Reflecții despre socialism

Cred că eșecul socialismului s-a datorat în primul rînd factorului subiectiv și în al doilea rînd celui obiectiv.

Este de înțeles de ce economiile socialiste bazate pe planificare și proprietate socialistă nu au ajuns din urmă economiile vestice, primelor lipsindu-le coloniile și neo-coloniile pe care să le exploateze. Dacă blocul socialist ar fi avut o Africă și o Asie la dispoziție pe care să le spolieze, sute milioane de oameni care să lucreze cu un dolar pe zi în beneficiul său sunt sigur că alta era situația. Apoi le-a lipsit și piața Vestică închisă în mod premeditat produselor din Estul socialist. Nu este adevărat că acestea nu corespundeau calitativ exigențelor Vestului, aceasta este propagandă, dovadă stau mărfurile asiatice, chinezești și turcești, de foarte proastă calitate pe care le vedem pretutindeni.

Dar factorul subiectiv a fost decisiv, clasa muncitoare nu a înțeles că sistemul capitalist vizează în primul rînd tocmai stoarcerea ca pe o lămîie a clasei muncitoare din țările periferice, că sistemul capitalist se opune direct prosperității clasei muncitoare, că în sistemul capitalist a trăi din muncă este un statut mizerabil. Dacă ar fi interiorizat cele de mai sus, clasa muncitoare ar fi ajuns la concluzia justă că este cu mult mai preferabil pentru ea socialismul așa cum era, cu posibilități multiple de îmbunătățire și democratizare decît actualul capitalism cu legile lui tiranice de producție și comercializare a mărfurilor.

Cu alte cuvinte dacă clasa muncitoare ar fi înțeles că Legea mărfii este cea mai cumplită tiranie, pentru că este abstractă și impersonală, s-ar fi mulțumit cu legile socialismului.

Nu sunt de acord cu teza  unora care reproșează socialismului lipsa spiritului inovativ în economie și care cred că acesta și-ar găsi un teren mai fertil în capitalism.

Inovația tehnologică nu pornește în capitalism dintr-o superioritate structurală, ci din acumularea uriașă de capitaluri financiare speculative în Vest, care permite finanțarea unor afaceri riscante bazate pe inovație tehnică. Dacă din o sută de plasamente în start-up-uri bazate pe idei novative unul explodează atunci investitorul are profit, dacă cad toate pierderea raportată la volumul capitalului e nesemnificativă.

Capitalism este și în România, nu?, dar aici de ce nu avem inovații? Cum se explică faptul că companiile mari se nasc numai în SUA și Europa de Vest. Un Google sau un Microsoft nu se poate naște în Peru de exemplu, pentru că acolo niciodată nu ar găsi finanțare.

Nu este adevărat că în socialism nu a existat inovație. Mărturie stau zecile de mii de brevetele de invenție acordate de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci în anii socialismului. Și mai este, ceva în socialism erau foarte multe institute de cercetări, fiecare ramură industrială își avea institutul său și chiar făceau cercetare, cei care au lucrat acolo pot depune mărturie.

Socialismul nu este, așa cum cred unii, un sistem miraculos care odată implementat aduce cu el pe pămînt Împărăția lui Hristos. Nu poți surmonta în cadrul socialismului decalaje economice vechi de sute de ani. Nu poți smulge din ghearele Vestului imperiul său colonial. Nu trebuie să ne așteptăm ca o țară socialistă să depășească economic marile puteri ale Vestului, dar trebuie să ne așteptăm ca într-o țară socialistă să vedem o clasă muncitoare emancipată, care încearcă să-și croiască o viață mai bună luîndu-și destinul în propriile mîini fără stăpîni, fără patroni, fără burghezie.

Raiul capitalist interbelic

Comentariu făcut la acuzația că sistemul capitalist e democratic și comuniștii ar fi distrus democrația:

" George Dimcica iți repet încă o data, ție și altor naivi spălați pe creier de propagandă! La venirea sovieticilor, toți comuniștii erau în pușcării, pe motive politice bă!!! In pușcării, în ocne la munca silnică!
 
Capitaliștii aia democrați pe care i au înlocuit comuniștii au reușit în nici 30 de ani sa tragă de 3 ori în popor, o data în 1907 omorând peste 11 mii de oameni și încarcerând încă câteva mii, după care le-au dat câte un petec de pământ cu care să facă agricultura de subzistență, petecul ăla cu care bunicii voștri și ai mei au intrat la colectiv cu forța. Petecul ala i-ar fi ținut în sărăcie și înapoiere pentru încă câteva generații, ca apoi pământul să se comaseze oricum din nou în câteva mâini, adică cam ce se întâmpla acum!

De asta s-a făcut bă colectivizarea ca să comaseze pământul în loturi mari, să se facă agricultura eficienta, țăranilor nu li s-a luat nimic, defapt în schimbul unui petec pe care oricum l-ar fi pierdut în câteva generații majoritatea, li s-a dat în proprietate tot pământul țării, la comun cu ceilalți. Eu înțeleg ca bunicii mei erau prea înapoiați și prosti pentru a înțelege asta, suferiseră generație după generație ca nu avuseseră pământ și pe când primiseră un petec de pământ în sfârșit pentru care au tras cu tunu în ei capitaliștii în 1907, acum vedeau că-l pierd din nou și evident ca se opuneau. Însă colectivizarea a permis modernizarea și eficientizarea agriculturii, a permis ca mai mult de jumate din țărănime să nu pice iarăși într o sclavie feudala în momentul în care s-ar fi concentrat proprietățile în purine mâini, a permis alături de industrializare ca copiii și nepoții lor să se mute de la buda de lemn din curte la apartament la oraș cu apa curenta, cu acces la servicii medicale și mai ales cu șansa de a merge la scoală!

Pentru prima data în istoria acestui popor, o întreagă generație mergea la scoală și avea acces la servicii medicale, avea curent și apa la robinet, prima generație de orășeni, au fost copiii colectivizaților! Ok s-a greșit ca s-a făcut cu forța, se putea face altfel dar dura foarte mult!

Și revenind la democrații voștri după episodul 1907 când au pus armata să tragă cu tunu în țărani, apoi în 29 au pus-o din nou sa tragă în minerii greviști de la Lupeni care cereau și ei pâine! Apoi din nou în 33 "elitele" voastre capitaliste au ordonat jandarmeriei sa tragă în greviștii de la atelierele Grivița, care cereau salarii demne! Ăstora le cantați voi ode mă! Ăstora care în 1938 au făcut o Românie care arata astfel: pib-ul pe cap de locuitor al Ro era de 1242 dolari ,în comparație bulgarii aveau 1595, ungurii 2655, "puturoșii" de greci 2677, URSS 2150 ... Mortalitate infantila la o mie de nou născuți : România 182,5; Bulgaria 144; Polonia 139 ; Ungaria 131 ; "puturoșii" de greci 99 ; Italia 106, de aia din vest nu are rost sa vorbesc ca era pe la 50 ; Ponderea analfabeților România 54 la suta din populate, dar la ăștia mai adaugați vreo 30 la suta care aveau doar vreo 2 3 clase, la fel ca bunica mea de la tara care nu a mai putut continua ca nu aveau bani și trebuia sa muncească! Bulgaria 31 la suta ; Polonia 23 la suta ; Ungaria 6 la suta ; Grecia 40 ; Italia 21 ...

