Hruşcioviştii 9

Odată am avut o ceartă îndârjită cu Mikoian pe tema acordării către noi a unui credit pentru bunuri de consum. Nu este nevoie să ne oprim aici asupra gravei situaţii pe care am îndurat-o în toţi aceşti ani cu privire la astfel de bunuri sau asupra nevoii urgente pe care ţara noastră o resimţea în aceasta direcţie. Conducerea sovietică fusese informată despre situaţie, dar, în susţinerea cererii noastre de credit , am scris o scrisoare în care am arătat pe scurt modul în care noi am satisfăcut nevoile populaţiei. Dar, înainte de a începe examinarea cererii noastre, Mikoian a lansat următoarea acuzaţie asupra noastră:

„Aţi utilizat creditele pe care vi le-am acordat pentru dezvoltarea economiei în alte sectoare. Aţi cumpărat bunuri de consum cu ele.”

Am replicat: „Am avut şi avem încă mare nevoie de bunuri de consum, dar nu ştiu nimic despre acuzaţiile pe care ni le aduceţi. Noi nu am permis niciodată ca sumele destinate dezvoltării industriei sau agriculturii să fie cheltuite pe bunuri de consum.”

„Ba da !” a repetat Mikoian. „Aţi folosit peste …. milioane de ruble,”  şi el a menţionat o cifră pe care nu mi-o mai aduc aminte exact, dar care era mai mare de zece milioane.

„Aud acest lucru pentru prima dată,” am spus „cu toate acestea ne vom uita peste chestiune.”

„Am să ţi-o dovedesc !” a spus Mikoian pe un ton sever şi mânios şi a ordonat unui funcţionar de lângă el să aducă documentele

Un pic mai târziu acesta a venit înapoi, arătând palid, şi a aşezat dosarele înaintea lui Mikoian.

„Nu este nici o violare,” a spus funcţionarul. ”Partea albaneză a cumpărat bunurile pe care le-aţi menţionat cu un credit pe care partea sovietică la acordat pentru bunuri de consum.”

Mikoian încolţit mormăi ceva printre dinţi apoi spuse:

„Nu mai putem să vă acordăm astfel de credite, deoarece noi facem comerţ cu astfel de bunuri: voi ne daţi ceva iar noi va dăm ceva la schimb.”

„Îmi pare rău că prezentaţi situaţia în felul acesta, când ştiţi foarte bine ca ţara noastră se confruntă cu mari dificultăţi şi când Italia, Iugoslavia şi Grecia inamicii noştri ne-au încercuit şi complotează împotriva noastră,” am replicat . ”Ce altceva doriţi să vă dăm ? Noi vă aprovizionăm pe dvs. şi ţările cu democraţie populară cu crom, petrol şi cupru pe care îl extragem.Vă aşteptaţi să vă aprovizionăm cu pâine de la gura poporului nostru, nu aveţi încă suficientă hrană ? Nu consider temeiurile dvs. in regulă ,” i-am spus armeanului , „şi vă rog să reexaminaţi chestiunea.”

Au fost de acord să reexamineze problema, şi au acceptat cererile noastre după ce au efectuat mari tăieri. Ne-au acordat câteva credite limitate însoţite de critici arogante mascate sub formă de sfaturi.

Toate aceste poziţii, şi altele asemănătoare în relaţiile noastre cu ei au continuat până la Întâlnirea celor 81 de partide , care s-a ţinut la Moscova în Noiembrie 1960.

În tot acest timp am avut multe întâlniri bilaterale cu liderii sovietici la care am discutat probleme economice şi am căutat soluţii  de ajutor şi de credit  şi de asemenea am avut multe contacte cu ei în mitinguri, discuţii şi consultări organizate în cadrul Consiliului Economic pentru Ajutor Reciproc (CAER).

