Hruşcioviştii 2

CAPITOLUL 1

În luptă cu conducerea de la Kremlin

Stalin moare. A doua zi moştenitorii săi îşi împart portofoliile. Hruşciov urcă scările puterii. Deziluzii la prima întâlnire cu noua conducere sovietica în iunie 1953. Critici rău intenţionate ale lui Mikoian şi Bulganin. Sfârşitul scurtului regim al lui Beria. Întâlinire cu Hruşciov în Iunie 1954: “Ne-ai ajutat în eliminarea lui Beria”. Prelegerea “teoretică” a lui Hruşciov despre rolul primului secretar al partidului şi al primului ministru. Mafia revizionistă îşi ţese pânza de păianjen în Uniunea Sovietică şi în afara ei.

    Felul în care a fost anunţată moartea lui Stalin şi modul în care au fost organizate ceremoniile funerare, au creat impresia asupra noastră, a comuniştilor albanezi, precum  şi a altora asemenea noua, că mulţi membri ai Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic au aşteptat cu nerăbdare moartea sa.
    La o zi de la dispariţia lui Stalin, 6 Martie 1953, Comitetul Central al Partidului, Consiliul de Miniştrii şi Prezidiul Sovietului Suprem  au fost convocate pentru o întâlnire de urgenţă împreună. Cu ocazia unor grele pierderi, cum ar fi moartea lui Stalin, aceste întâlniri de urgenţă sunt necesare chiar indispensabile. Cu toate acestea, numeroasele modificări importante care au fost anunţate în presă o zi mai târziu, a arătat că această reuniune de urgenţă a avut loc pentru nici un alt motiv, în afară de … împărţirea posturilor de conducere ! Stalin tocmai murise, corpul său nu fusese încă adus în holul destinat primirii ultimelor omagii, programul ceremoniei funerare nu fuse încă pus la punct, comuniştii sovietici împreuna cu poporul sovietic erau încă în stare de şoc datorită marii pierderi suferite, în timp ce liderii sovietici de top se întâlneau pentru împărţirea portofoliilor. Malenkov devine premier, Beria prim adjunct de premier şi ministru al afacerilor interne, Bulganin, Kaganovici, Mikoian, Molotov îşi împart alte posturi. Schimbări majore au fost făcute în toate organele de vârf la nivel de partid şi de stat în acea zi. Prezidiului şi Biroul Prezidiului Comitetului Central al partidului au fuzionat într-un singur organ, au fost aleşi secretari noi ai Comitetului Central al partidului, un număr de ministere au fost absorbite sau unite, au fost făcute modificări în prezidiul Sovietul Suprem, etc
    Aceste acţiuni nu putea să nu ne facă o profundă impresie defavorabilă. Întrebări tulburătoare au apărut în mod automat: cum de au fost făcute toate aceste schimbări majore atât de brusc în termen de o zi, şi nu doar în orice zi obişnuită, ci în prima zi de doliu?! Logica ne obligă să credem că totul a fost pregătit în avans. Listele cu aceste modificări au fost întocmite cu mult înainte într-un secret suspect, autorii lor aşteptând pur şi simplu un prilej prielnic pentru a le face publice în scopul de a satisface pe unul sau pe altul…. Nicidecum nu este posibil să se ia astfel de decizii extrem de importante în câteva ore, chiar într-o zi  normală. Totuşi, dacă la început aceste lucruri ne-au stârnit doar îndoieli care ne-au şocat şi ne-au surprins, evoluţiile ulterioare, evenimente şi fapte pe care le-am aflat ulterior, ne-au făcut, chiar mai mult, ne-au convins că un complot era cu mult înainte pregătit, aşteptând doar posibilitatea de a începe cursul de distrugere al partidului bolşevic şi al socialismului în Uniunea Sovietică.
    Lipsa de unitate în Prezidiul Comitetului Central a fost destul de evidentă la funeraliile lui Stalin, atunci când au avut loc conflicte între membri privind poziţionarea la ceremonie şi ordinea la cuvânt. În loc să afişeze unitate într-un moment de nenorocire pentru popoarele Uniunii Sovietice şi al tuturor comuniştilor din lume, profund şocaţi şi adânc întristaţi de moartea bruscă a lui Stalin, „tovarăşii” s-au concurat pentru lumina reflectoarelor. Hruşciov a deschis ceremonia de înmormântare, Malenkov, Beria şi Molotov, au vorbit la Mausoleul lui Lenin. Conspiratorii s-au comportat cu ipocrizie la sicriul lui Stalin şi s-au grăbit să termine cât mai repede posibil ceremonia de înmormântare în scopul de a continua la Kremlin procesul de împărţire şi reîmpărţire a posturilor.
    Noi, şi alţii asemenea nouă, am crezut ca Molotov, cel mai apropiat colaborator al lui Stalin, cel mai bătrân şi mai matur bolşevic, cu cea mai bogată experienţă, binecunoscut atât în Uniunea Sovietică cât şi în afara ei, va fi ales în funcţia de prim secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist.Dar nu a fost să fie aşa.Malenkov a fost plasat la vârf, secondat de Beria. În spatele lor, un pic în umbră, pândea arcuită pentru atac o „panteră” decisă să-i devoreze pe cei doi.Acesta era Nichita Hruşciov.
    Ascensiunea sa a fost în acelaşi timp uimitoare şi suspectă:Hruşciov a fost numit numai în calitate de preşedinte al comisiei centrale de organizare a ceremoniei funerare a lui Stalin, iar pe 7 Martie, când împărţirea posturilor a devenit publică, el nu fusese numit încă în nici o nouă funcţie, ci doar eliberat din funcţia de prim secretar al Partidului Comunist al Moscovei pe motivul „de a se concentra asupra muncii în Comitetul Central al Partidului”. Numai după câteva zile mai târziu , pe 14 Martie 1953, Malenkov, „la propria cerere”, a fost eliberat din funcţia de secretar al Comitetului Central al partidului (!) , iar Nichita Hruşciov a apărut pe prima poziţie în lista noului Secretariat , dată repede publicităţii în aceeaşi zi.
Aceste acţiuni nu au fost nicidecum pe placul nostru ,cu toate că nu era responsabilitatea noastră. Eram deziluzionaţi în credinţa noastră legată de stabilitatea conducerii sovietice, dar încercam să ne explicăm acest lucru prin lipsa totală de  informaţii asupra evoluţiilor din partid şi din conducerea sa. În contactele anterioare pe care le avusesem cu însuşi Stalin, cu Malenkov, Molotov, Hruşciov, Beria, Mikoyan, Suslov, Voroşilov, Kaganovici, nu am văzut nici cea mai mica urmă de divizare sau de discordie intre aceşti lideri.

