Hruşcioviştii 14

Stalin şi Dimitrov în 1936

Opinia mea este aceasta, după Dimitov, statul şi partidul bulgar nu au mai avut un lider de talia lui Dimitov, sau chiar de nivel apropiat, din punctul de vedere al aderenţei la principii, al puterii de înţelegere politico-ideologică, şi al capacităţii de lider.Nu îl includ pe Kolarov, care a murit foarte curând după Dimitrov, la numai câteva  luni după, care a fost un vechi revoluţionar şi a doua personalitate după Dimitrov, cu care a lucrat împreună în Comintern.

L-am întâlnit pe Kolarov când am venit într-o vizită oficială în Bulgaria în Decembrie 1947. Era de aceiaşi vârsta şi statură cu Diomitrov, îi plăcea să converseze şi tot timpul cât am stat cu el ne-a vorbit despre misiunea sa în Mongolia. Cominternul l-a însărcinat în Germania şi în altă parte. Se părea că partidul îl însărcinase pe Isolarov cu relaţiile externe, deorece acesta ne-a vorbit de câteva ori despre relaţiile Bulgariei cu vecinii: Iugoslavia şi Grecia, care erau de asemenea şi vecinii noştri. Ne-a vorbit despre situaţia generală internaţională, ceea ce ne-a fost de mare ajutor.

La fel ca neuitatul George Dimitrov,Kolarov a fost un om modest.Deşi noi era tineri, nu am observat la el nici cel mai mic semn de trufie în timpul discuţiilor.Ne-a onorat şi ne-a respectat opiniile şi cu toate că ne întâlneam pentru prima oară, cât timp am stat acolo ne-a făcut să ne simţim ca membrii ai unei familii, ai unui grup intim  în care afecţiunea, unitatea şi eforturile sunt destinate unui singur scop, construcţia socialismului.

I-am întâlnit pe Dimitrov şi Kolarov, aceste mari personalităţi comuniste bulgare numai o dată în viaţă, dar ei mi-au lăsat o impresie de neşters în memorie.După Dimitrov, Kolarov a devenit prim-ministru şi a fost unul din iniţiatorii condamnării lui Kostov, agentul lui Tito.Dar la numai câteva luni apoi Kolarov a murit.Moartea sa m-a mâhnit în mod deosebit.

După moartea lui Dimitrov şi Kolarov, persoane fără autoritate şi personalitate au ajuns la conducerea partidului şi statului bulgar.

Am fost în Bulgaria de câteva atât cu afaceri cât şi în vacanţă cu soţia şi copilul.

Trebuie să spun adevărul, am simţit o satisfacţie deosebită în Bulgaria , deoarece probabil, deşi popoarele noastre au o origine atât de diferită ele au trăit împreună de-a lungul secolelor, au lâncezit sub asuprirea şi au luptat împotriva aceleaşi puteri de ocupaţie, Poarta Otomană, se aseamănă în multe direcţii, în special în modestie, ospitalitate, fermitate de caracter,  prezervarea bunelor tradiţii, folclor, etc.

Înainte de moartea lui Stalin nu era nici cea mai mică pată de umbră asupra relaţiilor noastre cu bulgarii. Şi noi şi ei iubeam cu sinceritate Uniunea Sovietică.

Am vorbit cu liderii bulgari de multe ori, am mâncat şi am băut împreună şi am călătorit peste tot în Bulgaria.Chiar şi mai târziu, înainte să o rupem cu Hruşciov, nu am avut contradicţii politice sau ideologice iar ei m-au primit cu căldură.Mulţi dintre ei ca Velko Chervenkov, Ganev,Tsola Dragocheva, Anton Yugov, etc. nu erau tineri.Erau oamenii vechii generaţii, care lucraseră în exil cu Dimitrov, sau acasă în ilegalitate, şi mai târziu au fost în puşcăriile ţarului Boris. În cele din urmă, Teodor Jidkov, s-a ivit dintre ei, un om care este prototipul mediocrităţii politice.

După moartea lui George Dimitrov, Velko Chervenkov a devenit secretar general al partidului.A fost un mare om; cu părul cărunt şi pungi sub ochi.De câte ori l-am întâlnit în Bulgaria sau la Moscova, mi-a făcut impresia unui bun coleg care umbla fluturându-şi braţele fără scop şi fără direcţie, ca şi cum ar fi spus:”Ce am de făcut la acest târg? Nu servesc nici un scop aici.”

Trebuie să fi fost un om just dar lipsit de voinţă.Cel puţin aceasta era impresia mea.Era extrem de zgârcit cu vorbele.În discuţiile oficiale vorbea atât de puţin,încât dacă nu l-ai fi cunoscut, ai fi putut rămâne cu impresia că era îngâmfat.Dar nu era de loc îngâmfat.Era un om simplu. În întâlnirile neoficiale, când mâncam împreună, discutând şi cu alţi tovarăşi bulgari pentru a schimba opinii, Velko stătea într-o tăcere de piatră, cu gura închisă, ca şi cum nici nu ar fi fost prezent. Ceilalţi râdeau şi vorbeau, el nu.