Modul în care aceste mitinguri erau organizate şi modul în care prietenii noştri se comportau în privinţa noastră, faţă de problemele pe care noi le ridicam şi de dificultăţile de care ne loveam ne-au făcut să ne întrebăm din ce in ce mai serios: aveam de a face cu marxişti-leninişti sau cu negustori ?

Ulbright, Novontny, Ochab, Dej, Kadar, Gomulka, Cyrankiewicz, Jivkov, şi alţii erau gata să se sugrume unul pe altul. Fiecare din ei se plângea că se află în nevoi îngrozitoare; toţi cereau „mai mult ajutor” de la ceilalţi pentru că se aflau sub „presiune de jos”; toţi căutau să se faulteze unul pe altul prezentând tot felul de cifre şi argumente; căutau să se eschiveze de propriile obligaţii şi să acapareze cât mai mult pe cheltuiala celorlalţi.

Între timp Hruşciov sau interpuşii săi au enunţat doctrina „diviziunii socialiste a muncii”, a suportului reciproc în acord cu propriul interes într-o situaţie dată, cerând „unitate” şi „înţelegere” în „familia socialistă”. Iar în toată această nebunie, Albania a venit aproape nemenţionată ca şi cum nici n-ar exista pentru ei.

Discuţiile şi consultările au continuat timp de două, trei sau patru zile în şir, dosare întregi s-au umplut cu discursuri, cereri, decizii, balanţe, numai socialista Albanie a fost tratată cu dispreţ de către ceilalţi, ca şi când noi am fi fost o pacoste.

Eram foarte conştienţi de situaţia din ţara noastră, de faptul că potenţialul nostru economic era departe de al celorlalte ţări; ştiam desigur că aceste ţări se confruntă cu propriile lor mari probleme şi dificultăţi, dar aceste lucruri nu ar fi trebuit să constituie un motiv pentru ca noi să fim ignoraţi şi subapreciaţi. Cu mare efort, după multe întâlniri şi discuţii am reuşit ocazional să stoarcem ceva ajutor şi credit de la ei. Noi le-am mulţumit din toată inima pentru tot ce ne-au dat, am mulţumit popoarelor prietene în primul rând, iar din partea noastră nu numai că am plătit toate creditele integral şi la timp, dar când am avut, ne-am îndeplinit în mod onest toate obligaţiile pe care ni le-am asumat faţă de prietenii noştri. Ceea ce lipsea dintre ei era tocmai sinceritatea, spiritul internaţionalist autentic. Când a venit vremea îndeplinirii practice a angajamentelor lor, de a oferi ajutor ţării noastre, fiecare dintre ei a început să se scuze:

„Avem penurie şi nevoi noi înşine”, a spus Ulbricht, „avem presiune din partea Germaniei Federale, prin urmare nu putem ajuta Albania.”

„Contra revoluţia ne-a cauzat distrugeri”, s-a justificat Kadar. ”Nu ne putem îndeplini angajamentul de ajutor”

Unul după altul au acţionat în felul acesta. La sfârşit „soluţia” a fost găsită:

„Consiliul de Ajutor Economic Reciproc recomandă tovarăşilor albanezi ca problemele ridicate de ei să fie rezolvate cu guvernul sovietic prin întâlniri bilaterale.”

Dintre multe asemenea mitinguri ale ţărilor membre CAER, cel care s-a ţinut la Moscova în Iunie 1956 mi-a rămas în minte.Acum Hruşciov mergea impetuos pe drumul josnic al trădării, iar ceilalţi se grăbeau să ţină pasul cu el. Congresul al 20 al PCUS, despre care voi vorbi mai târziu, îşi făcuse efectul. Lipsa de unitate, divizarea şi contradicţiile erau rezultatul natural al revizionismului.

Ele au apărut la această întâlnire la 3 sau 4 luni după congresul 20.

