sâmbătă, 10 decembrie 2011

Formarea partidului proletariatului în Rusia


V.I.Lenin
Partidul comunist (bolşevic)  al Uniunii Sovietice a parcurs un lung şi anevoios drum, de la primele mici cercuri şi grupuri marxiste, apărute în Rusia între anii 1880-1890 şi până la marele partid bolşevic care a condus întâiul stat socialist din lume al muncitorilor şi ţăranilor în lupta sa pentru construirea socialismului în ciuda reacţiunii interne şi externe, în ciuda invaziei naziste, în ciuda marilor distrugeri ale celui de al doilea război mondial. Acest mare partid care atâta timp cât şi-a extras seva vieţii din contactul nemijlocit cu masele a fost invincibil, a intrat pe panta decăderii după moarte lui Stalin în 1953, atunci când puterea a fost confiscată de oligarhia hruşciovistă care rupându-se de mase, trădând şi deformând atât marxismul cât şi leninismul a uneltit şi a acţionat în direcţia reintroducerii pe uşa din dos a capitalismului în Uniunea Sovietică.

Capitalismul în Rusia îşi începe dezvoltarea „târziu” după ce guvernul ţarist slăbit în urma înfrângerilor militare suferite în războiul Crimeiei şi înfricoşat de răzmeriţele ţărăneşti împotriva moşierilor, se văzu nevoit să desfiinţeze iobăgia în anul 1861.

Desființarea iobăgiei nu făcu viaţa ţăranilor cu nimic mai bună, numai că ducând la ruinarea maselor ţărăneşti, ea a creat braţe de muncă ieftine pentru industria rusă în dezvoltare.
Situaţia muncitorilor era nemaipomenit de grea în Rusia ţaristă. Între 1880 şi 1890 ziua de muncă în fabrici şi uzine n-a fost mai mică de 12 ½ ore, iar în industria textilă ea ajungea şi la 14-15 ore. Munca femeilor şi copiilor era exploatată pe scară largă.Copii lucrau tot atâtea ore ca şi muncitorii maturi dar primeau ca şi femeile un salariu cu mult mai redus.

Până la apariţia grupurilor marxiste, activitatea revoluţionară era desfăşurată în Rusia de narodnici, care erau adversari ai marxismului. Primul grup marxist a apărut în Rusia în 1883. Grupul se numea „Emanciparea muncii” şi fusese organizat de G.V. Plehanov în străinătate la Geneva, unde fusese nevoit să plece, persecutat fiind de guvernul ţarist pentru activitatea sa revoluţionară.
G.V.Plehanov

Grupul „Emanciparea muncii” a săvârşit o muncă intensă şi însemnată în vederea răspândirii marxismului în Rusia.

Narodnicii în mod greşit considerau, că nu clasa muncitoare, pe care nu o înţelegeau, ci ţărănimea este principala forţă revoluţionară, că puterea ţarului şi a moşierilor putea fi răsturnată prin „răzmeriţe ţărăneşti”.
Narodnicii încercară la început să ridice ţăranii la luptă împotriva guvernului ţarist. În acest scop tineretul intelectual revoluţionar, travestit în haine ţărăneşti, pornise la sate –„în popor”- cum se zicea pe atunci. De aici şi provenienţa numelui de narodnici. Dar  ţăranii nu-i urmară pe narodnici, deoarece aceştia nu-i cunoşteau şi nu-i înţelegeau, cum trebuie nici pe ţărani. În majoritatea lor narodnicii fură arestaţi de poliţie. Ei hotărâră atunci să continue lupta împotriva absolutismului ţarist exclusiv cu propriile lor mijloace, fără popor, ceea ce i-a împins către greşeli şi mai serioase.

