Tribunalul Bucuresti respinge legalizarea PCR

Am intrat în posesia justificării respingerii de către Tribunalul Municipiului Bucureşti a cererii formulate de către Petre Ignatencu de înregistrare în registrul partidelor politice a Partidului Comunist Român. Astfel justiţia română zisă "liberă şi democratică" respinge pentru a zecea oară legalizarea Partidului Comunist.
De data aceasta în premieră este invocată voinţa poporului, care acum 23 de ani s-a pronunţat negativ cu privire la regimul comunist pe care judecătoarea Ţuiu îl etichetează cu termenul discutabil de totalitar.

Pagina 1

Pagina 2

Pagina 3

Pagina 4

Această motivare este pe rând reacţionară, sofistică, antidemocratică, falsă şi antimuncitorească. Ea dovedeşte că burghezia se teme de renaşterea mişcării comuniste şi muncitoreşti. Această sentinţă nedreaptă ca şi sistemul social pe care îl apără nu face decât să sublinieze de această dată indirect că lucrurile în România merg din rău în mai rău, că situaţia maselor se înrăutăţeşte pe zi ce trece, că mizeria şi suferinţa acestora ating cote de alarmă ce pot duce la revolte- vezi tragedia Bulgariei cu oameni disperaţi ce se auto-imolează în pieţe-Un al patrulea bulgar s-a autoincendiat din cauza crizei. Patriarhul Neofit face apel la populaţie să renunţe la aceste gesturi de disperare-, că burghezia şi-a pierdut şi calmul şi puterea de persuasiune şi că cuprinsă de panică recurge la măsuri represive.

“Se observă din analiza conţinutului şi Statutului şi Programului petentului că se tinde la restaurarea unui regim a cărui înlăturare s-a dorit de societatea românească, prin actele de sacrificiu săvârşite de membrii acesteia şi în vederea instaurării democraţiei.”

Această frază demnă de Dilema lui Pleşu şi de 22 este pe atât de revoltătoare pe cât este de ridicolă şi de calpă.
Se spune în ea că oamenii au dorit în 1989 democraţie, dar Ţuiu uită să precizeze că au primit în loc de aceasta neo-sclavia capitalului, că din cetăţeni liberi într-o ţară liberă şi independentă au ajuns proletari într-o colonie de mâna a treia a Occidentului.
Spune tot Ţuiu că în 1989 s-a dorit înlăturarea regimului social-politic existent. Fals, fals, fals ! S-a dorit înlăturarea lui Ceauşescu, nu a regimului. Cea mai bună dovadă este alegerea lui Iliescu în mai 1990 cu o majoritate zdrobitoare de 86 %, tocmai pentru că în opinia maselor Iliescu încarna garanţia continuităţii regimului social-politic. Se vorbeşte apoi de acte de sacrificiu, dar se trece sub tăcere faptul acum ştiut şi documentat de numeroase mărturii ale celor implicaţi direct în evenimente, de lucrările a numeroşi istorici că Ceauşescu a fost răsturnat printr-o lovitură de stat planificată şi sprijinită de forţe externe.
Apoi, se trece din nou sub tăcere în mod intenţionat că de la acele evenimente, pe care acum tot mai mulţi le numesc contrarevoluţia din decembrie 1989, au trecut totuşi 23 de ani, deci, o perioadă destul de lungă. Probabil Ţuiu a lipsit de la lecţia despre dialectică şi nu a auzit de maxima lui Heraclit Panta rei şi crede că lucrurile încremenesc pe vecie cum ar vrea burghezia să încremenească. Desigur, nu este aşa. Burghezia a avut posibilitatea să guverneze în tot acest timp şi a făcut-o. În urma sa se întinde şi se lăţeşte tragic un deșert economic, cultural şi social mărginit de o mare de mizerie şi suferinţă. Iată “minunatele” realizări ale regimului aşa-zis “democratic”. Marea, mare majoritate a celor care au ieşit în 1989 pe străzi animaţi de iluzia anticomunismului azi nu s-ar mai urni din case, ba din contră ar ieşi în apărarea proprietăţii şi avuţiei întregului popor, împotriva privatizărilor mincinoase, împotriva injustiţie sociale, împotriva burgheziei, pentru socialism!

Întâlnire cu ambasadorul Republicii Cuba

În centru excelenţa sa doamna Marta C Fajardo Palet

Joi 24 ianuarie a avut loc la sediul PAS din Bucureşti conferinţa ambasadorului Republicii Cuba în ţara noastră excelenţa sa doamna Marta C Fajardo Palet. Excelenţa sa a vorbit celor prezenţi despre situaţia socială şi economică din Cuba, despre importantele realizări ale socialismului cubanez în anumite sectoare de activitate precum cel medical şi turistic, despre noua legislaţie a emigrării ce a intrat în vigoare de la 14 ianuarie 2013 şi care simplifică formalităţile impuse cetăţenilor cubanezi ce doresc să  iasă sau să intre în ţară, despre necesitatea atragerii investiţiilor străine purtătoare de înaltă tehnologie precum şi despre dificultăţile şi greutăţile cu care se confruntă ţara domniei sale în urma impunerii de peste 50 de ani a unei crude şi inumane blocade economice de către SUA. În finalul conferinţei domnia sa a răspuns câtorva întrebări formulate de către public. Momentul s-a încheiat cu o scurtă cuvântare a şefului PAS, Constantin Rotaru, în care acesta şi-a exprimat adeziunea, sprijinul şi simpatia faţă de socialismul cubanez, faţă de realizările sale însemnate, faţă de lupta cubanezilor pentru a-şi conserva suveranitatea şi ordinea socială în faţa agresivităţii imperialismului american, dar şi mâhnirea şi părerea de rău că din păcate după contrarevoluţia din decembrie 1989 la mulţi indicatori sociali, umani şi economici România se află azi mult în urma Cubei.

