Vor misca curbele de sacrificiu clasa muncitoare?

A venit vremea când poporul roman se vede nevoit  să plătească din nou, prin curbe de sacrificiu făţise,  factura trădării naționale desfășurată în forma continua din decembrie 1989 încoace.

In urmă cu 77 de ani la 28 ianuarie guvernul semna „Acordul de la Geneva” prin care se reeşalonau unele datorii externe şi prin care se angaja la noi reduceri de salarii şi concedierea a 30% din muncitori şi funcţionari, iar la 13 februarie incepea aplicarea celei de-a treia „curbe de sacrificiu” constând din reducerea salariilor şi pensiilor cu 10-12,5% ceea ce a determinat în epocă un val de proteste în toată ţara.

Dacă pana acum burghezia născută din contrarevoluţia din decembrie a dat dovadă de minimă moralitate optând pentru varianta acoperirii deficitelor bugetare prin devalorizarea leului, soluţie ce implica şi  contribuţia  s-a financiară proporţională, în prezent, renunţând la orice scrupule, a hotărât unilateral sa paseze întreaga povara a crizei bugetare pe umerii clasei muncitoare. Cei mai loviţi de anatema băsesciana vor fi pensionarii şi cadrele didactice care şi asa se zbăteau în nevoi.

Culmea cinismului o regăsim în declarația ministrului economiei Videanu care spune că guvernul a preferat curbele de sacrificiu în dauna majorării impozitelor ce ar fi amânat chipurile relansarea economiei cu trei sau patru ani. Dar ne întrebăm noi, ce legătură are pensia unui amărât care abia dacă are bani de pâine după patru decenii de truda  cu relansarea economiei. Creșterea economică înseamnă creșterea profiturilor capitaliștilor pana la cer și atâta tot. De douăzeci de ani pensia reala a unui muncitor a scăzut încontinuu fără să tina seama de creșterile și descreșterile economiei capitaliste. Ea a fost erodată de devalorizarea monedei naționale prin inflație pană la mizerie absolută în timp ce averea domnului Videanu sau Băsescu a crescut constant pana la bogăție absolută.Un calic primește câteva fărâmituri în plus de la masa bogaților numai și numai după ce aceste burți fără fund și fără satiu se vor fi saturat, dacă se vor fi saturând vreodată. Pana atunci rabdă sau moare copleșit de mizerie și suferință. Muncitorii rămân muncitori amărâți chiar dacă economia creste pana la următoarea criza-unde prăbușirea și dezastrul va fi pe măsura creșterii-, singurii care au de câștigat sunt capitaliștii reprezentați de domnul Videanu, Băsescu, Boc, Geoană, Antonescu etc.
Burghezia încearcă să-i păcălească pe oameni și să-i facă să aștepte cu stomacurile goale lipite de șira spinării sosirea creșterii economice, noi ii sfătuim sa nu se lase înșelați și să se ridice la luptă.

Tot poporul roman trebuie sa știe și sa fie conștient că în acel fatidic an,1989, super-societatea occidentala a condamnat România la subdezvoltare și sărăcie.
Vârfurile burgheziei transnationale au hotărât în spatele ușilor închise ca țara noastră sa devina un rezervor de forța de munca ieftină și de sindicalizată pentru capitalurile occidentale, urmând ca romanii sa trăiască preponderent dintr-o economie mono sectoriala a turismului, expusa multiplelor riscuri și fluctuații pe care acest domeniu le implică. S-a trecut deci repede la demolarea industriei și agriculturii socialiste, fie prin distrugere directa –vezi lichidarea sistemului național de irigații- fie prin predarea activelor economice capitalului străin în urma  privatizării. Procesul transferului proprietății mijloacelor de producție și a surselor de bogăție din manile întregului popor în mâinile unor grupuri private din Vest început în 1989 și aflat astăzi aproape de finalizare constituie un act de înaltă trădare națională și de subminare a economiei de care se fac vinovați în ordine: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu și complicii lor precum și partidele ce i-au propulsat la putere.

