sâmbătă, 20 decembrie 2014

Comparabilitatea politică, unitatea de măsură a democrației

”esența oricărei mișcări politice progresiste/de stânga e democrația, cea reală, rațională și verificabilă: adică participanții într’o democrație sunt comparabili ca putere politică (votu’ nu asigură asta, un hiperbogat poate plăti campanii de “convingere” în masă).”  Humanist

Problema care se pune este următoarea. Poate fi măsurată democrația? Și dacă poate fi măsurată, care ar fi unitatea sa de măsură? Avansăm în această notă idea că comparabilitatea politică ar putea fi unitatea de măsură a democrației. Comparabilitatea în general se bazează pe asemănare, pe apartenența obiectelor de comparat la o aceiași clasă.

Pentru ca doi indivizi să poată fi comparabili politic, trebuie să fie mai întâi comparabili economic, asta însemnând ca veniturile lor să provină dintr-o aceiași sursă și să fie aproximativ încadrabile în același ordin de mărime. Comparabilitatea politică se bazează pe comparabilitatea economică. Marii capitaliști sunt comparabili politic între ei, muncitorii sunt, la fel, comparabili politic între ei, dar nu este comparabil politic niciodată un muncitor cu un mare capitalist etc.

În societatea actuală asimetria de putere politică este direct proporțională cu asimetria averilor și veniturilor astfel încât viața politică este controlată de un pumn de capitaliști super-bogați care o dată la patru cinci ani regizează și pun în scenă farsa democrației burgheze cu partide, vot universal, parlament etc.

Votul populației, de care teoria democrației burgheze face atâta caz, devine în condițiile dezinformării și manipulării practicate pe scară largă de către mass-media controlată de plutocrație instrumentul prin care aceasta se legitimează în mod fals ca putere izvorâtă din voința populară.

Nimic din ce se petrece în farsa democrației burgheze regizată de plutocrație nu are de-a face cu democrația reală, de la selectarea actorilor politici, la legea electorală și terminând cu campania publicitară care se face candidaților, ci cu ramura industriei electorale care produce și vinde democrație (dimocrăsi) publicului larg ca pe orice alt bun de consum.

Ramura industriei electorale alături de industria media formează instrumentul prin care plutocrația își produce și își reproduce puterea politică și o pune la adăpost de oricine i-ar contesta spiritul ”democratic”.

Dar în timp ce plutocrația, în sfera politică, joacă farsa democrației burgheze în sfera economică, în întreprinderile capitaliste de la cele mai simple la corporațiile multinaționale se practică cea mai fățișă și fără scrupule dictatură.

Farsa democrației burgheze se sfârșește la poarta întreprinderii capitaliste. De la micul patron de șaormărie la cel mai mare bancher avem de-a-face în sfera economiei capitaliste cu un șir nesfârșit de satrapi și tirani care taie și spânzură pe moșia lor fără a da socoteală nimănui .Muncitorii aflați sub comanda acestora sunt nevoiți să trăiască sub o formidabilă presiune și sub umilința apăsătoare a vulnerabilității și a imposibilității de a-și exprima opiniile sau criticile la adresa patronilor și șefilor.

Analizând în termeni de comparabilitate politică și economică, societatea socialistă era mult mai democratică decât actuala societate burgheză. Deși poate părea paradoxal sau șocant în societatea socialistă orice cetățean era comparabil din punct de vedere al puterii politice cu Ceaușescu pentru că orice cetățean era comparabil economic cu Ceaușescu în condițiile în care singura sursă legitimă de venituri o constituia exclusiv munca. Nu proprietatea, nu capitalul, nu renta, ci numai și numai munca.

Tocmai din acest motiv, orice opoziție la Ceaușescu reprezenta o amenințare serioasă pentru Ceaușescu și trebuia tratată de acesta în consecință. Tocmai datorită faptului că puterea lui Ceaușescu nu se baza pe avere, nu era de natură plutocratică, ci se legitima pe un anumit tip de discurs, orice discurs contrar rostit în sfera politică devenea automat semnificativ și intra într-un duel de putere cu discursul oficial. Deci, trebuia luat în seamă, necesita o luare de poziție, nu putea fi pur și simplu ignorat cum se procedează în societatea burgheză.

