Lecţia de demnitate

Stalin de Pablo Picasso

Victor Suvorov, pe numele său real Vladimir Bogdanovici Rezun, actualmente vehement anticomunist rus, fost ofiţer sovietic de informaţii în cadrul GRU, a dezertat în Marea Britanie în 1978 pentru a se alătura corului de denigratori ai socialismului sovietic.

A publicat o serie de cărţi, ce au apărut de curând şi la noi prin intermediul editurii Polirom, despre epoca Stalin, în care încearcă să demonstreze cu argumente şubrede şi fanteziste că acesta pregătea în 1941 invadarea Europei.

În toate aceste lucrări din care amintesc, Spărgătorul de gheaţă, Ultima republică, Epurarea, autorul nu pierde nici un prilej să împroşte cu noroi şi calomnii Uniunea Sovietică şi să reitereze tezele lui Hitler şi ale propagandei naziste cum că războiul împotriva ţării sovietelor ar fi fost justificat de supra-înarmarea acesteia şi de planurile agresive ale lui Stalin ce vizau atât spatele frontului german cât şi întreaga Europă.

Dar în tot acest morman de mii de pagini de acuze fanteziste, scorneli, minciuni rău intenţionate, atacuri fără fundament şi lipsite coerenţă logică la adresa unei epoci în care proletariatul devenit în sfârşit subiect al istoriei căuta să îşi clădească o viaţă demnă pot fi găsite şi pasaje care parcă scăpate de sub controlul autorului se opun cu îndârjire scopului general al acestuia, proiectând în câmpul conştiinţei cititorului lumina adevărului istoric cu privire ta personalitatea şi faptele unor oameni ce s-au  înălţat deasupra epocii lor definind-o.

Iată mai jos un astfel de pasaj “straniu”, evadat parcă dintr-o închisoare a calomniilor, cu privire la Stalin şi generalul Apanasenko ce dezvăluie în manieră epică caracterul celor doi protagonişti. Întâmplarea s-a petrecut în toamna anului 1941 şi este povestită de E.A. Borkov, care în timpul războiului a fost prim-secretar al comitetului regional Habarovsk. Când o astfel de relatare apare la un duşman declarat al comunismului nu te mai poţi îndoi de veridicitatea sa.

Victor Suvorov scrie: „Această povestire a fost notată şi mi-a fost transmisă de Eroul Muncii Socialiste Feodor Trofimovici Morgun, care timp de 15 ani a fost prim-secretar al comitetului regional de partid Poltava.Ea este publicată acum în cartea sa Yadolgo da saliutov (Mult înainte de salve) (Poltava, 1994, pp 67-71) „ –Epurarea, Ed.Polirom 2011 pag.260.

Pe linia strict secretă mi-a telefonat Stalin. După formulele de salut îmi spune: „Avem o situaţie extrem de grea între Smolensk şi Viazma… Hitler pregăteşte ofensiva asupra Moscovei şi nu avem trupe suficiente să salvăm capitala… Te rog insistent, ia avionul imediat spre Moscova, ia-l cu tine pe Apanasenko, convinge-l să fie maleabil, ca să nu se împotrivească. Îi ştiu încăpăţânarea”…

În anii serviciului meu în Extremul Orient, dar şi în alte locuri, Stalin nu îmi telefonase niciodată. De aceea am fost extrem de mirat când am auzit în receptor glasul său.Eram deprinşi de mult ca spusele sale să fie lege pentru noi; el niciodată nu se ruga de cineva pentru ceva – doar ordona şi cerea. De aceea am fost mirat de tonul său. Parcă nu mă informa de ceva, ci îmi raporta situaţia din vestul ţării. Iar când Stalin a spus „convinge-l să fie maleabil”, am rămas efectiv uimit… În final a rostit încă o dată : „Veniţi cu cel mai rapid avion militar…”.

Am ajuns la Moscova pe 1-2 octombrie, la miezul nopţii. Eram aşteptaţi pe aerodrom.Ne-au pus în maşină ne-au dus direct la Kremlin.Ne-au dus în sala de recepţie. Generalul care ne însoţea a intrat în cabinet să raporteze venirea noastră, apoi s-a întors imediat, a deschis larg uşa şi a rostit: „Tovarăşul Stalin vă roagă să intraţi”

Stalin ne-a strâns călduros mâna, ne-a urat „bine aţi venit” şi ne-a invitat să ne aşezăm la masa lungă acoperită cu postav verde. El nu s-a aşezat de la început.Păşea în tăcere prin cabinet. Apoi s-a oprit în faţa noastră şi a început discuţia: „Trupele noastre duc lupte de apărare foarte grele pe Frontul de Vest, iar în Ucraina lucrurile merg rău – mulţi se predau , populaţia salută trupele germane”.

Urmează o mică pauză, iar câţiva paşi prin birou încoace şi încolo.Stalin se opreşte din nou lângă noi şi continuă: „Hitler a început o mare ofensivă asupra Moscovei. Sunt obligat să iau trupe din Extremul Orient. Vă rog să înţelegeţi şi să vă puneţi în locul nostru.”

Am simţit un fior rece trecându-mi pe şira spinării, iar pe frunte o sudoare rece în urma îngrozitorului adevăr pe care ni-l transmitea conducătorul partidului şi statului nostru. Era vorba nu numai de pierderea Moscovei, ci, poate, şi de dispariţia statului…

Stalin nu a încercat să afle opinia noastră, şi-a răsfirat hârtiile pe masă şi, arătând cu degetul la datele despre trupele frontului nostru, adresându-se lui Apanasenko, a început să enumere  diviziile de tancuri şi mecanizate, regimentele de artilerie şi alte unităţi şi mari unităţi de deosebită importanţă pe care Apanasenko trebuia să le trimită de urgenţă la Moscova.

Stalin a dictat, Apanasenko a notat conştiincios, iar apoi tot în birou, în prezenţa gazdei care fuma pipă, a semnat un ordin şi a trimis o telegramă cifrată la şeful de stat-major cu ordinul de executare urgentă.

Acum se vedea clar că întâlnirea noastră scurtă, precisă, de lucru se apropia de sfârşit. Pe masă s-a pus un ceai tare. Stalin a întrebat despre viaţa cetăţenilor din Extremul Orient. Eu am răspuns. Şi deodată a urmat o întrebare pentru Apanasenko: „Câte tunuri antitanc ai ?”. Generalul a răspuns pe loc. Nu-mi amintesc cifra exact, dar ţin minte că era derizorie în comparaţie cu aceea pe care Armata Roşie o avea atunci. „Expediază şi tunurile!”- a comandat Stalin cu glas scăzut dar limpede.Brusc paharul cu ceai din faţa lui Apanasenko a zburat în stânga pe masa cea lungă, scaunul de sub general parcă a sărit în spate. Apanasenko a sărit de la masă şi a început să ţipe: „Ce-i cu tine ? Ce faci ?!! Mama ta aşa şi pe dincolo ! Dar dacă atacă japonezul, cu ce am să apăr Extremul Orient ? Cu vipuştile astea ?!- şi s-a lovit cu mâinile pe şolduri. Scoate-mă din funcţie, împuşcă-mă, dar tunurile nu le dau !”.

Eu am înlemnit.Toate mi se învârteau prin cap, iar un gând mă îngheţă: „Acesta-i sfârşitul. Imediat o să cheme oamenii lui Beria şi pierim amândoi”. Dar în acel moment am fost din nou uimit de comportamentul lui Stalin: „Linişteşte-te, linişteşte-te, tovarăşe Apanasenko! Merită oare să te tulburi pentru nişte tunuri? Lasă-le la tine”.