Stalin a luptat consecvent, fiind el insu-şi un factor decisiv, pentru unitatea marxist-leninistă a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.Această unitate în partid pentru care a muncit din greu Stalin, nu a fost creată prin teroare, aşa cum Hruşciov şi hruşcioviştii au afirmat mai târziu, reluând calomniile imperialismului şi ale lumii capitaliste burgheze, ce se străduia cu toate forţele să distrugă şi să răstoarne dictatura proletariatului în Uniunea Sovietică, ci s-a bazat pe triumful socialismului, al liniei marxist-leniniste, a Partidului  Bolşevic şi pe indiscutabila mare personalitate a lui Stalin. Încrederea pe care toţi o aveau în Stalin se baza pe spiritul său de justiţie şi pe talentul cu care apărase Uniunea Sovietică şi leninismul. Stalin a dus lupta de clasă corect, tratându-i fară milă pe duşmanii socialismului (şi a fost foarte îndreptăţit să facă asta). Bătălia concretă de zi de zi a lui Stalin, a Partidului Bolşevic, a întregului popor sovietic a dovedit acest adevăr, la fel ca şi scrierile politice şi ideologice ale lui Stalin, ca şi documentele şi deciziile Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ca şi luările de poziţie ale presei şi propagandei acelor timpuri împotriva troskiştilor, buhariniştilor, zinovieviştilor, tuhacevskiştilor şi a altor trădători. A fost o luptă de clasă aspră purtată cu mijloace politice şi ideologice pentru apărarea socialismului, a dictaturii proletariatului, a partidului şi a principiilor marxism-leninismului. Pentru aceasta Stalin a avut mari merite.

Stalin s-a dovedit a fi el însuşi un marxist-leninist cu principii clare, înzestrat cu un mare curaj, sânge rece, gândire limpede, maturitate şi spirit vizionar. Nu putem înţelege şi aprecia corectitudinea şi principialitatea acţiunilor lui Stalin decât dacă reflectam asupra puterii uriaşe a inamicilor interni şi externi ai Uniunii Sovietice, a manevrelor şi tacticilor diabolice de care au făcut uz, însoţite de o neobosită propaganda calomniatoare. Dacă au existat şi excese în aceasta titanică şi dreapta luptă, acestea nu au fost comise de Stalin ci de Hrusciov, Beria şi compania ce şi-au arătat marele zel pentru epurări într-o perioada în care încă urcau treptele puterii.Ei au acţionat astfel pentru a câştiga credit ca „ardenţi apărători” ai dictaturii proletariatului, ca „neiertători cu duşmanii” cu scopul de a ascensiona spre putere şi a o uzurpa. Faptele arata ca atunci când Stalin a descoperit manevrele ostile ale lui Yagoda şi Ejov tribunalul revoluţionar i-a condamnat fără ezitări. Astfel de elemente ca Beria, Hrusciov, Mikoian şi aparatnicii lor au ascuns adevărul fata de Stalin. Într-un fel sau altul l-au indus în eroare şi l-au înşelat pe Stalin. Acesta nu avea încredere în ei, iar într-o zi le-a aruncat-o în fata :”Când n-o să mai fiu eu veţi vinde Uniunea Sovietica”. Hrusciov însuşi a afirmat asta, iar lucrurile s-au petrecut asa cum a prevazut Stalin. Atâta timp cat el a trăit chiar şi aceşti inamici au vorbit despre unitate, când el a dispărut au început să încurajeze divizarea.Acesta proces a fost extins în mod constant.