Chervenko a fost cumnatul lui Dimitrov.El a fost căsătorit cu sora marelui lider al Bulgariei. Este posibil ca o mica parte din gloria şi autoritatea lui Dimitrov să se fi răsfrânt şi asupra lui Chervenko, dar Velko era cu certitudine incapabil să devină Dimitrov. Deci, la fel cum a venit la conducerea Partidului Comunist Bulgar în linişte, tot aşa a a fost detronat fără zgomot. Înlăturarea sa nu a creat nici un fel de probleme,s-a înfăptuit fără frământări lăsând loc la conducere lui Todor Jidkov.

Deci, pentru Nichita, Cehoslovacia, Polonia şi Bulgaria au fost aranjate. România, de-asemenea, unde partidul a avut nişte episoade lipsite de glorie în istoria sa, nu a scăpat scopurilor şi eforturilor sale.

Nichita Hruşciov şi Gheorghiu Dej

Nu am avut contacte cu românii în timpul războiului, ceea ce era diferit faţă iugoslavi, sau bulgari, care l-au trimis în ţara noastră pe Belgranov, care ne-a informat despre munca din Macedonia, căutând să ne ajute în organizarea luptei albanezilor ce locuiau în teritoriul Macedonean ocupat de nazi-fascişti. După război, am auzit de la sovietici lucruri foarte bune despre partidul românesc şi despre Dej, un vechi revoluţionar, care suferise mult în închisoarea Doftana. Dar adevărul este că am fost într-un fel dezamăgit când l-am întâlnit pentru prima oară, cu ocazia mitingului în problema revizionismului iugoslav, pe care l-am menţionat mai sus.

Nu este acum locul de a vorbi despre amintirile mele de la acel miting, dar vreau să subliniez faptul că din ceea ce am văzut şi am auzit în România, din conversaţia mea cu Dej, impresia pe care mi-am făcut-o despre partidul românesc şi despre Dej personal, nu a fost bună.

Indiferent de ceea ce clamau liderii români, dictatura proletariatului nu opera în România, iar Partidul Muncitoresc Român nu deţinea o poziţie puternică.Declarau că se află la putere , dar era evident, că în fapt, burghezia se afla la putere. Ea avea în mâna sa industria, agricultura şi comerţul continuând să exploateze poporul român şi să trăiască în palate şi vile. Dej personal călătorea într-o maşină blindată anti-glonţ şi însoţit de o escortă înarmată, arătând astfel cât de „sigură” era poziţia lor. Reacţiunea era puternică în România şi dacă nu ar fi existat Armata Roşie, nimeni nu poate şti cum ar fi evoluat lucrurile în această ţară.

În timpul celor câteva zile în care am stat la Bucureşti, Dej ne-a bombardat cu laudele sale despre „valoarea” pe care ei au arătat-o în forţarea abdicării coruptului rege Mihai, pe care nu l-au condamnat pentru crimele sale împotriva poporului, ba din contră, l-au lăsat să părăsească ţara către Vest împreună cu averea şi amantele sale.

Autoglorificrea lui Dej a atins paroxismul, în special când el mi-a povestit cum i-a „contestat” pe reacţionari ducându-se în cafenelele lor cu un pistol la centură.

Prin urmare, de la acest prim miting mi-am format o proastă impresie nu numai despre Dej , dar şi de Partidul românesc şi linia sa, care era o linie oportunistă, iar lucrurile care s-au întâmplat mai târziu cu Dej şi cu partidul său nu m-au surprins. Şefii revizionişti ai acestui partid erau oameni din cei mai infatuaţi. „Suflau cu putere în trompetele lor”  despre luptele pe care nu le-au dat.

Când noi am început luptele cu renegatul Tito şi cu grupul său, Dej a devenit un „luptător ardent” împotriva grupului titoist. În întâlnirea istorică a Biroului de Informaţii el a fost însărcinat cu predarea raportului principal  împotriva grupului Tito-Rankovic. Cât timp Stalin a fost în viaţă iar rezoluţia Biroului de Informaţii a fost în vigoare Dej s-a manifestat ca un fanatic anti-titoist. Când revizioniştii trădători, conduşi de Hruşciov, au uzurpat puterea în ţările lor şi au făcut toate acele lucruri făţarnice pe care le ştim, Dej a fost printre primi care a întors pagina şi şi-a schimbat culoarea la fel ca un cameleon.S-a dezis te tot ce a spus înainte, şi-a făcut autocritica şi în final a venit la Brioni, unde şi-a cerut în mod public scuze lui Tito.Prin urmare Dej şi-a arătat faţa adevărată de oportunist al mai multor steaguri.