La despărţire, Apanasenko a cerut să fie trecut în armata activă, pe front.

„Nu, nu – i-a răspuns prietenos comandantul suprem.Partidul are nevoie de astfel de oameni îndrăzneţi şi experimentaţi, ca tine, în Extremul Orient.”

Această scurtă istorisire despre un episod  ca atâtea altele din viaţa zbuciumată a comandanţilor sovietici de rang înalt prinşi în vâltoarea războiului pentru apărarea patriei şi a civilizaţiei  europene zdruncină cu putere tezele burgheze şi revizioniste despre „tiranul sângeros” Stalin şi slugile sale servile.

Ea ne revelează un mare adevăr pe care  duşmanii comunismului fac eforturi neprecupeţite pentru a-l îngropa definitiv, şi anume că regimul socialist sovietic era o societate raţională- în sensul primatului raţiunii, întemeiată pe principiul respectului reciproc şi al demnităţii persoanei. Apanasenko este un cetăţean liber care în numele raţiunii se opune chiar violent omului aflat la vârful puterii. Un militar sub jurământ îşi exercită libertatea cetăţenească de a nu fi de acord cu comandantul suprem în timp de război, iar comandantul suprem reflectează şi în numele aceleaşi raţiuni îi dă dreptate cedând.

Unde este tirania, unde este bunul plac discreţionar, unde este servilismul acoliţilor ?

În locul acestui adevăr reacţiunea mondială sădeşte de mai bine de 50 de ani minciunile pe care le cunoaştem cu toţii.

Stalingrad

Monumentul victoriei de la Stalingrad

Vrem să mergem înainte, dorim să ne regrupăm  forţele, acum risipite, pentru a pune bazele unei mişcări socialiste cu adevărat însemnate, vrem să privim cu încredere spre viitor. Dar preocuparea pentru a construi, de a aşeza cu răbdare şi temeinicie cărămizile unui nou edificiu politic al maselor muncitoare, nu trebuie să ne distragă sau să ne abată atenţia de la datoria de a cinsti lupta şi jertfa de sânge a înaintaşilor noştri, căci ea este piatra unghiulară de la care trebuie să pornim.

Fiecare din noi, cei ce ne considerăm animaţi de ideile şi idealurile comuniste, trebuie să avem până la cer conştiinţa faptului că nu venim din neant, că avem în spate o istorie glorioasă plină de momente înălţătoare în care milioane şi milioane de oameni şi-au pus în joc destinele,viaţa, speranţele pentru cauza nobilă a socialismului.

În istorie sunt puţine momente cruciale unde drumul întregii omeniri se bifurcă în două, de a căror deznodământ depinde pe ce ramură va merge istoria viitoare, bătălia de la Stalingrad începută în vara lui 1942 şi terminată în februarie 1943, piatra de încercare a tăriei şi vigorii revoluţiei proletare declanşate în 1917, unde poporul sovietic liber de asuprirea capitalistă a făcut zid viu şi zid de foc împotriva năvălirii barbariei naziste, este un astfel de moment de cumpănă al cărui final a pus capăt definitiv speranţelor fasciste de hegemonie mondială. La Stalingrad invazia fascistă şi-a sleit şi epuizat forţele într-o atât de mare măsură încât nu s-a mai refăcut niciodată. Aici maşina de război nazistă a fost atrasă în capcană, încercuită şi apoi distrusă prin lupta, abnegaţia, spiritul de sacrificiu al proletariatului sovietic înarmat. În vreme ce o parte din proletariat se afla pe front luptând nemijlocit cu duşmanul, administrându-i lovituri necruţătoare, cealaltă, lucrând neîncetat în industria de război, îi făurea armele. Arme mai moderne, mai eficiente, mai fiabile, mai multe decât ale hitleriştilor. Industria socialistă sovietică, fără capitalişti, şi-a dovedit superioritatea faţă de industria germană întregită cu industriile celorlalte state fasciste.

Planurile cincinale, agricultura cooperativizată, energiile întregului popor sovietic descătuşate de lanţurile robiei capitaliste turnate în formele economiei socialiste, într-un cuvânt economia sovietică clădită cu efort, sacrificii şi privaţiuni a fost factorul decisiv care a înclinat balanţa victoriei în favoarea proletarilor liberi. Dar această puternică industrie şi agricultură sovietică capabilă să asigure spatele frontului şi să susţină întregul efort de război nu a apărut de la sine. Este rodul dezbaterilor interne de partid, luptelor pe viaţă şi pe moarte între partizanii creării ei şi cei ce i se opuneau cu îndârjire şi care creaseră un front unic de la Chamberlain până la Trotsky. Este meritul lui Stalin că a reuşit să orienteze partidul către opţiunea industrializării în ritm susţinut în dauna blocului trotskysto-zinovievist, punând în centrul întregului proces industria grea, industria constructoare de maşini şi utilaje pentru celelalte ramuri ale industriei. Dar industrializarea ar fi eşuat poate fără avansul şi pătrunderea revoluţionară a socialismului la sate. Învingând reacţiunea din partid întruchipată de grupul lui Buharin-Rikov se iniţiază grandioasa operaţiune de colectivizare a agriculturii: unirea micilor gospodării ţărăneşti în mari gospodării socialiste, capabile să întrebuinţeze în măsură largă tractoare şi alte maşini moderne spre a ridica rapid producţia agricolă. În efortul de a crea o bază industrială pentru aprovizionarea satului cu maşini şi tractoare se înscrie şi înfiinţarea uzinei de tractoare din Stalingrad la 17 iunie 1930. Adresându-se muncitorilor uzinei Stalin a scris: „… Cele cinzeci de mii de tractoare, pe care trebuie să le daţi anual ţării, sunt cinzeci de mii de obuze, care aruncă în aer vechea lume burgheză şi croiesc drumul noii orânduiri socialiste la sate.” 

Socialismul a început să producă o schimbare radicală în felul oamenilor de a privi munca. Încetând să o mai vadă ca pe o povară umilitoare şi anevoioasă aşa cum era socotită înainte, a devenind în conştiinţa lor o chestiune de onoare, de glorie şi de eroism.  Această schimbare a făcut posibilă recuperarea decalajelor  economice existente între Uniunea Sovietică şi puterile occidentale până la izbucnirea războiului, în unele domenii tânărul stat proletar obţinând chiar un avans însemnat.

În fruntea construcţiei industriei grele s-a aflat G.S. Ordjonichidze încercat discipol al lui Lenin şi Stalin, unul dintre creatorii şi organizatorii, în anii războiului civil, ai Armatei Roşii, iubit şi respectat  de către constructorii de întreprinderi, supranumit de aceştia „comandantul suprem al industriei grele”.

Hitleriştii visau să folosească uriaşele resurse ale Ţării Sovietelor- petrolul, cărbunele, produsele alimentare- pentru realizarea viitoarelor lor planuri de cuceriri. Sperând să zdrobească în scurt timp Uniunea Sovietică, Hitler proiecta să-şi arunce apoi toate forţele pentru a subjuga întreaga lume.

La baza strategiei lor, naziştii au pus planul agresiunii militare şi a zdrobirii fulgerătoare a Rusiei,elaborat încă în primul război mondial de către generalul Hoffmann. Acest plan prevedea concentrarea unor armate uriaşe la frontierele apusene ale Uniunii Sovietice, cucerirea în câteva săptămâni a centrelor vitale ale ţării şi înaintarea rapidă în interiorul Rusiei, până la Urali. Mai târziu planul a fost completat şi aprobat de comandamentul hitlerist sub numele de „Planul Barbarossa”.