Speranța de viata : România 40 bărbați 41 femei; Bulgaria 45 , 46 ; Polonia 48, 51 Ungaria 48, 51 Grecia 49 , 50 ; Italia 53 ,56 Franța 54, 59; Germania 59 , 62 ; Danemarca 62 , 63... Să continui mă? Locul 1 la tuberculoza în Europa ,era flagel național și după ce aproape am eradicat-o în socialism acuma am revenit pe primul loc în Europa, că capitalismul vostru nu a fost în stare sa tină deschise clinicile din teritoriu! Documentați-vă ca nu vorbesc prostii, da astea nu prea le vedeți la tv, în schimb vă bombardează cu un orfelinat unde nu-și făcea personalul treaba!

Deci asta era mă România in 1938, nu după război! Ăștia au fost capitaliștii democrați pe care i-au înlocuit comuniștii, "elitele" din pușcării...pff, ăștia care au omorât cu tunu țărani și apoi greviști , ăștia care au făcut o țara care era într-o subdezvoltare crâncenă, ăștia erau democrații voștri care ii băgau pe comuniști în pușcării pentru ca împărțeau manifeste pe stradă în care le spuneau muncitorilor să ceară salarii demne de la patroni! Nu va e mă rușine de cat sunteți de manipulați de vuvuzelele astea din presa care trăiesc in lux pentru că vă spală vouă creierele!?"

Nertan Sebastian

Gînduri depre China

Toată pălăvrăgeala despre primul stadiu al socialismului și despre decalajul dintre forțele de producție și relațiile de producție de care vorbește PCC nu fac decît să îmbrace într-un limbaj marxist comandamentul îmbrățișat de conducerea post maoistă a PCC de a se orienta spre capitalism.

PCC a trădat socialismul și idealurile socialiste cu toate că mai vorbește încă azi- pentru a prosti proștii- de spiritul socialist al societății chinezești.

Dar, mai e un dar aici care merită menționat. Așa cum spunea Shakespeare totul e bine cînd se termină cu bine.Pentru China lucrurile s-au terminat cu bine! Și România s-a înscris din 1989 pe orbita capitalistă, dar rezultatele sunt dezastruoase, mizeria și sărăcia maselor au ajuns la cote insuportabile.Spre deosebire de România și chiar de Rusia, China a avut marea șansă să intre pe o linie ascendentă a capitalismului, care iată a propulsat-o pe locul doi în ierarhia economică mondială și suflă din ce în ce mai aproape în ceafa liderului mondial SUA. Este aici meritul conducerii chineze? Este, fără îndoială!, dar nu are nici o legătură cu pălăvrăgeala în limbaj marxist despre stadiile socialismului, despre materialismul istoric, despre forțe și relații de producție etc., ci cu faptul că China, o țară cu peste un miliard de oameni, s-a smuls din jugul imperialismului occidental cu ajutorul revoluției maoiste și a conjuncturii favorabile create de ascensiunea internațională a Uniunii Sovietice ce a urmat înfrîngerii fascismului în Europa. 

Este meritul lui Mao în primul rînd că a consolidat independența Chinei și a liderilor care l-au urmat și care n-au trădat sub nici un motiv linia maoistă a independenței, deși au trădat socialismul.

Factorul principal care a stat la baza ascensiunii Chinei pe poziția ce o deține astăzi în economia mondială a fost și este uriașa sa populație, uriașa sa forță de muncă în contextul în care China s-a smuls de sub dominația Vestului, nu mai este colonie a imperialismului occidental, ci o țară capitalistă independentă pe cale să devină ea însăși o putere imperialistă de prin rang.

 https://en.m.wikipedia.org/wiki/Primary_stage_of_socialism

Critica criticilor de stânga ale „socialismului real”

”Noi, disidenții, se poate să fi fost naivi.” scrie G.M.Tamas în eseul său Înapoi la banalitate traducere Alex Cistelecan și Ștefan Guga; mai franc și aș fi apreciat mai mult era dacă GMT renunța la formularea dubitativ-prezumtivă și recunoștea deschis: Noi, disidenții, am fost naivi. Sunt multe lucruri demne de interes în eseul lui Tamas. Cu unele sunt de acord cu altele nu. În acest comentariu mă voi rezuma asupra unui aspect pe care îl consider important.

Am mai spus-o, dar cred că merită totuși să repet, nu voi obosi să o repet: critica dinspre stânga a regimurilor staliniste nu stă în picioare.GMT afirmă:

 ”Criticile de stânga ale „socialismului real” au arătat, începând cu anii 1920, că sub regimul „comunist” nu exista niciun progres real pentru clasa muncitoare, din moment ce muncitorii nu erau cu adevărat deținătorii mijloacelor de producție, nu aveau organizații independente, nu puteau să își reprezinte sau să își exprime interesele de clasă, nu aveau niciun mijloc de a rezista disciplinei tehnologice, condițiilor proaste de muncă și salariilor mici, iar preeminența lor simbolică nu avea practic nicio valoare. „Conștiința proletară” cu care era învestit Partidul era doar o altă religie laică și eroismul stahanovistului udarnik („muncitor de șoc”) care producea 300% din standardul prestabilit era o iluzie. Critica este evident justificată.”

Nu este nimic evident aici, cu atât mai puțin justificat.

1. muncitorii nu erau cu adevărat deținătorii mijloacelor de producție

Dar cine erau acești deținători adevărați, dacă nu erau muncitorii? Mijloacele de producție erau în proprietatea statului muncitoresc. Își poate imagina vreun cap pătrat că s-ar fi putut ca muncitorii să fie direct, nemijlocit proprietari ai mijloacelor de producție ? Cum adică ? Muncitorii CFR-iști să dețină în proprietate privată căile ferate? Muncitorii de la distribuția de gaze, apă, electricitate să dețină nemijlocit întreprinderile de gaze, apă, electricitate etc? Cum vine asta? Ar fi și nedrept și inechitabil.

Este evident că unele întreprinderi sunt mult mai valoroase decât altele datorită conjuncturilor fluctuante ale pieței, sau poziției de monopol sau datorită concentrării capitalului, deținerii unui fond comercial constituit în timp îndelungat etc. Singura posibilitate de a împărți în mod egal și echitabil între cetățeni (categoria cetățenilor este mai largă decât clasa muncitoare și are caracter universal) proprietatea asupra mijloacelor de producție dintr-o societate dată este soluția naționalizării integrale. Prin naționalizarea integrală și prin interzicerea dreptului de a mai deține capital productiv în proprietate privată se asigură dreptul fiecărui cetățean asupra unei cote indiviză egală pentru toți cetățenii din avuția națională.

Orice altă variantă este hoție ordinară și avem exemplul privatizărilor de după 1990, când chipurile s-a dat posibilitatea salariaților să cumpere acțiuni sau active ale întreprinderilor unde lucrau. Doar un exemplu. Este de notorietate faptul că lucrătorii comerciali din centrul Bucureștiului care au reușit să pună mâna contra sume derizorii- vezi legea privatizării prin metoda mebo- pe spațiile comerciale unde lucraseră anterior anului 1990 ca lucrători ai comerțului socialist, în locații comerciale care aparțineau statului și deci implicit tuturor cetățenilor s-au îmbogățit rapid și total nemeritat datorită speculării acestora la valoarea de piață.

2. muncitorii nu aveau organizații independente.

Independente de cine? de partidul muncitorilor? de stat? de ideologia marxist-leninistă?
Sindicatul Solidaritatea din Polonia condus de Lech Wałęsa e un bun exemplu pentru ce înțeleg acești critici de stânga prin organizație independentă. Adică o organizație care să se opună puterii politice a clasei muncitoare, care să susțină abolirea proprietății socialiste, privatizarea, restaurarea capitalismului. Nu este nevoie de așa ceva într-un stat muncitoresc bazat pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție.
Muncitorii își puteau exprima punctele de vedere fie în cadrul ședințelor regulate ale celulei de partid fie în ședințele sindicatului. În plus exista și controlul muncitoresc o secțiune specială a Comitetului Central care se ocupa cu precădere cu analiza plângerilor muncitorilor.

