Procesul procesului lui Ceauşescu şi altele.

În această iarnă a avut loc un eveniment "artistic" ce merită cu prisosinţă menţionat. În centru său se află artistul şi profesorul ieşean  Dan Acostioaei. Acesta a făcut cunoscut şi popularizat prin intermediul unei expoziţii ce a avut loc între 13.10 – 11.11.2012 şi a unei publicaţii numită Vector – cercetare critică în context dosarul unui proces imaginar ce ar fi avut loc potrivit artistului între anii 1997-1999.

 "Lucrarea investighează un eveniment real, procesul cuplului Ceauşescu din 25 decembrie 1989, şi creează un eveniment fictiv, procesul celor care au înscenat procesul original, proiectat retroactiv între 1997-1999", scrie Critic Atac referindu-se la acest lucru.
Actul de justiţie, adică condamnarea asasinilor lui Ceauşescu la ani grei de detenţie, ce ar fi trebuit să aibă loc într-o lume al cărui sens moral n-ar fi fost deturnat de absurdul alienant al existenţei de zi de zi într-o ordine capitalistă din ce în ce mai cinică şi mai barbară, dar fireşte n-a avut, s-a materializat în procesul imaginar creat de artist. Astfel setea de dreptate a românilor, mai cu seamă a claselor populare major dezavantajate de noua ordine economică şi politică instaurată după 1989, a fost măcar în acest fel inedit satisfăcută întru-câtva.Îl felicităm pe această cale pe Dan Acostioaei care şi-a asumat un gest politic curajos şi important pentru care suntem siguri îşi va face mulţi duşmani şi neprieteni.
Evenimentul a fost reflectat şi pe blogul profesorului Valeriu Stănescu, prietenul şi colaboratorul nostru spre care linkul ce-i subliniază numele vă invită.
Demersul lui Dan Acostioaei precum şi remarcile şi reflexiile unor prieteni cum ar fi Romeo Anghelache cunoscut în mediile de stânga sub pseudonimul humanist cu care combate în tranşeele luptelor ideologice declanşate de grupul Critic Atac, dar nu numai, m-au determinat la următoarele reflecţii cu privire la Nicolae Ceauşescu şi la contextualizarea sa istorică.

E limpede pentru foarte multă lume că Ceauşescu a greşit din punct de vedere politic, putem spune că a greşit grav chiar, dar plata pentru erorile sale a fost mult prea mare şi prea crudă. Nu trebuie să omitem că Ceauşescu nu poartă numai o vină individuală, Ceauşescu este exponentul unei vine colective ce poate fi subsumată în primul rând laşităţii, abandonului şi descompunerii morale a Partidului Comunist Român. Lucian Radu Stanciu spunea şi nu era foarte departe de adevăr că Ceauşescu a fost expresia schizofreniei laşe a unui întreg popor care îl aplauda frenetic la manifestări şi îl înjura acasă. Ceauşescu are o vină, asta e sigur, dar o vină au şi cei care fiind alături de el, în cele mai înalte funcţii de partid şi de stat, nu au avut demnitatea să se ridice în picioare şi să-i spună în faţă: Tovarăşe Ceauşescu sunteţi pe o line greşită, ce faceţi dvs. nu este în interesul României şi al socialismului. În anii care s-au scurs de la asasinarea lui Ceauşescu până acum s-au făcut publice o seamă de cărţi de memorii şi amintiri ale liderilor politici din anturajul şi apropierea lui Ceauşescu. Dintre acestea simt nevoia să le amintesc pe cele ale lui Ştefan Andrei şi Silviu Curticeanu, s-au scris de bună seamă şi altele. M-am oprit la acestea două pentru că le am mai proaspete în memorie. Citindu-le îţi vine să verşi când vezi atâta vasalitate, laşitate, oportunism şi carierism de cea mai joasă speţă. Întrebat de ce nu s-a opus la nici un proiect al lui Ceauşescu câtă vreme a fost în Biroul Politic Executiv Ştefan Andrei răspunde stupefiant că s-a temut că Ceauşescu i-ar fi luat funcţia, l-ar fi dat afară din casa din Primăverii şi nu era sigur dacă s-ar mai fi putut întoarce la vechea sa catedră universitară. Grija cea mai mare a pupincuristului Ştefan Andrei nu a fost soarta socialismului sau a poporului din care făcea parte şi care-l înzestrase cu înalte demnităţi, ci "vila de serviciu" din Primăverii pentru care era în stare de orice slugărnicie. Silviu Curticeanu, şeful de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, recurge la o metaforă pentru a-şi explica obedienţa. Ei, demnitarii, erau ca nişte mateloţi înlănţuiţi de puntea vasului al cărui căpitan nesăbuit era Ceauşescu, pentru că Ceauşescu nu le dădea voie să demisioneze. Dar şi-a înaintat cineva vreo demisie? Nimeni! În aceste condiţii vina lui Ceauşescu se diluează, devine străvezie. Nu mai poţi fi singur cine pe cine folosea. Ceauşescu se folosea de cei din conducerea partidului pentru a-şi exercita dictatura sau aceştia se foloseau de Ceauşescu ca de un paravan în spatele căruia puteau să beneficieze de privilegii feudale?

