INTRODUCERE ÎN ECONOMIA POLITICĂ‚ MARXISTĂ

Introducere

În zilele noastre, sub influenţa crizei capitaliste, mulţi muncitori au căpătat o ‘sete’ pentru cunoştinţe economice. Ei încearcă să înţeleagă forţele care le domină viaţa. Această scurtă introducere în economia politică marxistă nu încearcă să ofere muncitorilor cu conştiinţă de clasă un tratat complet de economie, ci un ghid referitor la legile de bază ale mişcării societăţii capitaliste care-i domină existenţa.
Superficialitatea economiei politice capitaliste este demonstrată de incapacitatea ei de a înţelege criza ce afectează propriul ei sistem. Rolul ei este de a ascunde exploatarea clasei muncitoare şi de a ‘dovedi’ superioritatea societăţii capitaliste. Flecarele lor ‘teorii’ şi ‘soluţii’ sunt incapabile să peticească natura putredă şi malignă a capitalismului. Numai aşezarea societăţii pe baze socialiste şi introducerea unei economii planificate poate pune capăt coşmarului şomajului, depresiunii şi haosului.
Aripa de dreapta a leaderilor laburişti au respins vechiul lor dumnezeu, Keynes, pentru a-l înlocui cu soluţii economice mai ‘ortodoxe’: reduceri, blocarea de salarii, măsuri anti-inflaţioniste. Reformiştii de stânga încă se agaţă de politica capitalistă a trecutului (controlul importului etc), care s’au dovedit complet inefective sub capitalism.
Numai cu o înţelegere marxistă a societăţii capitaliste, muncitorul conştient se poate descurca în noianul de minciuni şi denaturări ale economiştilor capitalişti, pentru a le combate influenţa în mişcarea muncitorească.

Condiţiile capitalismului

Astăzi, producţia modernă este concentrată în mâinile unor companii gigantice; Unilever, ICI, Ford, British Petroleum, sunt doar câteva exemple ale firmelor care ne domină viaţa. Deşi este adevărat că micii întreprinzători continuă să existe, ei reprezintă producţia trecutului şi nu a prezentului. Producţia modernă este –în esenţă- o producţie de masă.
În momentul de faţă, economia britanică este controlată de primele 200 de companii care, împreună cu 35 de bănci şi instituţii financiare reprezintă 85 la sută din venitul global. Această dezvoltare s-a realizat de-a lungul a peste două sute de ani de lupte acerbe, concurenţă şi războaie. Când economiştii clasicişti preziceau un viitor al comerţului liber, Marx a explicat dezvoltarea monopolurilor din concurenţa care punea la zid firmele mai slabe. Monopolismul capitalist a crescut şi a abolit libera-concurenţă.
La prima vedere, apare că bunurile şi lucrurile sunt produse mai ales pentru a satisface necesităţile populaţiei. Evident, orice societate trebuie să facă acest lucru. Dar în capitalism, bunurile nu sunt produse numai pentru a satisface nevoile cuiva; în primul rând ele trebuie să fie vândute. Aceasta este funcţia de căpetenie a industriei capitaliste.
“Sunt în afaceri să fac bani, nu automobile!” Aceste faimoase cuvinte ale lui Lord Stokes, fostul preşedinte al companiei British Leyland, sunt expresia perfectă a aspiraţiilor întregii clase capitaliste.
Procesul de producţie capitalist cere existenţa anumitor condiţii. În primul rând existenţa unei largi clase de muncitori fără proprietate care sunt obligaţi să se vândă ei înşişi, pentru a putea trăi. Concepţia burgheză conservatoare a ‘democraţiei proprietăţii’ este o absurditate, pentru că dacă masa populaţiei ar poseda suficient pentru a putea trăi, capitaliştii nu ar găsi muncitorii care să producă profiturile lor. În al doilea rând: mijloacele de producţie trebuie să fie concentrate în mâinile capitaliştilor. De-a lungul veacurilor, ţăranii şi cei ce posedau propriile lor mijloace de producţie au fost zdrobiţi fără milă iar mijloacele lor de existenţă au fost jefuite de capitalişti şi moşieri. Aceştia, la rândul lor, angajau muncitorii pentru a lucra cu aceste mijloace de producţie şi a produce plus-valoare.