3.muncitorii nu puteau să își reprezinte sau să își exprime interesele de clasă

Ne întrebăm ce exprimare mai înaltă a intereselor de clasă poate să existe decât crearea unui stat muncitoresc fără capitaliști, fără proprietate privată asupra capitalului, bazat pe proprietatea socialistă asupra avuției naționale și guvernat de principiul suprem al muncii.
Ce exprimare mai înaltă a intereselor de clasă poate să existe decât un stat în care singura formă legitimă de venit este munca, iar muncitorul este personaj central privilegiat al vieții culturale, artistice, politice etc.

4. muncitorii nu aveau niciun mijloc de a rezista disciplinei tehnologice, condițiilor proaste de muncă și salariilor mici

Îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață ale muncitorilor era prioritatea numărul unu și scopul-rațiunea de a fi- a statului muncitoresc. Stau mărturie rezolvarea problemei locative a clasei muncitoare, sănătatea gratuită, învățământul gratuit, dezvoltarea economică uniformă a întregului teritoriu al tării în vederea ștergerii și eliminării diferențelor dintre sat și oraș dintre munca fizică și cea intelectuală. Cu salariile mici din socialism toți muncitorii își puteau permite autoturisme, locuințe la bloc, concedii anuale în stațiuni de odihnă.

5. preeminența simbolică a muncitorului nu avea practic nicio valoare.

vedem cu toții cu claritatea valoarea preeminenței simbolice a muncitorului pentru că acum avem în fața ochilor pandantul ei. Degradarea muncitorului, devalorizarea și umilirea sa în diverse forme. Acum muncitorul este numit depreciativ căpșunar, ciocănar, muncitoroi, Dorel. Muncitorul este leneș, chiulangiu, bețiv, hoț, prost. Capitalistul este acum în centru lumii. El și l-a aservit pe muncitor și real și simbolic.Capitalistul este cel care pune lumea în mișcare. Lui îi datorăm totul, chiar și viața pentru că el investește, creează locuri de muncă, inovează, întreprinde, sporește avuția societății…

6.„Conștiința proletară” cu care era învestit Partidul era doar o altă religie laică și eroismul stahanovistului udarnik („muncitor de șoc”) care producea 300% din standardul prestabilit era o iluzie.

Din moment ce partidul a fost cel care și-a asumat rolul conducător al clasei muncitoare și a creat prin revoluție primul stat proletar din istoria lumii, stat în care interesele proletariatului au fost turnate în forme politice putem spune despre acel partid că poseda o altfel de conștiință decât proletară? Prin comparație putem spune noi oare despre partidele burgheze de azi care își desfășoară activitățile lor meschine și mizerabile urmând interese private înguste ale unor cercuri influente din interior sau exterior că posedă o altă conștiință decât una politicianist-mic-burgheză ?

Eroismul stahanovistului nu era o iluzie, ci se subsuma efortului de înnobilare simbolică a muncii, a efortului depus de muncitorul manual ridicat pentru prima oară în istoria lumii la locul de cinste pe care îl merită. Noi toți trăim și ne bucurăm de confort datorită milioanelor anonime de muncitori manuali care fac zilnic o muncă grea și ingrată pentru care nu numai că nu sunt plătiți suficient dar sunt și degradați și umiliți.

http://www.criticatac.ro/27134/inapoi-la-banalitate/

Comuniştii înainte de comunism. Procese şi condamnări ale ilegaliştilor din România

 

Comuniștii înainte de comunism

A apărut volumul Comuniştii înainte de comunism. Procese şi condamnări ale ilegaliştilor din România
Deși cartea este în esență anticomunistă căutând să prezinte faptele și lucrurile din perspectiva regimului reacționar burghezo-moșieresc interbelic sau dacă vreți din perspectiva unei drepte conservatoare, la putere azi în țara noastră, totuși nu putem să nu remarcăm parcurgând culegerea de texte curajul, determinarea și convingerile profunde ale celor ce se opuneau activ mizeriei și nedreptății ce caracterizau societatea românească dintre cele două războaie. Deși autorul (autorii) se chinuie să-i înfățișeze pe comuniști ca anti-eroi, agenți ai stalinismului, dușmani ai democrației etc, faptele și acțiunile lor sunt prezentate scoase din contextul istoric și social, sunt luați peste picior sau denigrați totuși aceștia nu pot fi desființați, ei răzbat din paginile cărții ca figuri luminoase, ca oameni motivați de cauza nobilă a luptei pentru dreptate socială, pentru că nu-i așa, faptele sunt cele mai încăpățânate ființe. 

Am selectat mai jos un fragment care să ilustreze cele afirmate mai sus, care îl are ca personaj central pe minorul Nicolae Ceaușescu. Stau și mă gândesc ce fel de ”democrație” era aia, pe care mulți o preamăresc și o ridică în slăvi și ne-o dau de exemplu azi- marea democrație interbelică cu marele său stat de drept-, care condamnă un minor (16 ani) la doi ani și jumătate de pușcărie grea pentru un delict politic inofensiv. Apoi stau să mă gândesc ce fel de oameni sunt cei care au scris această carte care caută într-un fel să justifice sentința prin ”filozofia dreptului ce domina acea epocă” în loc să o condamne cu indignare ca fiind barbară,  antiumană și reflectând o ordine socială ce merita cu prisosință să dispară.

Problema producției de mărfuri în socialism

Unii tovarăși afirmă că partidul a procedat greșit menținând producția de mărfuri după ce a luat puterea și a socializat mijloacele de producție în țara noastră.Ei socotesc că partidul ar fi trebuit chiar atunci să înlăture producția de mărfuri. Ei se referă aici la Engels care spune:

”Prin luarea în stăpânire a mijloacelor de producție de către societate, producția de mărfuri este înlăturată și, prin aceasta, este înlăturată și dominația produsului asupra producătorilor” (vezi Anti-Duhring)

Acești tovarăși greșesc profund.
Să analizăm formula lui Engels. Formula lui Engels nu poate fi socotită pe deplin clară și precisă, deoarece ea nu arată dacă este vorba de luarea în stăpânirea societății a tuturor mijloacelor de producție sau numai a unei părți din mijloacele de producție, adică toate mijloacele de producție au fost trecute în proprietatea întregului popor sau numai o parte din mijloacele de producție. Prin urmare, această formulă a lui Engels poate fi înțeleasă și într-un fel și în altul.

Într-un lat pasaj din Anti-Durhing Engels vorbește despre luarea în stăpânire a ”tuturor mijloacelor de producție”, despre luarea în stăpânire a ”totalității mijloacelor de producție”. Prin urmare, în formula sa, Engels are în vedere socializarea nu a unei părți din mijloacele de producție, adică trecerea în proprietatea întregului popor a mijloacelor de producție nu numai din industrie, ci și din agricultură.

De aici rezultă că Engels are în vedere țări în care capitalismul și concentrarea producției sunt destul de dezvoltate nu numai în industrie, dar și în agricultură, pentru a putea expropria toate mijloacele de producție ale țării și a le trece în proprietatea întregului popor. Prin urmare, Engels socotește că în asemenea țări ar trebui, odată cu socializarea tuturor mijloacelor de producție, să se înlăture producția de mărfuri. Și aceasta este desigur just.

O astfel de țară la sfârșitul veacului trecut, în momentul apariției lucrării Anti-Durhing, a fost una singură, Anglia, unde dezvoltarea capitalismului și concentrarea producției atât în industrie, cât și în agricultură atinseseră un asemenea grad încât era posibil ca în cazul luării puterii de către proletariat să se treacă toate mijloacele de producție ale țării în proprietatea întregului popor și să se înlăture din uz producția de mărfuri.

