Industrializarea socialistă

În anul 1948, populația rurală reprezenta 76,6% față de 23,4% populația urbană.
Conform cu „Enciclopedia României” din 1938, producția in­dustrială pe cap de locuitor era de 14 ori mai mică decât în S.U.A., de aproape 12 ori ca în Anglia şi de aproape 9 ori față de Germania…,iar venitul național pe locuitor înregistra în țara noastră abia 80 de dolari, nivel ce situa România pe ultimele locuri în statisticile internaționale.
În 1938, rămânea adevărat ceea ce a scris I.G. Duca în 1902: „Trebuie căutată soluția chestiei agrare în ameliorarea soartei țăranilor. În regiunea Mississippi, cu munca pe două zile, un negru îşi poate cumpăra o pereche de ghete, iar la noi un țăran ar trebui să muncească 45 zile…”

De la aceste cifre seci, de la aceasta realitate istorica a subdezvoltării s-a plecat în cursa pentru industrializare, pentru crearea unei agriculturi moderne având drept baza asocierea țăranilor în cooperative agricole sprijinite de stat cu mașini și utilaje, îngrășăminte, semințe de calitate și un sistem de irigații la scara națională. In aceasta curajoasa intreprindere socialiștii romani au avut înaintea lor modelul sovietic.Tânăra industrie sovietica creata sub conducerea lui Stalin pe baza unor planuri cincinale –conceptul de plan cincinal este rodul creativității economiștilor rusi- în intervalul 1928-1940 își dovedise forța și puterea în încleștarea titanica cu barbara mașină de război nazista.
Mai mult sovieticii dovediseră lumii întregi ca economia planificata este net superioara economiei capitaliste de piață.

In ciuda numeroaselor piedici ridicate de către dușmanii regimului, de inerția conștiințelor ce continuau sa gândească in termenii vechii orânduiri, de lipsa resurselor materiale și financiare, de lipsa competentelor tehnice și tehnologice, poporul în marea sa majoritate a înțeles miza istorica a provocării ce ii stătea în fata și s-a angajat pe drumul spinos al industrializării cu convingerea intima ca socialismul fără un nivel de viata ridicat nu ar fi decât visul de dreptate absoluta a unor utopiști.

Progresele nu s-au lăsat așteptate. In 1977 populația rurala coborâse la 52,5% iar populația urbana crescuse la 47,5% . Dar prinși în vâltoarea acțiunii, în încordarea voinței și a intelectului pana la limita supraumanului, partidul a ajuns la credința falsa ca industria reprezinta summum bonum, pe când ea nu este în realitate decât un rău necesar, mijloc absolut indispensabil civilizației pentru producerea îndestulătoare a bunurilor de consum, dar ce trebuie folosit cu măsura și ințelepciune pentru ca răul provocat de el, sa nu afecteze societatea în mai mare măsura decât binele ce-l generează.

Subordonarea înrobitoare a indivizilor fata de diviziunea muncii rămâne valabila și în socialism, precum si alienarea individului prin înstrăinarea sa de produsul muncii sale în cadrul producției industriale. Producția sociala accentuează diferențele și contradicțiile dialectice dintre munca fizica și munca intelectuala- apariția „gulerelor albe” ca grup distinct cu interese specifice în rândul clasei muncitoare. Aceste fenomene aparent marginale ce nu au fost contracarate în nici un fel de aparatul de partid, au dus în timp la demoralizarea clasei muncitoare, la inducerea în rândurile sale a unei atitudini defetiste ce au făcut-o sa-și plece urechea la propaganda insinuoasa a dușmanilor socialismului.

La aceste fenomene negative implicate de industrializare putem adăuga dezrădăcinarea forțata a unei mari mase de țărani din mediul rural și transformarea lor peste noapte în muncitori industriali cu o conștiința de clasa foarte precara și pregătire politica inexistenta. Aceasta pătrundere masiva a elementului țărănesc în muncitorimea orășeneasca a dus la diluarea conștiinței de clasa a muncitorimii în general, la scindarea clasei muncitoare și în final la subminarea bazei partidului.Muncitorii proveniți din țărani erau și au rămas aserviți concepțiilor individualiste țărănești și nu s-au raliat niciodată sincer la ideea socialista. Ei au reprezentat pentru partid un balast de care acesta nici măcar nu a fost conștient.

Tot industrializarea a dus în mod natural la nașterea unei birocrații tehnico-administrative. Ea sa constituit într-o pătură aparte aservita nomenclaturii de partid dar cu ambiții de dobândire a independentei. Conflictul dintre birocrația economica și nomenclatura nemediat de nimeni, lăsat la voia întâmplării a dus de asemenea la slăbirea partidului.

Toate acestea dar mai cu seama ritmul prea susținut al investițiilor, poate justificabil in perspectiva viitorului, în dauna consumului populației au dus la starea de nemulțumire accentuata și fierbere din 1989.

Dar cu tot deznodământul nefast pentru socialism, ca urmare a trădării lui Ion Iliescu -socialismul a fost înlăturat de Iliescu nu de asa zisa revoluție- cei ce și-au asumat sarcina creării unei industrii naționale, sarcină dusă pană la capăt chiar cu prețul vieții, cu toate minusurile și greșelile inerente unei construcții monumentale de o asa amploare, merita stima și prețuirea întregului popor roman și a generațiilor următoare.

In ultimii 20 de ani România a fost deposedata de industria pentru care marea majoritate dintre noi am suferit de frig și foame.Tonul l-a dat alogenul Petre Roman care a declarat cu marsevie ca industria tarii este „un morman de fiare vechi”. Rezultatele dezindustrializarii se vad în suferințele incomparabil mai mari pe care acest popor este osândit sa le îndure.

Florian Liviu