Valoare şi marfă

Cum lucrează capitalismul? Cum sunt exploataţi muncitorii? De unde vine profitul? Ce cauzează prăbuşirile?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie mai întâi să descoperim cheia acestui mister: ce este valoarea? Odată rezolvată această problemă, celelalte răspunsuri se dezvăluie singure. Înţelegerea a ceea ce este valoarea, este esenţial pentru înţelegerea economiei societăţii capitaliste.
Toate întreprinderile capitaliste produc bunuri şi prestează servicii sau, mai corect, ele produc mărfuri. Ceea ce înseamnă bunuri sau servicii produse numai pentru vânzare. Bineînţeles, cineva poate produce ceva pentru propriul său consum. Înainte de existenţa capitalismului mulţi oameni trebuiau să facă aşa. Dar astea nu erau mărfuri. Înainte de toate, producţia capitalistă constă în producţia şi acumularea unei imense cantităţi de mărfuri.. Acesta este motivul pentru care Marx însuşi a început cercetarea capitalismului cu analiza caracterului producţiei de marfă în sine.
Fiecare marfă are, pentru populaţie, o valoare de întrebuinţare. Asta înseamnă că ea este folositoare pentru cineva, altminteri nu ar putea fi vândută. Această valoare de întrebuinţare este limitată de proprietăţile fizice ale mărfii.
Ea are deasemenea o valoare . Ce este ea şi cum poate fi ea arătată?
Dacă, pentru circumstanţă, lăsăm de-o parte banii, la schimb, mărfurile se schimbă în anumite proporţii:
De exemplu:
o pereche de pantofi )
un ceas ) = zece metrii de stofă
trei sticle de wisky )
un cauciuc de maşină )
Fiecare din articolele din partea stângă poate fi schimbat pentru zece metrii de stofă. La fel, în aceleaşi cantităţi ele pot fi schimbate şi între ele.
Acest exemplu simplu arată că aceste mărfuri diferite, conţin în ele ceva, o valoare de schimb. Dar ce face o pereche de pantofi să fie egală cu 10 metrii de stofă? Sau ca un ceas să fie egal cu trei sticle de wisky? şi aşa mai departe.
Evident, trebuie să existe ceva comun tuturor acestor mărfuri. Este clar că nu poate fi nici greutatea sau culoarea, nici tăria. Din nou, nu pentru că ele sunt folositoare; la urma-urmei o pâine merită mai puţin decât un Roll Royce, dar prima este o necesitate în timp ce al doilea produs este un lux! Aşa stând lucrurile: care este calitatea comună a exemplelor citate? Singurul lor factor comun constă în aceea că ele sunt produse ale muncii umane.
Cantitatea de muncă umană conţinută într’o marfă este exprimată în timp: săptămâni, zile, ore, minute.
Să ne întoarcem la exemplu: toate aceste mărfuri pot fi exprimate în funcţie de factorul lor comun, timpul de muncă.
5 ore (de muncă) = valoarea pantofilor
5 ore (de muncă) = valoarea cauciucului de maşină
5 ore (de muncă) = valoarea ceasului
5 ore (de muncă) = valoarea sticlei de wisky
5 ore (de muncă) = valoarea stofei