Eu fac abstracție în cazul de față de chestiunea importanței pe care o are pentru Anglia comerțul exterior, cu enorma lui greutate specifică în economia națională a Angliei. Cred că numai după ce se va fi studiat chestiunea s-ar putea soluționa definitiv chestiunea soartei producției de mărfuri în Anglia după luarea puterii de către proletariat și după naționalizarea tuturor mijloacelor de producție.

De altfel, nu numai la sfârșitul veacului trecut, dar nici în prezent n-a atins vreo țară încă acel grad de dezvoltare al capitalismului și de concentrare a producției în agricultură pe care îl observăm în Anglia. În ce privește celelalte țări, în acestea, cu toată dezvoltarea capitalismului la sate, mai există încă în sate o clasă destul de numeroasă de proprietari-producători mici și mijlocii, a căror soartă ar trebui să fie hotărâtă în cazul luării puterii de către proletariat.

Se  pune însă întrebarea: ce trebuie să facă proletariatul și partidul său, dacă într-o țară sau alta, inclusiv în țara noastră, există condiții favorabile pentru luarea puterii de către proletariat și răsturnarea capitalismului, dacă în aceste țări capitalismul în industrie a concentrat într-atâta mijloacele de producție încât ele pot fi expropriate și trecute  în proprietatea societății, pe când agricultura, cu toată creșterea capitalismului, este încă atât de fărâmițată între numeroșii proprietari-producători mici și mijlocii încât nu e posibil să se pună problema expropierii acestor producători?

La această chestiune formula lui Engels nu dă răspuns.De altfel, ea nici nu trebuie să răspundă la această chestiune deoarece această formulă a apărut pe baza unei alte chestiuni, și anume: care trebuie să fie soarta producției de mărfuri după ce vor fi socializate toate mijloacele de producție.

Așa dar, ce-i de făcut dacă nu toate mijloacele de producție au un caracter social, ci numai o parte din mijloacele de producție, dar condiții favorabile pentru luarea puterii de către proletariat există-trebuie oare proletariatul să ia puterea și el trebuie să desființeze imediat după aceasta producția de mărfuri?

Nu poate fi, desigur, considerată drept răspuns părerea unor pseudo-marxiști care socotesc că în asemenea condiții ar trebui să se renunțe la luarea puterii și să se aștepte până când capitalismul va reuși să ruineze milioanele de producători mici și mijlocii, transformându-i în muncitori agricoli, și să concentreze mijloacele de producție în agricultură, că numai după aceea s-ar putea pune problema luării puterii de către proletariat și a socializării tuturor mijloacelor de producție. Se înțelege că marxiștii nu pot accepta o asemenea ”soluție”, dacă ei nu vor să se facă cu totul de rușine.

De-asemenea, nu  poate fi socotită drept răspuns nici părerea altor pseudo-marxiști, care cred că ar trebui poate să se ia puterea și să se treacă la expropierea producătorilor mici și mijlocii de la sate și la socializarea mijloacelor lor de producție. Nici această cale absurdă și criminală n-o pot accepta marxiștii, căci o asemenea cale ar submina orice posibiltate de victorie a revoluției proletare, ar arunca pentru mult timp țărănimea în lagărul dușmanilor proletariatului.

Răspunsul la această întrebare l-a dat Lenin în lucrările sale despre ”impozitul în natură” și în celebrul său ”plan cooperatist”.

Răspunsul lui Lenin se rezumă pe scurt la următoarele:

1. să nu scăpăm condițiile favorabile pentru luarea puterii; proletariatul să ia puterea, fără să aștepte momentul când capitalismul va fi reușit să ruineze populația de multe milioane de producători individuali mici și mijlocii;
2. să expropriem mijloacele de producție în industrie și să le trecem în proprietatea întregului popor
3. în ce privește pe producătorii individuali mici și mijlocii, să-i unim treptat în cooperative de producție, adică în mari întreprinderi agricole, colhozuri;
4. să dezvoltăm prin toate mijloacele industria și să dăm cooperativelor baza tehnică modernă a marii producții fără a le expropria, ci, dimpotrivă înzestrându-le din belșug cu tractoare și ale mașini de prima calitate;
5. pentru o strânsă legătură economică între oraș și sat, între industrie și agricultură, să fie menținută câtva timp producția de mărfuri (schimbul prin cumpărare-vânzare) ca singura formă de legături economice cu orașul acceptabilă pentru țărani și să se dezvolte la maximum comerțul sovietic- comerțul de stat și cooperatist-colhoznic, eliminându-se din circulația de mărfuri pe toți capitaliștii de orice fel.

Istoria construcție noastre socialiste arată că această cale de dezvoltare, trasată de Lenin, s-a dovedit a fi în totul justă.

Este în afară de orice îndoială că pentru toate țările capitaliste care au o clasă de producători mici și mijlocii mai mult sau mai puțin numeroasă, această cale de dezvoltare este singura posibilă și indicată pentru victoria socialismului.

Unii spun că producția de mărfuri trebuie totuși, în orice condiții, să ducă și va duce neapărat la capitalism. Aceasta nu este adevărat. Nu întotdeauna și nu în orice condiții. Nu poate fi identificată producția de mărfuri cu producția capitalistă. Sunt două lucruri diferite. Producția capitalistă este o formă superioară a producție de mărfuri. Producția de mărfuri duce la capitalism numai dacă există proprietate particulară asupra mijloacelor de producție, dacă forța de muncă apare pe piață ca o marfă, care poate fi cumpărată de capitalist și exploatată în procesul de producție, dacă prin urmare, există în țară sistemul de exploatare de către capitaliști a muncitorilor salariați. Producția capitalistă începe acolo unde mijloacele de producție sunt concentrate în mâini particulare, iar muncitorii, lipsiți de mijloace de producție, sunt nevoiți să-și vândă forța de muncă ca pe o marfă. Fără aceasta nu există producție capitalistă.

Ei, dar dacă nu există aceste condiții care transformă producția de mărfuri în producție capitalistă, dacă mijloacele de producție nu mai sunt proprietate particulară ci proprietate socialistă, dacă nu există sistemul muncii salariate și forța de muncă nu mai este marfă, dacă sistemul exploatării este lichidat-cum rămâne atunci: putem socoti că producția de mărfuri va duce totuși la capitalism? Nu, nu putem socoti astfel. Or, societatea noastră este tocmai o societate în care proprietatea particulară asupra mijloacelor de producție, sistemul muncii salariate, sistemul exploatării nu mai există.

Producția de mărfuri nu poate fi socotită ca un lucru de sine stătător, independent de condițiile economice înconjurătoare. Producția de mărfuri este mai veche decât producția capitalistă. Ea a existat sub orânduirea sclavagistă și a deservit-o și totuși nu a dus la capitalism. Ea a existat sub feudalism și l-a deservit, totuși, deși a pregătit unele condiții pentru producția capitalistă, nu a dus la capitalism. Se pune întrebarea: de ce n-ar putea producția de mărfuri să deservească pentru o anumită perioadă și societatea noastră socialistă, fără a duce la capitalism, dacă ținem seama de faptul că producția de mărfuri nu are la noi o răspândire nelimitată și atotcuprinzătoare ca în capitalism, că la noi producția de mărfuri este restrânsă la un cadru strict, datorită unor condiții economice atât de hotărâtoare ca proprietatea socială asupra mijloacelor de producție, lichidarea sistemului muncii salariate, lichidarea sistemului exploatării?

Unii spun că după ce a fost instaurată la noi în țară dominația proprietății sociale asupra mijloacelor de producție, iar sistemul muncii salariate și exploatării a fost lichidat, existența producției de mărfuri și-a pierdut sensul, că deci, din această cauză, ar trebui înlăturată producția de mărfuri.

