Hruşcioviştii 11

Iosip Broz Tito

În acest răspuns, fără să ne opunem deschis lui Hruşciov, am subliniat atitudinea noastră permanentă de opoziţie în raport cu revizionismul iugoslav, am accentuat importanţa deciziei Cominformului din 1948 şi 1949 şi am arătat că nu permitem nici o aluzie la reexaminarea poziţiei adoptată în trecut faţă de deviaţionismul conducerii iugoslave.

În replica noastră am contracarat idea lui Hruşciov că „ruperea relaţiilor a împins conducerea iugoslavă în braţele imperialismului” cu teza că liderii iugoslavi înşişi sunt cei care au trădat marxism-leninismul aservindu-şi ţara şi poporul dictatului imperialismului anglo-american, că linia lor antimarxistă este factorul care dăunează în mod grav intereselor vitale ale poporului iugoslav, că ei sunt cei care au scos Iugoslavia din lagărul socialist şi au transformat Partidul Comunist Iugoslav într-un partid burghez, izolat de mişcarea mondială a proletariatului.

În timp am arătat cu claritate aceste  adevăruri, am venit să subliniem ca suntem de acord cu aceste eforturi făcute de partidele comuniste de a salva poporul iugoslav de înrobire şi mizerie, dar am subliniat încă o dată că în opinia noastră liderii iugoslavi au parcurs un lung traseu pe drumul lor antimarxist, drumul supunerii faţă de imperialismul american şi britanic

Prin aceasta i-am spus lui Hruşciov indirect că noi nu suntem de acord cu speranţele şi iluziile nutrite de el faţă de conducerea iugoslavă şi în mod special faţă de „tovarăşul Tito” aşa cum începuse să-l numească. I-am expus lui Hruşciov aceste opţiuni, de asemenea, în următoarea întâlnire pe care am avut-o cu el în 23 Iunie 1954.

Cu toate acestea, el se făcea că nu cunoaşte diferenţele dintre poziţiile noastre în ceea ce priveşte problema iugoslavă. Probabil  că nu dorea să creeze conflicte cu noi chiar de la prima noastră întâlnire. Poate ne subestimase şi nu voia să-şi încarce capul cu opoziţia noastră. Îmi aduc aminte că era plin de euforie şi vorbea cu siguranţa cuiva căruia totul îi merge ca pe roate. Tocmai se întorsese dintr-o vizită fulger din Cehoslovacia (era un maestru  al tuturor felurilor de vizite: fulger, incognito, oficială, prietenească, mult mediatizată, secretă, de zi, de noapte, anunţată, neanunţată, scurtă, lungă, cu suita, singur, etc.).

„În Praga,” mi-a spus „am ridicat problema iugoslavă din nou cu reprezentanţii câtorva partide surori care se aflau acolo.Au fost toţi pe deplin de acord cu mine şi au considerat efortul partidului nostru foarte important.”

Apoi m-a privit drept în ochi şi a adăugat:

„Recent noi, ungurii, bulgarii, românii şi alţii am făcut paşi buni în direcţia normalizării relaţiilor cu Iugoslavia…”

Am sesizat de ce mi-a subliniat asta.A dorit să-mi transmită mesajul: „Vedeţi, noi toţi suntem de acord, deci si voi albanezii trebuie să vă alăturaţi nouă, de asemenea.” I-am spus pe scurt că este o foarte lungă istorie a relaţiilor noastre cu statul şi partidul iugoslav, că conducerea iugoslavă poartă întreaga răspundere pentru ruinarea relaţiilor noastre şi dacă relaţiile albano-iugoslave se află la un nivel foarte scăzut nu este vina noastră ci o consecinţă a poziţiei şi acţiunilor neîncetat antimarxiste şi anti albaneze ale liderilor de la Belgrad.

„Koneşno, koneşno !” (Desigur, desigur.) a spus Hruşciov ridicându-se în picioare şi am înţeles că nu dorea să meargă mai departe cu discuţia despre această problemă.