Din vizitele pe care le-am făcut în Uniunea Sovietica din timp în timp după 1953, pentru consultări în probleme economice şi politice, or asupra unor probleme de politica internaţională ridicate de sovietici asupra cărora ni se solicita şi opinia noastră, am văzut din ce în ce mai clar ascuţirea contradicţiilor intre membrii Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

La câteva luni de la moartea lui Stalin, am sosit la Moscova în fruntea unei delegaţii de partid şi de stat pentru a cauta obţinerea unui credit economic şi militar.
Era vremea când Malenkov părea a fi principalul şef, deţinând funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştrii. Deşi Hrusciov fusese poziţionat primul în lista secretarilor Comitetului Central, aparent nu deţinea puterea completa, preparând încă lovitura de stat.

În mod normal ne formulam cererile noastre în avans, în scris, astfel încât membrii Prezidiului Comitetului Central al partidului şi ai guvernului Uniunii Sovietice erau cu mult timp înainte încunoştinţaţi asupra lor şi într-adevăr asa cum s-a dovedit, luaseră deja decizia asupra a ceea ce ne vor da şi a ceea ce nu ne vor da.
Ii întâlnisem pe toţi in timpul lui Stalin. Malenkov arata la fel- un om robust, bine legat cu o fata palida, fără păr. Îl mai întâlnisem la Moscova cu ani in urma in prezenta lui Stalin, şi îmi lăsase o impresie buna. Îl preţuia pe Stalin şi se pare ca şi Stalin îl aprecia de-asemeni. La Congresul al 19-lea al partidului Malenkov întocmise raportul in numele Comitetului Central al partidului. Făcea parte dintre cadrele relativ noi ale conducerii partidului, urmând a fi eliminat mai târziu de revizionistul mascat  Hruşciov împreuna cu asociaţii sai.Dar acum el stătea in capul mesei având calitatea de preşedinte al Consiliului de Miniştrii al Uniunii Sovietice. Lângă el stătea Beria cu ochii sai strălucitori aflaţi in spatele ochelarilor şi cu mâinile sale in permanenta mişcare. După el venea Molotov, tăcut, cu o înfăţişare plăcută, unul din cei mai serioşi şi mai onorabili tovarăşi ai noştri, deoarece el era un vechi bolşevic din timpul lui Lenin şi un apropiat al lui Stalin. Încă gândeam despre Molotov in acest fel chiar şi după moartea lui Stalin.
Următorul era Mikoian, cu o fata întunecata şi piezişă. Acest contabil ţinea in mana unul din acele binecunoscute creioane, jumătate rosu, jumătate albastru (un instrument ce putea fi văzut in toate birourile Uniunii Sovietice) pregătit să tina „scorul”. Acum deţinea chiar şi o mare autoritate. Pe 6 Martie, ziua când s-au împărţit posturile, s-a decis ca Ministerul Comerţului Interior şi cel Exterior să fuzioneze, iar acest negustor armean de roti a înşfăcat portofoliul de ministru. Ultimul era bărbosul mareşal Bulganin, cu părul alb şi ochii albaştrii spălăciţi, stand un pic amuzat la un colţ al mesei.

„Haidem să auzim ce aveţi de spus !”, a spus Malenkov pe un ton foarte grav. Nu era deloc o introducere tovărăşească. Aceasta avea să devina o constanta a dialogului cu noii lideri sovietici şi fără îndoială acest comportament era menit să marcheze pretenţiile de mare putere ale acestora. 
„Ei bine, spuneţi ce aveţi să ne spuneţi, vă vom asculta şi apoi vom pronunţa opinia noastră finală.”
Nu cunosc limba rusă foarte bine, nu o pot vorbi, dar o pot înţelege. Discuţia s-a purtat cu ajutorul unui interpret.

Am început să vorbesc despre problemele ce ne îngrijorau pe noi, in special despre problemele militare şi economice. Pentru început am făcut o introducere despre situaţia politica internă şi externă in care se afla tara noastră, şi care ne cauza anumite probleme.Era esenţial să oferim temeiuri puternice pentru solicitările noastre in ambele sectoare atât economic cat şi militar. În legătură cu aceasta din urmă, ajutoarele pe care le-a primit armata noastră au fost întotdeauna insuficiente şi minime, indiferent de faptul că în public întotdeauna am vorbit foarte mult de valoarea acestor mici sume de ajutor pe care ei ni le-au acordat. Împreuna cu argumentele pentru modestele noastre solicitări am portretizat şi situaţia tării noastre in conexiune cu Iugoslavia, Grecia şi Italia care erau vecinii noştri. De peste tot primprejurul nostru inamicii ţării noastre şi ai regimului căutau să-şi intensifice munca ostilă de sabotaj ,diversiune şi spionaj atât din aer, de pe mare cât şi de pe uscat. Ne confruntam continuu cu bande înarmate de agenţi inamici şi aveam nevoie de ajutor in materiale militare.

Va urma.