79 de ani de la represiunea sângeroasă a acţiunilor greviste din 1933

Radu Florian, Gheorghiţă Zbăganu, Florian Liviu

Azi 17 februarie 2012, împreună cu tovarăşii Gheorghiţă Zbăganu, Radu Florian şi alţii am comemorat păstrând un moment de reculegere şi depunând câteva buchete de flori la monumentul eroilor ceferişti din parcul Gării de Nord represiunea sângeroasă declanşată de regimul burghezo-moşieresc în zorii zilei de 16 februarie 1933  împotriva muncitorilor grevişti de la ateliere Griviţa.

Ceea ce s-a petrecut atunci a fost de un tragism cutremurător şi trebuie repetat mereu şi mereu pentru ca noile generaţii  să nu uite, pentru ca făclia revoltei dar şi a recunoştinţei faţă de cei ce şi-au dat viaţa luptând pentru drepturile lor legitime să nu se stingă. S-a tras cu mitraliera şi cu puştile, muncitorii au fost străpunşi cu baioneta, au fost zdrobiţi cu patul armelor. Au fost omorâţi şi răniţi mulţi. Peste 2,000 de muncitori au fost arestaţi. Camioanele au transportat pe ascuns morţii, care, tot pe ascuns, au fost arşi la crematoriu.

Aşa a răspuns "democraţia" interbelică, monarhia  atât de lăudată şi de admirată astăzi de către unii, cu gloanţe şi baionete unor oameni care cereau pâine. În dispreţul profund pentru tot ce înseamnă muncă, om şi valori umane, zbirii de atunci au pus armata să şarjeze masele.

Din păcate, din istorie nu reţinem mare lucru, iar astăzi la fel ca şi ieri, elitele României afişează un dispreţ oriental faţă de omul ce-şi câştigă pâinea cu sudoarea palmelor sau a frunţii, a cărui viaţă în ochii lor contează extrem de puţin sau deloc.

Revolta populară 19 ianuarie 2012

Poze făcute cu telefonul mobil din mijlocul mulţimii în data de 19 ianuarie 2012, orele 22:30.

Lozincile strigate de mulţime au fost:

Afară, afară cu băncile din ţară!
Pân' la primăvară, FMI afară !
Cianură pentru dicatură !
Roşia montană nu e de pomană !
Sănătate pentru toţi, nu doar pentru mafioţi !
Nu mai vrem guverne conduse de concerne!
Grevă generală mondială !
Jos Băsescu ! Demisia !
USL, PDL aceiaşi mizerie !
Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi !
Banii de cultură i-aţi dat pe băutură !
Voi ne daţi bastoane, noi vă dăm baloane !

Manifest

  http://anticapitalism2.blogspot.com/

CAPITALISMUL ÎNSEAMNĂ SCLAVIE!

De aproape 22 de ani tot auzim afirmaţia  rostită pe diverse voci, pe diverse tonuri , de toţi cei care s-au perindat pe scena politică, de toţi cei ce au avut acces la diverse mijloace de comunicare publică că capitalismul înseamnă BUNĂSTARE, LIBERTATE, DEMOCRAŢIE.

DA, este adevărat. dar numai pentru o parte infimă din populaţie, cea care deţine sub control şi administrează sursele de subzistenţă ale celorlalţi, sursele de bogăţie ale ţării, mijloacele de propagandă şi influenţare a opiniei publice. Pentru marea majoritate capitalismul înseamnă ori muncă până la epuizare ori şomaj, inflaţie, precaritate, grija zilei de mâine, sclavie salarială, credite împovărătoare, acces restricţionat la serviciile de sănătate, şcoală, cultură.

SA DEMOLĂM CAPITALISMUL !  NOI NU CEREM PRIVILEGII PENTRU NOI, CI ABOLIREA TUTUROR PRIVILEGIILOR.

SĂ CREĂM ÎMPREUNĂ O NOUĂ SOCIETATE A SOLIDARITĂŢII ŞI ALTRUISMULUI ÎN CARE  BUNĂSTAREA, LIBERTATEA ŞI DEMOCRAŢIA SĂ APARŢINĂ ÎNTREGULUI POPOR !

Acest manifest a fost împărţit astăzi 19 ianuarie 2012 în zona Pieţei Universităţii. Invităm pe această cale pe toţi prietenii şi simpatizanţii noştri să difuzeze la rândul lor acest manifest.

Comunicat

„Privatizarea ucide” (din lozincile manifestanților)

Sictirit de minciunile guvernanţilor, exasperat de situaţia economico-socială din ţară, ameninţat de pierderea drepturilor celor mai elementare, inclusiv dreptul la viaţă, umilit de proprii aleşi,  poporul român a ieşit în stradă.

Într-o izbucnire furioasă la adresa actualei guvernări şi, implicit, la adresa întregului sistem capitalist, cetăţenii s-au revoltat împotriva tuturor tăierilor bugetare, măsurilor de austeritate şi  dereglementările care ne-au adus în stare de sărăcie cruntă, precum şi atacul tot mai ascuţit asupra unor drepturi fundamentale câştigate în curs de decenii sau chiar secole, a tuturor măsurilor anti populare luate de către guvernarea portocalie.

Dar puterea portocalie, ca şi toate celelalte puteri postdecembriste, moştenitoare ale nomenclaturii doborâte în decembrie 1989, are în spatele ei, de fapt, instituţiile Troicii UE-FMI-BM, vajnică apărătoare a intereselor marelui capital imperialist. Dovadă este faptul că aceste măsuri nu au vizat doar România, ci toate ţările a căror conducere este supusă acestei troici.

Curbele de sacrificiu au adus populaţia într-o stare de sărăcie şi înrobire nemaiîntâlnită. Şi nu doar în România. Priviţi măsurile luate în Grecia, Portugalia, Irlanda, Spania, Franţa, Italia, Statele Unite. Nu sunt foarte diferite de cele luate în România. Totuşi Guvernul României a plusat prin adoptarea prin asumarea răspunderii guvernamentale a Codului Muncii, prin care se distrug practic toate drepturile clasei muncitoare.

Cuţitul a ajuns la os. Nemulţumirea generalizată a făcut să explodeze până şi mămăliga. Lipsa unor veritabile organizaţii ale clasei muncitoare – politice sau sindicale – a permis Puterii să îşi facă mendrele, până când tensiunile acumulate au răbufnit spontan. Totuşi, cum se observă şi la aceste manifestaţii, absenţa unei organizări, unei direcţii, unor revendicări bine conturate şi a unui program face dificilă găsirea unor soluţii şi metode de rezolvare a problemelor.  Greva generală, cerută de unii dintre manifestanţi, nu ar avea cum sa se facă fără implicarea sindicatelor, care trebuie recâştigate de proprii membri. 

Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se solidarizează cu toţi cei  care îşi exprimă nemulţumirea faţă de puterea actuală, considerând că privatizările aplicate la cererea Fondului Monetar Internaţional şi a Uniunii Europene, precum şi toate măsurile de austeritate luate până acum, duc la prăbuşirea totală a stării sociale a claselor muncitoare, a tineretului şi pensionarilor.

„Emanciparea muncitorilor va fi opera lor înşişi!”

