Vor misca curbele de sacrificiu clasa muncitoare?

A venit vremea când poporul roman se vede nevoit  să plătească din nou, prin curbe de sacrificiu făţise,  factura trădării naționale desfășurată în forma continua din decembrie 1989 încoace.

In urmă cu 77 de ani la 28 ianuarie guvernul semna „Acordul de la Geneva” prin care se reeşalonau unele datorii externe şi prin care se angaja la noi reduceri de salarii şi concedierea a 30% din muncitori şi funcţionari, iar la 13 februarie incepea aplicarea celei de-a treia „curbe de sacrificiu” constând din reducerea salariilor şi pensiilor cu 10-12,5% ceea ce a determinat în epocă un val de proteste în toată ţara.

Dacă pana acum burghezia născută din contrarevoluţia din decembrie a dat dovadă de minimă moralitate optând pentru varianta acoperirii deficitelor bugetare prin devalorizarea leului, soluţie ce implica şi  contribuţia  s-a financiară proporţională, în prezent, renunţând la orice scrupule, a hotărât unilateral sa paseze întreaga povara a crizei bugetare pe umerii clasei muncitoare. Cei mai loviţi de anatema băsesciana vor fi pensionarii şi cadrele didactice care şi asa se zbăteau în nevoi.

Culmea cinismului o regăsim în declarația ministrului economiei Videanu care spune că guvernul a preferat curbele de sacrificiu în dauna majorării impozitelor ce ar fi amânat chipurile relansarea economiei cu trei sau patru ani. Dar ne întrebăm noi, ce legătură are pensia unui amărât care abia dacă are bani de pâine după patru decenii de truda  cu relansarea economiei. Creșterea economică înseamnă creșterea profiturilor capitaliștilor pana la cer și atâta tot. De douăzeci de ani pensia reala a unui muncitor a scăzut încontinuu fără să tina seama de creșterile și descreșterile economiei capitaliste. Ea a fost erodată de devalorizarea monedei naționale prin inflație pană la mizerie absolută în timp ce averea domnului Videanu sau Băsescu a crescut constant pana la bogăție absolută.Un calic primește câteva fărâmituri în plus de la masa bogaților numai și numai după ce aceste burți fără fund și fără satiu se vor fi saturat, dacă se vor fi saturând vreodată. Pana atunci rabdă sau moare copleșit de mizerie și suferință. Muncitorii rămân muncitori amărâți chiar dacă economia creste pana la următoarea criza-unde prăbușirea și dezastrul va fi pe măsura creșterii-, singurii care au de câștigat sunt capitaliștii reprezentați de domnul Videanu, Băsescu, Boc, Geoană, Antonescu etc.
Burghezia încearcă să-i păcălească pe oameni și să-i facă să aștepte cu stomacurile goale lipite de șira spinării sosirea creșterii economice, noi ii sfătuim sa nu se lase înșelați și să se ridice la luptă.

Tot poporul roman trebuie sa știe și sa fie conștient că în acel fatidic an,1989, super-societatea occidentala a condamnat România la subdezvoltare și sărăcie.
Vârfurile burgheziei transnationale au hotărât în spatele ușilor închise ca țara noastră sa devina un rezervor de forța de munca ieftină și de sindicalizată pentru capitalurile occidentale, urmând ca romanii sa trăiască preponderent dintr-o economie mono sectoriala a turismului, expusa multiplelor riscuri și fluctuații pe care acest domeniu le implică. S-a trecut deci repede la demolarea industriei și agriculturii socialiste, fie prin distrugere directa –vezi lichidarea sistemului național de irigații- fie prin predarea activelor economice capitalului străin în urma  privatizării. Procesul transferului proprietății mijloacelor de producție și a surselor de bogăție din manile întregului popor în mâinile unor grupuri private din Vest început în 1989 și aflat astăzi aproape de finalizare constituie un act de înaltă trădare națională și de subminare a economiei de care se fac vinovați în ordine: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu și complicii lor precum și partidele ce i-au propulsat la putere.

Prima consecință a trădării si cea mai grava este înscrierea tarii pe orbita sudezvoltării perene care pune în pericol însăși existenta statului și a poporului roman. Nu trebuie să ne facem că nu vedem faptul că statul nu s-a dezmembrat pana acum decât pentru ca este ținut în viata și în granițele actuale de către NATO, dar este posibil oricând și în orice moment ca interesele și strategia organizaţiei militare ce serveşte interesele SUA sa se schimbe, iar atunci dezagregarea din interior a statului ar deveni iminentă. Asta nu scuză cu nici un milimetru slugărnicia guvernaților noștri faţă de Tratatul Nord-Atlantic și nici prezenţa militară românească în Afganistan și Irak. Este iarăși de remarcat că “marii” analiști politico-economici care dezbat problema bugetului pe toate feţele la televiziunile mogulilor, au trecut sub tăcere în mod laş, cheltuielile prezenţei româneşti pe fronturile din Afganistan și Irak cu scopul evident de a cauţiona politic crimele imperialiștilor americani împotriva unor popoare nevinovate.

Asa-zișii economiști guvernamentali, au salutat demolarea economiei socialiste pe motivul înlocuirii ei cu economia de piață, reprezentată în capetele lor pătrate ca  panaceu și piatră filosofală, văzând în dezindustrializare calea unui progres către o economie bazată pe servicii. Această trecere de la industrie la servicii constituie cu adevărat un pas însemnat înainte numai și numai dacă se face în urma unui salt de productivitate a muncii în ramura industriilor, creștere ce permite eliberarea forței de munca din aceasta și înrolarea sa în sectorul terțiar. In acest mod producția industrială de bunuri de consum și de capital nu scade ci chiar creste semnificativ punând astfel bazele consolidării și dezvoltării sectorului serviciilor.
Drumul pe care s-a angajat România în 1989 nu este calea către economia serviciilor și a producerii bunurilor simbolice ci cea spre subdezvoltare și pauperizare. Fără industrie proprie, neproducând nimic,suntem condamnați să  stam cu mana întinsa la pomana Occidentului.

Mai mult, capitalurile străine care sunt angajate în economia romanească nu fac decât să adâncească pauperizarea prin salariile mizere pe care le plătesc angajaților lor- salarii țintuite jos de o piață a forței de muncă foarte ieftină- și prin repatrierea integrală a profiturilor, lăsând statului român fărâmiturile unor impozite mai mult simbolice.
Este de remarcat aici criminalitatea mult lăudatei cotei unice de 16 % care lasă bugetul de stat secătuit în favoarea corporațiilor multinaționale care  se folosesc de infrastructura și capitalul social al ţării pentru a ne spolia. Dar are burghezia română curajul să introducă impozitul progresiv ? Nu are, pentru că România, ca orice colonie, este condusă economic din centrele financiare mondiale.

Totuși există și ceva pozitiv în acest marasm economico-social, clasa muncitoare poate constata astăzi pe pielea sa, și judeca în consecință și cunoștință de cauză chestiunea “superiorității” economiei de piață faţă de economia planificată socialistă. In lupta ce se va declanșa acum pentru apărarea nivelului de trai ea va putea sa-și dea seama cine ii sunt prietenii și cine ii sunt dușmanii, se va clarifica în privința propriilor lideri și propriilor forte. Dacă ea reprezintă o forță politică veritabilă va trebui sa o dovedească acum prin luptă, iar dacă clarificându-se va ajunge la conștiința faptului că trebuie să pornească la bătălie atunci tot poporul o va urma negreșit.