În noaptea de 22 Iunie 1941, armata hitleristă a atacat mişeleşte şi prin surprindere Uniunea Sovietică, în ciuda pactului de neagresiune dintre Germania şi URSS. Totodată Germania a încheiat în secret tratate cu guvernele Italiei, Ungariei, României şi Finlandei, relativ la un război comun împotriva statului proletar şi le-a dat ordin să-şi concentreze forţe la frontierele Uniunii Sovietice în vederea încălcării acestora. Hitler socotea să câştige războiul în 2-3 luni. Calculele sale se bazau pe considerabila superioritate numerică a armatei germane, mobilizată demult, bine înarmată şi care avea deja experienţa războiului.Hitler se bizuia de asemeni pe lipsa de trăinicie a spatelui frontului sovietic: el îşi închipuia că, în urma eşecurilor militare, regimul sovietic va sucomba, vor apărea conflicte între muncitori şi ţărani şi se vor ivi disensiuni naţionale între popoarele Uniunii Sovietice.

Dar lucrurile nu aveau să decurgă aşa cum îşi imaginase dictatorul nazist.

În vara anului 1942, după ce au creat o mare superioritate de forţe în direcţia sud-vest a frontului sovieto-german, naziştii au obţinut importante succese tactice, pătrunzând în sectoarele Voronej, Stalingrad şi Novorossiisc. Hitler continua să considere cucerirea Moscovei drept principalul său scop. De astă dată el intenţiona să cucerească Moscova dinspre Est, izolând-o de spatele ei, Volga şi Uralul. În noile planuri ale lui Hitler se atribuia un rol deosebit cuceririi Stalingradului, care avea o uriaşă importanţă strategică.

Fiind la intersecţia celor mai mari căi fluviale şi feroviare, Stalingradul lega centrele ţării cu Caucazul şi Transcaucazia, cu Astrahanul şi Bacu, cu regiunea Volgăi şi cu regiunile de răsărit ale URSS. De asemeni, Stalingradul mai era un foarte însemnat arsenal, care aproviziona Armata Roşie cu tancuri şi alt armament.

Comandamentul hitlerist a aruncat asupra Stalingradului armata a 6-a, de sub comanda feldmareşalului von Paulus.Peste 1500 de tunuri bombardau oraşul. Multe mii de avioane aruncau asupra sa în fiecare zi bombe incendiare şi explozive.

Stalingradul respingea cu tărie şi bărbăţie atacurile înverşunate ale inamicului. Muncitorii uzinei de tractoare din Stalingrad şi muncitorii de la celelalte întreprinderi continuau să lucreze sub focul duşmanului, aprovizionând pe apărătorii oraşului cu tancuri şi muniţii.

Au participat activ la apărarea Stalingradului eroii războiului civil, foştii participanţi la eroica apărare a Ţariţânului.

După o lună de lupte înverşunate nemţii au reuşit să se apropie în unele locuri de Volga. oraşul a fost tăiat în mai multe părţi dar nu s-a predat. Armata a 62-a a generalului Ciuicov, care apăra Stalingradul, lupta pentru fiecare stradă, pentru fiecare casă.Astfel sergentul major erou Iacov Pavlov cu o mână de ostaşi, a apărat luni de zile casa ocupată de el transformând-o într-un punct bine întărit.Cei din Stalingrad au denumit această casă „casa lui Pavlov”.

Au dat dovadă de dârzenie de fier şi de vitejie ostaşii diviziei generalului Rodimţev, care au jurat „să stea pe poziţii până la moarte”.  Trăgătorii de elită din Stalingrad, în frunte cu Vasili Zaiţev, scoteau din luptă pe soldaţii şi pe ofiţerii fascişti, trăgând fără greş din adăposturile lor. Dârzenia şi eroismul ostaşilor sovietici se manifesta în mod deosebit în timpul luptelor de tancuri.La sfârşitul lui Iulie 1942, în cursul uneia din aceste lupte, patru ostaşi trăgători antitanc au primit misiunea să oprească înaintarea a douăzeci de tancuri inamice.Cu toate că tranşeele acestor viteji erau întruna împroşcate cu exploziile obuzelor, iar din cauza focului continuu li se încingeau armele antitanc, trăgătorii sovietici n-au contenit nici o clipă lupta. Ei au nimicit 15 tancuri nemţeşti iar pe celelalte le-au silit să se retragă.

Cu alt prilej, la Stalingrad, 33 de ostaşi trăgători antitanc sovietici, în frunte cu comuniştii Covaliov şi Evtifeev, au angajat lupta împotriva a 70 de tancuri fasciste.Nimicind 27 de tancuri, ei n-au lăsat nici un tanc să străpungă linia de apărare sovietică. Întreaga istorie a apărării Stalingradului este plină de asemenea pilde de vitejie şi eroism.

În ajunul sărbătorii celei de a 24-a aniversări a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, ostaşii frontului Stalingradului i-au scris lui Stalin un mesaj în care se angajau să împiedice duşmanul să ajungă la Volga: „La Stalingrad- scriau ei- noi ne apărăm Patria, apărăm tot ce ne este scump şi fără de care nu putem trăi. Aici la Stalingrad se hotărăşte dacă poporul sovietic va fi sau nu liber…Trimiţând această scrisoare din tranşee, vă jurăm că vom apăra Stalingradul până la ultima picătură de sânge, până la ultima suflare, până la ultima bătaie a inimii, şi că nu vom lăsa pe duşman să ajungă la Volga.”

Toată ţara sovietelor a venit în ajutorul Stalingradului. Toţi înţelegeau că soarta Patriei, a socialismului, depinde de rezultatul luptei pentru Stalingrad. Apărarea eroică a Stalingradului a permis Comandamentului Suprem al Armatei Sovietice să pregătească rezervele şi să elaboreze şi să realizeze planul de zdrobire a nemţilor la Stalingrad.

În zorii zilei de 19 Noiembrie 1942, după o puternică pregătire de artilerie, trupele celor trei fronturi au străpuns apărarea duşmanului şi au trecut la ofensivă. Nimicind flancurile inamicului, Armata Roşie a încercuit trupele de elită ale fasciştilor şi a procedat la lichidarea grupării încercuite.La începutul lui Februarie 1943, două armate germane cu un efectiv de 330 mii soldaţi, au încetat să mai existe. Cam o treime din din efectivul acestei armate, în frunte cu feldmareşalul von Paulus, a fost luată prizonieră.

Operaţiunea de încercuire de la Stalingrad, efectuată după planul mareşalului sovietic Jukov nu are seamăn în toată istoria militară mondială. Pentru prima oară în istoria războaielor a fost încercuită şi lichidată o masă atât de uriaşă de trupe duşmane.

Victoria de la Stalingrad, stropită din belşug cu sânge proletar a produs o cotitură radicală în toată desfăşurarea celui de al doilea război mondial, ea demonstrând lui Hitler şi întregii lumi că regimul sovietic nu era cu nici un chip o dictatură personală sau a unei pături subţiri de birocraţi, ci un stat al proletarilor liberi -toţi ofiţerii superiori ai Armatei Roşii în frunte cu marele Jukov erau fii de ţărani sau muncitori- de tăria, duritatea şi strălucirea diamantului.

Revoluţiile arabe lovesc puternic imperialismul occidental

Egiptul  în Revoluţie

Imperialismul american, european, israelian se confruntă în prezent cu cea mai mare şi grea provocare de la revoluţia iraniană din 1978, care odată cu înlăturarea regimului corupt şi impopular al şahului Reya Pahlavi a dus la evadarea Iranului din zona sa de influenţă. Pierderea Iranului, o ţară cu 74 de milioane de locuitori şi mari rezerve de ţiţei, a fost resimţită ca pe o grea lovitură, marcând de atunci covârşitor politica americană în Orientul Mijlociu. Toate manevrele Washingtonului îndreptate împotriva Teheranului vizând destabilizarea regimului islamic şi instalarea unui guvern marionetă pro occidental, începând cu aţâţarea războiului irakiano-iranian şi culminând cu invazia în Irak şi Afganistan au eşuat.

