Autobiografia lui Ceauşescu, de Andrei Ujică

Afişul filmului

Nu ştiu ce a intenţionat regizorul Andrei Ujică, dizident comunist auto declarat a părăsit România în 1981 pentru a se stabilii în  Germania de Vest, vizavi de acest film al său, probabil aidoma ucenicului vrăjitor a scăpat demonii mistificării de sub control sedus fiind de personalitatea lui Ceauşescu, ori poate de nevoia subliminală de a rosti un adevăr istoric ce începe să prindă contururi din ce în ce mai precise în conştiinţa neamului, sau poate aşa cum a declarat s-a lăsat condus de imperativul de a-l cunoşte mai profund pe secretarul general al Partidului trecând peste clişeele propagandei oficiale, dar pelicula se constituie în una din cele mai luminoase, calde şi emoţionante evocări ale lui Nicolae Ceauşescu şi ale epocii sale.

Deşi filmul este construit prin simpla juxtapunere în ordine cronologică a unor imagini, unele fără sunet, selectate dintr-un bogat material de peste 1000 de ore de bandă video aflată la Arhiva Naţională de Filme sau la Televiziunea Română, inexplicabil ai senzaţia că urmăreşti un film de acţiune.

Documentarul debutează cu secvenţe de la martiriul de la Târgovişte când Ceauşescu bătrân şi bolnav aflat în faţa sfârşitului iminent, condamnat la moarte şi execuţie neîntârziată de un tribunal ilegitim, ilegal şi absurd, începe să-şi „rememoreze” viaţa, ce s-a împletit şi s-a identificat cu o cariera  politică la cel mai înalt nivel timp de 25 de ani, închinată  dezvoltării economice a României, construcţiei socialismului.

Brusc cadrul se schimbă, ne aflăm la înmormântarea lui Gheorghiu Dej  şi îl vedem pe Ceauşescu tânăr, zâmbitor plin de energie şi vitalitate.

De aici înainte porneşte aventura scorniceşteanului transfigurată artistic de selecţia materialelor operată de Ujică către cucerirea unei notorietăţi extraordinare pe marea scenă politică a lumii şi a istoriei. Pas cu pas, eveniment politic după eveniment, firul istoriei se desfăşoară şi odată cu el Ceauşescu ni se dezvăluie, ni se arată nefabricat atât ca om cât şi ca om politic, înţelegem raţiunea actelor sale, impulsurile lăuntrice ce l-au animat dar mai presus de orice pătrundem o epocă redată prin imaginea vie, veselă a străzii, prin muzica ei, prin party-urile ce o însufleţeau, în care poporul construia pentru sine fără capitalişti, căreia prinşi în vâltoarea ei nu i-am înţeles atunci copleşitoarea însemnătate istorică.

Cadrele cu Nicolae Ceauşescu primit cu mare fast în China de către Mao, în SUA de către Nixon, în Marea Britanie de către regină, în Coreea de Nord de către Kim Ir Sen sau aiurea au darul de a picura în sufletul privitorului otrava amară a regretului pierderii independenţei şi suveranităţii ţării în epoca ce a urmat contrarevoluţiei din decembrie 1989.

Secvenţele cu Bucureştiul împânzit de macarale, sau de la construcţia canalului Dunăre- Marea Neagră, sau de la cea a Transfăgărăşanului, sau de la cea a Casei Poporului, sau de la atâtea şi atâtea altele subliniază încă o dată dacă mai era nevoie cât de ridicole şi caraghioase, cât de stângace şi penibile sunt încercările guvernărilor postceauşescu de a întreprinde ceva pe baze capitaliste.

Iată în câteva cuvinte concluziile ce se desprind din acest film:

Ceauşescu a fost întâi ţăran apoi muncitor-aşa se auto caracterizează el într-o alocuţiune rostită cu prilejul acordării titlului de doctor honoris causa al Universităţii Bucureşti-, un om de acţiune, un practician, mai puţin un teoretician al marxismului sau al construcţiei socialismului. A gândit şi a acţionat ca un talentat director de producţie al uzinei numită România şi a obţinut rezultate pe care guvernele postdecembriste nu le vor obţine nici în o mie de ani.

Pe plan extern a fost un lider respectat ce a ştiut să speculeze în interesul României întărindu-i independenţa şi suveranitatea cu o şiretenie moştenită din vatra satului oltenesc de unde îşi avea obârşia, conflictele antagoniste dintre cele două mari puteri ale vremii.

Prin acest lungmetraj Andrei Ujică face un serviciu involuntar mişcării socialiste şi muncitoreşti din ţara noastră ajutând-o să-şi regăsească reperele şi eroii, iar pentru acest lucru nu putem decât să îi mulţumim.