„Avem dreptul la putere” (din lozincile manifestanţilor)

Acest comunicat va fi remis mişcării muncitoreşti internaţionale, Acordului International al Muncitorilor si Popoarelor,  precum si Partidului Muncitoresc Independent pentru ca acesta să-l transmită oratorilor de la mitingul internaţionalist de la Paris, din 1 octombrie 2012.

ASOCIAȚIA PENTRU EMANCIPAREA MUNCITORILOR, 17.01.2012

Preşedinte,

Tudor Mili

PS. Acest comunicat ne-a fost remis prin email de către semnatarul său azi 18 ianuarie 2012.

Atenţie la diversiunile şi manipulările puterii !

Puterea încearcă o diversiune şi totodată caută să manipuleze opinia publică. Ea a lansat ideea că cei ce se luptă la propriu cu jandarmii şi implicit cu actuala putere politică sunt membrii galeriilor de fotbal, dar acest lucru este o mare minciună, un mare neadevăr.

Profitând de faptul că între cei ce s-au opus activ jandarmilor  se aflau şi grupuri aparţinând galeriilor de fotbal se caută  să se minimalizeze, să se arunce în derizoriu, să se distragă atenţia de la faptul de însemnătate istorică că lupta claselor populare ajunse la disperare a luat pe alocuri un caracter violent.

Cred că este prima manifestare făţişă de ostilitate totală faţă de un regim de la acţiunile muncitoreşti conduse de Miron Cosma în timpul guvernării Emil Constantinescu.

Se face mare vâlvă că s-au incendiat nişte chioşcuri de ziare şi că s-a distrus nu ştiu ce material rutier, dar se trece criminal sub tăcere faptul că tinerii au spart vitrinele mai multor bănci exprimându-şi în acest fel cu claritate protestul, indignarea şi revolta faţă de felul în care băncile spoliază populaţia.

L-am văzut pe primarul Sorin Oprescu făcând pe îngrijoratul- ce să zic?- afirmând că toate aceste pagube vor fi suportate în final de către contribuabilul amărât, dar nu a suflat un cuvânt despre pagubele pe care guvernările ce se succed din 1990 încoace le-au produs României. Se vorbeşte de vandalismul protestatarilor, dar nici măcar nu se şopteşte despre vandalismul pustiitor al guvernanţilor.

Întrebare pentru primarul Oprescu şi alţi vorbeţi de serviciu de pe la televiziuni care s-au grăbit să-i condamne pe tineri. Ce este mai păgubos pentru ţară şi pentru populaţie, un guvern care se împrumută 50 de miliarde la FMI, distruge sistemul de sănătate în mod conştient pentru a-l privatiza, anulează un cod al muncii progresist pentru a-l înlocui cu unul de la începutul secolului 20 în care muncitorii nu aveau nici un drept, nu emite nici o hotărâre şi nici o lege în interes naţional, ci numai în interes privat sau de grup sau câteva sute de tineri pe care disperarea, mânia şi furia cauzate de lipsa de şanse reale îi mână la lupta pentru a-şi cuceri demnitatea.

Personal i-am văzut duminică pe tinerii care aruncau cu pietre în jandarmi şi se împotriveau activ acestora. Erau tineri din cartierele periferice ale capitalei, în inferioritate fizică evidentă în raport cu jandarmii  toţi înalţi, bine făcuţi, atletici, bine hrăniţi, impunători în uniformele lor, cu umerii, coatele şi genunchii protejaţi de un strat gros de cauciuc, cu căştile, scuturile şi armele lor ameninţătoare. Îmbrăcaţi în negru, jandarii par nişte cavaleri ai apocalipsei.  Prin contrast tinerii care aveau curajul eroic să-i înfrunte erau în majoritate mici de statură, slabi, îmbrăcaţi sărăcăcios.  I-am văzut alergând  de colo-colo printre străduţele din spatele bisericii Sfântul Gheorghe cu pietre în mâini ca nişte cete de maimuţe agile din documentarele difuzate de National Geografic.

Nu trebuia să fii mare expert în sociologie ca să-ţi dai seama că aparţin celor mai defavorizate straturi ale societăţii, cărora capitalismul nu le asigură decât un trai mizer şi amar. Se manifestă violent pentru că răspund cu aceiaşi monedă violenţei extreme pe care sistemul o exercită asupra lor prin condamnare la precaritate şi sărăcie fără ieşire. Ei reprezintă în acest moment cel mai avansat din punct de vedere politic segment al societăţii româneşti.



PS. 1 O enormă scârbă mi-a provocat tandemul Dinescu, Emil Hurezeanu pe Realitatea, primul încercând în stilul său caracteristic să înece lucrurile într-o băşcălie sulfuroasă,urât mirositoare iar cel de al doilea căutând să explice cu un aer savant şi în acelaşi timp greţos că tot ce se petrece în stradă nu este decât expresia firească a unei democraţii sănătoase ale cărei supape de siguranţă şi mecanisme fine de echilibrare, iată!, lucrează, ce minunat lucru !, şi nu permit violenţei de sistem să se acumuleze ca într-un cazan de presiune.
Aşa e peste tot în lumea civilizată, ne asigura Hurezeanu cu maximă seriozitate, huliganii trebuie să-şi descarce undeva violenţa animalică. Din fericire pentru noi azi, în capitalismul ideal în care trăim, în loc de războaie avem întreceri sportive, demonstraţii de stradă, proteste, bătăi cu forţele de ordine, locuri organizate în care să ne descărcăm violenţa. Mă mir cum îi mai rabdă pământul.

PS. 2 Dan Diaconescu cred că nu mai este în toate minţile. A intrat într-o stare febrilă de agitaţie şi se visează deja preşedintele României în locul lui Băsescu. Sunt curios dacă s-ar duce la Universitate cum ar fi primit de manifestanţi. Irinel Columbeanu s-a dus. Cred că înjurăturile şi şuturile pe care i le-ar pricinui baia de mulţime l-ar ajuta să revină cu picioarele pe pământ.

În sfârşit se mişcă masele ?

Am fotografiat aceste imagini cu telefonul mobil în noaptea de 14 ianuarie 2011, în jurul orei 23:30, în zona Universităţii din Bucureşti cu puţin timp înainte ca jandarmii să primească ordinul de evacuare a pieţei. În stradă erau foarte mulţi tineri, iar mulţimea ce striga "Jos Băsescu !", în jur de 2,000 de oameni poate mai mult, se afla în inferioritate numerică în raport cu jandarmii, care ocupând bulevardul Magheru şi înşiruindu-se de-a lungul lui pe cele două maluri reuşiseră să divizeze mulţimea în două, de o parte şi de cealaltă a bulevardului. Jandarmii păreau nenumăraţi, la fel ca şi dublele lor. Nucleul dur al protestatarilor se afla masat sub balconul Universităţii. Pe o placardă se putea citi DEMISIA !, iar pe alta BĂSESCU PLEACĂ ! Se aplaudau ambulanţele serviciului 112 şi se huiduiau prelung dubele blindate ale jandarmilor.