Importanţa şi însemnătatea revoluţiei din Iran, consecinţele sale pozitive în îngrădirea imperialismului vestic, se reflectă în succesul luptătorilor afgani şi pakistanezi de a se opune armat atât prezenţei militare americane şi europene în Afganistan cât şi occidentalizării forţate, dezrădăcinării culturale, înrobirii şi exploatării economice. Fără revoluţia iraniană întreaga regiune n-ar fi mişcat sub cizma dominaţiei yankee.

Adâncirea crizei globale a capitalismului, exploatarea grea neo colonială practicată de occidentali în ţările arabe, politicile neo liberale promovate de FMI care nu au alt scop decât împovărarea statelor cu datorii şi dezarticularea economiilor naţionale în vederea preluării lor de către capitalului occidental, au dus la declanşarea în cascadă a revoluţiilor foamei în Tunisia şi Egipt şi foarte probabil că ele se vor propaga şi în alte ţări arabe aflate sub tutela imperialismului vestic.

În Tunisia revoluţia a triumfat cu înlăturarea marionetei mânuită de la Washington, coruptul Ben Ali, cel ce a adus odată cu venirea sa la putere în 1987 aşa numitele „reforme de piaţă liberă”. Acestea nu au făcut decât să ducă la adâncirea inegalităţilor sociale, la creşterea explozivă a mizeriei maselor şi a şomajului.
Valul de scumpiri care a lovit Tunisia nu a fost "dictat" de Ben Ali şi guvernul său. El a fost impus de Wall Street şi de FMI, ce de douăzeci de ani otrăveşte ţara cu politicile sale economice  având drept unic scop favorizarea până la cer a băncilor şi corporaţiile multinaţionale în vederea exploatării cât mai depline, cât mai acerbe a resurselor ţării şi a populaţiei.

În Egipt, Anwar el Sadat a inversat politicile socialiste ale lui Abdel Nasser ce au vizat naţionalizări şi măsuri în favoarea muncitorilor şi ţăranilor, transformând ţara într-un satelit al imperialismului american. Locotenentul său credincios, ce i-a urmat la şefia statului în urma asasinării sale, Hosni Mubarak, a continuat şi a adâncit aceste politici, în mod special după reforma economică din 1991 dictată de americani. Guvernul egiptean s-a supus cu obedienţă şi servilism ordinelor şi instrucţiunilor comandate de FMI exclusiv în interesul american şi european. Acest model a fost aplicat de imperialişti în numeroase alte ţări, toate se află acum în pragul revoluţiei.

Preocuparea reală la Washington, Londra, Paris şi Berlin, din spatele frazeologiei bine cunoscute despre drepturile omului, dreptul la liberă exprimare, democraţie, valori, bla-bla-bla, este de a întreprinde ceva în faţa prăbuşirii catastrofice a strategiei lor destinată controlului Orientului Mijlociu cu uriaşele sale rezerve de petrol.

Odată cu căderea inevitabilă a lui Mubarak, nu cred că mai există pe planetă o forţă care să-l poată salva, SUA şi Israelul pierd un aliat de o valoare incalculabilă. De aceea vor acţiona disperat pentru a salva ce mai poate fi salvat; atât CIA cât şi Mosadul sunt în alertă maximă, deorece soarta întregii regiuni se pare că se va decide în Egipt.

Teama imperialiştilor că situaţia poate scăpa de sub control este deplin întemeiată. Mişcările revoluţionare din Tunisia şi Egipt au zguduit lumea arabă din temelii. Cu siguranţă revoluţia se va răspândi mai departe conform principiului că aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte. Întrebarea care se pune este: cine urmează ?

Autobiografia lui Ceauşescu, de Andrei Ujică

Afişul filmului

Nu ştiu ce a intenţionat regizorul Andrei Ujică, dizident comunist auto declarat a părăsit România în 1981 pentru a se stabilii în  Germania de Vest, vizavi de acest film al său, probabil aidoma ucenicului vrăjitor a scăpat demonii mistificării de sub control sedus fiind de personalitatea lui Ceauşescu, ori poate de nevoia subliminală de a rosti un adevăr istoric ce începe să prindă contururi din ce în ce mai precise în conştiinţa neamului, sau poate aşa cum a declarat s-a lăsat condus de imperativul de a-l cunoşte mai profund pe secretarul general al Partidului trecând peste clişeele propagandei oficiale, dar pelicula se constituie în una din cele mai luminoase, calde şi emoţionante evocări ale lui Nicolae Ceauşescu şi ale epocii sale.

Deşi filmul este construit prin simpla juxtapunere în ordine cronologică a unor imagini, unele fără sunet, selectate dintr-un bogat material de peste 1000 de ore de bandă video aflată la Arhiva Naţională de Filme sau la Televiziunea Română, inexplicabil ai senzaţia că urmăreşti un film de acţiune.

Documentarul debutează cu secvenţe de la martiriul de la Târgovişte când Ceauşescu bătrân şi bolnav aflat în faţa sfârşitului iminent, condamnat la moarte şi execuţie neîntârziată de un tribunal ilegitim, ilegal şi absurd, începe să-şi „rememoreze” viaţa, ce s-a împletit şi s-a identificat cu o cariera  politică la cel mai înalt nivel timp de 25 de ani, închinată  dezvoltării economice a României, construcţiei socialismului.

Brusc cadrul se schimbă, ne aflăm la înmormântarea lui Gheorghiu Dej  şi îl vedem pe Ceauşescu tânăr, zâmbitor plin de energie şi vitalitate.

De aici înainte porneşte aventura scorniceşteanului transfigurată artistic de selecţia materialelor operată de Ujică către cucerirea unei notorietăţi extraordinare pe marea scenă politică a lumii şi a istoriei. Pas cu pas, eveniment politic după eveniment, firul istoriei se desfăşoară şi odată cu el Ceauşescu ni se dezvăluie, ni se arată nefabricat atât ca om cât şi ca om politic, înţelegem raţiunea actelor sale, impulsurile lăuntrice ce l-au animat dar mai presus de orice pătrundem o epocă redată prin imaginea vie, veselă a străzii, prin muzica ei, prin party-urile ce o însufleţeau, în care poporul construia pentru sine fără capitalişti, căreia prinşi în vâltoarea ei nu i-am înţeles atunci copleşitoarea însemnătate istorică.

Cadrele cu Nicolae Ceauşescu primit cu mare fast în China de către Mao, în SUA de către Nixon, în Marea Britanie de către regină, în Coreea de Nord de către Kim Ir Sen sau aiurea au darul de a picura în sufletul privitorului otrava amară a regretului pierderii independenţei şi suveranităţii ţării în epoca ce a urmat contrarevoluţiei din decembrie 1989.

Secvenţele cu Bucureştiul împânzit de macarale, sau de la construcţia canalului Dunăre- Marea Neagră, sau de la cea a Transfăgărăşanului, sau de la cea a Casei Poporului, sau de la atâtea şi atâtea altele subliniază încă o dată dacă mai era nevoie cât de ridicole şi caraghioase, cât de stângace şi penibile sunt încercările guvernărilor postceauşescu de a întreprinde ceva pe baze capitaliste.