Prima consecință a trădării si cea mai grava este înscrierea tarii pe orbita sudezvoltării perene care pune în pericol însăși existenta statului și a poporului roman. Nu trebuie să ne facem că nu vedem faptul că statul nu s-a dezmembrat pana acum decât pentru ca este ținut în viata și în granițele actuale de către NATO, dar este posibil oricând și în orice moment ca interesele și strategia organizaţiei militare ce serveşte interesele SUA sa se schimbe, iar atunci dezagregarea din interior a statului ar deveni iminentă. Asta nu scuză cu nici un milimetru slugărnicia guvernaților noștri faţă de Tratatul Nord-Atlantic și nici prezenţa militară românească în Afganistan și Irak. Este iarăși de remarcat că “marii” analiști politico-economici care dezbat problema bugetului pe toate feţele la televiziunile mogulilor, au trecut sub tăcere în mod laş, cheltuielile prezenţei româneşti pe fronturile din Afganistan și Irak cu scopul evident de a cauţiona politic crimele imperialiștilor americani împotriva unor popoare nevinovate.

Asa-zișii economiști guvernamentali, au salutat demolarea economiei socialiste pe motivul înlocuirii ei cu economia de piață, reprezentată în capetele lor pătrate ca  panaceu și piatră filosofală, văzând în dezindustrializare calea unui progres către o economie bazată pe servicii. Această trecere de la industrie la servicii constituie cu adevărat un pas însemnat înainte numai și numai dacă se face în urma unui salt de productivitate a muncii în ramura industriilor, creștere ce permite eliberarea forței de munca din aceasta și înrolarea sa în sectorul terțiar. In acest mod producția industrială de bunuri de consum și de capital nu scade ci chiar creste semnificativ punând astfel bazele consolidării și dezvoltării sectorului serviciilor.
Drumul pe care s-a angajat România în 1989 nu este calea către economia serviciilor și a producerii bunurilor simbolice ci cea spre subdezvoltare și pauperizare. Fără industrie proprie, neproducând nimic,suntem condamnați să  stam cu mana întinsa la pomana Occidentului.

Mai mult, capitalurile străine care sunt angajate în economia romanească nu fac decât să adâncească pauperizarea prin salariile mizere pe care le plătesc angajaților lor- salarii țintuite jos de o piață a forței de muncă foarte ieftină- și prin repatrierea integrală a profiturilor, lăsând statului român fărâmiturile unor impozite mai mult simbolice.
Este de remarcat aici criminalitatea mult lăudatei cotei unice de 16 % care lasă bugetul de stat secătuit în favoarea corporațiilor multinaționale care  se folosesc de infrastructura și capitalul social al ţării pentru a ne spolia. Dar are burghezia română curajul să introducă impozitul progresiv ? Nu are, pentru că România, ca orice colonie, este condusă economic din centrele financiare mondiale.

Totuși există și ceva pozitiv în acest marasm economico-social, clasa muncitoare poate constata astăzi pe pielea sa, și judeca în consecință și cunoștință de cauză chestiunea “superiorității” economiei de piață faţă de economia planificată socialistă. In lupta ce se va declanșa acum pentru apărarea nivelului de trai ea va putea sa-și dea seama cine ii sunt prietenii și cine ii sunt dușmanii, se va clarifica în privința propriilor lideri și propriilor forte. Dacă ea reprezintă o forță politică veritabilă va trebui sa o dovedească acum prin luptă, iar dacă clarificându-se va ajunge la conștiința faptului că trebuie să pornească la bătălie atunci tot poporul o va urma negreșit.

Datoria publică a României- responsabilitatea clasei burgheze

Miercuri 5 mai 2010 Cristian Tudor Popescu publica în ziarul Gândul un articol intitulat Subminarea economiei naționale din care cităm: ” Mintea îngustă, dar paranoică a scorniceşteanului a dus la îndatorarea prostească a ţării faţă de finanţa internaţională; plata, în schimb, s-a făcut prin jupuirea până la os a populaţiei României”

In această frază mincinoasă și denigratoare, în acest mod de gândire și discurs total decuplat de la adevăr și obiectivitate regăsim condensată întreaga mizerie a ideologiei  clasei burgheze, pe care mass-media se străduiește sa o inculce populației.

