al meu, comunistul adevarat, ideologul Internationalei Comuniste. Mi s-a spus ca era deja mort, asa mi s-a spus. Nu am stiut ca a fost ucis în 1954 de Pantiusa, un betiv. Am aflat asta în 1967, odata cu toata lumea.

Î. Ce stiti despre propaganda anti Tito? Stiti la ce ma refer: Tito cu securea însîngerata ...

R. Nu cunosc amanunte. Nu era de competenta mea. Totusi, cred ca nu e asa cum se zice acum. Lucrurile sunt rastalmacite de propaganda dusmanoasa.

Î. Si nici despre familiile din Banat deportate în Baragan?

R. Nici.

Î. Dar despre Vasile Luca, ce stiti?

R. A cazut în dizgratie. A fost persecutat si a facut chiar puscarie. Eu o cunosc mai bine pe sotia lui, Betty, care a fost si ea în Spania, era în CC al PC Spaniol. Ea mi-a înmînat carnetul de membru în partidul comunist spaniol. Ironia soartei - si ea a fost persecutata dupa 1953. Lucra ca laboranta la o fabrica de medicamente. Ar fi putut sa ocupe munci de raspundere. Era o femeie inteligenta, culta, devotatacauzei construirii socialismului în România. O adevarata comunista.

Î. Intram acum într-o alta perioada de viata: chimia. Cît timp ati slujit-o?

R. 18 ani 1954 - 1972. Am iesit atunci la pensie ca director adjunct la ICECHIM. Am depus o activitate intensapentru dezvoltarea industriei chimice.

Î. Aveti copii?

R. Da. Pe lînga fetita gazata la Auschwitz , îl mai am pe Vladimir, inginer mecanic, nascut în 1951.

Î. Cînd v-ati casatorit?

R. În 1949. Am divortat în 1958. Baiatul a ramas la mine. M-am recasatorit si am înfiat si copilul celei de a doua sotii , Florin. El lucreaza la IOR, este colonel. Cu a doua sotie am convietuit pîna în 1966, cînd am divortat. Cu a treia sotie, Petre Elena , relatiile au fost mai stabile. Am trait împreuna 25 de ani, pîna în1996 cînd a murit, de inima. I-am crescut fiul si fiica. Asa ca pot spune ca am 4 copii în viata. De la ei am 5 nepoti.

Î. O întrebare care ma obsedeaza de multa vreme: cînd au aparut în România shop-urile? Magazinele unde tu, român, nu aveai acces deoarece trebuia sa platesti în valuta? Eu am teoria ca ele au contribuit foarte mult la caderea socialismului în România. Mai mult, cred ca cei care au avut ideea de a le înfiinta au fost agenti imperialisti, care au stiut ce fac...

R. Nu stiu. Cred ca le supraapreciezi importanta. În analiza mea, PMR a încetat de a mai fi o forta revolutionara a societatii înca din 1952, o data cu anihilarea grupului de comunisti internationalisti. Dupa aceea evolutia spre capitalism era destul de previzibila.

Î. Care sunt, în opinia dv. , cauzele caderii socialismului" în România?

R. Clanurile, privilegiile. Pe scurt, nomenclatura, eterogena si cu mentalitate mic burgheza. Dupa 1975 influenta ei negativa s-a accentuat. Era prosperitate si a început decaderea.

Î. Aveti dreptate, pîna la cutremur se traia bine în România. A fost, probabil, perioada de aur a tarii. Cînd am intrat eu la facultate, nimeni nu se medita, decît prostii. Industria meditatiilor a luat amploare dupa 1975. Am trait si eu din ea. Rezultatul a fost proportia din ce în ce mai mica a taranilor si a copiilor de saraci la facultati. Nici acum nu îmi explic acest fenomen, aparut rapid, în 1977 meditam deja zece elevi, jumatate chiar nu erau prosti de loc.

R. A mai fost apoi factorul economic. Nu s-a respectat legea retributiei dupa criterii socialiste. Sa ne gîndim la acordul global, introdus dupa 1975. Eu l-as numi o crima. Pai cum sa dai tu aceeasi leafa si celui harnic si celui puturos? Nu îl faci chiulangiu si pe cel harnic?

Nu s-a respectat legea înlocuirii mijloacelor fixe uzate. Nu s-a retehnologizat industria. Ca urmare nu s-a absorbit progresul tehnologic.

Nu s-a respectat legea de dezvoltare a societatii umane, care este materialismul istoric. A dominat mentalitatea mic burgheza. S/a neglijat educatia marxista al carei scop ar fi trebuit sa fie ca omul sa devina constient de rolul lui în construirea comunismului.

Si totusi. În cei 45 de ani de construire a socialismului (eu nu pun ghilimele!) s-au facut multe lucruri bune. Ideea de baza a fost corecta, anume ideea proprietatii socialiste asupra mijloacelor de productie. Tot ce s-a realizat pozitiv în anii constructiei socialiste s-a datorat proprietatii socialiste. Numai asa s-a putut ca plusprodusul sa se investeasca în edificii sociale: scoli, spitale, case de odihna, asistenta medicala gratuita, învatamînt gratuit la toate nivelele, învatamînt gratuit de zece ani. Românii nu se vor bucura prea curînd de asemenea conditii. O industrie moderna, o agricultura irigata, scaderea saptamînii de lucru, metroul, Casa Poporului, Canalul. .. S-a construit cît în sute de ani. Cînd te gîndesti de unde s-a plecat, de la o populatie rurala, semianalfabeta, roasa de saracie, te întrebi: ce alt regim ar putea sa se mîndreasca cu asemenea realizari?