Timpul mediu

Dacă privim mărfurile ca valori de întrebuinţare (utilitatea lor) le vom vedea ca ‘pantofi’, ‘ceas’ etc., ca produse ale unei forme specifice de muncă: cea a cizmarului, a ceasornicarului etc. Dar în procesul schimbului, mărfurile sunt privite în mod diferit. Caracterul specific este ignorat şi ceea ce este considerat este timpul mediu; ele apar ca un număr-mediu de unităţi de timp. Acum, în procesul de schimb comparăm cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea mărfii; toată munca în întreaga ei diversitate, este redusă la simple unităţi medii de muncă.
Este adevărat că mărfurile produse de muncă mai calificată conţin o valoare mai mare decât cele produse de o muncă mai puţin calificată. De aceea, în procesul de schimb, unităţile de muncă calificată sunt reduse la un anumit număr de unităţi de muncă simplă, necalificată. De exemplu, raportul dintre o unitate de muncă calificată = 3 unităţi de muncă necalificată, sau mai simplu, munca calificată are o valoare de trei ori mai mare decât munca necalificată.
Explicat mai simplu, valoarea mărfii este determinată de timpul mediu folosit pentru producţia ei. (Sau cât timp este necesar pentru producţia ei.) Dar lăsând lucrurile doar aşa, ar apărea că un lucrător leneş produce o valoare mai mare decât un lucrător mai eficient!
Hai să luăm ca exemplu un cizmar care decide să folosească metodele depăşite de confecţionare a pantofilor folosite în Evul Mediu. Folosind această metodă, îi va trebui o zi întreagă ca să facă o pereche de pantofi. Când încearcă să-şi vândă pantofii pe piaţă, el va descoperi că pantofii lui valorează tot atât cât cei produşi în fabricile cu cel mai modern echipament.
Dacă aceste fabrici produc o pereche de pantofi în –să zicem-- o jumătate de oră, ei vor “conţine” mai puţină muncă (şi de aceea vor avea o valoare mai mică) şi se vor vinde mai ieftin. Asta va duce de râpă cizmarul care continuă să folosească metode medievale. Munca lui pentru a produce o pereche o pereche de pantofi care depăşeşte jumătatea de oră necesară în condiţiile moderne, va fi o muncă risipită. Sub ameninţarea dispariţiei, el va fi forţat să introducă tehnica modernă şi să producă pantofi cel puţin în acelaşi timp la care a ajuns societatea.
În fiecare moment dat, folosind munca, echipamentul şi metodele medii, toate mărfurile cer un anumit timp pentru a fi produse. Acesta este determinat de nivelul tehnic al societăţii în acel moment. În cuvintele lui Marx, toate mărfurile trebuie produse într-un timp socialmente necesar. Orice timp cheltuit dincolo de acest nivel este muncă nefolositoare, cauzând creşterea costului de producţie iar firma devine necompe-titivă.
Pentru a fi mai precis, valoarea unei mărfi este determinată de cantitatea timpului de muncă socialmente necesar pentru producerea lui. Bineînţeles, această cantitate se schimbă în permanenţă pe măsură ce o nouă tehnologie sau metode sunt introduse. Concurenţa elimină producătorii ineficienţi.
Aşa putem înţelege dece pietrele preţioase au o valoare mai mare decât obiectele de uz zilnic. Mai multă muncă socialmente necesară este cheltuită pentru a le găsi şi extrage, decât pentru producerea obiectelor obişnuite. Deaceea, valoarea lor este considerabil mai mare.
Pe de altă parte, un lucru poate avea o valoare de intrebuinţare , fără a avea însă o valoare, pentru că pentru crearea lui nu s’a cheltuit nici o muncă, cum sunt aerul, râurile, pământul virgin, păşunile naturale etc. De aceea, munca nu este singura sursă de bogăţie, de valori de întrebuinţare, dar natura este o sursă.
Din cele de mai sus rezultă că o creştere a productivităţii duce la creşterea volumului de bunuri produse (bogăţie materială), dar poate reduce valoarea mărfurilor produse prin reducerea timpului de muncă încorporat în fiecare produs. De aceea, creşterea productivităţii rezultă în creşterea bogăţiei. Cu două paltoane pot fi îmbrăcate, două persoane; cu un palton, poate fi îmbrăcată doar una. Oricum, creşterea abundenţei materiale poate duce la o scădere a valorii bunurilor.