„Noi am luat toate măsurile,” a spus. „Mâine ambasadorul nostru în Iugoslavia se va duce să-l întâlnească pe Tito în Brioni. Noi credem că sunt mari şanse să ne atingem obiectivul. Dacă nu vom obţine nimic,” a spus el în concluzie, „atunci vom apela la alte metode.” Aşa a început idila dintre Hruşciov şi Tito. Câteva zile mai târziu Hruşciov şi-a aşternut opiniile şi „concluziile” despre „noua analiză” a problemei iugoslave într-o scrisoare către Tito. Acesta, desigur, a fost foarte încântat de faptul că lucrurile au fost dezvoltate de Hruşciov chiar aşa cum el a prevăzut, dar ca o vulpe bătrână ce era, nu s-a dovedit atât de naiv încât să cadă în braţele lui Hruşciov. Din contră, a planificat şi a lucrat să se asigure că Hruşciov, care a fost primul care a dat înapoi, va fi şi primul care îşi va cere scuze public în Belgrad. Mai mult, Tito era băgat până la gât în noroiul imperialismului, era legat de mâini şi de picioare, prin urmare dacă va trebui să vorbească despre „socialism”şi ”marxism” o va face numai cu aprobarea stăpânilor săi din Vest şi mai cu seamă a imperialiştilor americani. După ce l-a lăsat pe Hruşciov să stea ca pe ghimpi pentru ceva timp, cu scopul de a-l face să joace după muzica sa, Tito i-a răspuns tot în scris la mijlocul lui August 1954.

Esenţa scrisorii revizioniştilor de la Belgrad a fost mai mult sau mai puţin aceasta: Sunt încântat că tu, Nichita Hruşciov, dai dovadă că eşti un om rezonabil şi deschis la minte, dar mergi un pic mai departe, exprimă public noul curs al reconcilierii şi prieteniei. Noi iugoslavii suntem de acord să ne reconciliem cu voi, i-a spus Tito lui Hruşciov, dar precum ştii, avem noi prieteni cu care suntem in relaţii puternice şi adânci, prin urmare reconcilierea cu voi „trebuie să se dezvolte în direcţia care corespunde politicii noastre de cooperare internaţională” ceea ce înseamnă că legăturile Iugoslaviei cu imperialismului nu vor avea de suferit ci chiar se vor întări pe viitor.

Şi aşa mai departe, pe un ton dictatorial, Tito nu s-a sfiit să-i pună lui Hruşciov o serie de condiţii în vederea viitoarei lor colaborări:

Unu, Tito a solicitat ca partea sovietică să lucreze din greu pentru eliminarea „elementelor negative” şi înlăturarea obstacolelor  care au exercitat o influenţă în ruptura din 1948 şi, evident, „maestrul” din Belgrad a cerut ca întreaga linie corectă şi principială a Cominformului, a lui Stalin, şi a celorlalte partide muncitoreşti să fie revizuită.

Doi, viitoarea reconciliere, a dictat Tito, nu trebuie să implice „unanimitate completă în evaluarea şi poziţionarea faţă de diverse evenimente”, prin urmare, hai să ne reconciliem, dar fiecare din noi va acţiona pe cont propriu, în acord cu propriile idei.

Trei, drumul pe care îl urmăm şi drumul pe care îl urmaţi în construcţia „socialismului”, este chestiune de decizie internă a fiecărei părţi şi nu trebuie să influenţeze normalizarea relaţiilor reciproce. Deci eu voi construi un „socialism specific” iar voi trebuie să acceptaţi asta fără comentarii.

Patru, cauza conflictului, a spus Tito, nu a fost nici Beria nici Djilas. Cauzele sunt mai adânci, deci, voi, sovieticii şi aliaţii voştri trebuie să abandonaţi complet linia adoptată în timpul lui Stalin, trebuie să renunţaţi la vechile voastre principii, pentru că în acest fel cauzele conflictului vor fi depăşite în mod automat.