Ochab, care devenise primul secretar al Partidului Unit al Muncitorilor Polonezi, s-a sculat şi a declarat:

„Nu ne-am îndeplinit obligaţiile pe care la avem în privinţa cărbunelui şi nu o vom face în continuare. Nu putem realiza planul, ţintele sale sunt fixate prea sus şi trebuiesc reduse. Minerii trăiesc foarte prost şi muncesc până la extenuare.”

Imediat cum a terminat, Gerö, Ulbricht şi Dej s-au sculat unul după altul şi au lansat tot felul de acuzaţii la adresa polonezilor. Atmosfera era foarte încinsă.

„Dacă doriţi cărbune cocsificabil investiţi în Polonia,” a replicat Ochab. „Trebuie să îmbunătăţim standardul de viaţă al minerilor. Lucrurile au ajuns la un aşa nivel încât muncitorii polonezi ameninţă cu greva şi cu abandonarea minelor…”

„Unde să investim mai întâi ?!” au replicat ceilalţi. „În fabricile de oţel din Uniunea Sovietică sau în minele voastre de cărbune ?!”

„Trebuie să examinăm aceste lucruri,” a spus Hruşciov încercând să tempereze atmosfera.”Cât în ceea ce priveşte chestiunea lucrătorilor, dacă voi polonezii nu aveţi destui, sau cei pe care îi aveţi vor să plece, putem aduce lucrători din alte ţări.”

La auzul acestora Ochab a sărit în sus.

„Nu este corect,” a strigat. „Trebuie să fim ajutaţi. Nu ne vom întoarce în Polonia fără să lămurim această chestiune. Ori reducem planul ori mărim investiţiile…”

„Odată luată o decizie ea trebuie dusă la îndeplinire,” a intervenit Dej.

„Deciziile nu sunt efectuate,” a spus Gerö, turnând gaz peste foc.” Avem câteva fabrici în care producem arme şi echipamente speciale, dar nimeni nu cumpără aceste produse de la noi.”

„Nici de la noi nu le vrea nimeni,” a spus Ochab şi apoi a mai adăugat „Ce avem noi de-a face cu asta ?!”

„Să nu vorbim aici ca nişte manageri de întreprindere,” i-a spus Hruşciov lui Ochab. ”Lucrurile nu pot fi discutate in acest fel, trebuie să vă uitaţi la profitabilitate. Noi de asemenea am schimbat direcţia în multe întreprinderi. De exemplu,” a continuat Hruşciov „am transformat câteva întreprinderi de arme în întreprinderi de pompe de apă. Am  câteva sugestii în privinţa acestor probleme,” a continuat Hruşciov şi a început să înşire perlele care îi stăteau pe vârful limbii.

„În privinţa unui număr de produse speciale ale industriei noastre,” a spus el printre alte lucruri trebuie să facem ceea ce a făcut Hitler. În acel timp Germania era singură şi producea toate aceste lucruri. Trebuie să studiem această experienţă şi de asemenea să înfiinţăm întreprinderi mixte pentru produse speciale cum ar fi armele.”

Nu ne venea să ne credem urechilor. Putea să fie adevărat, că primul secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice doreşte să înveţe din experienţa lui Hitler şi o mai şi recomandă la alţii. Dar asta era ceea ce se petrecea. Ceilalţi ascultau şi îşi notau aprobator.

„Trebuie să ne furnizaţi proiecte,” a spus Ochab.

„Nu meritaţi să le aveţi,” a strigat furios Hruşciov , „pentru că Occidentul le-a furat de la voi. V-am dat patentul unui avion de luptă şi capitaliştii vi l-au furat.”

„S-a întâmplat” a admis Ochab evident stingherit.

„V-am dat raportul secret al celui de al 20-lea Congres al PCUS iar voi l-aţi tipărit şi vândut la 20 de sloţi copia. Nu ştiţi cum se ţine un secret.”

„Adevărat !” a şoptit Ochab şi mai stingherit ca înainte.

„V-am dat încă patru documente strict secrete şi ele au zburat de la voi,” a adăugat Bulganin , enumerându-le unul câte unul.