Banii

Datorită dificultăţilor ridicate de troc (schimb în natură), tot mai des au început să fie folosite bunuri de uz comun, ca ‘bani’. Valoarea exprimată în bani se numeşte preţ. Aurul a fost folosit datorită calităţilor lui: concentreaza o valoare mai mare într-un volum mic, poate fi uşor divizat în monezi şi are o durată mai lungă.
Ca şi pentru toate celelalte mărfuri, valoarea propriu-zisă a aurului este determinată de timpul de muncă cheltuit pentru producerea lui. De exemplu, să zicem că sunt necesare 40 de ore de muncă pentru a produce o uncie de aur. Atunci, toate celelalte bunuri care cer acelaşi timp pentru a fi produse sunt egale cu o uncie de aur. Cele care cer numai jumătate din acest timp, valoarea lor este înjumătăţită ş.a.m.d.
O uncie de aur = 40 ore de muncă
½ uncie de aur = 20 ore de muncă
¼ uncie de aur = 10 ore de muncă
Aşa dar:
O maşină (40 de ore de muncă) = o uncie de aur
O masă (10 ore de muncă) = ¼ uncie de aur
Datorită schimbărilor în tehnica de producţie şi creşterii productivităţii mucii, toate valorile mărfurilor sunt într-o continuă fluctuaţie, precum într-o gară, trenurile sosesc şi pleacă la ore diferite. Dacă iei ca punct de referinţă ora de plecare a unui singur tren, s-ar produce confuzie. Numai stând ferm pe o singură rampă poţi realiza cu acurateţe ceea ce se întâmplă de fapt. În legătură cu schimbul de mărfuri, aurul este cel ce acţionează ca unitate de măsură. Deşi cel mai stabil, chiar şi aurul fluctuează; nici o marfă nu are o valoare totală fixă.

Preţurile mărfurilor

Preţurile mărfurilor sunt guvernate de legea valorii. Cum a fost explicat mai sus, valoarea mărfurilor este egală cu cantitatea de muncă încorporată în ele. Teoretic, valoarea este egală cu preţul. În realitate, preţul mărfii tinde să fie deasupra sau sub valoarea ei reală. Această fluctuaţie este cauzată de diferite influenţe ale pieţii, cum ar fi creşterea monopolurilor. Diferenţele dintre cerere şi ofertă au deasemenea o mare influenţă. De exemplu, dacă pe piaţă există un mare surplus dintr-o anumită marfă, în acea zi preţul ei va fi mult sub valoarea ei reală şi dimpotrivă, dacă produsul cunoaşte o lipsă de pe piaţă, preţul va creşte deasupra valorii reale. Efectele cererii şi ofertei au condus economiştii burghezi la concluzia că acesta este singurul factor care determină preţul. Ceea ce ei n-au fost capabili să explice a fost faptul că preţul fluctuează în jurul unui anumit nivel. Că acest nivel nu este determinat de cerere şi ofertă ci de timpul cheltuit pentru producerea unei anumite mărfi. Un autocamion va fi totdeauna mai scump decât o găleată.

Profiturile

Anumiţi “deştepţi” au inventat teoria că profiturile rezultă din a cumpăra ieftin şi a vinde scump. În Muncă salariată şi capital, Marx explică non-sensul acestui argument: “Ceea ce un om ar câştiga ca vânzător el ar pierde ca cumpărător. Nu se poate spune că există oameni care sunt numai cumpărători sau consumatori fără a fi şi producători. Ceea ce aceşti oameni plătesc producătorilor, ei trebuie mai întâi să obţină pentru nimic. Dacă un om ia întâi banii de la tine şi apoi ţii înapoiază cumpărându-ţi marfa, tu nu te vei îmbogăţi vânzând marfa ta aceluiaşi om. Asemenea tranzacţii ar putea diminua o pierdere, dar nu va ajuta la realizarea unui profit”.

Puterea de muncă

Pentru a obţine factorii de producţie , capitalistul se uită pe piaţa forţei de muncă ca la orice altă ramură a pieţei de mărfuri. Capacităţile şi energia muncitorului sunt privite ca orice altă marfă. El face o ‘cerere’ pentru atâtea ‘braţe’.
Atenţia trebuie îndreptată spre CE a cumpărat capitalistul ? Muncitorul nu şi-a vândut munca ci doar capacitatea lui de a lucra , pe care Marx o numeşte Forţa de muncă .
Forţa de muncă este o marfă guvernată de aceleaşi legi ca orice altă marfă. Valoarea ei este determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea ei. Forţa de muncă este capacitatea muncitorului de a lucra. Ea este ‘consumată’ de capitalist în procesul de muncă real. Dar asta presupune existenţa , sănătatea şi puterea muncitorului. De aceea, producţia forţei de muncă subînţelege propria lui întreţinere şi capacitatea de reproducţie a speciei, pentru a produce noi generaţii de ‘mâini’ pentru capitalist.
Timpul de muncă necesar pentru întreţinerea muncitorului este timpul de muncă necesar pentru a produce mijloacele de subzistenţă pentru el şi familia lui: hrană, îmbrăcăminte, combustibil, etc. Valoarea acestora variază în funcţie de ţară, climă şi peroada istorică. Ceea ce ar fi o subzistenţă adecuată pentru un muncitor din Calcuta nu ar fi adecuat pentru un miner din Å¢ara Galilor. Ce a fost adecuat pentru un miner din Å¢ara Galilor cu cincizeci de ani în urmă nu ar fi adecuat pentru un lucrător din industria de automobile de azi. Spre deosebire de alte mărfuri, în această chestiune a mărfii forţă de muncă , nu trebuie scăpat din vedere factorii istorici şi morali. Oricum, în orice ţară şi în orice stagiu de dezvoltare istorică, crearea de noi necesităţi este ceea ce ‘dă pinteni’ diverselor forme ale progresului uman.