În final, Tito a respins propunerea lui Hruşciov a unei întâlniri bilaterale la vârf, condiţionând-o de  „obţinerea unor succese preliminare în direcţia normalizării”. Concluzia era foarte clară: dacă tu vrei să te întâlneşti cu mine şi să ajungi la un acord, trebuie să păşeşti mai departe pe cursul pe care l-ai propus, trebuie să acţionezi mai rapid şi mai hotărât în Uniunea Sovietică şi în celelalte ţări aliate Uniunii Sovietice pentru a răspândi şi a extinde acest „nou” curs ce îl va înlocui pe cel vechi.

Iar Hruşciov, uneori resentimentar, uneori entuziast în acţiunile sale, a început să pună în aplicare cu zel condiţiile şi ordinele lui Tito. 

În rândurile noastre care urmăream acest proces cu atenţie şi îngrijorare, au crescut suspiciunile că aceasta linie va conduce Uniunea Sovietică pe un drum antimarxist. Zi de zi deveneam mai convinşi că Hruşciov acoperă un joc diabolic cu clovneriile sale.Vedeam că el micşorează prestigiul Partidului Comunist Sovietic şi al statului prin îngenuncherea în faţa lui Tito. Priveam acest lucru cu regret, dar, cu toate acestea, îmbunătăţirea relaţiilor sovieto-iugoslave era o problemă internă a celor două ţări, iar noi nu ne puteam amesteca in deciziile lor. Cu toate acestea, nu am fost şi nu am putea fi niciodată să în acord cu eforturile sale de a şterge trecutul cu buretele şi de a trata cauzele şi motivele pentru condamnarea revizionişti Iugoslave ca ceva complet diferit de ceea ce erau în realitate. În acelaşi chip, nu puteam fi de acord să devenim partenerii lui Hruşciov in acest joc politic dubios şi periculos în acelaşi timp. Ceea ce românii, ungurii şi bulgarii au făcut era treaba lor. Dinspre partea noastră nu aveam de gând să ne îmbrăţişăm şi să ne pupăm cu titoiştii.

În afară de propriile sale convingeri revizioniste, Hruşciov, fără nici un fel de dubiu, a fost influenţat de Tito pe calea antimarxistă. Acesta nu a dorit să se plece in faţa lui Hruşciov , prin urmare a persistat în cererea sa ca Hruşciov să-şi facă autocritica în „Canossa” (Belgrad) pentru ca apoi să vină şi să îngenuncheze înainte-i. Şi aşa s-a întâmplat. După un an de contacte publice şi secrete prin intermediul diverşilor trimişi speciali, după un intens şi foarte intim schimb de scrisori între „tovarăşul Hruşciov” şi „tovarăşul Tito”, în sfârşit, în Aprilie 1955, Tito i-a trimis veşti bune iubitului său că este gata pentru mariaj şi l-a invitat să ţină „ceremonia de nuntă” ori pe un vas pe Dunăre, ori dacă el este de acord, la Belgrad. În opinia noastră, a continuat kralj-ul (regele) Belgradului, „mitingul trebuie să fie deschis şi public”.

Hruşciov abia aştepta sa alerge la Belgrad unde la pupat şi îmbrăţişat pe Tito, şi-a făcut autocritica şi a hotărât să şteargă „acumulările trecutului” pentru a deschide o „nouă epocă de prietenie şi colaborare între cele două popoare şi partide”.

Partidul nostru a condamnat vizita lui Hruşciov la Belgrad şi în special decizia sa de a-l absolvi de orice vinovăţie pe Tito. Cu doar două sau trei zile înainte de a porni spre „Canossa”, Hruşciov ne-a informat despre pasul pe care urma să-l facă, dar noi ne aşteptam la asta, deoarece apele in care se scalda Hruşciov nu-l puteau duce decât spre acest liman. A merge sau a nu merge la Belgrad, aceasta era chestiunea lui şi trebuia lăsat să facă cum doreşte. Ceea ce ne-a revoltat şi perturbat profund a fost anunţul din aceiaşi scrisoare că el a decis să anuleze injusta decizie a Cominformului din Noiembrie  1949, în legătură cu condamnarea Iugoslaviei, de comunicare a acestei noi decizii lui Tito şi de publicare a ei în organul de presă „Pentru o pace de durată, pentru democraţie populară”.