Pentru burghezia romană, a cărei porta voce bine știută este C.T.Popescu, industrializarea tării -act profund patriotic de dobândire a independentei reale- este produsul unei minți înguste, iar a te îndatora public pentru realizarea acestui obiectiv, rodul unei gândiri prostești.

Toti banii luați de Ceaușescu de la FMI, și asta nu poate să nege nimeni, s-au dus pană la ultimul cent în investiții de anvergură atât în industrie cât și în agricultură-nu este cazul să le enumeram acum, dar vezi de exemplu numai irigarea completă a agriculturii-, de ele a beneficiat direct sau indirect întreaga populație a tarii; zecile de miliardele de euro împrumutate acum s-au dus pe apa Sâmbetei sau în conturile clientelei politice. Când socialismul a fost răsturnat de dușmanii săi externi, România din țară debitoare devenise țară creditoare și asta spune  mult despre forța economică a socialismului. Minți cu adevărat înguste sau răuvoitoare susțin teza sofistică și reacționară că este un fapt pozitiv să fi îndatorat la instituțiile financiare internaționale și dau în acest sens exemplul Statelor Unite, națiunea cu cea mai mare datorie externă. Dar este un lucru știut ca îndatorarea presupune renunțarea la o parte din suveranitate în favoarea creditorului, parte direct proporțională cu cuantumul datorie, mergând pană la anularea cu totul a independentei statale a debitorului. Datoria publică a Statelor Unite este una cu totul specială; unul la mană, ea este în monedă proprie a statului american, doi la mană, ea este în cea mai mare parte către instituții financiare internaționale controlate de guvernul american sau către Federal Reserve - banca națională a SUA- și trei la mană, oare cine își permite sa pună piciorul în prag unui guvern care controlează politic și militar întreaga planetă.

Revenind la perioada socialistă, în cazul tarii noastre era firesc ca o înapoiere de secole să nu poată fi recuperată decât plătind cu suferință și privațiuni, dar măcar poporul știa de ce răbda. O eroare politică a lui Ceaușescu este, în opinia mea, că nu a găsit mijloacele cele mai adecvate să comunice acest adevăr mai clar și mai limpede populației. Vina întârzierii majore a României în plan economic nu-i aparținea lui Ceaușescu, ci era o consecință legică a sistemului capitalist mondial din care țara noastră făcea parte și care atunci ca și acum prin mecanismul exporturilor de capital împiedică dezvoltarea statelor periferice.
Ruperea tarii din acest sistem, timp de aproape patru decenii, a fost o șansă unica pentru România de a recupera decalajul, de a se dezvolta liber. Din nefericire revenirea la vechiul statut de colonie financiara a Occidentului, a distrus sau a înstrăinat aproape toată  munca asiduă depusă de popor în anii socialismului.

Plata datoriilor scorniceșteanului s-a făcut prin jupuirea pana la os a populației României, spune Popescu și ne da de înțeles prin aceasta afirmație că achitarea actualelor datorii, cu mult, mult peste cele contractate de Ceaușescu, se va face prin alte metode. Dar iată ce spune mai departe cu câteva fraze:

„Măsurile cu adevărat eficiente în momentul de faţă sunt dureroase, cer sacrificii din partea populaţiei. Criza nu cunoaşte soluţii plăcute. Iar măsurile aspre cer, după părerea mea, două condiţii pentru a putea fi puse în practică şi nu întâmpinate cu încăierări de stradă, ca în Grecia.”

Avem iarăși înaintea ochilor o mostră de perfidie și cinism. Dupa ce s-a îndatorat în mod prostește – a te îndatora pentru consum înseamnă într-adevăr să te îndatorezi prostește- burghezia dorește ca oalele sparte să fie achitate de clasa muncitoare prin noi sacrificii, și în plus, fără ca aceasta sa se revolte în mod legitim, asa cum o face în Grecia.

Nu, datoria publica a României să fie achitata de către clasa burgheză, deoarece ea a contractat-o prin guvernele sale, fără ca populația României să beneficieze cu nimic de pe urma ei. Ea trebuie forțată sa-și asume întreaga răspundere pentru situația în care a adus țara. Sa plătească cu propriile ei averi și proprietăți.