Nu-i păcăleală!

Dincolo de reproducerea zilnică a forţei lor de muncă şi reproducerea speciei, la un anumit stadiu de dezvoltare a tehnicei capitaliste, o anumită sumă trebuie prevăzută pentru instruirea lucrătorilor pentru a-i pregăti să poată face faţă cerinţelor industriei moderne şi să ridice productivitatea muncii lor.
Spre deosebire de majoritatea mărfurilor, puterea de muncă este plătită numai după ce a fost consumată. Filantropic, muncitorii acordă credit patronilor lor!
În pofida acestui fapt, lucrătorul nu a fost înşelat. Înţelegerea cu patronul a fost liber-consimţită. La fel ca şi cu orice alte mărfuri, schimbul a avut loc între valori egale: marfa lucrătorului, forţa de muncă, a fost ‘vândută’ patronului la ‘preţul pieţii’. Toată lumea este mulţumită. Åži dacă muncitorul nu este satisfăcut, el este liber să plece şi să caute de lucru în altă parte! Dacă poate!
Dar vânzarea forţei de muncă pune o problemă: dacă nimeni ‘nu este înşelat’, dacă lucrătorul primeşte întreaga valoare a mărfii lui, de unde vine exploatarea? De unde îşi realizează capitalistul profiturile lui? Răspunsul constă în faptul că muncitorul vinde capitalistului nu munca lui , (care se realizează în procesul de producţie), ci puterea lui de muncă , capacitatea lui de a munci.
Cumpărând-o ca pe o marfă, capitalistul are latitudine să o folosească la discreţia lui. Potrivit explicaţiei lui Marx: “Din momentul în care intră în procesul de producţie, valoarea de întrebuinţare a forţei de muncă, şi ca atare, folosirea ei, aparţine capitalistului.”

Plus-valoarea

Din exemplul ce urmează, se va vedea că capitalistul cumpără forţa de muncă pentru că ea este singura valoare a cărei consumare produce o nouă valoare, o valoare mai mare decât propria ei valoare.
Să luăm un lucrător angajat să toarcă bumbac în fire. El este plătit cu £1 pe oră şi lucrează 8 ore pe zi.
După 4 ore de lucru el a produs 100 livre de aţă cu o valoare totală de£20. Această valoare de £20 este compusă din:
Materie primă (bumbac, fuse, energie) £11
Deprecierea (uzura echipamentului) £ 1
Valoare nou creată £ 8
Valoarea nou-creată este suficientă pentru a plăti lucrătorul pentru toate cele 8 ore pentru care a fost angajat. La acest punct, capitalistul şi-a recuperat toate costurile lui, inclusiv întregul salariu promis. Dar încă nu a fost produsă nici o plus-valoare.
În cursul următoarelor 4 ore contractate, alte 100 de livre de aţă vor fi produse, valorând £20. Åži din nou, o nouă valoare de £8 va fi creată, dar de data aceasta, salariul a fost deja recuperat. De aceea, această nouă valoare este plus-valoare. Din ea este plătită chiria (proprietarului), dobânda (celui care a împrumutat bani) şi profitul (industriaşului). În cuvintele lui Marx, această plus-valoare, sau profit este munca neplătită a clasei muncitoare.