Societate narodnicistă secretă „Narodnia Volia” (Voinţa poporului) purcese la pregătirea asasinării ţarului. În ziua de 1 Martie 1881 aruncând o bombă, narodovolţii izbutiră să-l asasineze pe ţarul Alexandru al II-lea. Această faptă nu aduse însă nici un folos poporului.În locul ţarului ucis apăru un altul, Alexandru al III-lea, sub domnia căruia traiul muncitorilor şi ţăranilor devenii şi mai greu.

Narodnicii aleseră calea luptei contra ţarismului prin atentate izolate, prin teroare individuală. Politica terorii individuale avea ca punct de pornire teoria greşită narodnicistă a „eroilor activi” şi a „gloatei” pasive, ce aşteaptă fapte vitejeşti din partea „eroilor”.
În lucrările sale îndreptate asupra narodnicilor, Plehanov arătă că concepţiile narodnicilor n-aveau nimic comun cu socialismul ştiinţific, cu toate că narodnicii îşi ziceau socialişti.

Narodnicii vedeau în apariţia proletariatului în Rusia un fel de „nenorocire istorică”, vorbeau despre plaga „proletarismului” , vroiau să oprească dezvoltarea capitalismului în Rusia; după părerea lor nu clasele şi nu lupta dintre ele făuresc istoria, ci numai unele personalităţi de seamă- „eroii”, pe care îi urmează orbeşte masa, gloata, poporul, clasele. Narodnicii afirmau că socialismul va veni în Rusia nu prin intermediul dictaturii proletariatului, ci prin intermediul obştii ţărăneşti, pe care ei o considerau a fi germenul şi baza socialismului. Dar obştea – pământul pe care ţăranii îl deţineau în proprietate comună- n-a fost şi nu putea fi nici baza nici germenele socialismului, deoarece obştea era dominată de chiaburi, care exploatau ţăranii săraci, argaţii, ţăranii mijlocaşi cu puţină stare. Pământul obștii era folosit de acei membrii ai obştii care aveau vite de muncă, inventar, seminţe, adică de către mijlocaşii înstăriţi şi de către chiaburi.

Operele literare ale lui Plehanov, lupta lui împotriva narodnicilor au subminat în chip fundamental influenţa avută de narodnici printre intelectualii revoluţionari, însă misiunea distrugerii totale în plan teoretic a narodnicismului i-a revenit lui Lenin.

Din această luptă ideologică contra narodnicismului a luat fiinţă în Martie 1898 la Minsk Partidul muncitoresc Social-Democrat din Rusia. Numai zdrobiți fiind narodnicii în domeniul ideologic, a putut fi curăţat terenul în vederea creării unui partid muncitoresc marxist în Rusia.În deceniul 1880-1890 Plehanov cu al său grup „Emanciparea muncii” au dat narodnicismului lovituri hotărâtoare. Lenin desăvârșii în ultimul deceniu al secolului 19 deruta ideologică a narodnicismului dându-i lovitura de graţie. Pe la jumătatea deceniului 1880-1890 clasa muncitoare a păşit pe calea luptei organizate, pe calea unor acţiuni de masă în formă de greve organizate. Cercurile şi grupurile marxiste nu se ocupau decât cu propaganda. Ele nu aveau mijloacele de a trece la desfăşurarea unei agitaţii de masă în sânul clasei muncitoare şi nu erau din acest motiv legate în mod practic cu mişcarea muncitorească, pe care nu o conduceau.

În 1895 la Petersburg, Lenin întemeiază „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare”, care a desfăşurat  o agitaţie de masă printre muncitori şi a condus greve de masă. Ea a marcat o nouă etapă, şi anume trecerea la desfăşurarea unei agitaţii de masă printre muncitori şi contopirea marxismului cu mişcarea muncitorească. „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare” din Petersburg a fost primul germen al partidului proletar revoluţionar din Rusia. După „Uniunea” din Petresburg fură create organizaţii marxiste în toate principalele centre industriale, ca şi în ţinuturile periferice ale Rusiei,

În 1898 fu făcută prima încercare, deşi rămasă nereuşită, în direcţia reunirii organizaţiilor social democrate marxiste într-un singur partid: a avut loc primul congres al PMSDR. Dar acest congres nu a creat încă partidul, nici nu a fixat o conducere unitară care să emane dintr-un singur centru  şi nici nu au existat aproape deloc legături între diferitele cercuri şi grupuri marxiste.