Student în America

Prietenul nostru Kliment Vorosilov a publicat de curând un interviu cu un student american ce ilustrează elocvent condiţia şi perspectivele tinerilor din clasa muncitoare în Statele Unite, ţară fanion a capitalismului neo-liberal. Cu permisiunea sa reluăm şi noi acest interviu pentru a-l pune la dispoziţia cititorilor noştri

De curând i-am luat un interviu lui Max (Max Samuel Wellbrock-Talley) un tânăr comunist american, folosind sistemul de mesaje instant al Facebook-ului. Max este student în primul an la Kansas State University, majorul său este în inginerie nucleară, iar minorul în limba spaniolă.
Obiectivul interviului este de a vedea cum este să fii un tânăr student în SUA, care sunt presiunile dar și beneficiile de care ai parte. Pentru noi, românii comuniști, SUA nu este țara tuturor posibilităților, ci regatul capitalismului sălbatic.

-Max, pentru noi, comuniștii din România, este interesant să vedem cum este să fii student în SUA, țara capitalismului sălbatic. În socialism, la noi a existat un foarte bun sistem de educație, gratuit. Poți să ne spui câteva lucruri despre facultatea ta, cum ar fi numărul de ani de studiu, taxa anuală, ce este un major și un minor și care este modalitatea prin care tu îți acoperi taxa anuală de studiu?

-Kliment, în SUA sunt două tipuri de universități: publice și private. Cele publice sunt subvenționate de către stat, în timp ce cele private nu beneficiază de nicio subvenție. Ambele sunt însă foarte scumpe. Universitatea mea nu este considerată printre cele mai scumpe. Facultatea mea costă în jur de 14.000 USD pe an, în timp ce una similară din privat costă între 20.000 și 60.000 USD pe an.

Un major este ceea ce ai ales ca obiect principal de studiu, este ceea ce te plasează într-o anumită facultate din cadrul universității. Ingineria nucleară mă plasează în cadrul Facultății de Inginerie, cu un program destul de puțin flexibil, ce conține cursuri de inginerie mecanică și nucleară. Un minor deși se aseamănă cu majorul, este ceva adițional acestuia, fiind guvernat de reguli diferite. În cazul meu, trebuie să ating 120 de credite pentru major – ingineria nucleară, și 30 pentru minor – limba spaniolă, ceea ce îmi va oferi o diplomă care spune că sunt calificat în inginerie mecanică și nucleară, în limba engleză dar și în spaniolă.

Cele mai multe dintre disciplinele de major necesită patru ani de studii, separați în 8 semestre (un semestru mă costă 7.000 de USD). Majorul meu, fiind mai complex decât unul în științe politice, durează 5 ani. Doctorii și avocații au o situație mai specială, ei trebuie să-și ia licența, apoi să dea un examen de admitere, să mai facă încă trei sau patru ani la o instituție de studii specializată, apoi să dea un examen de calificare pentru statul în care vor lucra (sunt examene diferite pentru fiecare stat, unul pentru Kansas, altul pentru California etc.). Costul unui an de studiu pleacă în acest caz de la 20.000 USD în sus.

Pentru a-şi plătii studiile, unii studenţi capătă o bursă, bani ce provin în principiu din donaţii din sfera privată. Însă marea majoritate a studenţilor nu sunt aşa norocoşi. O parte dintre aceştia din urmă reuşesc să obţină credit pentru studii unde dobânda este acoperită de autorităţi pe perioada studiilor. Alţi, cum este şi cazul meu, recurg la credite private unde dobânda fluctuează în funcţie de piaţă. Eu, de exemplu, am luat cu împrumut o primă tranşă de 5.500 USD pentru primul semestru, cu o dobândă de 12,625%. Cu tot cu taxe, voi ajunge să plătesc pentru primul an cam 15.000 USD.

În SUA s-a ajuns la situaţia când şi în cazul unui venit important pe gospodărie, cea mai mare parte a acestuia să se ducă la bănci, pentru a se plăti creditele. Voi absolvi având ceva deprinderi şi o bucată de hârtie ca diplomă, dar şi cu aproape 80.000 USD datorie, la care se adaugă taxele şi dobânda.

-Max, dacă ne luăm numai după ce ne-ai spus până acum, pare că SUA este o societate a naibii de nedreaptă, a avea o datorie de 80.000 USD la sfârşitul facultăţii, după 5 ani de studii, pare ceva îngrozitor. Mă simt atunci obligat să te întreb şi alte lucruri. Care sunt şansele ca să găseşti o slujbă bună la sfârşitul facultăţii? Cam care ar fi salariul tău în acest caz şi, în funcţie de asta, cât timp crezi că ţi-ar lua ca să plăteşti toată datoria? Poţi să ne spui pe scurt cum vezi tu situaţia poverii reprezentată de plata împrumutului pentru studiile universitare pentru americanul mediu? Apropo, Kansas State University în proprietatea cui se află?