Ziua de muncă

Secretul producţiei plus-valorii constă în faptul că muncitorul continuă să lucreze şi după ce a recuperat valoarea necesară pentru reproducţia forţei lui de muncă (salariul lui). “Faptul că numai o jumătate din durata zilei de muncă este necesară pentru întreţinerea lui, nu-l împiedică să lucreze o zi întreagă”. (Marx).
Lucrătorul şi-a vândut marfa şi nu poate obiecta cu privire la felul cum această marfă este consumată, aşa cum un croitor poate vinde o haină dar nu-i poate cere clientului cât de des să o poarte! De aceea, ziua de muncă este astfel organizată încât să dea celui care a cumpărat-o avantaj maxim. În aceasta constă secretul transformării banilor în capital.

Capital constant

În procesul de producţie, maşinile şi materialele îşi pierd valoarea de întrebuinţare; ele ‘absorbite’ în noua marfă produsă.
Acest lucru este limpede în legătură cu materiile prime (lemn, metal, vopsea, etc.) care sunt consumate în întregime în procesul de producţie, pentru a reapare în însuşirile noilor produse.
Pe de altă parte, maşinile nu ‘dispar’ în acelaşi fel, dar ele se deteriorează în cursul procesului de producţie, ceea ce poate fi considerată ca o ‘moarte treptată’. Momentul exact când o maşină devine nefolositoare nu poate fi determinat cu precizie, tot aşa cum nu poate fi prezisă moartea unui om. Dar la fel ca societăţile de asigurare, care pe baza teoriei mediilor, fac calcule foarte corecte (şi profitabile) cu privire la longevitatea femeilor şi bărbaţilor, tot aşa capitaliştii, bazaţi pe experienţă şi calcul, ştiu cu aproximaţie cât timp maşinile vor dura.
Deprecierea maşinilor, scăderea zilnică a valorii lor, este calculată şi adăugată la costul articolului produs. În acest fel mijloacele de producţie adaugă la marfa produsă cota-parte din valoarea lor, pe măsură ce uzura lor avansează. De aceea, mijloacele de producţie nu pot transfera în noile produse mai mult decât ele însele au pierdut în procesul de producţie. De aceea ele sunt numite Capital constant .

Capital variabil

În timp ce mijloacele de producţie nu adaugă o nouă valoare mărfurilor nou-produse ci doar se deteriorează, munca lucrătorului nu numai că păstrează dar şi adaugă nouă valoare acestor produse prin simplu act al muncii. Dacă procesul de muncă s’ar opri în momentul cînd lucrătorul a produs articole cu o valoare egală cu valoarea propriei lui munci, în exemplul dat aceasta s’ar întâmpla după 4 ore.
Dar procesul de muncă nu se opreşte aci. Asta ar însemna doar acoperirea cheltuielii capitalistului pentru angajarea lucrătorului. Capitalistul nu angajează un lucrător ca un act de binefacere ci pentru profit. Intrând ‘de-bună-voie’ într-un contract cu capitalistul, lucrătorul trebuie să lucreze mai departe pentru timpul contractat, producând un excedent de valoare, dincolo de suma stabilită ca salariu.
Mijloacele de producţie – pe de o parte, şi forţa de muncă – pe de altă parte, ‘factorii de producţie’ ai economiei politice burgheze reprezintă forme diferite ale capitalului iniţial în a doua fază a ciclului:
BANI – MARFÄ‚ – BANI
(cumpărare) (producţie) (vânzare)
Economiştii capitalişti tratează aceşti factori în mod egal. Marxismul face o distincţie între acea parte a capitalui care, în procesul de producţie, nu suferă nici o modificare (maşini, scule, materii-prime) şi partea reprezentată prin forţa de muncă, creatoare de valoare nouă. Prima parte este numită capital constant iar cea de-a doua este numită capital variabil . Valoarea totală a unei mărfi este formată din capital constant, capital variabil şi plus-valoare, de unde:
C + V + S