Apoi nu trebuie să uităm, nu avem voie să o facem, inamicul intern, coloana a cincea a duşmanilor socialismului ce acţiona din interiorul partidului şi al statului. Aceşti oameni nu aveau decât un singur ţel pe care şi-l urmăreau cu o perseverenţa diabolică: restaurarea capitalismului prin compromiterea definitivă a socialismului. Ei au contribuit la stimularea orgoliului lui Nicolae Ceauşescu, şi-au adus aportul otrăvit la întărirea până la insuportabil şi grotesc al cultului personalităţii, l-au împins pe vanitosul şi ambiţiosul Ceauşescu în braţele de sirenă ale FMI, pe drumul spargerii unităţii lagărului socialist în numele unei independenţe greşit înţelese şi pe calea unor proiecte care depăşeau resursele şi capacităţile ţării. Aceştia nu sunt puţini, ci extrem de mulţi, incredibil de mulţi.

Acum la 23 de ani de la evenimentele din 1989 distanţarea istorică ne permite o judecare mult mai nuanţată şi obiectivă a fenomenului Ceauşescu, pentru că un răstimp atât de lung pune surdină patimilor sau resentimentelor. Un merit deosebit aparţine lui Andrei Ujică care, deşi nu face altceva decât să juxtapună fragmente din jurnalele de actualităţi ale vremii, cu a sa Autobiografie a lui Nicolae Ceauşescu reuşeşte să-l plaseze pe Nicolae Ceauşescu în fluxul istoriei “aşa cum a fost”. Filmul său este un bun punct de plecare într-o analiză obiectivă a regimului Ceauşescu. Recomand tuturor vizionarea acestui film.

Pentru a ne elibera de Ceauşescu acesta trebuie criticat dinspre stânga, din acest punct de vedere el a fost un revizionist sui-generis al marxismului, mai repede decât un hruşciovist în sensul pe care Enver Hoxha l-a dat acestui cuvânt în lucrarea sa Hruşcioviştii. Ceauşescu a fost un naţionalist ardent, un protocronist al românismului şi al dacismului, care a lăsat impresia înlocuirii marxismul cu o ideologie mitică a superiorității naţionale ce şi-ar fi avut originile în epoca regelui dacic Burebista, ar fi traversat istoria evului mediu materializându-se în marii voievozi medievali ai neamului şi s-ar fi continuat în epoca contemporană cu el însuşi. Desigur, această viziune asupra istoriei pe atât de naivă pe atât de ridicolă era susţinută de nume grele din peisajul academic românesc, care i-au întors spatele lui Ceauşescu imediat după căderea sa. Meditând la caracterul josnic al acestor intelectuali care l-au sprijinit pe Ceauşescu şi i-au hrănit deviaţiile ideologice în schimbul funcţiilor şi sinecurilor academice fără nici cea mai vagă urmă de demnitate profesională nu poţi să nu-i dai dreptate lui Ceauşescu care la rândul său îi dispreţuia şi îi ţinea sub papuc. Nici nu meritau altceva. Cu toate astea orice critică onestă a lui Ceauşescu are datoria să sublinieze şi marile sale realizări, căci ele au fost şi nu pot fi contestate de nimeni. Nu este scopul meu să le enumăr acum, dar nu pot să trec mai departe fără să menţionez cel puţin numărul uriaş de locuinţe construite în timpul său şi morişca funcţională a sistemului învăţământ-industrie ce a produs prin forţe proprii lucruri ce azi ne sunt complet inaccesibile cum ar fi metroul bucureştean, canalul Dunăre-Marea Neagră, sistemul naţional de hidrocentrale, nenumărate construcţii civile şi industriale, drumuri, căi ferate şi altele şi altele.