N-am văzut nicăieri nici un semn că lumea venise la distracţie sau să caşte gura. Feţele oamenilor deşi foarte tineri erau întunecate, iar în reflexele nopţii ura, amărăciunea şi disperarea se uneau ca într-un mozaic. Pentru un larg segment al populaţiei României lucrurile au ajuns în punctul critic al suportabilității. Dar guvernarea trebuie să meargă mai departe, FMI-ul i-a fixat sarcini şi directive precise, exploatarea populaţiei trebuie să continue pentru că datoria externă a statului trebuie plătită, corporaţiile multinaţionale şi antinaţionale trebuie să-şi încaseze profiturile, trebuie privatizată sănătatea, energia, tot ce a mai rămas şi este profitabil, trebuie stors şi ultimul cent din colonia România.  Poporul simte că este încolţit şi încearcă să reacţioneze. Mii de oameni au ieşit în stradă la Cluj, Târgu Mureş, Timişoara, Bucureşti, dar din păcate nivelul politic al maselor este deosebit de scăzut după 22 de ani de spălare a creierelor cu instrumentele rafinate ale dominaţiei culturale a capitalului.

Deocamdată mulţimea strigă cu obidă JOS BĂSESCU !, văzând în Traian Băsescu vinovatul principal pentru fundătura politico-economică în care a căzut România. Deocamdată mulţimea nu "vede" că Traian Băsescu nu este decât exponentul unui cerc al burgheziei compradore, un cerc între alte cercuri, un exponent politic corupt între alţii la fel de corupţi şi aparţinând toţi unei aceleiaşi clase politice la fel de pervertită. Mulţimea nu "vede" că Traian Băsescu conduce nu un guvern liber şi cu puteri depline în teritoriul său, ci o administraţie colonială a imperiului numit Uniunea Europeană. Pentru comparaţie, în acelaşi timp la Budapesta s-a scandat VREM AFARĂ DIN UE!

Să sperăm că aceste frământări ale claselor populare vor însufleţii, vor da aripi, vor inspira şi mişcarea comunistă românească aflată încă în căutarea unei cadenţe proprii capabilă să o aducă pe scena mare a politicii.

Liderul nord-coreean Kim Jong-Il a murit.

Kim Il Sung

Agenţiile de ştiri au anunţat ieri moartea liderului nord-coreean  Kim Il Sung. Cel mai probabil puterea va fi moştenită de fiul său de numai 28 de ani, Kim Jong-Un. Pentru a înţelege şi evalua corect ceea ce se petrece acolo este necesară o incursiune în istorie. Dar înainte de asta voi sublinia un aspect. Mulţi analişti burghezi au zâmbit ironic la auzului numelui Kim Jong-Un, vrând să sugereze prin aceasta caracterul dinastic al puterii proletare de la Phenian. Dar de ce oare proletariatul nu ar avea dreptul de a recurge la o monarhie de un tip special pentru salvgardarea intereselor sale legitime atunci când este asaltat şi ameninţat din toate părţile de vreme ce burghezia a făcut-o chiar cu mai multe prilejuri şi în diferite locuri la începuturile istoriei şi puterii ei, atunci când prea slabă pentru a conduce singură a încredinţat puterea unor monarhii absolutiste, care au guvernat în interesul său. Pentru asta vezi situaţia din Europa între 1789 şi 1848.


Şi acum să ne întoarcem la povestea noastră. Ca o consecinţă directă a înfrângerii Rusiei de către Japonia în războiul ruso-japonez din 1904, Coreea a devenit protectorat japonez în 1905, iar în 1910 a fost anexată.

Coloniştii au creat o infrastructură, dar unicul său scop a fost exploatarea mai eficientă a coloniei, japonezii având grijă ca băştinaşii să nu beneficieze în nici un fel de aceasta. Taxele instituite de japonezi au dus la ruinarea ţăranilor şi a proprietarilor locali de pământuri. Cine nu plătea taxele era împuşcat. Exportul masiv al orezului către Japonia a dus la foamete grea şi mizerie. Foarte mulţi oameni erau utilizaţi ca sclavi la lucrările de infrastructură, iar mii de tinere femei au fost trimise în bordelurile de peste graniţe. Odată cu izbucnirea marilor conflicte armate în care a fost implicată Japonia, războiului cu China în 1937 şi apoi al doilea război mondial, s-a produs o înăsprire fără precedent a ocupaţiei japoneze, aceasta propunându-şi drept scop suprimarea identităţii naţionale coreene. Limba japoneză se învăţa în şcoli în timp ce istoria Coreei fusese eliminată, în plus imperialiştii japonezii au interzis poporului să scrie şi să vorbească în limba proprie. Oamenii au fost forţaţi să poarte nume japoneze. Multe relicve istorice coreene au fost trimise în Japonia unde se află şi în prezent. Aceasta a dus la naşterea unui puternic resentiment faţă de japonezi în sânul poporului coreean. Acest resentiment îşi mai găseşte ecouri şi astăzi atât în Sud cât şi în Nord.

În anii ocupaţiei au avut loc puternice răscoale anti-japoneze; din 1931 lupta de eliberare naţională a poporului coreean a luat forma luptei de partizani împotriva ocupaţiei străine, care s-a încheiat o dată cu înfrângerea Japoniei în cel de-al doilea război mondial.

La sfârşitul celui de al doilea război mondial ca urmare a strălucitei operaţiuni militare sovietice de eliberare a Manciuriei condusă de mareşalul sovietic Malinovsky, ultima mare desfăşurare şi încleștare militară a celui de al doilea război mondial, şi potrivit unor acorduri dintre puterile aliate, în Coreea s-a instituit temporar o administraţie militară (a U.R.S.S., la Nord de paralela 38º, a S.U.A. la Sud). Conferinţa de la Moscova (dec. 1945) a miniştrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii a hotărât restabilirea Coreei ca stat independent şi democratic.

În partea de Nord, puterea a fost preluată de partizanii comunişti conduşi de Kim Il Sung. În mai 1948, în partea de Sud a ţării au avut loc alegeri separate pentru Adunarea Naţională, în urma cărora s-a proclamat Republica Coreea, în frunte cu Li Sin Man. Adunarea Populară Supremă din Coreea de Nord, aleasă în aug. 1948, a proclamat, la 9 sept. 1948, Republica Populară Democrată Coreeană; s-a format un guvern popular, în frunte cu Kim Il Sung.

În 1950, ca o consecinţă a provocărilor imperialismului american, s-a declanşat războiul civil coreean, război care a durat trei ani până în 1953 şi soldat cu peste 3 milione de victime şi catastrofale distrugeri de bunuri materiale. Forţele nord-coreene sprijinite atât de Mao cât şi de Stalin au reuşit să se opună cu succes agresiunii americane şi să-i împingă pe invadatori pe poziţia lor de start, paralela 38º. În acest greu război, Kim Il Sung s-a remarcat ca un mare lider politic şi militar consolidându-şi stima şi respectul de care deja se bucura în ochii poporului său.

Odată cu ascensiunea la putere a lui Nichita Hruşciov în Uniunea Sovietică şi odată cu imprimarea de către acesta politicii statului sovietic a unui caracter imperialist, Kim Il Sung se vede nevoit a lua măsuri pentru apărarea tânărului stat socialist asiatic. Astfel el dezvoltă doctrina Juche menită a consolida şi apăra independenţa statului nord-coreean.

Există multe puncte comune între Juche şi ceauşism.