Muncă necesară şi supramuncă

Munca efectuată de clasa muncitoare poate fi împărţită în două părţi:
Muncă necesară. Aceasta este partea procesului de muncă necesar pentru a acoperi costul muncii, salariul.
Supra muncă. Aceasta este supra-munca prestată în exces faţă de munca necesară, care produce profiturile.
Pentru a creşte profiturile, capitalistul tinde permanent să reducă cheltuielile pentru salarii. El face acest lucru tinzând (1) să prelungească durata zilei de muncă, introducând munca în schimburi etc. (2) mărind productivitatea pentru a-şi recupera mai repede cheltuielile cu salariile şi (3) rezistând presiunilor pentru creşterea salariilor sau încercând să le reducă.
Rata plus-valorii
Dat fiind faptul că tot scopul producţiei capitaliste este obţinerea plus-valorii din munca clasei muncitoare, de o mare importanţă este raportul matematic dintre capitalul variabil (salariile) şi plus-valoare (profiturile). Unul se extinde sau se reduce pe seama celuilalt. Această luptă asupra surplusului reprezintă lupta de clasă. Ceea ce preocupă capitalistul nu este atât plus-valoarea produsă cât rata plus-valorii. Pentru fiecare liră pe care el o învesteşe drept capital, el aşteaptă să primească înapoi cât mai mult. Rata plus-valorii arată gradul de exploatare a muncii de către capital. Ea poate fi exprimată ca V/S sau muncă necesară/supra muncă (amândouă raporturi exprimă acelaşi lucru, dar în forme diferite), în care
V = Capital variabil iar S = Plus-valoare. De exemplu, într’o fabrică mică, capitalul total de £500 este împărţit între capital constant = £410 şi capital variabil = £90. În procesul de producţie, valoarea mărfurilor produse a crescut cu £90 (surplus): (C+V) + S sau (£410 + £90) + £90 surplusul = £590. Noua valoare totală este de £590.
Capitalul variabil este munca vie; el este cel care produce noua valoare, plus-valoarea. Creşterea relativă a capitalului variabil ne dă rata plus-valorii : V/S = £90/£90 = 100 %.

Rata profitului

Sub presiunea concurenţei, acasă şi peste hotare, capitalistul este constrâns să revoluţioneze continuu mijloacele de producţie şi să ridice productivitatea. Nevoia de a se extinde îl constrâng să cheltuiască tot mai mult pentru noi maşini şi materiale şi tot mai puţin în forţă de muncă, aceasta micşorând proporţia dintre capitalul variabil şi cel constant. Împreună cu automatizarea are loc concentrarea capitalului , lichidarea micilor întreprinderi şi dominaţia economiei de către monopoluri gigantice. Aceasta conduce la o schimbare la compoziţia organice a capitalului. Dat fiind însă că plus-valoare (profitul) este generată de capitalul variabil (forţa de muncă), apare tendinţa de scădere a ratei profitului; deşi cu noile instrumente de investiţie profiturile cresc la o scară enormă, proporţional ele nu pot depăşi marile investiţii de capital.
De exemplu: un mic-capitalist cu un capital total de £150 format din £50 capital constant şi £100 capital variabil; angajează 10 oameni cu £10 pe zi pentru a face mese şi scaune. După o zi de lucru, ei produc o valoare totală de £250.
Capital total: Salariile plătite = £100
Capitalul constant = £ 50
Plus valoare = £100
Rata plus-valorii poate fi calculată: V/S = £100/£100 = 100%. Rata profitului este calculată ca un raport
între capitalul total şi plus valoare: Plus valoare/Capital total sau £100/£150 = 66,66% . Dacă capitalul constant creşte, rata profitului scade. În acelaşi exemplu şi considerând aceeaşi rată a plus-valorii, am mărit capitalul constant de la £50 la £100. Rata profitului devine : Plus-valoare/Capital total = £100/£200 = 50%. Din nou, dacă mărim capitalul constant la £200 păstrând neschimbate toate celelalte date, rata profitului devine: Plus-valoarea/Capital total = £100/£300 = 33,33%. Åži însfârşit, dacă capitalul constant este mărit la £300, rata profitului devine £100/£400 = 25%.
În termeni marxişti, această creştere a capitalului constant se numeşte o creştere a compoziţiei organice a capitalului şi este o dezvoltare progresistă a forţelor de producţie. Tendinţa menţionată mai înainte este o parte integrantă a modului de producţie capitalist şi a fost una dintre problemele majore cărora a trebuit să-i facă faţă clasa capitalistă în perioada post-belică. Masa plus valorii creşte, dar în proporţie cu creşterea permanentă a capitalului constant, rata profitului a scăzut. Necontenit, capitaliştii au încercat să eludeze această contradicţie prin creşterea exploatării clasei muncitoare, pentru a creşte masa plus-valorii şi de aci, rata profitului, prin mijloace diferite de investiţii. Ei obţin acest lucru pe diferite căi de intensificare a exploatării, prin creşterea vitezei maşinilor şi extinderea duratei zilei de lucru. O altă metodă de menţinere a unei rate ridicate a profitului este reducerea salariilor muncitorilor sub valoarea lor reală. Legile proprii ale capitalismului generează enorme contradicţii. Strădania continuă a capitaliştilor pentru creşterea profiturilor stimulează investiţiile, dar noua tehnologie marginalizează muncitorii, deşi – paradoxal – ei , munca lor este singura sursă a profiturilor.