-Slujba depinde în mod firesc de ceea ce ai studiat în colegiu. Pentru un inginer cu specialitatea mea, care tocmai a ieşit de pe băncile facultăţii, şansele de a obţine o slujbă plătită între 3.500 şi 5.000 USD pe lună la început sunt destul de mari. Dacă însă ai terminat, de exemplu, Istoria, cu drept de predare pentru clasele V-VIII, este mult mai dificil să-ţi găseşti o slujbă, şansele scăzând şi mai mult dacă este vorba de o slujbă bine plătită. Cred că societatea americană , aşa cum este ea construită, este împotriva manifestării în practică a pasiunii de care este animat cineva. Costul ridicat limitează ceea ce tu poţi alege pentru studiu. Cel mai uşor şi mai ieftin este să alegi ceva de studiu şi să te ţii de acel ceva, chiar dacă tu vei urî acel ceva şi apoi cariera pe care o vei avea, urmare a studiilor respective. Dacă în următorii ani de studiu voi ajunge la concluzia că nu îmi place ceea ce fac şi mă hotărăsc să fac altceva, atunci asta mă va costa 7.000 USD pentru fiecare dintre semestrele de studii pe care deja le-am urmat.

Însă, pentru marea majoritate a absolvenţilor lucrurile se complică şi mai mult după terminarea studiilor. Cheltuielile aferente unui apartament sau unei case sunt deseori prea mari pentru un absolvent deja îndatorat. De când a avea o maşină în America a devenit la fel de important ca a avea o casă, şi deoarece nu poţi pune deoparte destui bani pentru casă şi maşină din noua slujbă, având de plătit creditul pentru studii, asta înseamnă că vei fi nevoit să recurgi la credite suplimentare, care depăşesc deseori 200.000 USD, la care se adaugă suma aferentă taxelor şi dobânzii, suma totală adăugându-se creditului iniţial, pentru studii. Şi, bineînţeles, trebuie să mai ai bani şi ca să mănânci şi să te îmbraci, pentru doctor. A avea o familie devine mai scump cu fiecare copil pe care îl aduci pe lume - singurul beneficiu fiscal când ai copii este că ai o reducere mică de taxe pentru fiecare dintre copii. Astfel, un american, un el sau o ea, ajunge până la 30 de ani să fie înglodat în datorii, datorii care nu mai pot fi plătite.

Până la urmă, lucrul acesta, cu imposibilitatea de a-ţi plăti datoriile, devine regula.
Cu nunţile şi înmormântările costând mii de USD, când cineva moare, nu este neobişnuit ca toate lucrurile să fie vândute, pentru a se plăti ceea ce decedatul mai avea de plătit. Iar dacă tot nu se acoperă datoria, aceasta de cele mai multe ori va trece către descendenţi. În loc să lase ceva copiilor după moarte, americanii au ajuns să moară lăsând numai datorii generaţiei următoare.

Situaţia menţionată este un motiv deosebit de îngrijorare pentru mine. Ştiu că voi avea o datorie imensă. Cea mai bună şansă de a o plăti ar fi ca după absolvire să mă înrolez în Armată, pentru 5 ani de serviciu militar într-un teatru de operaţiuni. Apoi trebuie să văd ce voi face cu creditul bunicii. Dacă nu va fi plătit, vom pierde casa familiei, cea care ar trebui să-mi revină mie. În acest caz, va trebui să mă împrumut şi pentru o casă. Apoi mai este chestiunea maşinii, care urmează să mă coste 10.000 USD pentru modelul care îmi place. Toate acestea cu puţine posibilităţi de a câştiga bani pentru a plăti datoriile şi cu ameninţarea deasupra capului că pot pierde totul dacă nu voi plăti cea mai mare parte a datoriei. Dacă, de exemplu, ajung în situaţia de a nu mai putea plăti datoria pentru studii, aceasta trece automat la părinţii mei.

Kansas State University aparţine statului Kansas, că tot m-ai întrebat de asta. Este o instituţie publică administrată de executivul statului Kansas.

-Max, vrei să transmiţi ceva comuniştilor din România?

-Da, bineînţeles. Doresc să transmit tovarăşilor din România calde salutări tovărăşeşti şi mult succes în lupta împotriva Imperialismului, pentru socialism şi o viaţă bună oferită clasei muncitoare!

-Mulţumesc, Max. Toate cele bune!

Procesul procesului lui Ceauşescu şi altele.

În această iarnă a avut loc un eveniment "artistic" ce merită cu prisosinţă menţionat. În centru său se află artistul şi profesorul ieşean  Dan Acostioaei. Acesta a făcut cunoscut şi popularizat prin intermediul unei expoziţii ce a avut loc între 13.10 – 11.11.2012 şi a unei publicaţii numită Vector – cercetare critică în context dosarul unui proces imaginar ce ar fi avut loc potrivit artistului între anii 1997-1999.