Dar Juche merge mai departe, dincolo de ideea de simplă independenţă, şi aşa cum a arătat Kim Il Sung ea se poate definii ca independenţă în politică, încredere în propriile forţe economice, auto-apărare în domeniul militar. Filosofia Juche a fost menţionată pentru prima dată în 1955. Iată o scurtă caracterizare a acestei doctrine rostită chiar de creatorul ei, Kim Il Sung: „Revoluţia şi construcţia socialismului sunt activităţi umane conştiente…Ideologia Juche se întemeiază pe ideea că revoluţia şi construcţia socialismului se află în mâinile fiecărui individ, care gândind şi făcând totul, centrându-se pe revoluţia în propria ţară, însuşindu-şi punctul de vedere şi atitudinea că toate problemele pot fi rezolvate  prin talentele şi iniţiativele proprii, este responsabil şi conştient de propriile sale acte… Partidul şi poporul unei ţări sunt singurii stăpâni  ai revoluţiei în acea ţară.” Această ideologie a încrederii în sine este reacţia nord-coreeană firească la ameninţarea revizionismului hruşciovist. Dorinţa fondatorului statului de a fi independent atât faţă de revizioniştii hruşciovişti cât şi faţă de China a imprimat ideologiei Juche un puternic caracter naţionalist.

Deşi această doctrină se abate de la internaţionalismul marxist-leninist şi chiar de la materialism, fiind împănată cu multe elemente ce pot fi caracterizate ca idealiste sau voluntariste, ea s-a dovedit o soluţie viabilă din punct de vedere politic care a reuşit să conserve până în prezent şi în asta constă, în opinia mea, marele său merit, cu toată disproporţia de forţe evidentă şi cu toată ostilitatea făţişă şi agresivă a întregii lumi capitaliste la care s-au raliat şi unele state socialiste în care revizionismul hruşciovist învinsese, marile cuceriri ale revoluţiei socialiste.

Afiş al ideologiei Juche

Totuşi cu toate meritele sale pragamatice pe care le-am menţionat mai sus  trebuie reţinut că ideologia Juche este o deformare a marxism-leninismului, un revizionism asiatic îndreptat contra revizionismului hruşciovist. Trebuie să o spunem aici şi să subliniem că singurul care luptat contra revizionismul hruşciovist cu armele marxism-leninismului a fost Enver Hoxha şi mica sa Albanie.

Această filosofie a ajuns la o aşa importanţă în Corea de Nord încât există chiar un calendar Juche. Anul unu Juche este anul naşterii fondatorului, 1912. Astfel 2011 este anul Juche 100.

Kim Jong Il, care îi succede la putere tatălui său în 1994, a dezvoltat doctrina Juche îmbogăţind-o cu elemente de etică confucianistă cât şi cu, şi acest lucru este deosebit de important,  actuala politică numită Songun ceea ce se traduce prin lozinca „Prioritate armatei”.

Astfel, Kim Jong Il are meritul de a fi făcut din armata nord-coreeană a patra armată a lumii. Mulţi o consideră una dintre cele mai de temut. Politica sa, songun, a dat prioritate forţelor armate naţionale pe care a reuşit, spre profunda insatisfacţie şi nemulţumire a imperialiştilor americani, să le doteze chiar şi cu arme nucleare. Dotarea cu arme nucleare a forţelor armate nord-coreene este probabil cea mai mare şi meritorie realizare a lui Kim Jong Il pentru că ea constituie o garanţie foarte puternică a menţinerii independenţei şi neatârnării. Coreea de Nord se numără printre puţinele naţiuni care se pot mândri cu o reală independenţă; a se compara cu Coreea de Sud care nu este decât o colonie, un protectorat american numărând nu mai puţin de 30,000 de soldaţi americani pe teritoriul său.

Afiş al politicii Songun

În concluzie, atât Kim Il Sung, cât şi fiul şi succesorul său la conducerea ţării Kim Jong Il au meritul de a fi cucerit şi consolidat independenţa ţării într-o lume dominată de imperialism, au meritul de a nu se fi întors înapoi la robia capitalistă atunci când multe naţiuni ce păşiseră pe calea progresului istoric şi social au făcut-o, ci au mers mai departe înainte, pe calea unui drum propriu în care modul de producţie capitalist bazat pe sclavia salarială a fost lăsat undeva mult în urmă.

Formarea partidului proletariatului în Rusia

V.I.Lenin

Partidul comunist (bolşevic)  al Uniunii Sovietice a parcurs un lung şi anevoios drum, de la primele mici cercuri şi grupuri marxiste, apărute în Rusia între anii 1880-1890 şi până la marele partid bolşevic care a condus întâiul stat socialist din lume al muncitorilor şi ţăranilor în lupta sa pentru construirea socialismului în ciuda reacţiunii interne şi externe, în ciuda invaziei naziste, în ciuda marilor distrugeri ale celui de al doilea război mondial. Acest mare partid care atâta timp cât şi-a extras seva vieţii din contactul nemijlocit cu masele a fost invincibil, a intrat pe panta decăderii după moarte lui Stalin în 1953, atunci când puterea a fost confiscată de oligarhia hruşciovistă care rupându-se de mase, trădând şi deformând atât marxismul cât şi leninismul a uneltit şi a acţionat în direcţia reintroducerii pe uşa din dos a capitalismului în Uniunea Sovietică.

Capitalismul în Rusia îşi începe dezvoltarea „târziu” după ce guvernul ţarist slăbit în urma înfrângerilor militare suferite în războiul Crimeiei şi înfricoşat de răzmeriţele ţărăneşti împotriva moşierilor, se văzu nevoit să desfiinţeze iobăgia în anul 1861.

Desființarea iobăgiei nu făcu viaţa ţăranilor cu nimic mai bună, numai că ducând la ruinarea maselor ţărăneşti, ea a creat braţe de muncă ieftine pentru industria rusă în dezvoltare.

Situaţia muncitorilor era nemaipomenit de grea în Rusia ţaristă. Între 1880 şi 1890 ziua de muncă în fabrici şi uzine n-a fost mai mică de 12 ½ ore, iar în industria textilă ea ajungea şi la 14-15 ore. Munca femeilor şi copiilor era exploatată pe scară largă.Copii lucrau tot atâtea ore ca şi muncitorii maturi dar primeau ca şi femeile un salariu cu mult mai redus.

Până la apariţia grupurilor marxiste, activitatea revoluţionară era desfăşurată în Rusia de narodnici, care erau adversari ai marxismului. Primul grup marxist a apărut în Rusia în 1883. Grupul se numea „Emanciparea muncii” şi fusese organizat de G.V. Plehanov în străinătate la Geneva, unde fusese nevoit să plece, persecutat fiind de guvernul ţarist pentru activitatea sa revoluţionară.

G.V.Plehanov

Grupul „Emanciparea muncii” a săvârşit o muncă intensă şi însemnată în vederea răspândirii marxismului în Rusia.

Narodnicii în mod greşit considerau, că nu clasa muncitoare, pe care nu o înţelegeau, ci ţărănimea este principala forţă revoluţionară, că puterea ţarului şi a moşierilor putea fi răsturnată prin „răzmeriţe ţărăneşti”.

Narodnicii încercară la început să ridice ţăranii la luptă împotriva guvernului ţarist. În acest scop tineretul intelectual revoluţionar, travestit în haine ţărăneşti, pornise la sate –„în popor”- cum se zicea pe atunci. De aici şi provenienţa numelui de narodnici. Dar  ţăranii nu-i urmară pe narodnici, deoarece aceştia nu-i cunoşteau şi nu-i înţelegeau, cum trebuie nici pe ţărani. În majoritatea lor narodnicii fură arestaţi de poliţie. Ei hotărâră atunci să continue lupta împotriva absolutismului ţarist exclusiv cu propriile lor mijloace, fără popor, ceea ce i-a împins către greşeli şi mai serioase.