„Da,” a spus Ocab si acum vocea sa abia se mai putea auzi cu greu.”Cineva la furat de la noi si a fugit cu ele in Vest.”

„Situaţia din Polonia nu este bună,” a continuat Hruşciov .”Aţi urmat o politică oportunistă faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de ţările de democraţie populară, ca să nu mai vorbim de politica internă.”

„In contextul colaborării,” a intervenit Ulbricht, „noi trebuie să colaborăm cu toţi, în special cu social-democraţii.”

Pentru moment Hruşciov a păstrat tăcerea.”Colaborare cu toţi”, reabilitări, o politică binevoitoare faţă de inamici, astea erau ideile sale, continuarea politicii sale oportuniste şi pacifiste,  politica pe care el a urmat-o foarte riguros în Uniunea Sovietică. Ceilalţi nu au rămas în urmă, dimpotrivă unii chiar s-au străduit să-l întreacă.

„Sunt de acord cu colaborarea,” a exclamat Hruşciov „dar nu împotriva Uniunii Sovietice şi a lagărului socialist aşa cum se petrec lucrurile în Polonia,” şi s-a întors către Ochab şi Czrankiewicz, care în tot acest timp au fumat ţigări Gauloises, fără să scoată un cuvânt.

„Trebuie să interveniţi pentru a îmbunătăţi situaţia. Trebuie să construiţi încrederea oamenilor în voi.”

„Am eliberat toţi deţinuţii social-democraţi,” a spus Ochab.

„Trebuia să-i mai ţineţi pe unii dintre ei,” a intervenit Saburov ironic.”Pentru cine vom toasta astăzi, pentru social-democraţi ?! ”

Hruşciov a venit cu răspunsul.

„Haideţi să bem pentru colaborare !”

Era deosebit de evident ca lucrurile în lagărul socialist o luaseră pe un drum greşit. Demonii pe care Hruşciov îi eliberase din sticlă se stârniseră chiar împotriva eliberatorului lor. El a încercat să manevreze pentru a-i aduce pe toţi de aceiaşi parte, de a-i concilia unul cu altul (de această dată Ochab a fost in boxa acuzaţilor), apoi când a văzut că cearta nu se domoleşte a început să toarne ameninţări şi avertismente către toţi.

Şi ca un înveterat jongler ce era a ştiut să găsească cele mai bune mijloace de presiune. De data asta a folosit arma pâinii. Unul din chinovniki (funcţionar birocratic în Rusia ţaristă) sovietici ai CAER-ului a citit un scurt raport asupra stării agriculturii în lagărul socialist şi a tras un semnal de alarmă în ceea ce priveşte deficitul de grâu panificabil.

Hruşciov s-a ridicat pentru a exploata oportunitatea:

„Pâinea este o problemă vitală,” a spus el într-un ton grav în care atât presiunea cât şi ameninţarea erau clare. ”Vă vom da atât cât  voi daţi. Acum nu mai avem nimic să vă dăm. Prin urmare, gândiţi-vă bine la pâine pentru că nu există nici o altă cale…”

După ce a continuat câteva vreme să se lase purtat pe valul pâinii,  faţa sa s-a luminat dintr-o dată şi a trecut cu mare plăcere la tema sa preferată – porumbul. Nu-mi aduc aminte să fi fost un miting la care am participat şi Hrusciov să nu elogieze aceasta plantă atât de dragă inimii sale.

„În ultimii ani,” a spus „am acordat o deosebită atenţie porumbului şi am obţinut rezultate minunate. Cu porumbul am rezolvat problema cărnii, a laptelui şi a untului.”

„Fără carne, lapte şi unt nu există socialism,” interveni şi Mikoian pentru a-şi susţine şeful.

„Da, nu există !” a replicat Hruşciov şi a continuat, „Fiecare lider trebuie să acorde importanţă porumbului ! Ascultaţi, am pus satul meu natal sub patronajul meu direct, şi lăsaţi-mă să vă spun rezultatele: am găsit 60 de porci în primul an, am crescut numărul lor la 250 doi ani mai târziu, iar acum sunt 600.”