Iată în câteva cuvinte concluziile ce se desprind din acest film:

Ceauşescu a fost întâi ţăran apoi muncitor-aşa se auto caracterizează el într-o alocuţiune rostită cu prilejul acordării titlului de doctor honoris causa al Universităţii Bucureşti-, un om de acţiune, un practician, mai puţin un teoretician al marxismului sau al construcţiei socialismului. A gândit şi a acţionat ca un talentat director de producţie al uzinei numită România şi a obţinut rezultate pe care guvernele postdecembriste nu le vor obţine nici în o mie de ani.

Pe plan extern a fost un lider respectat ce a ştiut să speculeze în interesul României întărindu-i independenţa şi suveranitatea cu o şiretenie moştenită din vatra satului oltenesc de unde îşi avea obârşia, conflictele antagoniste dintre cele două mari puteri ale vremii.

Prin acest lungmetraj Andrei Ujică face un serviciu involuntar mişcării socialiste şi muncitoreşti din ţara noastră ajutând-o să-şi regăsească reperele şi eroii, iar pentru acest lucru nu putem decât să îi mulţumim.

La mulţi ani !

La mulţi ani, din toată inima cititorilor, prietenilor şi colaboratorilor noştri dragi.

Fie ca anul 2011 să ne aducă mai aproape de dezideratul nostru, trezirea conştiinţei de clasă a muncitorilor români. Desigur suntem conştienţi de faptul că proletariatul autohton nu este decât o mică parte a proletariatului european, soarta sa fiind strâns legată de soarta continentului.
Totuşi proletariatul românesc obligat să suporte o dublă exploatare atât colonială cât şi capitalistă are o situaţie specifică din ce în ce mai grea. Se va trezi el din pumni în 2011 ? Credem că da.

Criza capitalismului mondial va continua şi în 2011 şi se va adânci fără dar şi poate.Soluţia nu este din punctul nostru de vedere cârpirea acestui sistem care s-a dovedit falimentar ci revenirea la socialism. Socialismul este singurul sistem social, eliberat fiind de barierele proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie,  în stare să concentreze toate resursele şi energia naţiunii pentru ca ele să se conjuge întru binele comun. Pentru a da un exemplu, din 1989 şi până azi s-au construit maximum 300 de km de autostradă, în douăzeci de ani de socialism, dacă am fi vrut asta, am fi putut construi mii şi mii de kilometri de autostradă.

Adversarii socialismului şi ai clasei muncitoare au căutat să denigreze cât mai vocal şi cât mai convingător  industria socialistă, să o eticheteze ca neperformantă, neproductivă, "un morman de fiare vechi" cum s-a exprimat Petre Roman un exponent de seamă al denigratorilor şi vârful de lance al acestora.
În consecinţă a fost lichidată iar locul ei a fost luat de băcăniile "ultra performante" ale lui Dinu Patriciu. Iată progresul adus de capitalism, iată dezvoltarea forţelor de producţie susţinută de piaţa liberă.

Experienţa tristă a celor 21 de ani scurşi de la contrarevoluţia din 1989 ne arată cu claritate că trecerea de la socialism la capitalism nu reprezintă un progres sau o eliberare, nici nu este posibilă de fapt decât prin forţă sau prin manipulare, ci un mare şi dureros pas înapoi pe scara istoriei.

Distrugerea forţelor de producţie, reapariţia pe scena socială a claselor antagoniste, şomajul masiv, recrudescenţa sărăciei extreme, declinul catastrofal al producţiei agricole (importăm usturoi din China !),  iată rezultatele drumului parcurs de România în ultimele două decade.

Capitalismul se laudă cu "democraţia" sa, dar cine se uită mai atent observă că nu este decât o faţadă în spatele căreia corporaţiile multinaţionale şi băncile decid în mod unilateral. Ce egalitate de şanse există în "democraţia" capitalistă între un copil născut într-o familie săracă şi unul născut într-o familie bogată, sau între bogat şi sărac atunci când îşi caută dreptatea unul contra altuia ?

Să înlocuim "democraţia" capitalistă a corporaţiilor, a bancherilor, a exploatatorilor cu democraţia autentică a maselor.

Ne-aţi ucis viitorul !

Adrian Subaru aidoma meşterului Manole

Nu pot interpreta altfel gestul muncitorului Adrian Sobaru care s-a aruncat în gol de la balconul Parlamentului strigându-i premierului Boc: „Aţi luat banii copiilor, hoţilor !”  decât ca pe o faptă politică eroică, un act de curaj şi demnitate prin care autorul a dorit să atragă atenţia cu preţul vieţii sale asupra situaţiei de nesuportat şi a impasului în care a ajuns clasa muncitoare după două decenii de la destrămarea visului socialist.

Cred că eroul Adrian Sobaru era conştient în ziua când a îmbrăcat tricoul morţii că duşmanii socialismului, apologeţii bancherilor, corporaţiilor, „democraţiei” sărbătoriseră cu fast în urmă cu o zi, 21 de ani de la contrarevoluţia din decembrie 1989 ceea care a deschis larg porţile târârii în robie a celor ce trăiesc din sudoarea muncii proprii, şi mai ştia că Parlamentul nu este ceea ce se declară că este: un for destinat dezbaterii oneste a problemelor ţării, ci locul unde interesele clasei muncitoare sunt călcate sistematic în picioare de un reprezentant sau altul al burgheziei compradore.

Adrian Sobaru a fost şocat să afle că în data de 18 noiembrie un coleg şi prieten al său în vârstă de 45 de ani, tată a doi copii, tot muncitor electrician ca şi el, nemaiputând suporta situaţia mizerabilă în care ajunsese datorită lăcomiei şi cupidităţii băncilor, a nepăsării şi dispreţului autorităţilor faţă de soarta omului de rând, a decis să-şi pună capăt zilelor spânzurându-se  în subsolul clădirii TVR.

Adrian a deplâns desigur actul prietenului şi colegului său şi totodată meditând asupra lui a înţeles greşeala şi inutilitatea gestului acestuia. Ceea ce colegul său alesese să facă era la urma urmei un act de laşitate, de retragere din câmpul luptei, de fugă, menit să ofere satisfacţie puterii nelimitate a capitalului.

Marele merit al lui Subaru este că a reuşit să învingă sentimentul greu de vinovăţie personală pe care sistemul încearcă prin toate mijloacele sa-l inoculeze în muncitor ca pe o otravă paralizantă a sufletului şi a voinţei.

Colegul lui Subaru şi-a introdus capul în ştreang apăsat de o grea şi insuportabilă vinovăţie. Se simţea vinovat că se împrumutase la bănci, se simţea cumplit de vinovat că nu-şi mai poate întreţine familia, îi răsunau în urechi cu puterea unui dangăt de clopot reproşurile femeii şi ale copiilor. Alţii cum pot? Alţii cum sunt în stare?  Veninul individualismului, cultul scelerat al succesului, mizeria reperelor mass-mediei, manipularea ordinară cu care aceasta prezintă realitatea au reuşit să fărâme cu uşurinţă echilibrul fragil al unei familii proletare, al unui om apăsat de nevoi.

Dar Adrian Subaru s-a înălţat mai sus decât colegul său. A fost străfulgerat de gândul fecund al  propriei nevinovăţii, a reuşit să se smulgă luptând cu el însuşi din capcana clişeelor de gândire şi a înţeles cine sunt de fapt adevăraţii responsabili ai căderii sale, a clasei din care face parte, dar şi a întregii Românii. Ei singuri trebuie să plătească, aceşti blestemaţi de politicieni burghezi aflaţi în slujba unor interese străine de popor şi de ţară, aceşti capitalişti fără scrupule care prin jaful naţiunii şi-au clădit imperii, nu neamul

Dar pentru ca ei să fie traşi la răspundere, pentru ca cei ce au adus atâta şi atâta suferinţă să fie alungaţi din fruntea ţării şi pedepsiţi poporul trebuie să ştie, să afle, să cunoască, să metalizeze, să mestece, să conştientizeze ceea ce eroul Adrian Subaru avea acum clar în minte.