În acest comunicat, Hruşciov a spus că partidele muncitoreşti şi comuniste care erau membre ale Cominformului, au reexaminat chipurile problema celei de a treia rezoluţii a mitingului Cominformului asupra problemei iugoslave adoptată în Noiembrie 1949 şi au decis că acuzaţiile la adresa conducerii iugoslave cuprinse in ea trebuie considerate fără fundament, iar rezoluţia Cominformului asupra chestiunii iugoslave trebuie anulată.

Am scris o scrisoare adresată Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice asupra acestei chestiuni şi a protestat aspru.O asemenea decizie cu privire la un inamic al internaţionalismului comunist, care a fost condamnat unanim de toate partidele, nu putea fi luată unilateral de Partidul Comunist Sovietic, fără consultarea celorlalte partide, inclusiv a noastră.Celelalte partide s-au supus deciziei lui Hruşciov şi dorinţei lui Tito ca, după Hruşciov,  liderii partidelor din lagărul socialist să meargă la Belgrad, pentru a săruta mâna lui Tito şi a-şi cere scuze. Dej şi compania au fost acolo, noi nu. Am continuat lupta contra revizioniştilor.A fost în zadar pentru Levichkin, ambasadorul sovietic la Tirana, să vină şi să încerce să ne determine să ne retragem opoziţia.

L-am primit pe Levichkin şi încă o dată i-am expus şi lui ceea ce scrisesem in scrisoarea adresată conducerii sovietice.

Printre alte lucruri am spus: „Partidul Comunist al Uniunii Sovietice ne-a spus să ne exprimăm opinia sincer şi deschis, ca internaţionalişti, asupra unei chestiuni care are de a face cu linia partidului nostru. Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice ne-a informat în avans şi a căutat opinia noastră, de asemenea, în toate chestiunile care au de a face cu politica comună în legătură cu Iugoslavia. Am studiat cu mare atenţie opţiunile conducerii sovietice, ne-am exprimat opiniile asupra problemelor în discuţie şi aşa cum ştii, am fost de acord cu eforturile care ar trebui făcute pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Iugoslavia.”

„Dar în răspunsul vostru de ieri v-aţi opus noului demers al tovarăşului Hruşciov”, a spus Levichkin.

„Da,” am spus, „şi avem motive pentru aceasta. Noi gândim că în legătură cu problema iugoslavă sunt multe diferenţe intre conţinutul scrisorilor mai vechi al conducerii sovietice şi această ultimă scrisoare.”

„La ce diferenţe vă referiţi ?” m-a întrebat Levichkin „Cred că viziunea partidului meu nu s-a schimbat.”

„Haideţi să ne uităm,” am spus şi am luat scrisorile conducerii sovietice.”Aici, de exemplu, în scrisoarea din 4 Iunie 1954, conducerea voastră scrie: [Reexaminând materialele care au de a face cu istoria rupturii relaţiilor dintre Partidul Comunist Iugoslav şi partidele comuniste şi muncitoreşti, ca şi părăsirea pe cale de consecinţă de către Iugoslavia a lagărului socialist, Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice înţelege că nucleul de conducere al Partidului Comunist Iugoslav s-a îndepărtat serios de la marxism-leninism, a alunecat treptat într-o poziţie naţional-burgheză, lansând atacuri la adresa statului sovietic.

Liderii Partidului Comunist Iugoslav, pentru a atrage atenţia Uniunii Sovietice, au extins, de asemenea, politica lor ostilă şi asupra ţărilor cu democraţie populară, faţă de care, până la ruperea relaţiilor şi-au menţinut o politică arogantă şi distantă, în timp ce căutau pentru ei înşişi recunoaşterea unor priorităţi şi merite speciale pe care nu le aveau.]”

„Scrisoare de asemenea subliniază,” i-am spus lui Levichkin „că critica partidelor comuniste şi muncitoreşti făcută deviaţionismului naţionalist iugoslav şi altor deviaţii de la linia marxist-leninistă a fost necesară şi complet corectă. Ea a contribuit la călirea partidelor comuniste şi muncitoreşti sub aspect marxist, la întărirea vigilenţei comuniştilor şi la educarea lor în spiritul internaţionalismului proletar.”