Iar după acest „colosal” raport, pe care vă rog să vă imaginaţi ce bine suna în gura primului lider al Uniunii Sovietice a început să arunce cu critici în toţi – Ulbricht,  Hegedüs, Cyrankiewicy.

„Iar în privinţa Albaniei,” a adăugat, „Nu am nimic de spus pentru că nu o cunosc.”

Am sesizat oportunitatea şi am intervenit:

„Veniţi într-o vizită şi o s-o cunoaşteţi.”

„Nu îţi pot oferi un răspuns acum, ne vom întâlni separat,” a spus şi-a continuat discursul în grabă parcă temându-se să nu-şi piardă inspiraţia.

A detaliat problema pe larg, a adus exemple, a făcut critici şi, în final a adăugat:

„În ceea ce priveşte Bulgaria şi Albaniei care sunt ţări cu o largă ţărănime, dar in special Albania, trebuie să gândim ceva mai adânc şi să le ajutăm.”

Ca de obicei consiliul a decis că va trebui să rezolvăm problemele pe care le ridicasem cu sovieticii. Câteva zile mai târziu ne-am întâlnit cu Hruşciov şi am vorbit timp de aproape o oră.

„Înainte de toate,” am spus, „mi-ar face plăcere să vizitaţi Albania. Vizita dvs. ar avea o mare importanţă în întărirea autorităţii şi prestigiului ţării noastre.”

„Mi-ar face plăcere să vin,” a spus el „dar acolo sunt unele dificultăţi. Cât de departe este Albania de Moscova ?”

Ar fi meritat să i se spună, „Doar alte douăzeci de minute mai departe de Belgrad”, deoarece se acomodase cu această linie cu mult timp în urmă, dar mi-am muşcat limba. I-am spus ca un TU-104 care ar zbura de la Moscova la Tirana ar străbate distanţa în 3 ore.

„Dar TU-104 are multe locuri. Vor fi destui pasageri care să umple avionul ?!”, m-a întrebat cu gândul tot la rentabilitate.

„Tovarăşii noştri cât şi ai voştri călătoresc mereu între Moscova şi Tirana şi înapoi aşa că nu este nici un motiv de îngrijorare că avionul va zbura gol,” am spus.

„Aş vrea să vin,” a repetat el justificându-se. „Într-adevăr i-am spus lui Tito că doresc să vizitez Albania, dar înainte trebuie să-mi iau o vacanţă."

„Vă puteţi petrece vacanţa în ţara noastră,” am spus „avem plaje foarte frumoase la fel ca şi munţi.”

„Oh, dacă voi veni nu mă mai pot odihni !” a spus pentru a încheia chestiunea.

Nu mai aveam nici un motiv să insist în continuare.

„Cum doriţi,” am spus şi am mers mai departe cu problemele economice. I-am făcut o scurtă descriere a situaţiei şi am prezentat câteva probleme care ne cauzaseră nouă mari greutăţi.

„Problema este,” a spus Hruşciov , „că de acum înainte trebuie să ne gândim cum să găsim surse de venit astfel încât Albania să poată avansa. Acesta este modul în care prietenii, de asemenea, ar trebui să se uite la această problemă. Chestiunea Albaniei are o mare importanţă,” a continuat el, „deoarece prin ţara voastră, noi vrem să atragem atenţia Turciei, Greciei, şi Italiei pentru a-i face să vă ia drept exemplu. Acum această problemă trebuie gândită pentru a alege căile cele mai bune.”

A tăcut un moment, aparent în scopul de a găsi una din aceste căi şi am crezut ca va veni cu porumbul. Dar m-am înşelat.

„Cultivaţi bumbac ?” m-a întrebat. „Ce arie alocaţi acestei culturi ? Ce producţie obţineţi?”