Aceasta de-asemenea nu este adevărat. În prezent există la noi două forme fundamentale de producție socialistă: de stat- a întregului popor- și colhoznică, aceasta din urmă neputând fi numită a întregului popor. În întreprinderile de stat, mijloacele de producție și produsele producției sunt proprietatea întregului popor. În întreprinderile colhoznice însă, deși mijloacele de producție (pământul, mașinile) aparțin statului, produsele producției sunt totuși proprietatea fiecărui colhoz în parte, deoarece munca în colhozuri ca și semințele sunt ale lor proprii, iar de pământ, care a fost predat colhozurilor în folosință veșnică, colhozurile dispun de fapt ca de o proprietate a lor, deși nu pot să-l vândă, să-l cumpere, să-l dea în arendă, sau să-l ipotecheze.

Această împrejurare face ca statul să poată dispune doar de producția întreprinderilor de stat, în timp ce de producția colhoznică dispun numai colhozurile, ca de o proprietate a lor. Dar colhozurile nu vor să înstrăineze produsele lor altfel decât sub formă de mărfuri, în schimbul cărora ele vor să primească mărfurile de care au nevoie. Alte legături economice cu orașul decât prin marfă, decât schimbul de vânzare-cumpărare, colhozurile nu acceptă în prezent. De aceea, producția de mărfuri și circulația de mărfuri sunt la noi, în prezent, tot atât de necesare cu erau, să zicem, cu 30 de ani în urmă, atunci când Lenin proclamase necesitatea dezvoltării maxime a circulației mărfurilor.

Bine înțeles că atunci când în locul celor două sectoare de producție fundamentale, sectorul de sat și cel colhoznic, va apare un singur sector de producție atotcuprinzător, având dreptul de a dispune de întreaga producție de consum a țării, circulația mărfurilor cu ”economia ei bănească” va dispărea ca un element inutil al economiei naționale. Dar atâta vreme cât aceasta nu există, cât rămân două sectoare de producție fundamentale, producția de mărfuri și circulația de mărfuri trebuie să se mențină, ca un element necesar și deosebit de folositor în sistemul economiei noastre naționale. În ce fel va avea loc crearea unui sector unit: pe calea simplei absorbiri a sectorului colhoznic de către sectorul de stat, ceea-ce este puțin probabil (căci acest fapt ar putea fi considerat ca o expropiere a colhozurilor), sau pe calea organizării unui organ economic unic al întregului popor (cu o reprezentanță din partea industriei de stat și a colhozurilor), având mai întâi dreptul de a ține evidența întregii producții de consum a țării, iar cu timpul și de a repartiza produsele, sub forma, să zicem, a schimbului de produse- aceasta este o chestiune aparte, care necesită o discuție separată.

Prin urmare, producția noastră de mărfuri nu este o producție de mărfuri obișnuită, ci o producție de mărfuri de un fel deosebit, o producție de mărfuri fără capitaliști, care are de-a-face mai ales cu mărfurile producătorilor socialiști uniți( statul, colhozurile,cooperația), a cărei sferă de acțiune este limitată la obiectele de consum individual, o producție de mărfuri care evident nu se poate dezvolta în nici un caz în producție capitalistă și care împreună cu ”economia ei bănească”, este sortită să deservească cauza dezvoltării și întăririi producției socialiste.

De aceea, nu au deloc dreptate acei tovarăși care declară că, întrucât societatea socialistă nu lichidează formele de marfă ale producției, ar trebui, chipurile reabilitate la noi toate categoriile economice proprii capitalismului: forța de muncă ca marfă, plusvaloarea, capitalul, profitul la capital, rata mijlocie a profitului etc. Acești tovarăși confundă producția de mărfuri cu producția capitalistă și socotesc că odată ce există producție de mărfuri trebuie să existe și producție capitalistă. Ei nu înțeleg că producția noastră de mărfuri se deosebește radical de producția de mărfuri în capitalism.

Mai mult decât atât, eu cred că este necesar să renunțăm și la alte câteva noțiuni luate din ”Capitalul” lui Marx, în care Marx s-a ocupat de analiza capitalismului, noțiuni lipite artificial la relațiile noastre socialiste. Am în vedere, între altele, noțiuni ca munca ”necesară” și ”supra”-munca , produsul ”necesar” și timpul ”suplimentar”. Marx a analizat capitalismul pentru a lămuri originea exploatării clasei muncitoare, plusvaloarea, și pentru a da clasei muncitoare, lipsită de mijloacele de producție, o armă spirituală în vederea răsturnării capitalismului. Se înțelege că pentru aceasta Marx folosește noțiuni(categorii) care corespund pe deplin relațiilor capitaliste. Dar este mai mult decât straniu să fie folosite aceste noțiuni astăzi, când clasa muncitoare nu numai că nu este lipsită de puterea de stat și de mijloace de producție, ci, dimpotrivă, are în mâinile sale puterea și stăpânește mijloacele de producție. Astăzi, în orânduirea noastră sună destul de absurd cuvintele despre forța de muncă ca marfă și despre ”angajarea” muncitorilor. Ca și cum clasa muncitoare, care stăpânește mijloacele de producție, se angajează singură și își vinde sieși forța ei de muncă. Tot atât de straniu este să vorbim azi despre munca ”necesară” și ”supra”-muncă: ca și cum, în condițiile noastre munca muncitorilor dată societății pentru lărgirea producției, pentru dezvoltarea învățământului, a ocrotirii sănătății, pentru organizarea apărării țării etc. nu ar fui tot atât de necesară clasei muncitoare, aflată astăzi la putere, ca și munca cheltuită pentru acoperirea nevoilor personale ale muncitorului și ale familiei lui.

Trebuie notat că Marx, în lucrarea sa ”Critica programului de la Gotha”, în care nu mai cercetează capitalismul, ci, între altele, prima fază a societății comuniste, socotește munca dată societății pentru lărgirea producției, învățământ, ocrotirea sănătății, cheltuieli administrative, formarea de rezerve etc. tot atât de necesară ca și munca cheltuită pentru acoperirea nevoilor de consum ale clasei muncitoare.

I.V.Stalin, Probleme economice ale socialismului în Uniunea Sovietică, 1952

Comparabilitatea politică, unitatea de măsură a democrației

”esența oricărei mișcări politice progresiste/de stânga e democrația, cea reală, rațională și verificabilă: adică participanții într’o democrație sunt comparabili ca putere politică (votu’ nu asigură asta, un hiperbogat poate plăti campanii de “convingere” în masă).”  Humanist

Problema care se pune este următoarea. Poate fi măsurată democrația? Și dacă poate fi măsurată, care ar fi unitatea sa de măsură? Avansăm în această notă idea că comparabilitatea politică ar putea fi unitatea de măsură a democrației. Comparabilitatea în general se bazează pe asemănare, pe apartenența obiectelor de comparat la o aceiași clasă.

Pentru ca doi indivizi să poată fi comparabili politic, trebuie să fie mai întâi comparabili economic, asta însemnând ca veniturile lor să provină dintr-o aceiași sursă și să fie aproximativ încadrabile în același ordin de mărime. Comparabilitatea politică se bazează pe comparabilitatea economică. Marii capitaliști sunt comparabili politic între ei, muncitorii sunt, la fel, comparabili politic între ei, dar nu este comparabil politic niciodată un muncitor cu un mare capitalist etc.

În societatea actuală asimetria de putere politică este direct proporțională cu asimetria averilor și veniturilor astfel încât viața politică este controlată de un pumn de capitaliști super-bogați care o dată la patru cinci ani regizează și pun în scenă farsa democrației burgheze cu partide, vot universal, parlament etc.