 "Lucrarea investighează un eveniment real, procesul cuplului Ceauşescu din 25 decembrie 1989, şi creează un eveniment fictiv, procesul celor care au înscenat procesul original, proiectat retroactiv între 1997-1999", scrie Critic Atac referindu-se la acest lucru.
Actul de justiţie, adică condamnarea asasinilor lui Ceauşescu la ani grei de detenţie, ce ar fi trebuit să aibă loc într-o lume al cărui sens moral n-ar fi fost deturnat de absurdul alienant al existenţei de zi de zi într-o ordine capitalistă din ce în ce mai cinică şi mai barbară, dar fireşte n-a avut, s-a materializat în procesul imaginar creat de artist. Astfel setea de dreptate a românilor, mai cu seamă a claselor populare major dezavantajate de noua ordine economică şi politică instaurată după 1989, a fost măcar în acest fel inedit satisfăcută întru-câtva.Îl felicităm pe această cale pe Dan Acostioaei care şi-a asumat un gest politic curajos şi important pentru care suntem siguri îşi va face mulţi duşmani şi neprieteni.
Evenimentul a fost reflectat şi pe blogul profesorului Valeriu Stănescu, prietenul şi colaboratorul nostru spre care linkul ce-i subliniază numele vă invită.
Demersul lui Dan Acostioaei precum şi remarcile şi reflexiile unor prieteni cum ar fi Romeo Anghelache cunoscut în mediile de stânga sub pseudonimul humanist cu care combate în tranşeele luptelor ideologice declanşate de grupul Critic Atac, dar nu numai, m-au determinat la următoarele reflecţii cu privire la Nicolae Ceauşescu şi la contextualizarea sa istorică.

E limpede pentru foarte multă lume că Ceauşescu a greşit din punct de vedere politic, putem spune că a greşit grav chiar, dar plata pentru erorile sale a fost mult prea mare şi prea crudă. Nu trebuie să omitem că Ceauşescu nu poartă numai o vină individuală, Ceauşescu este exponentul unei vine colective ce poate fi subsumată în primul rând laşităţii, abandonului şi descompunerii morale a Partidului Comunist Român. Lucian Radu Stanciu spunea şi nu era foarte departe de adevăr că Ceauşescu a fost expresia schizofreniei laşe a unui întreg popor care îl aplauda frenetic la manifestări şi îl înjura acasă. Ceauşescu are o vină, asta e sigur, dar o vină au şi cei care fiind alături de el, în cele mai înalte funcţii de partid şi de stat, nu au avut demnitatea să se ridice în picioare şi să-i spună în faţă: Tovarăşe Ceauşescu sunteţi pe o line greşită, ce faceţi dvs. nu este în interesul României şi al socialismului. În anii care s-au scurs de la asasinarea lui Ceauşescu până acum s-au făcut publice o seamă de cărţi de memorii şi amintiri ale liderilor politici din anturajul şi apropierea lui Ceauşescu. Dintre acestea simt nevoia să le amintesc pe cele ale lui Ştefan Andrei şi Silviu Curticeanu, s-au scris de bună seamă şi altele. M-am oprit la acestea două pentru că le am mai proaspete în memorie. Citindu-le îţi vine să verşi când vezi atâta vasalitate, laşitate, oportunism şi carierism de cea mai joasă speţă. Întrebat de ce nu s-a opus la nici un proiect al lui Ceauşescu câtă vreme a fost în Biroul Politic Executiv Ştefan Andrei răspunde stupefiant că s-a temut că Ceauşescu i-ar fi luat funcţia, l-ar fi dat afară din casa din Primăverii şi nu era sigur dacă s-ar mai fi putut întoarce la vechea sa catedră universitară. Grija cea mai mare a pupincuristului Ştefan Andrei nu a fost soarta socialismului sau a poporului din care făcea parte şi care-l înzestrase cu înalte demnităţi, ci "vila de serviciu" din Primăverii pentru care era în stare de orice slugărnicie. Silviu Curticeanu, şeful de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, recurge la o metaforă pentru a-şi explica obedienţa. Ei, demnitarii, erau ca nişte mateloţi înlănţuiţi de puntea vasului al cărui căpitan nesăbuit era Ceauşescu, pentru că Ceauşescu nu le dădea voie să demisioneze. Dar şi-a înaintat cineva vreo demisie? Nimeni! În aceste condiţii vina lui Ceauşescu se diluează, devine străvezie. Nu mai poţi fi singur cine pe cine folosea. Ceauşescu se folosea de cei din conducerea partidului pentru a-şi exercita dictatura sau aceştia se foloseau de Ceauşescu ca de un paravan în spatele căruia puteau să beneficieze de privilegii feudale?

Apoi nu trebuie să uităm, nu avem voie să o facem, inamicul intern, coloana a cincea a duşmanilor socialismului ce acţiona din interiorul partidului şi al statului. Aceşti oameni nu aveau decât un singur ţel pe care şi-l urmăreau cu o perseverenţa diabolică: restaurarea capitalismului prin compromiterea definitivă a socialismului. Ei au contribuit la stimularea orgoliului lui Nicolae Ceauşescu, şi-au adus aportul otrăvit la întărirea până la insuportabil şi grotesc al cultului personalităţii, l-au împins pe vanitosul şi ambiţiosul Ceauşescu în braţele de sirenă ale FMI, pe drumul spargerii unităţii lagărului socialist în numele unei independenţe greşit înţelese şi pe calea unor proiecte care depăşeau resursele şi capacităţile ţării. Aceştia nu sunt puţini, ci extrem de mulţi, incredibil de mulţi.

Acum la 23 de ani de la evenimentele din 1989 distanţarea istorică ne permite o judecare mult mai nuanţată şi obiectivă a fenomenului Ceauşescu, pentru că un răstimp atât de lung pune surdină patimilor sau resentimentelor. Un merit deosebit aparţine lui Andrei Ujică care, deşi nu face altceva decât să juxtapună fragmente din jurnalele de actualităţi ale vremii, cu a sa Autobiografie a lui Nicolae Ceauşescu reuşeşte să-l plaseze pe Nicolae Ceauşescu în fluxul istoriei “aşa cum a fost”. Filmul său este un bun punct de plecare într-o analiză obiectivă a regimului Ceauşescu. Recomand tuturor vizionarea acestui film.