Societate narodnicistă secretă „Narodnia Volia” (Voinţa poporului) purcese la pregătirea asasinării ţarului. În ziua de 1 Martie 1881 aruncând o bombă, narodovolţii izbutiră să-l asasineze pe ţarul Alexandru al II-lea. Această faptă nu aduse însă nici un folos poporului.În locul ţarului ucis apăru un altul, Alexandru al III-lea, sub domnia căruia traiul muncitorilor şi ţăranilor devenii şi mai greu.

Narodnicii aleseră calea luptei contra ţarismului prin atentate izolate, prin teroare individuală. Politica terorii individuale avea ca punct de pornire teoria greşită narodnicistă a „eroilor activi” şi a „gloatei” pasive, ce aşteaptă fapte vitejeşti din partea „eroilor”.

În lucrările sale îndreptate asupra narodnicilor, Plehanov arătă că concepţiile narodnicilor n-aveau nimic comun cu socialismul ştiinţific, cu toate că narodnicii îşi ziceau socialişti.

Narodnicii vedeau în apariţia proletariatului în Rusia un fel de „nenorocire istorică”, vorbeau despre plaga „proletarismului” , vroiau să oprească dezvoltarea capitalismului în Rusia; după părerea lor nu clasele şi nu lupta dintre ele făuresc istoria, ci numai unele personalităţi de seamă- „eroii”, pe care îi urmează orbeşte masa, gloata, poporul, clasele. Narodnicii afirmau că socialismul va veni în Rusia nu prin intermediul dictaturii proletariatului, ci prin intermediul obştii ţărăneşti, pe care ei o considerau a fi germenul şi baza socialismului. Dar obştea – pământul pe care ţăranii îl deţineau în proprietate comună- n-a fost şi nu putea fi nici baza nici germenele socialismului, deoarece obştea era dominată de chiaburi, care exploatau ţăranii săraci, argaţii, ţăranii mijlocaşi cu puţină stare. Pământul obștii era folosit de acei membrii ai obştii care aveau vite de muncă, inventar, seminţe, adică de către mijlocaşii înstăriţi şi de către chiaburi.

Operele literare ale lui Plehanov, lupta lui împotriva narodnicilor au subminat în chip fundamental influenţa avută de narodnici printre intelectualii revoluţionari, însă misiunea distrugerii totale în plan teoretic a narodnicismului i-a revenit lui Lenin.

Din această luptă ideologică contra narodnicismului a luat fiinţă în Martie 1898 la Minsk Partidul muncitoresc Social-Democrat din Rusia. Numai zdrobiți fiind narodnicii în domeniul ideologic, a putut fi curăţat terenul în vederea creării unui partid muncitoresc marxist în Rusia.În deceniul 1880-1890 Plehanov cu al său grup „Emanciparea muncii” au dat narodnicismului lovituri hotărâtoare. Lenin desăvârșii în ultimul deceniu al secolului 19 deruta ideologică a narodnicismului dându-i lovitura de graţie. Pe la jumătatea deceniului 1880-1890 clasa muncitoare a păşit pe calea luptei organizate, pe calea unor acţiuni de masă în formă de greve organizate. Cercurile şi grupurile marxiste nu se ocupau decât cu propaganda. Ele nu aveau mijloacele de a trece la desfăşurarea unei agitaţii de masă în sânul clasei muncitoare şi nu erau din acest motiv legate în mod practic cu mişcarea muncitorească, pe care nu o conduceau.

În 1895 la Petersburg, Lenin întemeiază „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare”, care a desfăşurat  o agitaţie de masă printre muncitori şi a condus greve de masă. Ea a marcat o nouă etapă, şi anume trecerea la desfăşurarea unei agitaţii de masă printre muncitori şi contopirea marxismului cu mişcarea muncitorească. „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare” din Petersburg a fost primul germen al partidului proletar revoluţionar din Rusia. După „Uniunea” din Petresburg fură create organizaţii marxiste în toate principalele centre industriale, ca şi în ţinuturile periferice ale Rusiei,

În 1898 fu făcută prima încercare, deşi rămasă nereuşită, în direcţia reunirii organizaţiilor social democrate marxiste într-un singur partid: a avut loc primul congres al PMSDR. Dar acest congres nu a creat încă partidul, nici nu a fixat o conducere unitară care să emane dintr-un singur centru  şi nici nu au existat aproape deloc legături între diferitele cercuri şi grupuri marxiste.

În vederea reunirii şi legării între ele a organizaţiilor marxiste răzleţe în cadrul unui singur partid, Lenin elaboră şi realiză planul întemeierii primului ziar central al marxiştilor revoluţionari „Iskra”.

Principalii adversari ai creării unui partid muncitoresc unic au fost în acea perioadă „economiştii” ce susţineau teoria greşită a spontaneităţii clasei muncitoare. Ei socoteau că clasa muncitoare trebuie să se limiteze la revendicări economice şi că poate ajunge la o conştiinţă revoluţionară în mod spontan. Economiştii au negat necesitatea unui partid unic, susţinând starea de răzleţire şi metodele meşteşugăreşti de muncă ale grupurilor izolate. Împotriva lor a luptat Lenin şi ziarul Iskra întemeiat de el.

Editarea primelor numere ale Iskrei (1900-1901) a marcat trecerea la o nouă perioadă, perioada veritabilei alcătuiri din grupuri şi cercuri răzleţe a partidului unic muncitoresc social-democrat din Rusia.

În perioada 1901-1904, în baza avântului mişcării muncitoreşti revoluţionare, cresc şi se întăresc organizaţiile social-democrate marxiste din Rusia. În lupta dârză de principii dusă împotriva „economiştilor” învinge linia revoluţionară a „Iskrei” leniniste, fiind biruite zăpăceala ideologică şi metodele meşteşugăreşti de muncă.

„Iskra” stabileşte legătura între cercurile şi grupurile social-democrate răzleţe şi pregăteşte congresul al II-lea al partidului. La congresul al II-lea al partidului, 17 iulie 1903, Londra,  a fost fondat Partidul Muncitoresc Social Democrat din Rusia, au fost adoptate programul şi statutul partidului, create organele conducerii centrale ale partidului. La acest congres au participat 43 de delegaţi reprezentând 26 de organizaţii şi având în total 51 de voturi.

În lupta ce avu loc la congresul al II-lea în vederea izbândirii definitive a curentului iskrist, au apărut în sânul PMSDR două grupuri. Grupul bolşevicilor şi cel al menşevicilor. Divergenţele principale dintre bolşevici şi menşevici se desfăşurară după congresul al II-lea în chestiunile organizatorice.