Votul populației, de care teoria democrației burgheze face atâta caz, devine în condițiile dezinformării și manipulării practicate pe scară largă de către mass-media controlată de plutocrație instrumentul prin care aceasta se legitimează în mod fals ca putere izvorâtă din voința populară.

Nimic din ce se petrece în farsa democrației burgheze regizată de plutocrație nu are de-a face cu democrația reală, de la selectarea actorilor politici, la legea electorală și terminând cu campania publicitară care se face candidaților, ci cu ramura industriei electorale care produce și vinde democrație (dimocrăsi) publicului larg ca pe orice alt bun de consum.

Ramura industriei electorale alături de industria media formează instrumentul prin care plutocrația își produce și își reproduce puterea politică și o pune la adăpost de oricine i-ar contesta spiritul ”democratic”.

Dar în timp ce plutocrația, în sfera politică, joacă farsa democrației burgheze în sfera economică, în întreprinderile capitaliste de la cele mai simple la corporațiile multinaționale se practică cea mai fățișă și fără scrupule dictatură.

Farsa democrației burgheze se sfârșește la poarta întreprinderii capitaliste. De la micul patron de șaormărie la cel mai mare bancher avem de-a-face în sfera economiei capitaliste cu un șir nesfârșit de satrapi și tirani care taie și spânzură pe moșia lor fără a da socoteală nimănui .Muncitorii aflați sub comanda acestora sunt nevoiți să trăiască sub o formidabilă presiune și sub umilința apăsătoare a vulnerabilității și a imposibilității de a-și exprima opiniile sau criticile la adresa patronilor și șefilor.

Analizând în termeni de comparabilitate politică și economică, societatea socialistă era mult mai democratică decât actuala societate burgheză. Deși poate părea paradoxal sau șocant în societatea socialistă orice cetățean era comparabil din punct de vedere al puterii politice cu Ceaușescu pentru că orice cetățean era comparabil economic cu Ceaușescu în condițiile în care singura sursă legitimă de venituri o constituia exclusiv munca. Nu proprietatea, nu capitalul, nu renta, ci numai și numai munca.

Tocmai din acest motiv, orice opoziție la Ceaușescu reprezenta o amenințare serioasă pentru Ceaușescu și trebuia tratată de acesta în consecință. Tocmai datorită faptului că puterea lui Ceaușescu nu se baza pe avere, nu era de natură plutocratică, ci se legitima pe un anumit tip de discurs, orice discurs contrar rostit în sfera politică devenea automat semnificativ și intra într-un duel de putere cu discursul oficial. Deci, trebuia luat în seamă, necesita o luare de poziție, nu putea fi pur și simplu ignorat cum se procedează în societatea burgheză.

Reacția uneori brutală sau disproporționată a lui Ceaușescu sau ale organelor însărcinate cu apărarea orânduirii sociale cum ar fi Securitatea împotriva unor opozanți aparent neînsemnați sau marginali nu fac decât să dovedească că acei opozanți erau comparabili politic cu oficialii puterii și prin această comparabilitate nu puteau fi ignorați, ci trebuia să li se ofere în mod necesar un răspuns fie el și unul de forță.

Trebuie să subliniem aici că raționamentul de mai sus nu explică sau justifică dictatura prin comparabilitatea politică sau economică. Dictaturile fasciste nu-și aveau rădăcinile în nici un fel de comparabilitate politică sau economică câtă vreme se bazau exclusiv pe dominația celor mai reacționare cercuri ale marelui capital asupra muncii și precum se știe au fost create și sprijinite de aceste cercuri ca mijloc de apărarea extrem împotriva amenințării comuniste. Nu putem spune nici că comparabilitatea politică și economică duce în vreun mod necesar la dictatură. Din contră, comparabilitatea economică este singurul element capabil să dizolve orice dictatură.

Chiar și prăbușirea regimurilor socialiste în Europa de Est și în fosta Uniune Sovietică, care s-a desfășurat pașnic, demonstrează natura democratică imanentă a acestora. Imaginați-vă la aceiași scară ce ar însemna prăbușirea capitalismului în Vestul Europei. Imaginați-vă plutocrația amenințată să-și piardă pozițiile și privilegiile predând pașnic puterea maselor populare!?!

În sfera economică a socialismului găsim germenii unei democrații participative autentice având ca fundament  organizația de bază  de Partid (celula de Partid) dublată de organizația de sindicat din cadrul întreprinderii socialiste. În plenul adunărilor periodice ale acestor organizații, care existau fără excepție în formula oricărei întreprinderi socialiste, orice angajat fie el cât de neînsemnat putea să se ridice și să-și exprime un punct de vedere critic la adresa conducerii întreprinderii. Muncitorii puteau să se plângă de condițiile de lucru sau să vină cu propuneri inovative sau de orice alt fel legate de îmbunătățirea activității, iar conducerea unității era obligată prin mecanismul subordonării sale față de Partid să țină seama de aceste propuneri. Practica a arătat că aceste discuții stârneau cele mai variate reacții ale celor vizați din conducere dar niciodată nu erau ignorate.

Muncitorii nu puteau fi concediați pentru opiniile exprimate. Oare ce s-ar întâmpla într-o întreprindere capitalistă cu un muncitor care și-ar critica patronul?

Deoarece întreprinderile socialiste nu erau proprietatea privată a nimănui, ci constituiau proprietatea publică a întregii societăți toți oamenii angrenați în activitățile economice din aceste întreprinderi de la femeia de serviciu la director se aflau în stare de comparabilitate politică și economică și prin acest lucru se aflau în raporturi democratice.

Totalitatea acestor raporturi democratice formau democrația socialistă, care deși nu a apucat să se dezvolte la maximul ei potențial era totuși, în faza în care se afla, cu mult superioară ”democrației” burgheze.

În concluzie putem spune că dacă nu ar fi intervenit ruptura istorică din 1989, societățile socialiste și-ar fi dezvoltat în continuare natura lor democratică imanentă până la punctul maxim în care politicul s-ar fi dizolvat într-o administrare rațională și științifică a societății.

1989-2014 – un sfert de veac de corupţie şi jaf

Clasa politică este terminatorul României moderne 

Am trăit ca într-un vis un sfert de secol de speranţe neîmplinite. Când s-au dus anii?! Suntem mai săraci şi un pic mai bătrâni. Statul este bolnav, iar economia – câtă a mai rămas – este din nou în recesiune; firmele dau faliment cu miile, investiţiile scad vertiginos, capitalismul autohton are o „reţetă secretă“, originală, dar pierzătoare, la fel ca demo­cra­ţia. România nu este, cum ne-am fi aşteptat, „tigrul economic“ al Europei Centrale şi de Est. Cine ne-a pus beţe în roate? Nu căutaţi răspunsuri pe Google. Cauza e aici, la noi, în perfidia cu care ne-au dirijat po­li­ti­cienii români. Niciodată în istorie clasa politică ro­mânească n-a fost mai ruptă de popor şi mai puţin iu­bitoare de ţară. Un fost ministru secretar de stat, ne­im­plicat politic, actualmente director la Institutul de Eco­nomie al Academiei Române, Constantin Ciutacu, are curajul să pună degetul pe multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani.

 *  *  *

– Mulţi au uitat iar alţii n-au ştiut niciodată: cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu ţările dezvoltate, în 1989?

– În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau patente germane; avioanele ROMBAC erau cumpărate de la englezi; locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania; Centrala nucleară de la Cernavodă pro­ve­nea din Canada. Putem spune, şi nu suntem nostal­gici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu eco­no­miile mari ale lumii. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar do­uă ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.

– În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un „morman de fiare vechi“. Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru?