Pentru a ne elibera de Ceauşescu acesta trebuie criticat dinspre stânga, din acest punct de vedere el a fost un revizionist sui-generis al marxismului, mai repede decât un hruşciovist în sensul pe care Enver Hoxha l-a dat acestui cuvânt în lucrarea sa Hruşcioviştii. Ceauşescu a fost un naţionalist ardent, un protocronist al românismului şi al dacismului, care a lăsat impresia înlocuirii marxismul cu o ideologie mitică a superiorității naţionale ce şi-ar fi avut originile în epoca regelui dacic Burebista, ar fi traversat istoria evului mediu materializându-se în marii voievozi medievali ai neamului şi s-ar fi continuat în epoca contemporană cu el însuşi. Desigur, această viziune asupra istoriei pe atât de naivă pe atât de ridicolă era susţinută de nume grele din peisajul academic românesc, care i-au întors spatele lui Ceauşescu imediat după căderea sa. Meditând la caracterul josnic al acestor intelectuali care l-au sprijinit pe Ceauşescu şi i-au hrănit deviaţiile ideologice în schimbul funcţiilor şi sinecurilor academice fără nici cea mai vagă urmă de demnitate profesională nu poţi să nu-i dai dreptate lui Ceauşescu care la rândul său îi dispreţuia şi îi ţinea sub papuc. Nici nu meritau altceva. Cu toate astea orice critică onestă a lui Ceauşescu are datoria să sublinieze şi marile sale realizări, căci ele au fost şi nu pot fi contestate de nimeni. Nu este scopul meu să le enumăr acum, dar nu pot să trec mai departe fără să menţionez cel puţin numărul uriaş de locuinţe construite în timpul său şi morişca funcţională a sistemului învăţământ-industrie ce a produs prin forţe proprii lucruri ce azi ne sunt complet inaccesibile cum ar fi metroul bucureştean, canalul Dunăre-Marea Neagră, sistemul naţional de hidrocentrale, nenumărate construcţii civile şi industriale, drumuri, căi ferate şi altele şi altele.

Ceauşescu trebuie apoi judecat având în minte două criterii. În raport cu cei ce i-au urmat şi în raport cu istoria şi orizontul comunismului. Dacă îl comparăm cu cei ce l-au succedat, Ion Iliescu- trădător al clasei muncitoare, al socialismului şi al ţării, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, ambii agenţi şi lachei jalnici ai imperialismului vestic, Ceauşescu ne apare ca fiind o personalitate politică şi istorică cu mult superioară, angajată sincer şi deplin în lupta pentru propăşirea României.

În raport cu istoria şi idealul comunist Ceauşescu se înscrie în curentul mai larg al hruşciovismului, care a însemnat mulţi paşi înapoi faţă de iluştrii fondatori ai sistemului comunist mondial şi chiar poarta din spate ce i-a fost deschisă capitalismului prin prostie, neglijenţă şi trădare. Privit sub prisma orizontului comunismului Ceauşescu a însemnat un regres faţă de epoca anterioară lui, cu certitudine. Dacă la moartea lui Gheorghiu Dej clasele populare au fost în mod sincer marcate de tristeţe şi compasiune pentru cel dispărut, nu se poate nega starea de eliberare şi bucurie pe care masele au resimţit-o la prăbuşirea lui Ceauşescu. Dar, atenție!, Ceauşescu este singurul care a plătit cu viaţa sa şi a familiei sale greşelile comise.

În problema dacă Ceauşescu a acţionat sau nu în favoarea clasei muncitoare ca reprezentant legitim al său rămâne să ne întrebăm dacă crearea unei industrii naţionale româneşti-în pofida acţiunilor de sabotare prin orice mijloace a pieţelor şi a accesului la materii prime ale imperialismului vestic-, este sau nu în interesul clasei muncitoare ? Fireşte, credem noi, că idealul punerii pe picioare a unei industrii naţionale este în avantajul clasei muncitoare, care are astfel unde muncii şi o sursă de venituri ce-i poate conferi un trai demn, dar acest ideal intră în conflict deschis cu interesele politice şi economice ale imperialismului vestic, care nu are nevoie de concurenţă, ci de pieţe de desfacere şi bazine ieftine de forţă de muncă. Putem vedea astăzi la ce chin, umilinţă şi suferinţă perpetuă se reduce viaţa claselor populare în lipsa unei astfel de industrii. E deci oare Ceauşescu vinovat că a încercat în pofida marilor obstacole şi oprelişti ce i s-au pus în cale din exterior şi din interior îndeplinirea “misiunii istorice” de crearea unei industrii româneşti, misiune, ce dacă este să fim drepţi, ar fi trebuit să revină burgheziei oligarhice interbelice, care nu a mişcat nici un deget în acest sens, deşi îşi arogă azi cu neruşinare merite “istorice” inexistente.

Concluzie: Ceauşescu este vinovat de politica pe care a dus-o, dar nu singurul vinovat, pentru a fi depăşit (asimilat) în mod dialectic trebuie criticat dinspre stânga cu menţionarea de fiecare dată în mod onest şi a marilor sale realizări.