Î. Dar cauzele externe?

R. Sigur ca a fost si tradarea lui Gorbaciov, razboiul rece, Pacepa ... Dar nu au fost determinante. Cele determinante au fost cauzele interne. A fost un complot pregatit cu minutiozitate de tradatorii nomenclaturisti care au jefuit tara, au pus bani în bancile occidentale, dar nu se puteau bucura de agoniseala lor. Ei au dat lovitura de stat criminala din Decembrie '89. S-au perindat zece ani la cîrma tarii si au nenorocit-o. Au vîndut tara pe nimic, au distrus agricultura, au distrus industria, au facut un jaf ordinar. A baza jafului a fost ideea de privatizare, în realitate un act de tradare de tara. Ne-au adus la dezastru economic. Suntem acum la cheremul marilor magnati ai banului si a bogatanilor din exterior. În frunte cu imperialistii americani.

Ma întreb de multe ori: mai suntem noi o tara independenta? Sau suntem o viitoare colonie?

Î. Cum va explicati caderea fostului PCR? Ma gîndesc la faptul rusinos ca în 24 de ore nu a mai ramas nimic dintr-un partid de trei milioane .. De ce nimeni din conducerea de partid nu a avut curaj sa îl reorganizeze în 1990?

R. Prin influenta burgheziei interne si externe. Prin mentalitatea mic burgheza a membrilor de partid, în special a conducerii de partid. Conducerea a fost acaparata de nomenclaturisti mic burghezi, care nu au fost niciodata comunisti. Cum s-a ajuns la situatia aceasta? Prin lichidarea grupului comunist din PMR în 1952.

Apoi a fost coruptia. Dupa 1975 muncitorii de la fabricile de produse alimentare au început sa fure produse pe care le duceau la sate. S-a încetatenit hotia. Pe un fond de descompunere morala , de lipsa a constiintei sociale. Partidul încetase sa mai fie o forta revolutionara. De mult. Eu nu cred ca dupa 1975 s-a mai înscris vreun comunist în PCR. Activistii se remarcau prin lacomie, lipsa de demnitate si faceau diferite învîrteli. Asa îmi explic eu situatia.

Sa-ti mai spun ceva. Dupa ce am iesit la pensie, în 1972 eu am fost mereu ales secretar de organizatie , la pensionari. Aveam peste 200 de membri. Nici nu veneau pe la sedinte. În 1975, pe cînd eram mai tînar" am trimis memorii la CC prin care faceam diverse propuneri de îmbunatatire a ativitatii în rîndul pensionarilor. Atrageam atentia asupra lipsurilor în educatia marxista a membrilor de partid, cu deosebire a celor cu functii de conducere. Pai tu stii ca primii secretari de sectoare nici macar nu citisera Manifestul Comunist"? Nu stiau decît sa o dea înainte cu indicatiile" tovarasului si a tovarasei.

Efectul? Nici un efect. Nici o reactie. Indiferenta totala.

Î. Stiti ca în 1991 cineva a încercat sa reorganizeze PCR?

R. Nu. Nu am cunostinta de vreo actiune serioasa de acest gen.

Î. Este vorba despre actiunea fratelui meu, Virgiliu Zbaganu din iunie 1991...

R. Nu am aflat nimic despre asta. Eu m-am înscris în 1990 la Partidul Democrat al Muncii, unde se refugiasera vechi activisti din anii '50 pe care îi stiam. Sunt membru fondator acolo. În 1990, noiembrie, el a fuzionat cu un grup de activisti mai noi condusi de Ilie Verdet. Asa ca am fost o vreme membru PSM. M-am retras din acest partid în 1995 si m-am înscris în PMR. Iata cum merge roata: acum sunt din nou membru PSM, prin fuzionarea dintre PMR si PSM ( În 2000 PMR s-a despartit din nou de PSM, nn ).

Eu am ajuns la concluzia ca în conjunctura politica actuala, nici un partid nu este bun. Toate nu fac altceva decît sa dezbine poporul. Partidele de azi servesc interesele marilor magnati ai banului si bogatanilor lumii, în primul rînd interesele imperialismului american.

Poporul muncitor are nevoie de un detasament de avangarda înarmat cu ideologia marxista, constient de rolul sau. Rolul unui asemenea detasament de avangarda nu poate fi altul decît acela de a coordona rasturnarea de catre popor a sistemului capitalist si faurirea socialismului.

De un asemenea detasament avem nevoie mai ales acum, cînd prin globalizare bogatia se strînge în mîini cît mai putine iar saracia se extinde, inclusiv în tarile capitaliste dezvoltate.

Traim epoca apogeului Imperialismului capitalist si a Globalizarii saraciei în toate tarile capitaliste ale Terrei.

Nota. Interviul a fost realizat în noiembrie 1999. Din anumite motive, nu am putut sa îl publicam în Rezistenta" - unul din ele fiind ca nu vrem sa facem apologia stalinismului. Eu însa cred ca rostul revistei este ca orice comunist sa îsi poata spune punctul de vedere, fara nici un fel de cenzura. Iar comunist, pentru mine , este cel ce se considera comunist.

Cred ca cel mai mare rau în miscarea noastra îl face sectarismul. Sectantul se agata de ceea ce îl deosebeste de ceilalti cu (mai mult sau mai putin) aceeasi religie. Si nu se uita la ceea ce are în comun cu ei.Andrei Micu si-a spus credinta lui, pentru care a militat 90 de ani. O asemenea credinta merita atentia oricarui om de stînga, chiar daca nu este de acord cu interpretarile lui.

Gheorghiţa Zbăganu
Bucuresti 10 iunie 2001