– A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989, care ne urmăreşte până azi. Referin­du-se la industrie, că e „de dat la fier vechi“, fostul prim-ministru dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani. Ale cui in­terese le-a servit această etichetă? Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii: România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi – doar 3 milioane; producea 400.000 tone de aluminiu în anul 2000, o prelungire surprinzătoare a succesului din timpul dictaturii; azi pro­duce pe jumătate. Eram recunoscuţi ca buni cons­tructori de motoare electrice şi produceam, în 1980, 19 milioane de kilowaţi, faţă de 700.000 kilowaţi în prezent; ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare ( în 1980); nici unul azi. Ieşeau 71.000 de tractoare; nici unul azi (am construit fabrici de trac­toa­re în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în România au murit). Fabricam 600 de va­goa­­ne de pasageri pe an (în 1984); azi – nici unul. Cât des­pre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bu­căţi pe an; azi – abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute la fier vechi în ulti­mii ani). În fine, produceam 144 de nave de tonaje di­ferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem nici una. Sticlăria e prăbuşită. Săpunul a dispărut. De altfel, po­tri­vit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost ex­por­tate 50 de milioane de tone de „fier vechi“, „de­şe­uri“ de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro! Am exportat lemn brut, în va­loare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse bru­te (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro! Prelucrarea acestora în Ro­mâ­nia ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de mun­că!

– Ameţitoare cifre! Cum stau lucrurile în dome­niul petrolului?

– Iată situaţia, la zi, în domeniul petrolului: Ro­mâ­nia producea 13 milioane de tone de petrol în 1970; azi – numai... 6 milioane! Suspect. Cineva nu rapor­tea­ză corect. Nu am nici o încredere în această cifră atât timp cât nu ştiu dacă toate sondele au contor. Au contor, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6, cu cât păgubeşti statul? Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări. De aici, de­du­ceţi consecinţele: înainte de 1989 produceam 8,5 milioane de tone de motorină, azi producem doar 2 milioane; produceam 10 milioane de tone de păcură, azi nu mai producem nimic. Produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi – nimic! Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia gazelor nu mai este a noas­tră... Cine măsoară producţia?... Cine măsoară distri­bu­ţia?...

– După 1990 s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea şi mica industrie. De ce s-a întâmplat acest fenomen?

– Au venit „sfaturi“ de la competitorii noştri euro­peni: „ ...faceţi IMM-uri, daţi afară muncitorii din marile uzine; închideţi ma­mu­ţii industriali; produceţi componente, nu pro­duse integrale; faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare“. Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei. UE a fost creată pe baza comunităţii economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel. A trebuit „lichidată“ – ca un „bonus“ pentru admiterea în UE!

– Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?

– Prima a fost restituirea „părţilor sociale“ – o privatizare pe bani adevăraţi, începută, surprinzător, de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor chiar cu banii lor! Această măsură antieconomică, din cauza căreia fa­bricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o renaţio­nali­zare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine.

A doua mare eroare a fost „privatizarea de masă“, fără proceduri şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari. Viitoarele certifi­ca­te de acţio­nar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va urma. Atunci s-a spus că se priva­ti­zează numai 30% din capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi restul de 70% în viitor, care viitor nu a mai sosit nici azi, în 2014... S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza. Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi socie­tăţile externe de consultanţă, care au dictat, şi gu­vernele au promovat controlul total, fără luptă şi fără nici un câştig, asupra întregii economii. Practic eco­nomia naţională a fost oferită pe tavă, fără nici o logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pen­tru integrarea României în UE.

– Vă rog să continuaţi descrierea peisajului eco­no­mic românesc de azi, la 25 de ani de la răs­tur­narea „dictaturii de dezvoltare“.

– A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat); a fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabri­cile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.); nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi a vop­selelor, a medicamentelor, din sectorul construc­ţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi nefe­roase, de cărbune etc.; S-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare. Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări etc. Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulve­ri­zată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante teh­nice, legume etc. A fost distrus, aproape în totali­tate, sistemul de irigaţii, construit prin îndatorarea dureroasă la Banca Mondială, pentru a cărei plată românii au contribuit zeci de ani. Au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de în­diguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (ca­na­lul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre). Întreaga economie naţională a fost pur şi simplu pulverizată şi lăsată fără nici o logică structurală!

– Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film SF?

– Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agri­cul­tura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează regle­men­tări legale în interes propriu. Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii – de fapt, microîn­tre­prin­derile. (Dintre cele aproximativ 500.000 înregis­trate, peste 200.000 nu au nici un angajat!) Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă. Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este stra­tegia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii. Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează români. Nici după 25 de ani, clasa politică – veritabil detaşament al legiunii străine, ter­minatorul României moderne – nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie. Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.

– A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Vic­toria, de un proiect minimal, coerent, de dezvol­tare?

– Fireşte că nu a existat! Zi de zi guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite. Investitorii nu ar fi trebuit să primească nici un sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i angaja la negru, din raţiuni de compe­ti­ti­vitate. „Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea!“ – acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani. De altfel, se poate spune că fiecare program de guvernare anunţat a fost un program de... neguver­nare.

– Care sunt predicţiile Dvs. pentru următorii 25 de ani din viaţa economică a României?

– Dacă şi în următoarele două decenii şi jumătate guvernul nu va putea să cumpere, din bani proprii, de 1 milion de lei piramidon, vaccinuri sau aspirină din producţia internă, fără avizul FMI sau al Comisiei Europene, România poate să dispară din peisajul statelor din Europa, rămânând un simplu indicator geografic.

Autor: prof. dr. CONSTANTIN CIUTACU

fost secretar de stat, director la Institutul de Economie al Academiei Române

Putere reală și șanse reale de progres pentru muncitori.

Sunt unii oameni de stânga în frunte cu G.M.Tamas, dealtfel o figură interesantă în peisajul filosofic contemporan, care afirmă că în vechiul socialism muncitorilor nu li s-a dat o putere reală și șanse reale de progres, fiind încarcerați într-un regim opresiv pe care G.M.Tamas și cei ce se raliază la ideile sale îl numesc capitalism de stat.”

Celor care susțin teza de mai sus îi rugăm să răspundă la următoarele întrebări:

1. ce putere reală și șanse de progres mai mari poate să dea cineva clasei muncitoare mai mult decât să anuleze averile, rangurile și privilegiile claselor suprapuse exploatatoare?

1.1 ce putere reală și șanse de progres mai mari poate să dea cineva clasei muncitoare mai mult decât să abolească proprietatea privată capitalistă?

2.ce putere reală și șanse de progres mai mari poate să dea cineva clasei muncitoare mai mult decât să garanteze dreptul la muncă și să stipuleze în constituție principiul repartiției conform cu calitatea și cantitatea muncii prestate?

2.1 ce putere reală și șanse de progres mai mari poate să dea cineva clasei muncitoare mai mult decât un regim care nu recunoaște drept legitimă nici o altă sursă de venit în afară de muncă?

3.ce putere reală și șanse de progres mai mari poate să dea cineva clasei muncitoare mai mult decât un guvern și o conducere politică și administrativă formată exclusiv din membri clasei muncitoare?

Slavoj Zizek Repetându-l pe Lenin

Traducere și prefață Mircea Vlad, Editura Tact 2013

Cartea lui Zizek fără îndoială merită citită. Datorez lectura acestei cărții recomandării lui Coman Norbert căruia îi mulțumesc pe această cale.

Parcurgând lucrarea lui Zizek  am selectat din ea două teme pe care doresc să le supun atenție cititorilor mei pentru că le consider importante probleme teoretice cu care mișcarea de stânga actuală se confruntă nemijlocit.

1.Auto-iluminare a clasei muncitoare versus iluminare venită din afară.