Exportul de capital

Stadiul cel mai înalt de dezvoltare a capitalismului -- imperialismul – este dominat de un masiv export de capital. În goana lor după o rată cât mai ridicată a profitului, capitaliştii sunt constrânşi să investească largi sume de bani în ţări cu o compoziţie organică a capitalului scăzută. Până la urmă, aşa cum Marx şi Engels au explicat în Manifestul Comunist, întreaga lume a devenit dominată de modul de producţie capitalist.
Una dintre contradicţiile majore ale capitalismului care devine din ce în ce mai evident constă în aceea că
clasa muncitoare în calitate de consumator trebuie să cumpere produsele pe care le-au produs ei înşişi. Dar cum ea nu primeşte întreaga valoare a muncii ei, ea nu are suficiente resurse să cumpere aceste bunuri. Capitaliştii rezolvă această contradictţie reinvestind surplusul în dezvoltarea mai departe a forţelor de producţie. Ei fac acest lucru vânzându-şi surplusul pe piaţa mondială, în concurenţă cu capitalişti din diferite alte ţări. Dar şi asta are limite pentru că toţi ceilalţi capitalişti ai lumii fac acelaş lucru. În plus, pentru a da maselor bani pentru a putea cumpăra produsele lor, capitaliştii recurg la credit prin intermediul băncilor; dar şi asta are limite, pentru că până la urmă, împrumuturile trebuie plătite, şi încă cu dobândă.
Asta explică dece, periodic, o perioadă de prosperitate este urmată de o perioadă de declin. Lupta febrilă pentru pieţe se termină cu crize de supraproducţie pentru capitalism. Forţa destructivă a unei crize, ce este însoţită de lichidarea masivă a unor capitaluri acumulate este un indiciu suficient al impasului societăţii capitaliste.
Toţi factorii ce au generat perioada de prosperitate care a urmat războiului a pregătit condiţiile depresiunii şi crizei. Caracteristica acestei perioade este criza organică căreia capitalismul trebuie să-i facă faţă acum. La un anumit stadiu, clasa muncitoare va avea să facă faţă unei prăbuşiri de tipul crizei din 1929 sau, poate, eradicării capitalismului. Numai răsturnând anarhia modului de producţie capitalist omenirea va putea preveni haosul, risipa şi barbaria sistemului capitalist. Numai prin eliminarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, societatea va putea evada de sub acţiunea legilor de mişcare ale capitalismului, fiind capabilă să se dezvolte şi să înflorească pe o cale planificată şi raţională. Puternicele forţe de producţie, construite de societatea bazată pe clase, pot aboli odată pentru totdeauna scandaloasa aşa-numită supraproducţie, într’o lume deposedată şi înfometată. Dezrădăcinarea contradicţiilor legate de dezvoltarea forţelor de producţie, a statului naţional şi a proprietăţii private, vor pune bazele pentru un plan internaţional de producţie.
Folosind puterea ştiinţei şi tehnicei, întreaga planetă poate fi transformată înăuntrul unui deceniu. Trans-formarea socialistă a societăţii este sarcina cea mai urgentă şi arzătoare a clasei muncitoare. Marxismul oferă arma şi înţelegerea pentru a uni într’un singur tot această armată puternică pentru a clădi o Anglie socialistă, o Europă socialistă şi bazele pentru o Federaţie Mondială a Statelor Socialiste.

Traducere din limba engleză