Am răspuns la întrebarea lui.

„Asta nu înseamnă nimic,” mi-a spus şi a mers mai departe: „Noi credem că ar trebui să dezvoltaţi culturile de bumbac şi în acest fel aceasta va deveni un avantaj mare, deoarece ar aduce un venit frumos pentru voi şi pentru prietenii noştri, pentru ţările de democraţie populară care nu au de bumbac.Deci, aveţi marea posibilitate să profitaţi de pe urma bumbacului.Aceasta este prima chestiune,” a spus ridicându-şi un deget.

„Doi la mână,” a continuat, „creşterea ovinelor este o problema pentru voi,” şi a început să mă întrebe despre numărul de oi, producţia de lână, lapte, carne, etc. După replicile mele a continuat:

„Ovinele trebuie să devină o altă mare bogăţie pentru voi. Trebuie să creşteţi rase superioare de lână. Aveţi păşuni iar asta vă permite să dezvoltaţi oieritul. Prin urmare trebuie să căutaţi cea mai potrivită rasă prin intermediul însămânţării artificiale pe scară mare şi să o îmbunătăţiţi.”

După ce ne-a dat şi cea de „a doua” cale, Hruşciov a pornit să ne-o dezvălui şi pe cea de „a treia”. Aceasta avea de a face cu peştele.

„Peştele,” a spus el, „este o alta mare valoare pentru voi. În Scandinavia, în Norvegia, de exemplu, ei au creat o aşa de mare industrie a pescuitului, încât nu numai că acoperă pe deplin cererea internă dar şi exporta o uriaşă cantitate de peşte. Ei pescuiesc nu numai în apele teritoriale dar si în oceanele lumii. Acelaşi lucru îl aveţi şi voi de făcut,” ne-a instruit Hruşciov, „prin urmare pestele va deveni o mare bogăţie pentru Albania. Trebuie să faceţi aceste lucruri fără să eşuaţi, şi vă vom ajuta, trimiţându-vă specialişti, o flotă de pescuit, etc.”

Având în vedere că primele trei "drumuri", au fost uluitoare pentru mintea mea, cu toată curiozitatea am aşteptat un "al patrulea" ,iar el nu a omis să ni-l servească, de asemenea.

„Chestiunea citricelor este importantă pentru voi,” a spus. „La rândul lor şi ele pot deveni o resursă foarte valoroasă, deoarece lămâile, portocalele, etc. sunt la mare cerere.”

Acestea au fost instrucţiunile sale pentru construcţia socialismului în Albania. În final a adăugat:

„Trebuie să acordăm atenţie şi altor active, de asemenea, ca de exemplu minereurilor, dar cele mai importante sunt cele pe care le-am menţionat.”

„Vă vom asista să dezvoltaţi bumbacul, pescuitul, citricele şi ovinele. Împreună trebuie să studiem aceste lucruri,” şi a concluzionat „suntem convinşi că în acest fel Albania va deveni repede un exemplu pentru Grecia, Turcia şi Italia.”

Am socotit că este lipsit de utilitate să deschid o discuţie despre „perlele” de înţelepciune pe care el ni le-a prezentat. I-am mulţumit pentru „sfaturi” şi am plecat.

Acum totul devenise mai clar.Consiliul de Ajutor Economic Reciproc ne recomandase să ne rezolvăm problemele cu Hruşciov. Hruşciov ne-a recomandat să le rezolvăm cu bumbac, oi, şi cu …”miracolul pescuitului”.

Toate aceste poziţii şi acţiuni, privite în complexitatea lor politică, ideologică şi militară precum şi alte probleme ne-au convins mai mult ca niciodată că în lagărul socialist, în primul rând în Uniunea Sovietică lucrurile erau în declin. Alte evenimente care aveau să urmeze si prin care aveam să trecem cu intensitate ne vor învăţa să ne pregătim mai mult pentru luptele viitoare.

Va urma.