Dintr-o dată şi-a dat perfect seama de ceea ce avea de făcut, trebuia să comunice Adevărul poporului din care făcea parte. Viaţa sa nu mai conta, putea să se piardă cu condiţia ca ea să lumineze conştiinţa a câtor mai mulţi oameni aidoma lui.

A îmbrăcat un tricou alb pe care a scris cu negru: ”Ne-aţi ucis viitorul !”, a făcut schimb de tură cu un coleg pentru a fi prezent în locul unde Boc, Ponta, Antonescu, Geoană, Voiculescu, etc. batjocoresc interesele celor ce muncesc.A aşteptat ca Boc să-şi înceapă discursul apoi întocmai meşterului Manole, a deschis larg braţele într-un gest simbolic de îmbrăţişare a celor dragi, a ţării întregi, apoi s-a aruncat în gol neînfricat către moarte.

Tragem nădejde din tot sufletului ca jertfa  muncitorului Adrian Subaru înfăptuită pentru redeşteptarea conştiinţei maselor să nu rămână fără urmări şi să-şi atingă scopul său nobil.

Ca o dovadă a cinismului şi nepăsării guvernanţilor, a ipocriziei şi a fariseismului cu care sunt îmbibaţi, din dispoziţia lui Boc, lucrările plenului au fost reluate la aproximativ 15 minute după gestul eroului.

Când se vor mişca masele ?

Demonstraţie muncitorească în Grecia

În sfârşit Europa pare că se mişcă.La Londra zeci de mii de studenţi au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva majorării taxelor şcolare.Toată luna octombrie  Franţa a fost zguduită de mişcări muncitoreşti puternice împotriva unei legi a pensiilor prin care regimul lui Sarkozy  încearcă anularea unor drepturi câştigate prin lupte grele în trecut. Atena a fost din nou paralizată acum câteva zile de o grevă totală a transportatorilor, mitinguri şi demonstraţii prilej cu care fostul ministru conservator al transporturilor încolţit de mulţime abia a scăpat cu fuga dintr-o încercare de linşaj.

Ce au în comun toate aceste acţiuni?  Împotrivirea energică a celor ce muncesc la încercările clasei capitaliste de a aşeza povara recesiunii economice pe umerii lor, de a scoate castanele din foc cu mână proletariatului.

Muncitorii greci spre deosebire de colegii lor de clasă români au înţeles pe deplin dualitatea antagonistă a claselor care domneşte în capitalism. Ceea ce pierde o clasă câştiga cealaltă, reducerea veniturilor muncitorilor înseamnă sporirea profiturilor capitaliştilor. Ecuaţia este banal de simplă!

Iar muncitorii greci mai ştiu un lucru la fel de simplu: puterea guvernamentală nu este nicidecum neutră, un arbitru imparţial şi corect- deşi se autointitulează social democrată şi a ajuns la putere chiar cu voturile muncitorilor greci- aşa cum cred muncitorii români dintr-un reflex format în anii socialismului, ci un adversar perfid şi periculos care face tot ce-i stă în putinţă pentru a sprijini interesele finanţatorilor săi, clasa capitalistă.

Dacă ei nu vor lupta acum pe viaţă şi pe moarte apărându-şi interesele, standardul de viaţă, fie chiar cu cocteiluri Molotov, nimeni nu o va face în locul lor.

Şi totuşi ce-i opreşte pe muncitorii români să iasă în stradă, ce forţă îi reţine  ţintuiţi în case, incapabili de acţiune? Ce putere ocultă îi face, chiar atunci când se adună cu mari eforturi din toată ţara la câteva sute de metri de sediul guvernului, iar numărul lor este suficient de mare pentru a lua cu asalt atât Victoria cât şi Cotrocenii să se limiteze la dansul ridicol al pinguinului şi la ascultarea unor discursuri dezlânate ale sindicaliştilor.

Fără îndoială nu poate fi vorba de altceva, în opinia noastră, decât de confuzia dintre capitalism şi democraţie  inoculată cu premeditare în mintea muncitorului român de către guvernările post decembriste, de mass-media, precum şi de reflexul dobândit în anii socialismului că puterea de stat lucrează de cele mai multe ori onest pentru binele ţării şi al poporului. La toate acestea se adaugă spaima şi aversiunea dobândită în ultimii ani ai socialismului faţă de penuria alimentară şi de bunuri de larg consum, spaimă întreţinută vie şi alimentată constant de duşmanii socialismului care au tot interesul să inculce în mod fals muncitorilor egalitatea dintre socialism şi lipsuri. Realitatea este în fapt complet inversată. Capitalismul nu este în stare decât în cel mai bun caz să ofere ritmuri foarte mici de creştere economică, el duce la dezvoltare inegală, crize succesive, pauperizarea relativă sau absolută a maselor. Numai socialismul este într-adevăr capabil de ritmuri economice mari şi constante pe termen lung, fără crize de tip creştere şi contracţie. Dovadă elocventă este muntele de beton la propriu care a fost turnat în diversele edificii construite pe tot cuprinsul ţării în perioada socialismului. Lipsurile cu care populaţia s-a confruntat în anii optzeci ai secolului trecut nu sunt o caracteristică intrinsecă a socialismului, ci consecinţa deciziei conducerii de atunci a ţării de a continua cu orice preţ politica de industrializare, singura în măsură să asigure României o independenţă politică cât mai deplină şi un statut înalt şi respectat pe arena internaţională.

În anii optzeci am suferit cu toţii pentru că România se pregătea să facă un mare salt înainte, să se rupă odată pentru totdeauna din condiţia de mediocritate şi să pătrundă în clubul select al satelor industrializate ale lumii. Astăzi suferim la fel, dar fără nici o cauză, fără nici un ţel, fără nici o noimă. Muncim şi cu cât muncim mai mult cu atât suntem mai săraci şi ca oameni şi ca ţară. Dar muncitorului român aceste lucruri sunt departe de a-i fii clare.

În primul rând nu este capabil să realizeze, nu-i vine să creadă, că puterea politică îi este ostilă atât pe faţă cât şi pe la spate, că toate actele puterii sunt îndreptate în esenţă contra sa, având drept scop final înlesnirea exploatării sale.Uşor, uşor sunt eliminate din legislaţie toate mecanismele de protecţie ale muncii, condamnate ca fiind reminiscenţe socialiste negative care se opun reducerii şomajului. Băsescu a mers cu cinismul până la a-i alunga din ţară, cui nu-i convine în România este liber să plece a spus preşedintele, în numele dreptului la liberă circulaţie.Amar drept pentru cei ce nu-şi pot găsi o slujbă în propria lor ţară !

Prins în capcana confuziei muncitorul este prizonierul unor dileme pe care încă nu le poate depăşi.

Dacă atacă actuala stare politică frontal în stradă, dacă alungă prin forţă puterea coruptă, incapabilă, în frunte cu Băsescu şi cu toată camarila sa, ce va pune în loc, cine-i va urma? Nu-i oare mai înţelept şi mai raţional să aştepte viitoarele alegeri ?  Democraţia burgheză încă nu şi-a consumat pentru muncitorul român întreaga capacitate de seducţie.