Dacă adoptarea programului trecuse relativ lin, singurul punct de dispută fiind dictatura proletariatului, unde iskriştii îşi impuseră punctul de vedere reuşind să treacă dictatura proletariatului în program, chestiunea statutului stârnii la congres dezbateri înverşunate. Cele mai violente divergenţe se iscară în jurul formulării primului paragraf al statutului, relativ la chestiunea de a şti cine poate face parte din partid. Cine poate fi membru al partidului, care trebuie să fie compoziţia partidului, cum trebuie să fie partidul din punct de vedere organizatoric – un tot organizat sau o masă informă – iată chestiunile care se iviră în legătură cu primul paragraf al statutului. Se înfruntară două formulări: formularea lui Lenin, susţinută de Plehanov şi iskriştii fermi şi formularea lui Martov, susţinută de Axelrod, Zasulici, iskriştii nestatornici, Trotsky şi întreaga aripă făţiş oportunistă a congresului.

Formularea lui Lenin glăsuia că membru de partid poate fi oricine recunoaşte programul partidului, susţine partidul materialiceşte şi face parte din una din organizaţiile lui. Formularea lui Martov nu socotea participarea în una din organizaţiile partidului drept o condiţie a calităţii de membru de partid, considerând că un membru de partid ar putea şi să nu fie membrul uneia din organizaţiile partidului. Lenin vedea în partid un detaşament organizat, ai cărui membrii nu-şi atribuie singuri calitatea de membrii de partid, ci sunt admişi în partid de una din organizaţiile acestuia, supunându-se prin urmare disciplinei partidului, pe când Martov vedea în partid o entitate informă din punct de vedere organizatoric, ai cărei membrii îşi atribuie ei înşişi calitatea de membru de partid, nefiind, prin urmare obligaţi să se supună disciplinei partidului, din moment ce nu fac parte dintr-una din organizaţiile acestuia.

Aşadar, spre deosebire de formularea lui Lenin, formularea lui Martov deschidea larg porţile partidului elementelor nestatornice, neploretare. În ajunul revoluţiei burghezo-democratice au fost printre intelectualii burghezi oameni, care au avut vremelnice simpatii pentru revoluţie.Ei puteau să facă chiar din timp în timp câte un mic serviciu partidului. Dar aceşti oameni n-ar fi vrut să facă partea dintr-o organizaţie, să se supună disciplinei de partid, să îndeplinească însărcinările date de partid, să se supună pericolelor pe care le implică asemenea sarcini. Martov şi ceilalţi menşevici propuneau să fie socotiţi membrii de partid şi astfel de oameni, propuneau să le fie dat dreptul şi posibilitatea de a influenţa treburile partidului. Propuneau să fie dat chiar fiecărui grevist dreptul „de a se înscrie” ca membru al partidului, deşi luau parte la greve şi nesocialiştii, anarhiştii, socialiştii-revoluţionari.

Rezulta aşadar că în locul unui partid monolit, combativ şi bine organizat, pentru care lupta Lenin şi leniniştii la congres, partizanii lui Martov vroiau un partid pestriţ, cu contururi vagi, un partid inform, care nu putea fi un partid combativ, fie chiar şi din cauza faptului că ar fi fost pestriţ şi n-ar fi putut avea o disciplină fermă.

Desprinderea iskriştilor nestatornici de iskriştii fermi, alianţa lor cu centrul şi ralierea la ei a oportuniştilor făţişi îi dădură câştig de cauză lui Martov. Cu 28 de voturi contra 22 şi o abţinere, congresul adoptă primul paragraf al statutului astfel cum fusese formulat de Martov.

După spargerea dintre iskrişti pe chestia primului paragraf al statutului, lupta se înăspri şi mai mult în sânul congresului. Acesta se apropia de sfârşit. Se apropia alegerea instanţelor conducătoare ale partidului, redacţia organului central al partidului („Iskra”) şi Comitetului Central. Dar înainte de a fi trecut congresul la alegeri, se petrecură câteva evenimente, care schimbară relaţiile de forţă din sânul congresului.

În legătură cu statutul partidului , congresul trebui să se ocupe cu problema Bundului- organizaţia social-democrată evreiască. Bundul pretindea o situaţie specială în partid. Cerea să fie recunoscut ca unicul reprezentant al muncitorilor evrei din Rusia. Acceptarea acestei revendicări a Bundului însemna acceptarea divizării muncitorilor din organizaţiile de partid după criterii naţionale, renunţare la organizaţiile unice de clasă ale clasei muncitoare pe bază teritorială. Congresul respinge naţionalismul organizatoric al Bundului. Bundiştii părăsiră congresul. Doi „economişti” părăsiră şi ei congresul, atunci când acesta refuză să recunoască uniunea lor din străinătate ca reprezentanţă a partidului în străinătate.

Plecarea de la congres a 7 oportunişti schimbă relaţiile de forţă în favoarea leniniştilor. Chestiunea compoziţiei instanţelor centrale ale partidului fusese de la bun început în atenţia lui Lenin. Lenin considera alegerea în Comitetul Central a unor revoluţionari fermi şi consecvenţi. Partizanii lui Martov tindeau să obţină predominarea în sânul Comitetului Central a unor elemente oportuniste nestatornice. Majoritatea congresului fu în această chestiune de partea lui Lenin.În Comitetul Central fură aleşi aderenţii lui Lenin. După propunerea lui Lenin, în redacţia „Iskrei” au fost aleşi Lenin, Plehanov şi Martov. Martov ceruse congresului să fie aleşi în redacţia „Iskrei” toţi ce 6 vechi redactori ai ei, în majoritate aderenţi ai lui Martov. Congresul respinse cu majoritate de voturi această propunerea alegându-i pe cei trei candidaţi propuşi de Lenin. Martov declară atunci că nu va face parte din redacţia organului central.

Prin votul dat în chestiunea organelor centrale ale partidului, congresul consacră înfrângerea aderenţilor lui Martov şi victoria partizanilor lui Lenin.

Din acel moment aderenţii lui Lenin, care primiseră majoritatea voturilor în alegerile de la congres, căpătară denumirea de bolşevici (de la cuvântul rus „bolşinstvo”, majoritate) iar adversarii lui Lenin, rămaşi în minoritate, căpătară denumirea de menşevici (de la cuvântul rus „menşinstvo”, minoritate)

În continuare menşevicii se apropie de „economişti”, ocupând locul acestora în cadrul partidului. Oportunismul menşevicilor se manifestă deocamdată în domeniul chestiunilor organizatorice.Menşevicii sunt împotriva partidului revoluţionar combativ de tip leninist. Ei se pronunţă pentru un partid cu vagi contururi, pentru un partid neorganizat, codist. Duc o linie de spargere în cadrul partidului.

Cu ajutorul lui Plehanov devin stăpâni pe „Iskra” şi în Comitetul Central, folosind aceste centre pentru a-şi realiza scopurile lor spărgătoare.

Văzând amenințarea de spargere survenită din partea menşevicilor, bolşevicii iau măsuri pentru a-i înfrâna pe spărgători, mobilizează organizaţiile locale în vederea convocării congresului al III-lea, îşi editează propriul lor ziar „Vperiod”

În ajunul celei dintâi revoluţii ruse, în răstimpul războiului ruso-japonez, ce începuse, bolşevicii şi menşevicii se manifestă aşadar ca două grupuri politice distincte.