Lansare de carte a editurii Tact la dezbaterea Critic Atac

Andrei State, Veronica Lazăr, Ciprian Şulea, Costi Rogozanu

Joi 22 noiembrie a aut loc în Bucureşti dezbaterea organizată  de grupul Critic Atac cu tema: Avem alegeri ? Ce zice stânga. Cu această ocazie a fost lansată sub redacţia lui Andrei State colecţia de carte intitulată Polemos a editurii Tact din Cluj, editură preocupată printre altele, şi pentru care ne exprimăm pe această cale aprecierile, şi de problemele teoretice ale stângii anticapitaliste .Cărţile cu care a debutat mai sus amintita colecţie şi pe care le recomand la rândul meu cu căldură cititorilor acestui blog sunt:


1. Noam Chomsky, Michel Foucault, Despre natura umană
2. Judith Butler, Ernesto Laclau, Slavoj Zizek, Despre contingenţă, hegemonie, universalitate
3. Seyla Benhabib, Judith Butler, Drucilla Cornell, Nancy Fraser, Despre feminismul politic
4. Alain Badiou, Alain Finkielkraut, Explicaţia
5. Alan Carling, Ellen Meiksins Wood, Despre marxismul analitic şi marxismul politic
6. Nicos Poulantzas, Ralph Miliband, Ernesto Laclau, Despre statul capitalist
7. Axel Honneth, Nancy Fraser, Despre redistribuire şi recunoaştere
8. Jurgen Habermas, John Rawls, Despre liberalismul politic

În cadrul dezbaterii conduse şi moderate de Costi Rogozanu s-a subliniat ideea că stânga autentică nu este reprezentată de nici o formaţiune politică prezentă pe scena electorală. Un moment interesant l-a constituit intervenţia lui Kliment Voroşilov care în scurta alocuţiune rostită celor prezenţi a susţinut punctul de vedere că o astfel de formaţiune există, are un candidat în Bucureşti pentru senat în persoana lui Lucian Sârbu şi că se numeşte PAS, Partidul Alianţa Socialistă. Acest partid, a spus el, este unul autentic de stânga care în 2010 a depus în justiţie o cerere pentru schimbarea denumirii sale în Partidul Comunist Român, cerere bineînţeles respinsă şi care acum a ajuns pe masa CEDO. Acest mic partid care din cauza strâmtorării financiare a membrilor săi proveniţi în special din zona muncitorească nu a reuşit să mobilizeze candidaţi în toate colegiile electorale este în pericol de desfiinţare, conform legii electorale curente, dacă nu întruneşte la actualul scrutin 50.000 de voturi. În consecinţă a cerut audienţei sprijinirea acestui partid. Intervenţia sa a fost aplaudată.

Mai consemnez aici şi cele spuse de profesorului Claude Karnoouh, care a subliniat că probleme  cu adevărat importante pentru stânga cum ar fi obedienţa României faţă de NATO şi imperialismul american, participarea României la războiul imperialist din Afganistan, instalarea scutului american antirachetă la Deveselu, achiziționarea de avioane de vânătoare F-16 în condiţiile în care se închid spitale şi şcoli  lipsesc total din discursurile candidaţilor aşa numitei stângi PSD-iste, care poate fi socotită orice numai stânga nu.

Costi Rogozanu a avansat printre altele şi ideea, care merită luată în seamă, că stânga autentică îşi poate căuta un bazin de sprijin şi în cadrul masei corporatiştilor aflaţi astăzi într.un moment de confuzie cu privire la opţiunile şi statutul lor, criza economică aducându-i mai aproape de condiţia proletară şi depărtându-i din ce în ce mai mult de cea burgheză.

Seara s-a încheiat cu ceai verde, bere, discuţii amicale de la om la om într-o atmosferă destinsă şi prietenească, toate învăluite într-o muzică de calitate cântată live de o atrăgătoare chitaristă.

Aniversare 95 de ani de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie

La sediul PAS a avut loc marţi 6 noiembrie 2012 un eveniment ce şi-a propus să marcheze 95 de ani de la declanşarea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, eveniment epocal pentru lupta de eliberarea socială a maselor asuprite, care pentru prima oară în istoria umanităţii au reuşit răsturnarea ordinii capitaliste a negustorilor şi bancherilor instaurând  în Rusia acelor timpuri o formă politică nouă şi revoluţionară: dictatura proletariatului. Meritele înfăptuirii acestei opere politice de o însemnătate şi magnitudine fără precedent care a zguduit lumea la propriu aparţin lui Lenin secondat de Stalin şi de alţi lideri bolşevici de frunte, partidului bolşevic, maselor de proletari şi ţărani. Fireşte că reacţiunea nu a stat cu mâinile în sân şi beneficiind de sprijinul extern material şi moral al imperialiştilor vremii a declanşat un război civil deosebit de crud şi sângeros, dar care a avut darul să polarizeze conştiinţele şi să ridice la luptă întreaga suflare proletară a Rusiei, care într-un superb efort de voinţă, maturitate şi curaj, înfruntând greutăţi incredibile şi piedici ce păreau insurmontabile a reuşit purtată de elanul cuceririi libertăţii să obţină o triumfătoare şi răsunătoare victorie.

Glorie eternă tuturor celor care şi-au jertfit viaţa pe altarul luptelor de eliberare socială din Rusia şi din Europa în anii revoluţiei socialiste şi a războiului civil ce i-a urmat.

Reflecţii de toamnă

Marele merit istoric al mişcării comuniste este că a arătat lumii în mod practic că sistemul capitalist poate fi răsturnat. Răsturnarea sclaviei capitaliste este cel mai măreţ lucru înfăptuit vreodată în istoria multi milenară a omenirii. Chiar dacă noi vom pieri, spunea Lenin în 1918 în mijlocul războiului civil, lupta noastră nu va fi în zadar, căci am demonstrat lumii întregi că revoluţia proletară nu este o abstracţie filosofică, ci un lucru cât se poate de real, că este, deci, nu numai posibilă, dar şi victorioasă. Cei care vor veni după noi urmând exemplul nostru vor duce în mod sigur la capăt ceea ce am început noi aici. Istoria a făcut ca Lenin să nu piară în 1918, iar Stalin produsul cel mai autentic al revoluţiei proletare ruse să salveze lumea şi civilizaţia din ghearele barbarie naziste.