Dacă se gândeşte să opună vacuumului de putere socialismul atunci înseamnă că a ales să renunţe la democraţie, să se întoarcă la lipsuri, că doreşte să schimbe o mizerie cu alta. Confuzia abil întreţinută de duşmanii emancipării sale între capitalism şi democraţie, intre socialism şi penurie îl sileşte să părăsească şi această opţiune.

În clipa când va reuşi să-şi alunge confuzia, ajutat sau pe cont propriu, când privind în jur mai cu atenţie şi mai cu luare-aminte va fii conştient de poziţia sa politică şi socială se va scutura de apatie, inacţiune, inerţie şi se va sincroniza cu marea familie a proletariatului european care, iată, s-a ridicat la luptă pentru a-şi apăra şi conserva drepturile.

Hruşcioviştii 15

Klement Gottwald

În opinia mea Cehoslovacia era diferită faţă de celelalte ţări. Erau mult mai serioşi decât toţi ceilalţi. Am vorbit despre Gottwald, dar trebuie să spun că noi albanezii ne-am înţeles bine şi cu cei ce au venit după el. Eram sinceri cu ei ca şi faţă de ceilalţi, dar conducerea cehoslovacă s-a comportat de asemenea la fel de sincer. Au vădit respect pentru partidul şi poporul nostru. Nu erau foarte expansivi, dar am putut să observ că erau corecţi şi binevoitori.

Novotny şi Shiroky, Dolansky şi Kopeky, pe care i-am întâlnit şi cu care am vorbit de multe ori când am venit în ţara lor la lucru sau în vacanţă cu familia, s-au purtat deschis şi modest cu mine şi cu tovarăşii mei. Îngâmfarea şi aroganţa atât de prezentă la alţii lipsea aici. După sovietici, cehii au fost cei care ne-au ajutat cel mai mult din punct de vedere economic. Fireşte, când se punea problema acordării de credite se dovedeau spirite reci şi precaute, oameni calculaţi care analizează cu atenţie. În raporturile cu noi, nu a fost nici urmă de subestimare, nici o umbră de superioritate din partea lor.Printre ţările de democraţie populară Cehoslovacia era cea mai avansată din punct de vedere industrial; oamenii săi erau harnici, talentaţi, sistematici, ordonaţi în muncă şi în viaţă. Oriunde mergeai în Cehoslovacia era evident că era o ţară dezvoltă, cu un popor cultivat, ce a prezervat cu grijă tradiţiile sale ancestrale. Sovieticii au utilizat ţara ca pe o staţiune de sănătate şi au abuzat de ea până la saturaţie. Liderii celorlalte ţări de democraţie populară erau invidioşi pe liderii cehi  şi făceau în van remarci batjocoritoare la adresa lor, dar cehii arătau mult mai multă demnitate decât toţi ceilalţi. La mitingurile ţărilor din lagărul socialist cuvântul cehilor cântărea greu. În măsura în care am putut vedea şi judeca, înăuntrul ţării se bucurau de respect şi simpatie.

În Cehoslovacia nu am avut sentimentul greu de izolare pe care l-am trăit la Moscova de când Hruşciov preluase puterea unde ei ne-au alocat o daşa (vilă la ţară) la periferia oraşului, în care am rămas izolaţi zile în şir. Oficiali ca Lesakov, Moshatov, Petrov şi alţi funcţionari minori ai aparatului Comitetului Central al Partidului au fost acolo sau au venit şi au plecat, pentru a ne ţine companie  şi totodată pentru a mânca şi a bea. Erau cu toţii oameni ai serviciilor de securitate, deghizaţi în funcţionari ai Comitetului Central. Dintre ei Lesakov a fost companionul meu permanent şi partenerul meu de biliard. M-a plăcut pe mine şi eu l-am plăcut pe el deoarece deşi nu era o persoană foarte inteligentă era un om cumsecade. Moshatov venea mult mai rar, părea mult mai important, se ocupa de pregătirea călătoriilor sau de satisfacerea cererilor noastre de a cumpăra câte ceva, deoarece nu se găsea mai nimic de cumpărat în comerţ (trebuia să comandăm totul în avans, ei urmând să le aducă din surse misterioase într-o cameră specială a magazinului „GUM” care avea o intrare specială pentru membri Comitetului Central).Petrov era un om al aparatului de partid care fusese mult timp angajat în afaceri cu grecii, iar tovărăşia noastră îl interesa din acest motiv. Era un om serios pe care îl preţuiam. Fusese în Albania de câteva ori, în special atunci când noi sprijineam Armata Democratică Greacă în războiul său just. Ca şi cum aceştia nu ar fi fost suficienţi, mai târziu ne-au fost adăugate alte escorte, cum ar fi Laptiev, un tânăr companion ştiutor de albaneză foarte încrezut de poziţia ce i se conferise şi un altul specialist în afaceri iugoslave al cărui nume nu-l mai reţin, dar de care îmi amintesc că era cu mult mai inteligent decât ceilalţi.

Nu am fost niciodată liber, totdeauna am avut o escortă. Erau toţi oamenii lui Hruşciov, informatori ai Comitetului Central şi ai serviciilor de securitate sovietice, şi asta fără a mai ţine cont de garda oficială, şi de dispozitivele de urmărire şi ascultare cu care hruşcioviştii au umplut diversele vile în care am stat. Dar aceasta este o altă poveste. Să lăsăm la o parte dispozitivele şi să ne concentrăm asupra oamenilor. Sovieticii urmăreau să desluşească starea de spirit în care ne aflăm, pentru a şti ce anume căutăm, cum vom vota, de partea cui ne vom da sprijinul, ce se petrece în ţara noastră, ce gândim despre iugoslavi, despre liderii Partidului Comunist Grec, sau orice altceva. Ştiau de ce veniseră iar noi ştiam cine i-a trimis şi de ce, prin urmare ambele părţi erau prietenoase, am vorbit despre ce ne interesa pe noi, şi aşteptam veşti de la Comitetul Central despre când va avea loc întâlnirea.

Funcţionarii nu au vorbit politică, deoarece este clar că aveau ordin să nu o facă, dar chiar dacă ar fi dorit să deschidă o conversaţie ei ar fi fost foarte controlaţi pentru că ştiau că totul este înregistrat.Am vorbit în special împotriva revizionismului titoist.

Nu puteam vizita orice fermă colectivă sau de stat sau avea contacte cu alţi tovarăşi sau persoane fără preaviz de două trei zile. Când mergeam într-o vizită  te aşezau pe un scaun la o masă pentru a te îndopa cu băutură şi fructe de nu puteai vedea nimic, nici staulul cu bovine, nici sediul fermei colective. Este cinstit să spun că atmosfera era diferită în Bulgaria. Oriunde, atmosfera era mult mai destinsă, cu mai puţine formalităţi şi gărzi.

În Cehoslovacia diferenţa era şi mai mare. Oriunde, în Praga, Bratislava, Karlovy Vary, Brno şi în multe alte locuri în care am călătorit, atât în calitatea oficială cât şi privată, am fost liber să merg oriunde doream, când doream, cu o gardă evident, şi pretutindeni am fost primit într-un fel cordial şi prietenos. În cursul unei călătorii, ei înşişi spontan m-au dus în locuri strategice. Oriunde am fost în Cehoslovacia, în discuţii oficiale sau conversaţii private cu familiile lui Novotny  şi Shiroky în Praga şi Karlovy Varry, sau cu Bacilek în Slovacia şi cu un număr de secretari de partid în diverse oraşe şi fabrici, conversaţia a fost sinceră, jovială, ne formală. Nu domnea acea atmosferă grea pe care am simţit-o în Uniunea Sovietică, cu toată marea dragoste pe care o purtăm acelui popor şi acelei ţări.