70 de ani de la bătălia pentru Moscova

Radu Florian şi Florian Liviu depunând o coroană de flori la cimitirul eroilor sovietici

Astăzi, 04 Decembrie 2011, am depus o coroană de flori la cimitirul eroilor sovietici căzuţi în lupta apărării civilizaţie împotriva barbariei naziste. Am considerat de cuviinţă să facem acest gest de pioasă recunoştinţă faţă de cei îngropaţi aici deoarece pe 6 decembrie 2011 se împlinesc fix 70 de ani de la lansarea ofensivei sovietice din faţa porţilor Moscovei, ofensivă ce încheiată cu succes a marcat sfârşitul bătălie pentru Moscova, un triumf pentru sovietici şi în acelaşi timp prima înfrângere severă suferită de nazişti în cel de al doilea război mondial.

Redau mai jos discursul pe care l-am rostit cu acest prilej.

Bătălia pentru Moscova de la care se împlinesc 70 de ani şi a cărei ne-ștearsă amintire o reînviem prin depunerea acestei coroane de flori, aducându-ne astfel modestul nostru omagiu de gând şi simţire pioasă în cinstea şi onoarea celor care şi-au jertfit viaţa în lupta contra fascismului, tumoarea spirituală şi politică ce ameninţa târârea umanităţii înapoi în epoca sclaviei,  a fost prima piatră de hotar, prima bornă în drumul lung şi anevoios presărat abundent cu sângele eroilor sovietici care trecând prin Stalingrad, Kursk, Varşovia, Budapesta s-a încheiat la Berlin cu sinuciderea dictatorului nazist Adolf Hitler.

Iată cum relatează mareşalul K. G. Jukov unul din artizanii  victoriei militare din faţa Moscovei, în cartea sa de memorii Amintiri şi Reflecţii, acest episod din finalul războiului, citez:

„Apoi i-am telefonat imediat lui Stalin.Era la vilă. A răspuns generalul de serviciu, care mi-a spus:

-Stalin abia s-a culcat.

-Rog să fie trezit. Este ceva urgent şi nu se poate aştepta până dimineaţa.

Stalin a venit la telefon foarte repede.I-am raportat comunicarea despre sinuciderea lui Hitler [..]. Am cerut indicaţii din partea sa.

Stalin răspunse:

-A dat de dracu, ticălosul. Păcat că nu am reuşit să-l prindem viu.”

Da, în sfârşit, după ani şi ani în care terorizase Europa, presărase Uniunea Sovietică, pe care o invadase mişeleşte, cu milioane de morţi nevinovaţi, bombardându-i cu cruzime oraşele, fabricile, jefuind şi prădând totul în cale,  ridicând spânzurători până şi în cele mai obscure sate, dând dovadă de un barbarism greu de descris în cuvinte şi care nu face deloc cinste speciei umane, dictatorul nazist nu a avut bărbăţia să înfrunte amărăciunea şi umilinţa înfrângerii, nu a avut curajul să răspundă în faţa istoriei, în faţa popoarelor Europei şi mai ales în faţa popoarelor rus şi german de faptele şi acţiunile sale alegând calea facilă şi dezonorantă a sinuciderii.

Trezit din somn, Stalin l-a caracterizat pe Hitler cu un singur cuvânt: ticălos. Da, nazismul, fascismul a însemnat ticăloşia ridicată la rang de politică de stat, ticăloşia ridicată la rang de virtute universală, ticăloşia ridicată la rang de lege şi normă supremă de comportament şi faptă. Căci cum altfel ar putea fi numită, cu un singur cuvânt, încercarea de lichidare a unor întregi etnii, şi aici mă refer în primul rând la evrei, dar nu trebuie neglijaţi nici ţigani, de târâre în robie a popoare întregi, în numele unei ideologii, pretins ştiinţifice, a superiorităţii rasiale, decât ticăloşie.

Dar trebuie să fie clar pentru toată lumea că nazismul, fascismul nu s-a născut din neant, „ex nihilo” cum le place teologilor să explice apariţia lumii. Fascismul este creaţia politică a celor mai reacţionare cercuri ale burgheziei imperialiste, care confruntate cu cerinţele tot mai radicale ale maselor populare, cu valul revoluţionar în continuă creştere al claselor dominate, cercuri aflate în primejdie de a-şi pierde puterea economică şi influenţa politică, recurg la această soluţie extremă deoarece paravanul tot mai şubred şi străveziu al democraţiei burgheze nu mai poate constitui o pavăză sigură şi durabilă a hegemoniei lor.

Deci fascismul nu este decât forma pe care o îmbracă orânduirea capitalistă când se află în primejdie de moarte. În faţa prăbuşirii eminente capitalismul aruncă deoparte masca democratică şi odată cu ea  toată maşinăria birocratică şi inutilă a parlamentarismului burghez, lăsând la iveală chipul său hâd de sclavagism modern impus popoarelor prin forţa baionetelor.

Cinstind memoria celor căzuţi la datoria de apărători ai valorilor egalităţii şi libertății  şi îngropaţi aici nu vreau să închei acest scurt discurs fără a releva un aspect pe care eu îl consider important.

Victoria Uniunii Sovietice asupra fascismului este şi victoria omului simplu, a omului de de jos, a omului marginalizat şi exclus, a ţăranului şi a muncitorului, care ajungând datorită unei epoci istorice excepţionale, care s-a deschis larg maselor în 7 noiembrie 1917 odată cu revoluţia leninistă, să îmbrace uniforma de general sau de mareşal al Uniunii Sovietice şi aici mă refer la Jukov, Malinovski, Rokossosvsky, Vatutin, Ciuikov, Vasilievsky, Tolbuhin, Apanasenko şi alţii poate la fel de importanţi,a izbutit să se opună cu succes, să depăşească şi chiar să-i umilească în arta conducerii militare pe aroganţii şi trufaşii reprezentanţi ai nobilimii militare prusace, care jurând credinţă hitlerismului se băteau cu pumnul în piept şi făceau atâta caz de invincibilitatea lor după ce trecuseră prin foc şi spadă Europa Apuseană şi o forţaseră să îngenuncheze la picioarele lor.

Nu ar fi bine încheiat acest discurs dacă nu a-şi rosti şi câteva cuvinte despre cel ce a îndeplinit cu brio funcţia de comandant suprem al armatei roşii, despre cel ce i-a comandat de la cel mai înalt nivel inclusiv pe cei ce se odihnesc aici.

Dar cine ar fi mai nimerit să vorbească despre Stalin decât G.K.Jukov, genialul starteg al armatei roşii, mareşalul care în tinereţeşe fusese ajutor de blănar, în mâinile căruia s-a predat Berlinul, omul ale cărui merite excepţionale au fost recunoscute de toţi inclusiv de duşmanii pe care i-a învins. Iată ce spune el, am ales aceste pasaje din cartea sa intitulată Amintiri şi reflecţii.

"Pentru noi toţi, Stalin era cea mai mare autoritate, nimănui nu-i trecea prin cap să pună la îndoială raţionamentele lui şi aprecierile pe care le făcea asupra situaţiei."

"Stalin producea o impresie puternică. Fără a poza, el cucerea interlocutorul prin simplitatea cu care comunica cu acesta. Maniera liberă de a discuta, capacitatea de a-şi formula cu claritate ideile, gândirea analitică nativă, erudiţia şi o memorie cum rar se întâlneşte îi obliga chiar şi pe oamenii importanţi şi versaţi să se mobilizeze în timpul convorbirilor cu Stalin şi să fie în gardă."

"Vorbea cu un pronunţat accent gruzin, dar cunoştea la perfecţie limba rusă şi îi plăcea să folosească comparaţii literare plastice, exemple, metafore."