În vederea reunirii şi legării între ele a organizaţiilor marxiste răzleţe în cadrul unui singur partid, Lenin elaboră şi realiză planul întemeierii primului ziar central al marxiştilor revoluţionari „Iskra”.

Principalii adversari ai creării unui partid muncitoresc unic au fost în acea perioadă „economiştii” ce susţineau teoria greşită a spontaneităţii clasei muncitoare. Ei socoteau că clasa muncitoare trebuie să se limiteze la revendicări economice şi că poate ajunge la o conştiinţă revoluţionară în mod spontan. Economiştii au negat necesitatea unui partid unic, susţinând starea de răzleţire şi metodele meşteşugăreşti de muncă ale grupurilor izolate. Împotriva lor a luptat Lenin şi ziarul Iskra întemeiat de el.

Editarea primelor numere ale Iskrei (1900-1901) a marcat trecerea la o nouă perioadă, perioada veritabilei alcătuiri din grupuri şi cercuri răzleţe a partidului unic muncitoresc social-democrat din Rusia.

În perioada 1901-1904, în baza avântului mişcării muncitoreşti revoluţionare, cresc şi se întăresc organizaţiile social-democrate marxiste din Rusia. În lupta dârză de principii dusă împotriva „economiştilor” învinge linia revoluţionară a „Iskrei” leniniste, fiind biruite zăpăceala ideologică şi metodele meşteşugăreşti de muncă.

„Iskra” stabileşte legătura între cercurile şi grupurile social-democrate răzleţe şi pregăteşte congresul al II-lea al partidului. La congresul al II-lea al partidului, 17 iulie 1903, Londra,  a fost fondat Partidul Muncitoresc Social Democrat din Rusia, au fost adoptate programul şi statutul partidului, create organele conducerii centrale ale partidului. La acest congres au participat 43 de delegaţi reprezentând 26 de organizaţii şi având în total 51 de voturi.

În lupta ce avu loc la congresul al II-lea în vederea izbândirii definitive a curentului iskrist, au apărut în sânul PMSDR două grupuri. Grupul bolşevicilor şi cel al menşevicilor. Divergenţele principale dintre bolşevici şi menşevici se desfăşurară după congresul al II-lea în chestiunile organizatorice.

Dacă adoptarea programului trecuse relativ lin, singurul punct de dispută fiind dictatura proletariatului, unde iskriştii îşi impuseră punctul de vedere reuşind să treacă dictatura proletariatului în program, chestiunea statutului stârnii la congres dezbateri înverşunate. Cele mai violente divergenţe se iscară în jurul formulării primului paragraf al statutului, relativ la chestiunea de a şti cine poate face parte din partid. Cine poate fi membru al partidului, care trebuie să fie compoziţia partidului, cum trebuie să fie partidul din punct de vedere organizatoric – un tot organizat sau o masă informă – iată chestiunile care se iviră în legătură cu primul paragraf al statutului. Se înfruntară două formulări: formularea lui Lenin, susţinută de Plehanov şi iskriştii fermi şi formularea lui Martov, susţinută de Axelrod, Zasulici, iskriştii nestatornici, Trotsky şi întreaga aripă făţiş oportunistă a congresului.