Reacția uneori brutală sau disproporționată a lui Ceaușescu sau ale organelor însărcinate cu apărarea orânduirii sociale cum ar fi Securitatea împotriva unor opozanți aparent neînsemnați sau marginali nu fac decât să dovedească că acei opozanți erau comparabili politic cu oficialii puterii și prin această comparabilitate nu puteau fi ignorați, ci trebuia să li se ofere în mod necesar un răspuns fie el și unul de forță.

Trebuie să subliniem aici că raționamentul de mai sus nu explică sau justifică dictatura prin comparabilitatea politică sau economică. Dictaturile fasciste nu-și aveau rădăcinile în nici un fel de comparabilitate politică sau economică câtă vreme se bazau exclusiv pe dominația celor mai reacționare cercuri ale marelui capital asupra muncii și precum se știe au fost create și sprijinite de aceste cercuri ca mijloc de apărarea extrem împotriva amenințării comuniste. Nu putem spune nici că comparabilitatea politică și economică duce în vreun mod necesar la dictatură. Din contră, comparabilitatea economică este singurul element capabil să dizolve orice dictatură.

Chiar și prăbușirea regimurilor socialiste în Europa de Est și în fosta Uniune Sovietică, care s-a desfășurat pașnic, demonstrează natura democratică imanentă a acestora. Imaginați-vă la aceiași scară ce ar însemna prăbușirea capitalismului în Vestul Europei. Imaginați-vă plutocrația amenințată să-și piardă pozițiile și privilegiile predând pașnic puterea maselor populare!?!

În sfera economică a socialismului găsim germenii unei democrații participative autentice având ca fundament  organizația de bază  de Partid (celula de Partid) dublată de organizația de sindicat din cadrul întreprinderii socialiste. În plenul adunărilor periodice ale acestor organizații, care existau fără excepție în formula oricărei întreprinderi socialiste, orice angajat fie el cât de neînsemnat putea să se ridice și să-și exprime un punct de vedere critic la adresa conducerii întreprinderii. Muncitorii puteau să se plângă de condițiile de lucru sau să vină cu propuneri inovative sau de orice alt fel legate de îmbunătățirea activității, iar conducerea unității era obligată prin mecanismul subordonării sale față de Partid să țină seama de aceste propuneri. Practica a arătat că aceste discuții stârneau cele mai variate reacții ale celor vizați din conducere dar niciodată nu erau ignorate.

Muncitorii nu puteau fi concediați pentru opiniile exprimate. Oare ce s-ar întâmpla într-o întreprindere capitalistă cu un muncitor care și-ar critica patronul?

Deoarece întreprinderile socialiste nu erau proprietatea privată a nimănui, ci constituiau proprietatea publică a întregii societăți toți oamenii angrenați în activitățile economice din aceste întreprinderi de la femeia de serviciu la director se aflau în stare de comparabilitate politică și economică și prin acest lucru se aflau în raporturi democratice.

Totalitatea acestor raporturi democratice formau democrația socialistă, care deși nu a apucat să se dezvolte la maximul ei potențial era totuși, în faza în care se afla, cu mult superioară ”democrației” burgheze.

În concluzie putem spune că dacă nu ar fi intervenit ruptura istorică din 1989, societățile socialiste și-ar fi dezvoltat în continuare natura lor democratică imanentă până la punctul maxim în care politicul s-ar fi dizolvat într-o administrare rațională și științifică a societății.

Un comentariu:

Valeriu Stănescu spunea...

Bun. L-am citit și în CriticAtac. I-am scris o replică imbecilului cu pseudonimul ”non-stop”, dar nu-mi publică ăia de la CA comentariile.