"Citea mult şi era un om cu cunoştinţe vaste în domeniile cele mai diferite. Uluitoarea sa capacitate de lucru, talentul de a pricepe rapid informaţia îi permiteau să vadă şi să-şi însuşească în cursul unei zile un material faptic variat într-un volum accesibil numai unui om neobişnuit.

Meritul lui Stalin în domeniul militar a constat în aceea că a fost receptiv la sfaturile specialiştilor militari de seamă, le-a completat şi le-a dezvoltat şi, generalizate sub formă de instrucţiuni, directive şi dispoziţiuni, le-a transmis fără întârziere trupelor spre a fi puse în practică."

Glorie eternă eroilor sovietici căzuţi în lupta contra barbariei naziste !

Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie

Florian Liviu şi Radu Florian la acţiunea de depunere de flori la soclul fostei statui a lui Lenin

Azi 7 noiembrie 2011 se împlinesc  94 de ani de la Marea Revoluţie Socialistă declanşată în Rusia de către bolșevici şi condusă de Vladimir Ilici Lenin. Acest măreţ eveniment, după cum se ştie, a zguduit din temelii vechea ordine burgheză a lumii, deschizând larg o nouă eră istorică: cea a revoluţiilor proletare. Cu această ocazie împreună cu tovarăşul Radu Florian am depus ieri 6 noiembrie, în semn de omagiu şi înaltă preţuire a iluştrilor noștri înaintaşi, două buchete de flori la soclul fostei statui a lui Lenin din Piaţa Scânteii.

Prin acest gest am vrut să ne demonstrăm solidaritatea noastră cu suferinţa clasei muncitoare din ţara noastră, opoziţia faţă de sistemul capitalist al negustorilor şi bancherilor lipsiţi de orice orizont moral şi umanist, precum şi adeziunea la ideile de egalitate socială şi emancipare a muncii de sub robia salarială inspirate de revoluţia leninistă.

Precum se cunoaşte, Revoluţia începe în ziua de 25 octombrie (7 noiembrie) 1917. În seara aceleiaşi zile se deschide la Smolnîi — sediul Comitetului Central bolşevic şi al Comitetului militar-revoluţionar de pe lângă Sovietul din Petrograd — cel al II-lea Congres general al Sovietelor din Rusia, care proclamă trecerea întregii puteri în mâinile Sovietelor.

La cea de-a doua şedinţă a Congresului, în ziua de 26 octombrie, Lenin prezintă două rapoarte, în care propune şi argumentează decretele asupra păcii şi asupra pământului. Congresul adoptă decretele şi alcătuieşte primul guvern sovietic — Consiliul Comisarilor Poporului. Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului este ales Lenin. Aceste evenimente cruciale au deschis calea altora şi altora care au dus în final la crearea Uniunii Sovietice, primul stat liber al proletarilor şi ţăranilor din istoria omenirii.

Despre revoluţia înfăptuită de bolşevici şi despre Lenin s-a scris enorm trecându-se prin toată paleta sentimentelor omeneşti de la ură atroce, din partea duşmanilor socialismului, până la iubirea cea mai pură şi mai curată. Desigur, meritul principal în această încleştare imensă de forţe dintre masele populare răzvrătite şi clasele dominante reacţionare soldată cu răsturnarea acestor din urmă de la putere în Rusia revine partidului bolşevic, comitetului său central, lui Lenin în mod special.

Caracterul oricărei revoluţii este determinat de sarcinile sociale pe care ea le îndeplineşte. Astfel revoluţia franceză din 1789 a avut sarcina să distrugă orânduirea feudală, care frâna dezvoltarea forţelor de producţie, şi să netezească drumul dezvoltării relaţiilor de producţie capitaliste, care se dezvoltaseră pe baza acestor relaţii de producţie. Ea a fost o revoluţie burgheză. Tot revoluţii burgheze au fost şi revoluţiile care au avut loc într-o serie de ţări ale Europei în anii 1848-1849. Acelaşi scopuri au urmărit revoluţia din 1905 şi revoluţia din februarie 1917 din Rusia. Scopul lor era de a desfiinţa absolutismul, care îşi trăise traiul, şi de a lichida rămăşiţele feudalismului în economie.

Revoluţia proletară, socialistă se deosebeşte în mod radical de toate revoluţiile anterioare. Ea este cea mai măreaţă dintre toate revoluţiile cunoscute în istorie, deoarece produce cele mai profunde schimbări în viaţa popoarelor. Toate revoluţiile din trecut erau, după expresia lui I.V.Stalin, revoluţii unilaterale, ele duceau la înlocuirea unei forme de exploatare cu altă formă de exploatare. Numai revoluţia proletară, care instaurează dictatura proletariatului – cea mai revoluţionară clasă din istoria omenirii, este în stare să lichideze orice exploatare a omului de către om. Exemplul prin excelenţă de revoluţie proletară este Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie.

Revoluţia socială, care reprezintă cea mai profundă cotitură în dezvoltarea socială, nu poate fi făcută în orice moment, după bunul plac al cutărui sau cutărui grup de revoluţionari. Pentru aceasta sunt necesare anumite condiţii obiective, a căror totalitate Lenin o numea situaţie revoluţionară. „Legea fundamentală a revoluţiei, confirmată de toate revoluţiile şi în special de cele trei revoluţii ruse ale secolului XX constă în următoarele: pentru ca o revoluţie să aibă loc, nu ajunge ca masele exploatate şi asuprite să devină conştiente că nu se mai poate trăi ca înainte şi să ceară schimbări; pentru ca revoluţia să aibă loc, este necesar ca exploatatorii să nu mai poată trăi şi guverna ca înainte. „Numai atunci când cei de jos nu vor să mai fie ca înainte, iar vârfurile nu mai pot să guverneze ca înainte, numai atunci revoluţia poate să învingă. Acest adevăr se exprimă şi prin cuvintele: revoluţia este imposibilă fără o criză naţională generală (care să atingă şi pe exploataţi şi pe exploatatori)” ( Lenin, „Stângismul”- boala copilăriei comunismului, ed. a IV rom.,pag.76).  Dar pentru ca revoluţia proletară să repurteze victoria nu este suficientă numai existenţa unei situaţii revoluţionare. Este necesar ca la condiţiile obiective ale revoluţiei să se alăture condiţii subiective: capacitatea clasei revoluţionare de a duce o luptă curajoasă şi plină de abnegaţie, existenţa unui partid revoluţionar, călit în lupte, care să exercite o conducere politică, strategică şi tactică justă.

Am trecut în revistă aceste consideraţii teoretice cu privire la revoluţii aparţinând lui Lenin, dar şi altora cu gândul că ele sunt cu atât mai actuale şi mai utile cu cât lumea capitalistă în ansamblul său începe să fiarbă sub presiunea unei crize de sistem fără precedent de la New York la Londra, de la Barcelona la Roma, de la Cairo la Tunis, etc. Iată că la 94 de ani de la prima revoluţie proletară masele dau semne pe întreg mapamondul că se vor pune din nou în mişcare, că se coace o nouă situaţie revoluţionară.  Lupta lor va avea succes cu atât mai mult cu cât vor şti să înveţe şi să se inspire din bogatul tezaur de cunoştinţe şi experienţe oferit de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie pe care o aniversăm azi.