Formularea lui Lenin glăsuia că membru de partid poate fi oricine recunoaşte programul partidului, susţine partidul materialiceşte şi face parte din una din organizaţiile lui. Formularea lui Martov nu socotea participarea în una din organizaţiile partidului drept o condiţie a calităţii de membru de partid, considerând că un membru de partid ar putea şi să nu fie membrul uneia din organizaţiile partidului. Lenin vedea în partid un detaşament organizat, ai cărui membrii nu-şi atribuie singuri calitatea de membrii de partid, ci sunt admişi în partid de una din organizaţiile acestuia, supunându-se prin urmare disciplinei partidului, pe când Martov vedea în partid o entitate informă din punct de vedere organizatoric, ai cărei membrii îşi atribuie ei înşişi calitatea de membru de partid, nefiind, prin urmare obligaţi să se supună disciplinei partidului, din moment ce nu fac parte dintr-una din organizaţiile acestuia.

Aşadar, spre deosebire de formularea lui Lenin, formularea lui Martov deschidea larg porţile partidului elementelor nestatornice, neploretare. În ajunul revoluţiei burghezo-democratice au fost printre intelectualii burghezi oameni, care au avut vremelnice simpatii pentru revoluţie.Ei puteau să facă chiar din timp în timp câte un mic serviciu partidului. Dar aceşti oameni n-ar fi vrut să facă partea dintr-o organizaţie, să se supună disciplinei de partid, să îndeplinească însărcinările date de partid, să se supună pericolelor pe care le implică asemenea sarcini. Martov şi ceilalţi menşevici propuneau să fie socotiţi membrii de partid şi astfel de oameni, propuneau să le fie dat dreptul şi posibilitatea de a influenţa treburile partidului. Propuneau să fie dat chiar fiecărui grevist dreptul „de a se înscrie” ca membru al partidului, deşi luau parte la greve şi nesocialiştii, anarhiştii, socialiştii-revoluţionari.

Rezulta aşadar că în locul unui partid monolit, combativ şi bine organizat, pentru care lupta Lenin şi leniniştii la congres, partizanii lui Martov vroiau un partid pestriţ, cu contururi vagi, un partid inform, care nu putea fi un partid combativ, fie chiar şi din cauza faptului că ar fi fost pestriţ şi n-ar fi putut avea o disciplină fermă.

Desprinderea iskriştilor nestatornici de iskriştii fermi, alianţa lor cu centrul şi ralierea la ei a oportuniştilor făţişi îi dădură câştig de cauză lui Martov. Cu 28 de voturi contra 22 şi o abţinere, congresul adoptă primul paragraf al statutului astfel cum fusese formulat de Martov.

După spargerea dintre iskrişti pe chestia primului paragraf al statutului, lupta se înăspri şi mai mult în sânul congresului. Acesta se apropia de sfârşit. Se apropia alegerea instanţelor conducătoare ale partidului, redacţia organului central al partidului („Iskra”) şi Comitetului Central. Dar înainte de a fi trecut congresul la alegeri, se petrecură câteva evenimente, care schimbară relaţiile de forţă din sânul congresului.

În legătură cu statutul partidului , congresul trebui să se ocupe cu problema Bundului- organizaţia social-democrată evreiască. Bundul pretindea o situaţie specială în partid. Cerea să fie recunoscut ca unicul reprezentant al muncitorilor evrei din Rusia. Acceptarea acestei revendicări a Bundului însemna acceptarea divizării muncitorilor din organizaţiile de partid după criterii naţionale, renunţare la organizaţiile unice de clasă ale clasei muncitoare pe bază teritorială. Congresul respinge naţionalismul organizatoric al Bundului. Bundiştii părăsiră congresul. Doi „economişti” părăsiră şi ei congresul, atunci când acesta refuză să recunoască uniunea lor din străinătate ca reprezentanţă a partidului în străinătate.