Comunismul nu este invenţia cuiva, ci aşa cum spunea şi Marx, este mişcarea reală ce se opune şi caută să îndrepte în mod revoluţionar răul de esenţă al societăţii capitaliste.
După cum ştim modul de producţie capitalist bazat pe sclavia salarială nu este veşnic, aşa cum vor să ne facă să credem apologeţii săi, ci are un început în istorie şi va avea şi un sfârşit. Mai devreme sau mai târziu, în ciuda opoziţiei disperate a reacţiunii, capitalismul va ajunge acolo unde îi este locul, la coşul de gunoi al istoriei.

Europa actuală este zguduită de mişcări de protest. Grecia şi Spania se află în centrul acestor lupte, le urmează în de aproape şi Portugalia. Criza economică a capitalismului global a luminat şi a scos la iveală toate contradicţiile sistemului. Cei ce trăiesc din muncă dau tonul protestelor, nivelul conştiinţei maselor în ţările enumerate mai sus este în continuă creştere. Protestatarii vor democraţie reală acum, ei nu cer un privilegiu sau altul, ci anularea tuturor privilegiilor. Până la radicalizarea maselor nu mai este decât un pas. O nouă revoluţie proletară de gradul şi magnitudinea celei ruse este aproape.

20 de ani de la asasinarea eroului comunist Virgil Zbăganu

Mormântul eroului martir Virgil Zbăganu

Petre Ignatencu şi Radu Florin

Gheorghiţă Zbăganu -fratele eroului, aflat la mijloc

Pe data de 21 august 2012 a avut loc la cimitirul Capra din capitală, în organizarea lui Gheorghiţă Zbăganu fratele eroului martir Virgil Zbăganu- asasinat în urmă cu 20 de ani de Securitate pentru "vina" de a încerca reluarea activităţii politice comuniste sub drapelul unui Partid Comunist renăscut, o ceremonie de comemorare a acestuia la care au participat mai mulţi membri şi simpatizanţi ai mişcării comuniste.Cei prezenţi au adus flori în semn de omagiu şi respect. A fost depusă o coroană de flori din partea NPCR. S-a vorbit emoţionant despre personalitatea lui Virgil Zbăganu şi însemnătatea iniţiativei sale revoluţionare pe care eroul a plătit-o cu viaţa.
Gheorghiţă Zbăganu a împărţit celor aflaţi la faţa locului cartea de interviuri şi eseuri a lui Virgil Zbăganu, Secolul XXI va fi comunist sau nu va fi deloc.

Virgiliu Zbăganu s-a născut la Lugoj, Timiş la data de 10 iunie 1954. Din 1961 a locuit în Bucureşti, a absolvit liceul Ion Neculce din Capitală. Între 1974 şi 1979 a urmat facultatea de automatică a Institutului Politehnic din Bucureşti. A lucrat la Întreprinderea de Calculatoare Bucureşti şi la Centrul de Cercetări Poligrafice şi Tipografice. Între anii 1990-1991 a fost lider sindical (Secretarul Uniunii Sindicatelor Tipografice). La 22 iunie 1991 a anunţat public începerea acţiunii de reorganizare a PCR, în fruntea unui grup de persoane ce doreau să rămână anonime. Pentru această activitate a fost scos din munca sindicală. Din august 1991 este şomer. Se reîntoarce la Centrul de Cercetări Poligrafice şi Tipografice dar i se comunică că postul său a fost desfiinţat. La 21 august 1992- a decedat într-un misterios accident de cale ferată în comuna Dofteana, judeţul Bacău. În ciuda concluziilor oficiale ale procuraturii toate datele converg spre un asasinat politic.

„Trăim în miezul unui ev aprins/ Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă./Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi /În flăcările noastre se destramă.“, sub aceste cuvinte a trăit şi a murit Virgil Zbăganu. Fie ca memoria sa să rămână veşnic vie în rândurile acelora ce luptă pentru o lume mai bună şi mai dreaptă.

Boicotarea democraţiei în numele democraţiei

După toate probabilităţile, Traian Băsescu se va întoarce fără glorie la Cotroceni sub povara celor opt milioane de voturi împotriva sa pentru a-şi relua funcţia de înalt lacheu al imperialismului american. Nu trebuie să fim naivi şi să credem că această victoria a la Pyrrhus, sprijinită masiv din străinătate-de ce oare şi cu ce interese?-, nu va avea un preţ  greu ce va fi decontat în cele din urmă de clasa muncitoare. Marja necesară  "victoriei" a fost obţinută pe seama absenteismului disciplinat şi dirijat al cetăţenilor români de etnie maghiară coordonaţi de la Budapesta de către premierul Viktor Orban. Ar fi necesar ca anumite structuri ale statului să investigheze ce a promis Băsescu că îi va oferi lui Orban la schimb pentru serviciile prestate. Până unde oare va permite acum T. Băsescu să se meargă cu pretenţiile de autonomie revendicate de maghiari?