Ceauşescu trebuie apoi judecat având în minte două criterii. În raport cu cei ce i-au urmat şi în raport cu istoria şi orizontul comunismului. Dacă îl comparăm cu cei ce l-au succedat, Ion Iliescu- trădător al clasei muncitoare, al socialismului şi al ţării, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, ambii agenţi şi lachei jalnici ai imperialismului vestic, Ceauşescu ne apare ca fiind o personalitate politică şi istorică cu mult superioară, angajată sincer şi deplin în lupta pentru propăşirea României.

În raport cu istoria şi idealul comunist Ceauşescu se înscrie în curentul mai larg al hruşciovismului, care a însemnat mulţi paşi înapoi faţă de iluştrii fondatori ai sistemului comunist mondial şi chiar poarta din spate ce i-a fost deschisă capitalismului prin prostie, neglijenţă şi trădare. Privit sub prisma orizontului comunismului Ceauşescu a însemnat un regres faţă de epoca anterioară lui, cu certitudine. Dacă la moartea lui Gheorghiu Dej clasele populare au fost în mod sincer marcate de tristeţe şi compasiune pentru cel dispărut, nu se poate nega starea de eliberare şi bucurie pe care masele au resimţit-o la prăbuşirea lui Ceauşescu. Dar, atenție!, Ceauşescu este singurul care a plătit cu viaţa sa şi a familiei sale greşelile comise.

În problema dacă Ceauşescu a acţionat sau nu în favoarea clasei muncitoare ca reprezentant legitim al său rămâne să ne întrebăm dacă crearea unei industrii naţionale româneşti-în pofida acţiunilor de sabotare prin orice mijloace a pieţelor şi a accesului la materii prime ale imperialismului vestic-, este sau nu în interesul clasei muncitoare ? Fireşte, credem noi, că idealul punerii pe picioare a unei industrii naţionale este în avantajul clasei muncitoare, care are astfel unde muncii şi o sursă de venituri ce-i poate conferi un trai demn, dar acest ideal intră în conflict deschis cu interesele politice şi economice ale imperialismului vestic, care nu are nevoie de concurenţă, ci de pieţe de desfacere şi bazine ieftine de forţă de muncă. Putem vedea astăzi la ce chin, umilinţă şi suferinţă perpetuă se reduce viaţa claselor populare în lipsa unei astfel de industrii. E deci oare Ceauşescu vinovat că a încercat în pofida marilor obstacole şi oprelişti ce i s-au pus în cale din exterior şi din interior îndeplinirea “misiunii istorice” de crearea unei industrii româneşti, misiune, ce dacă este să fim drepţi, ar fi trebuit să revină burgheziei oligarhice interbelice, care nu a mişcat nici un deget în acest sens, deşi îşi arogă azi cu neruşinare merite “istorice” inexistente.

Concluzie: Ceauşescu este vinovat de politica pe care a dus-o, dar nu singurul vinovat, pentru a fi depăşit (asimilat) în mod dialectic trebuie criticat dinspre stânga cu menţionarea de fiecare dată în mod onest şi a marilor sale realizări.