Plecarea de la congres a 7 oportunişti schimbă relaţiile de forţă în favoarea leniniştilor. Chestiunea compoziţiei instanţelor centrale ale partidului fusese de la bun început în atenţia lui Lenin. Lenin considera alegerea în Comitetul Central a unor revoluţionari fermi şi consecvenţi. Partizanii lui Martov tindeau să obţină predominarea în sânul Comitetului Central a unor elemente oportuniste nestatornice. Majoritatea congresului fu în această chestiune de partea lui Lenin.În Comitetul Central fură aleşi aderenţii lui Lenin. După propunerea lui Lenin, în redacţia „Iskrei” au fost aleşi Lenin, Plehanov şi Martov. Martov ceruse congresului să fie aleşi în redacţia „Iskrei” toţi ce 6 vechi redactori ai ei, în majoritate aderenţi ai lui Martov. Congresul respinse cu majoritate de voturi această propunerea alegându-i pe cei trei candidaţi propuşi de Lenin. Martov declară atunci că nu va face parte din redacţia organului central.

Prin votul dat în chestiunea organelor centrale ale partidului, congresul consacră înfrângerea aderenţilor lui Martov şi victoria partizanilor lui Lenin.

Din acel moment aderenţii lui Lenin, care primiseră majoritatea voturilor în alegerile de la congres, căpătară denumirea de bolşevici (de la cuvântul rus „bolşinstvo”, majoritate) iar adversarii lui Lenin, rămaşi în minoritate, căpătară denumirea de menşevici (de la cuvântul rus „menşinstvo”, minoritate)

În continuare menşevicii se apropie de „economişti”, ocupând locul acestora în cadrul partidului. Oportunismul menşevicilor se manifestă deocamdată în domeniul chestiunilor organizatorice.Menşevicii sunt împotriva partidului revoluţionar combativ de tip leninist. Ei se pronunţă pentru un partid cu vagi contururi, pentru un partid neorganizat, codist. Duc o linie de spargere în cadrul partidului.
Cu ajutorul lui Plehanov devin stăpâni pe „Iskra” şi în Comitetul Central, folosind aceste centre pentru a-şi realiza scopurile lor spărgătoare.

Văzând amenințarea de spargere survenită din partea menşevicilor, bolşevicii iau măsuri pentru a-i înfrâna pe spărgători, mobilizează organizaţiile locale în vederea convocării congresului al III-lea, îşi editează propriul lor ziar „Vperiod”

În ajunul celei dintâi revoluţii ruse, în răstimpul războiului ruso-japonez, ce începuse, bolşevicii şi menşevicii se manifestă aşadar ca două grupuri politice distincte.

2 comentarii:

bogdan spunea...

Interesant. A fost o idee bună să veniți cu partea aceasta, necunoscută neofiților.

Florian Liviu spunea...

@Bogdan,

Da, este foarte interesantă această istorie plină de lupte ideologice între diferitele facţiuni ale social-democraţiei marxiste ruse, lupte în care Lenin a excelat şi s-a impus ca maestru greu de egalat.Această istorie este foarte importantă deoarece ne ajută să înţelegem evoluţia evenimentelor următoare, logica care a stat la baza unor acţiuni ce altminteri ar părea arbitrare. De exemplu conflictul dintre Stalin şi Trotsky este şi un ecou târziu al conflictului dintre bolşevici şi menşevici. Totodată Stalin la acuzat pe Buharin de "economism", etc.

După cum spune Stalin în 1938, citez :
"P.C.(b) al URSS s-a dezvoltat şi s-a întărit în lupta de principii dusă împotriva partidelor mic-burgheze din sânul mişcării muncitoreşti: în contra socialiştilor-revoluţionari (iar mai înainte încă împotriva premergătorilor acestora- narodnicii), a menşevicilor, anarhiştilor, naţionaliştilor burghezi de toate soiurile, iar în sânul partidului, în contra curentelor menşevice, oportuniste, împotriva trotskyştilor, buhariniştilor, deviatorilor în chestiunea naţională şi a celorlalte grupuri antileniniste"

Din păcate această luptă nu s-a încheiat cu victoria deplină şi definitivă a forţelor leniniste, un astfel de grup antileninist fiind şi grupul lui Hruşciov, grup naţionalist exponent al şovinismului rus, care reuşeşte să acapareze puterea totală în partid în intervalul 1953-1956.