Aşa cum au remarcat şi alţi comentatori insolenţa lui Băsescu nu are limite. Făcând uz de un tupeu nelimitat, fără nici o remuşcare a trecut la atac şi a început să ameninţe pe cei care au "creat lovitura de stat eşuată." Dar de când se dau oare loviturile de stat prin plebiscit ? Băsescu se face că uită că "victoria" sa nu constă într-un număr superior de voturi exprimate în favoarea rămânerii sale la Cotroceni, ci într-un artificiu electoral acceptat la presiunile făcute din exterior de către Bruxelles, şi care a făcut din cei absenţi la vot -votul unui absent are întotdeauna un statut incert- automat votanţi în favoarea lui Băsescu. Prin modul de desfăşurare a consultării populare nu ştim câţi români s-ar fi exprimat pentru Băsescu, dar ştim cu certitudine matematică că împotrivă s-au exprimat aproape opt milioane. În 2009 Băsescu a fost ales preşedinte cu 5.277.068 de voturi în turul doi. Pentru oricine, este deci evidentă lipsa crasă de legitimitate, numai pentru Băsescu nu. Ar fi de dorit ca această lipsă de legitimitate să se reflecte şi în hotărârea Curţii Constituţionale, care dacă ar fi de bună credinţă ar trebui să ia act de voinţa populară şi să valideze referendumul. Aici ar mai fi de subliniat fariseismul şi făţărnicia lui Băsescu, care deşi şi-a îndemnat cu "flacăra democraţiei" în mână susţinătorii să boicoteze consultarea populară, el a fost totuşi prezent la vot pentru a nu i se imputa un comportament antidemocratic şi lipsit de civism. Asta este culmea cinismului să boicotezi un referendum democratic în numele democraţiei.


Nu cred în teoria vehiculată de unii că USL-ul ar fi exponentul capitalismului naţional aflat în luptă cu marele capital financiar internaţional reprezentat de Traian Băsescu. Afirmaţia este valabilă doar pe jumătate în sensul că, da, Traian Băsescu reprezintă şi apără din înalta sa funcţie interesele FMI şi ale altor instituţii de credit internaţionale ce spoliază România, dar USL nu reprezintă interesele capitalului românesc din simplul motiv că acesta nu mai există. Cred că declaraţiile naţionaliste ale lui Crin Antonescu sau ale altora din jurul său nu sunt decât praf în ochi şi manevre populiste de atragere a electoratului. Este foarte posibil ca USL să fie creaţia aceloraşi forţe politice şi centre de putere care l-au impus şi pe Traian Băsescu. Americanii folosesc deseori acest procedeu "democratic" de a finanţa material şi moral opoziţia unui regim sau lider proamerican aflat la putere într-un stat aflat sub dominaţia imperialismului american pentru a împiedica astfel formarea unei opoziţii autentice anti-sistem şi antiimperialiste. În acest mod, ce se numeşte la Washington "consolidarea democraţiei", este preîntâmpinat pericolul unei revolte populare necontrolate cu consecinţe greu calculabile sau imprevizibile, care ar putea scoate ţara de pe orbita imperialismului american, vezi cazul Egiptului lui Mubarak. Rămân deci sceptic şi rezervat în privinţa dorinţei şi capacităţii USL de a mai salva ceva din epava numită România.

Vrem ţara înapoi !

Joi 5 iulie 2012, a avut loc un scabros eveniment public organizat de fosta oligarhie pdl-istă aflată până de curând la putere şi desfăşurat sub lozinca cinică şi în acelaşi timp autoironică "Vrem ţara înapoi".
Cinismul constă în primul rând în lipsa de subtilitate, în afişarea francă a cererii, lipseşte orice urmă de învăluire verbală, orice umbră de rafinament politic. Probabil au considerat că nu mai e cazul, ori sătui de propriile lor minciuni şi gargariseli politicianiste, atât de aride şi atât de impregnate de rugina rutinei, au considerat că trebuie să spună măcar o dată în viaţă adevărul. Autoironică, pentru că se iau peste picior singuri. Vrem ţara înapoi, nu înseamnă decât strigătul amplificat de sutele de waţi ale boxelor, vrem privilegiile înapoi, vrem sinecurile înapoi, vrem granturile înapoi !


Pe scenă au urcat preşedintele PDL, Vasile Blaga, Monica Macovei, Traian Ungureanu şi, la final, fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu.
"Dreapta trebuie să învingă! Suntem milioane în toată ţara! Vom câştiga în toamnă, iar în 2014 le vom arăta tuturora că această ţară va avea viitorul de care are nevoie!", a spus MRU. Această frază, mai mult decât ridicolă în conjunctura actuală, a fost rostită probabil cu speranţa că masele populare îi vor urma pe aceşti fanarioţi moderni, putrezi de bogaţi în încercarea lor disperată de a-şi recăpăta poziţiile. Dar, mai mult ca sigur, nu numai că masele le vor întoarce spatele, dar este foarte probabil să asistăm la explozii de mânie şi violenţă care cu greu ar mai putea fi ţinute în frâu. Atunci purtătorii de papion, papionarzii noştri în frunte cu "boierii minţii", Patapievici, Liiceanu, Pleşu, Dinescu,Cărtărescu etc., s-ar putea să se confrunte cu probleme dificile, forţaţi fiind să coboare din spaţiile lor eterate în care munca nu este decât o noţiune abstractă, o invenţie comunistă,  pentru că banii cu care sunt stipendiaţi nu au nici o legătură cu ea, şi să dea nas în nas cu nişte contribuabili furioşi care le-ar putea cere socoteală.