După eliberare, noi, bine înţeles, am stabilit relaţii prieteneşti cu România , ca şi cu toate celelalte ţări de democraţie populară. Din partea noastră, doream cu putere să dezvoltăm la maximum relaţiile cu această ţară, în mod special cu poporul român, nu numai pentru că eram două ţări socialiste, dar şi pentru că nutream un sentiment special de prietenie şi simpatie format datorită ajutorului şi sprijinului primit de patrioţii albanezi refugiaţi în România în perioada Renaşterii noastre.Cu toate acestea, efortul nostru în această direcţie nu a dat rezultate pe care le aşteptam din cauza indiferenţei conducătorilor români. Acest lucru a avut propriile sale motive care nu au depins de politica şi dorinţele noastre.

Cu taote acestea relaţiile dintre cele două ţări s-au dezvoltat într-o manieră corecta, deşi formală. Liderii români nu au arătat nici cea mai mică căldură sau prietenie specială pentru o ţară mică ca a noastră, care a luptat şi s-a sacrificat atât de mult în războiul împotriva invadatorilor fascişti. România a fost ţara socialistă cea mai indiferentă în legătură cu dezvoltarea Albaniei şi cu activarea  relaţiilor cu noi pe linie de partid şi de stat.

Mai târziu, când am venit în România cu o delegaţie, de-a lungul vizitei mele acolo am văzut multe lucruri interesante;mi-au arătat multe aspecte ale progresului pe care l-au realizat în economie.Am vizitat Ploieştiul , care în comparaţie cu Kucova al nostru, este un centru colosal al industriei petrolului.Petrolul era supus unui modern proces de rafinare şi îmi amintesc că în ultima întâlnire cu mine, Dej s-a lăudat ca a cumpărat o foarte mare si modernă rafinărie de la americani. (Mi-a povestit că a cumpărat-o cu dolari cash, dar cum aveam să aflu mai târziu ea a fost cumpărată pe credit. Deci chiar mai devreme de acele timpuri „socialista” Românie era angajată în afaceri cu imperialismul american ) .Ne-au arătat un centru metalurgic care producea diferite sortimente de oţel, ca şi o serie de alte fabrici de toate felurile, ferme agricole model, mari combinate de îmbrăcăminte, etc.

Mi-au prezentat „Muzeul satului”, un complex muzeal în aer liber, constituit dintr-un ansamblu de case rurale, mobile, haine şi alte obiecte uzitate în satele româneşti, foarte frumos şi original.

Ne-a plăcut tot ce am văzut şi am vizitat. Aveau multe clădiri noi, dar beneficiau şi de o foarte mare moştenire a trecutului. Este adevărat, românii creaseră cooperativele agricole, dar lucrurile nu mergeau bine acolo; era o lipsă de conducere, organizare şi muncă politică.

Cu toate acestea, progresul realizat în toată ţara era evident, şi aşa cu ne-au împărtăşit, ajutorul sovietic era foarte mare şi în toate direcţiile, chiar incluzând construcţia unui mare palat, unde în vremea vizitei noastre, se publica „Scînteia” şi se desfăşurau diverse activităţi culturale.

În legătură cu ajutorul pentru Albania, trebuie să spun că până am rupt relaţiile cu iugoslavii nici o ţară cu democraţie populară nu a ajuta Albania cu cel mai mic credit.Mai târziu aceste ţări, în mai mare sau în mai mică măsură, au acordat unele credite Albaniei.

Unele s-au comportat destul de corect, la început, unele cu şiretlicuri şi viclenii, altele doar  arătându-şi „solidaritatea socialistă”, or pentru a arăta Uniunii Sovietice de la care primeau mari credite şi ajutoare: „Vedeţi, noi de asemenea dăm ceva Albaniei socialiste.Când vom avea mai mult vom da mai mult.”

De câteva ori am cerut credite românilor, dar ei ne-au refuzat sau ne-au dat sume ridicol de mici. În cea ce priveşte experienţa în petrol, industrie şi în agricultură, de exemplu, ne-au făcut promisiuni, ne-au dat cuvântul lor, dar nu s-a materializat nimic.

În ceea ce priveşte experienţa în munca de partid şi în structura de stat, nu le-am cerut niciodată ajutorul pentru că ştiam că nu vom primi nimic de la ei. De ce a fost acest lucru mai accentuat cu românii, deşi am avut şi cu ceilalţi probleme în procurarea de ajutor ?

În general liderii români s-au făcut remarcaţi atât prin megalomania faţă de „muritorii de rând”, cât şi prin servilismul faţă de cei „puternici”. Ei au tăiat conversaţiile cu noi foarte scurt, in cazul în care ele nu s-au limitat la un semn de recunoaştere sau la o strângere de mână. În întâlniri şi congrese ei erau atît de „preocupaţi” încât lăsau impresia că sunt copleşiţi de răspundere. Cu aceste ocazii puteau fi văzuţi întodeauna lângă principalii lideri ai Uniunii Sovietice. Făra nici un dubiu erau lacheii oportunişti ai acestora şi lucrul devenea evident când era necesar să lupte pentru apărarea principiilor.

va urma.