„Este adevărat,”  a murmurat Levichkin.

„Chiar după efortul iniţial al conducerii sovietice de a îmbunătăţii relaţiile cu Iugoslavia,” am continuat, „conducerea iugoslavă a persistat pe vechiul său curs şi numai cu două sau trei luni în urmă, în Februarie anul acesta, sovieticii ne-au scris că „conducerea Partidului Comunist Iugoslav este serios legată de lumea capitalistă în relaţiile sale politice şi economice.””

„Este adevărat, asta e adevărat!”, a repetat Leviichin cu voce joasă.

„Apoi cum s-a schimbat această opinie şi poziţie sovietică faţă de o problemă de aşa o mare importanţă atât de surprinzător şi rapid ?!” am întrebat. „Şi cum au putut lua atât de uşor o decizie unilaterală cum ar fi aceea de a anula decizia din 1949 a Cominformului ?!”

„Biroul nostru politic a discutat pe problema pe care a-ţi ridicat-o in scrisoarea voastră din 23 Mai cu mare atenţie şi responsabilitate, iar în răspunsul nostru adresat tovarăşului Hruşciov am exprimat sincer şi deschis opiniile noastre”

„Unu, noi considerăm că linia generală, principalul conţinut şi principiul rezoluţiei din Noiembrie 1949 a Cominformului sunt corecte iar  conţinutul rezoluţiei nu ar trebui separat de rezoluţia din Iulie 1948. Experienţa zilnică a partidului nostru în relaţia cu iugoslavii, atât înainte de ruptura din 1948 cât şi după până azi, confirmă această corectitudine.”

„Doi, procedura care se propune a fi urmată pentru anularea hotărârii din Noiembrie 1949 a Cominformului, nu ni se pare a fi corectă. Ni se pare că timpul prea scurt acordat partidelor comuniste şi muncitoreşti, membre ale Cominformului, pentru a-şi exprima punctul de vedere în legătură cu conţinutul scrisorii voastre este inadecvat pentru a decide într-o problemă atât de importantă. În opinia noastră, o decizie atât de rapidă într-o problemă de majoră importanţă principială, fără o analiză completă mai întâi, împreună cu toate partidele interesate în chestiune, şi mai mult, publicarea acestei decizii în presă şi anunţarea sa în discuţiile de la Belgrad, nu este numai prematură, dar poate să genereze un serios haos în orientarea generală cu privire la Iugoslavia.”

„Partidul nostru se luptă de şapte ani să implementeze linia sa generală cu privire la Iugoslavia, care este fundamentată pe rezoluţia Cominformului şi aprobată de primul congres al partidului nostru. Suntem convinşi că linia generală a partidului nostru cu privire la Iugoslavia este corectă, dar chiar dacă ne-am gândi  la un moment dat că aceasta ar necesita o schimbare, pentru aceasta ar fi necesară convocarea congresului partidului, sau cel puţin o conferinţă a partidului, iar schimbarea ar putea fi efectuată numai după o analiză completă a liniei generale a tuturor partidelor comuniste şi muncitoreşti cu privire la Iugoslavia, la fel ca şi a deciziilor şi concluziilor Biroului de Informaţii.”

„Prin urmare,”i-am spus lui Levichkin în concluzie „noi propunem ca problemele ridicate in recenta scrisoare a conducerii sovietice să fie analizate la un miting al partidelor participante la Cominform, în care partidul nostru, de asemenea, să poate participa şi vorbi. Numai aşa poate fi luată o decizie comună în această chestiune”

Levichkin, care se îngălbenise la faţă în timp ce mă asculta, a încercat să mă convingă să-mi schimb opiniile, dar când a văzut că insist s-a retras.

„Voi raporta ceea ce mi-aţi spus conducerii partidului.”

„Noi am scris tot ce v-am spus în scrisoarea noastră către tovarăşul Nichita Hruşciov,” am concluzionat, „dar va-m repetat şi dumneavoastră, pentru a vă clarifica,de asemenea, ce anume ne împiedică să adoptăm această poziţie.”

Va urma.