Afirmă Zizek că  sunt două tradiții de gândire în problema adevărului: linia socratic-gnostică ce susține că adevărul se află în noi și nu așteaptă decât să fie (re) descoperit printr-o incursiune interioară și linia ”materialistă” iudeo-creștină, care pretinde că adevărul poate apărea doar în urma unei întâlniri traumatice externe care distruge echilibrul subiectului. ”Adevărul” survine în urma unui travaliu în care trebuie să luptăm împotriva tendinței noastre ”spontane”.

Pe această a doua linie merge Lenin când vine și afirmă chiar împotriva lui Marx, care spusese undeva că emanciparea clasei muncitoare trebuie să fie opera muncitorilor înșiși, că proletariatul nu poate ajunge ”spontan”, printr-o dezvoltare ”organică”, la conștiința de clasă-i corespunzătoare că Adevărul conștiinței de clasă trebuie să-i fie adus din exterior (de către intelectualii din Partid).

”...Socialismul și lupta de clasă iau naștere una alături de cealaltă și nu una din cealaltă; ele iau naștere pe baza unor premise diferite. Conștiința socialistă este, așadar, ceva introdus din afară în lupta de clasă a proletariatului, iar nu ceva care se naște în mod spontan din ea.”

”(...) orice  ploconire în fața spontaneității mișcării muncitorești orice diminuare a rolului ”elementului conștient”, a rolului Partidului clasei muncitoare, înseamnă implicit-absolut independent dacă cel care diminuează acest rol o dorește sau nu - o creștere a influenței ideologiei burgheze asupra muncitorilor(...) problema se poate pune numai astfel: ideologie burgheză sau ideologie socialistă. În această privință nu există cale de mijloc(...) dezvoltarea spontană a mișcării muncitorești duce tocmai la subordonarea ei față de ideologia burgheză(...) pentru că mișcarea muncitorească spontană este doar cel mult sindicalism.”  Lenin, Ce-i de făcut?

Făcând apel la noțiunile aristotelice de conținut și formă putem spune odată cu Zizek că Partidul dă forma clasei muncitoare, adică aduce în clasa muncitoare din afara ei imaginea de sine și conștiința misiunii sale istorice.

Această formă, conferită clasei muncitoare de către agentul extern-Partid-, vine și precizează în continuare autorul, este strict corelată cu concentrarea asupra Realului unui antagonism: ”lupta de clasă”.

Dar lupta de clasă, atrage atenția Zizek,  nu este orizontul ultim al sensului, semnificantul ultim al tuturor fenomenelor sociale, ci matricea formală generativă a diferitelor orizonturi ideologice ale înțelegerii. În acest sens lupta de clasă reprezintă forma socialului: fiecare fenomen social este supra-determinat de ea, ceea ce înseamnă că nu putem să rămânem neutri în privința ei. 

 

Rezultă din cele de mai sus că fără Partid clasa muncitoare este un conținut gol de formă, un spectru rătăcitor. De aceea nici nu este vizibilă clasa muncitoare pe scena politică pentru că este doar materie lipsită de formă. Mai rău, în lipsa Partidului conținutul gol al clasei muncitoare tinde spontan sub acțiunea ideologiei dominante să se structureze în forme burgheze și atunci muncitorii devin pro-burghezi sau fasciști și strigă Jos Comunismul!

Concluzia este simplă, degeaba ne întrebăm toți unde este clasa muncitoare, prezența ei materială este evidentă, ne lovim de ea de la casierul de la supermarket la cei care pilotează și dirijează zborurile aeronavelor, dar această materie ce ne înconjoară pretutindeni este amorfă adică lipsită de formă, pentru că întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem nu este conform lui Lenin unde este clasa muncitoare, ci unde este Partidul clasei muncitoare? În această logică a aștepta acțiunea spontană a clasei muncitoare sau a insista asupra acesteia este contrarevoluționar.

2.Adevăr univesal și partizanat

Pariul lui Lenin este că adevărul universal și partizanatul, gestul de adoptare a unei poziții , nu doar că nu se exclud mutual, ci se condiționează reciproc: adevărul universal al unei situații politice concrete poate fi articulat doar de pe o poziție complet partizană.  

Iată cum aș ilustra eu teza lui Lenin cu un exemplu concret. Să luăm de pildă afirmația lui Marx cum că Ideologia este sistemul de idei și reprezentări ce servesc clasa dominanta, care nu are nici un fundament științific și al cărui scop este de a ascunde contradicțiile societății.

Acest adevăr universal  nu poate fi exprimat complet decât de pe poziția partizană a claselor subalterne. Exprimat de pe orice altă poziție fie neutră, fie a clasei dominante se subsumează el însuși conceptului de ideologie. De ce? Pentru că pe de o parte aici nu există neutralitate, a fi neutru în fața unei nedreptăți înseamnă a te situa de partea nedreptății, a fi neutru în lupta dintre clasa dominantă și clasele asuprite înseamnă a te situa de partea asupritorului, iar pe de altă parte exprimarea acestui adevăr de pe poziția clasei dominante nu ar fi altceva decât instrumentalizarea sa în scopurile dominației.

---

De ce e Lenin un personaj important, care este valoarea motivațională și subversivă a semnificantului Lenin?  Să-l lăsăm pe autor să vorbească:

Cum a evoluat ideologia Iluminismului în Franța secolului al XVIII-lea? La început a fost epoca saloanelor, în care filosofii încercau să-și șocheze protectorii, conți și contese generoși, chiar regi și împărătese (Holbach- Frederic al II-lea al Prusiei, Diderot- Ecaterina cea Mare) cu ideile lor lor ”radicale” despre egalitate, originea puterii, natura omului etc.- toate acestea rămânând doar un joc intelectual.

În această etapă, ideea că cineva ar putea prelua literal aceste idei pentru un proiect de transformare socio-politică radicală i-ar fi șocat cu siguranță chiar și pe ideologii însăși, care fie făceau parte din anturajul aristocraților luminați, fie erau figuri patetice solitare precum Roussseau – reacția lor ar fi fost probabil aceea a lui Ivan Karamazov, dezgustat atunci când află că fratele său vitreg bastard și slugă i-a ucis tatăl urmând meditațiile sale nihiliste.

Această trecere de la jocul intelectual spre o idee care efectiv ”cuprinde masele” este momentul adevărului – în el, intelectualul își primește înapoi propriul său mesaj în forma sa inversată/adevărată.
În Franța trecem de la reflecțiile blajine ale lui Rousseau la teroarea iacobină.

În interiorul istoriei marxismului, doar odată cu Lenin survine această trecere, momentul în care jocurile iau sfârșit.

Este sarcina noastră să repetăm această trecere și să îndeplinim saltul hotărâtor de la radicalismul ludic ”postmodern” la domeniul în care jocurile iau sfârșit.

Măreția lui Lenin este dată de faptul că nu i-a fost frică să reușească!

Nicăieri nu este mai evidentă această măreție decât în scrierile sale din 1917, care acoperă intervalul dintre sesizarea inițială a șansei revoluționare unice (elaborată prima oară în scrisori din depărtare” ) și ”Scrisoare către membrii comitetului central”, cea care a convins majoritatea bolșevică de faptul că venise timpul preluării puterii. Totul e aici de la ”Lenin strategul revoluționar ingenios” până la ”Lenin al utopiei pusă în scenă” (a abolirii imediate a aparatelor de stat). Aceste scrieri ne permit să-l întrezărim pe Lenin-în-devenire, pe Lenin aruncat într-o situație deschisă.

Mai suntem capabili noi, cei aflați în interiorul închiderii capitaliste târzii a ”sfârșitului istoriei”, să provocăm sau să experimentăm impactul cutremurător al unei asemenea deschideri istorice autentice?