După ruperea relaţiilor cu Tito am călătorit spre Uniunea Sovietică pe mare, deoarece iugoslavii nu ne-au permis să zburăm deasupra teritoriului lor. Prin urmare, am fost nevoiţi să stăm în multe rânduri în Odesa unde l-am întâlnit pe faimosul Iepişev, primul secretar al Odesei şi mai târziu şeful politic al armatei sovietice.Nu am văzut faimoasele catacombe din Odesa pentru că ei nu ne-au dus să le vizităm, nici măcar istoricele trepte ale lui Potemkin, deoarece trebuia să mergem pe jos până la ele. Am văzut faimoasele trepte, ce încep de la statuia lui Richelieu, guvernator al oraşului la începutul secolului al 19-lea, numai din maşină.

„Cum este posibil,” l-am întrebat pe Iepişev, „că îl ţineţi pe acest aristocrat aventurier francez aici, chiar la capătul acestor istorice trepte ?!”

„Oh, de-abia a fost adus acolo,” a răspuns primul secretar al Odesei.

Dar ce făceam noi în Odesa ? Ne plictiseam, fumam ţigări, ne plimbam prin parcul vilei Kirov, jucam biliard la o veche masă. Nu ne-au dus  să vizităm nici un muzeu sau şcoală, unicul loc unde ne-au dus a fost o vinotecă şi acolo singurul lucru pe care l-am făcut a fost să gustăm şi să bem câteva sticle cu vin selecţionat.

Acesta era programul uzual în Uniunea Sovietică. Numai la priomuri puteam strânge mâna unor personalităţi. Când mergeam la o fabrică sau la o casă de cultură din Leningrad, Kiev sau aiurea, totul era organizat: muncitorii erau aliniaţi aşteptând, un spici de introducere era rostit de un anume Kozlov care umflat în pene ca un cocoş, vorbea cu voce artificial gravă în scopul de a se arăta omnipotent, iar oameni numiţi înainte cărora li se spunea ce trebuiau să spună, rosteau cuvinte de bun-venit.

Era exact opusul a ceea ce se petrecea în Cehoslovacia, unde oamenii, liderii, muncitorii din fabrici vorbeau liber, punea întrebări şi răspundeau când erau întrebaţi. Acolo se putea călătorii liber oriunde cu maşina sau pe jos.

Am fost totdeauna interesat de istoria naţiunilor şi popoarelor. Sunt foarte multe locuri istorice în Cehoslovacia. Am vizitat locul unde s-a născut mişcarea taboriţilor şi am văzut acele sate atât de caracteristice prin care Zizka a trecut şi a luptat. Am vizitat Austerlitz-ul, iar de pe dealul muzeului am privit câmpul de bătaie imaginându-mi istoricele manevre ale lui Bonaparte şi apariţia surprinzătoare a trupelor sale în flancul trupelor austriece exact în momentul în care soarele răsărea deasupra Austerlitz-ului. Mi-am amintit de bătălia de la Wallenstein precum şi de faimoasa trilogie a lui Schiller. L-am întrebat pe prietenul meu ceh:

„Există oare un muzeu dedicat acestei personalităţi istorice ?”

„Desigur,” a spus el şi m-a dus imediat la un palat ce găzduia Muzeul Wallenstein.

Am fost la vânătoare de căprioare şi cerbi de multe ori. Obişnuiau să oficieze o ceremonie specială deasupra trupului unui animal mort. Pentru a onora trupul vânatului trebuia să rupi o crenguţă de pin, să o înmoi în sângele animalului iar apoi să o lipeşti în banda pălăriei ca pe o pană.

Într-o zi pe când mă aflam la vânătoare m-am pomenit în faţa unui mare castel.Am întrebat:

„Ce este această clădire ?”

„E una din reşedinţele lui Metternich,” mi-au spus, „acum este muzeu.”

„Îl putem vizita ?” i-am întrebat pe cei care mă însoţeau.

„Desigur,” au răspuns ei.

Am mers şi ne-am uitat peste tot.Un ghid competent ne-a oferit toate explicaţiile.Îmi amintesc că am intrat în biblioteca lui Matternich, plină de minunate cărţi legate în piele. Când am ieşit din bibliotecă am trecut pe lângă o uşă închisă iar ghidul ne-a spus:

„Acolo este o mumie care a fost trimisă ca dar din Egipt Cancelarului Austriei asasinul fiului exilat al lui Napoleon, regele Romei.

„Deschide-o”, am spus, „haidem să vedem mumia, pentru că sunt foarte interesat de egiptologie şi am citit multe cărţi pe acest subiect, în special despre descoperirile savantului Carter, asociatul lui Carnarvon descoperitorul mormântului păstrat intact al lui Tutankhamon.

„Nu,” a răspuns ghidul, „N-am să deschid acea uşă.”

„De ce ?”, am întrebat surprins.

„Deoarece unele blesteme m-ar atinge şi probabil voi muri.”

Prietenii cehi au început să râdă de el spunându-i:

„Ce tot vorbeşti, haide, deschide uşa !”

Ghidul a rămas blocat în convingerile sale iar în cele din urmă a spus:

„Poftiţi cheile, deschideţi uşa singuri şi uitaţi-vă. Eu nu intru înăuntru şi nu-mi asum nici o responsabilitate.”

Prietenul ceh deschise uşa, am aprins lumina şi am văzut mumia complet neagră aşezată într-un sarcofag de lemn. Am închis apoi uşa, am înmânat înapoi cheile ghidului, strângându-i mâna, mulţumindu-i, şi am plecat.

Pe drumul de întoarcere prietenul ceh mi-a spus:

„Există încă oameni superstiţioşi care cred în magie aşa cum era ghidul pe care l-am văzut.”

„Nu,” am spus, „ghidul este un om învăţat nu superstiţios.Cărţile de egiptologie spun că aproape toţi savanţii care au descoperit mumiile faraonilor au murit în condiţii misterioase. Sunt multe teorii care spun că preoţii egipteni care au trăit în urmă cu trei mii de ani înaintea erei noastre, posedau avansate cunoştinţe ştiinţifice, iar pentru a proteja mumiile de jefuitori au căptuşit pereţii camerelor mortuare cu roci conţinând uraniu.Se mai spune că in aceste încăperi au fost arse plante care au eliberat astfel otrăvuri foarte puternice.

S-a dovedit că structura piramidelor generează un fenomen miraculos rar, datorat aspectului geometric, constând în faptul că uneori vârful piramidei, precum în cazul celei a lui Cheops, coincide cu o anumită stea, sau aşa cum se întâmplă în Valea Regilor, în anumiţi ani, la o anume oră din zi, razele soarelui pătrund în adâncimea coridorului şi luminează fruntea statuii faraonului.”

Tovarăşul meu, pe numele său Pavel, care era un bun, cumsecade şi modest băiat şi-a schimbat opiniile despre ghid şi s-a arătat interesat să afle mai multe.

Cehii înşişi  m-au dus în Slovacia pentru a-mi arăta figura eroului nostru naţional Skanderberg, alături de alte figuri istorice importante, aflată pe un vechi zid al porticului unei mânăstiri. A mers într-o o mică staţiune balneară, numită odată Marienbad, aflată în Sudetenland, pentru a vedea casa istorică unde a locuit Goethe.Aici, aflat la o vârstă înaintată, Goethe s-a îndrăgostit de foarte tânăra Gretchen şi a scris faimoasa sa Elegie a Marienbandului.

Am menţionat toate aceste lucruri pentru a arăta realitatea din Cehoslovacia şi buna dispoziţie a cehilor faţă de noi. Totuşi ei s-au purtat în acelaşi mod cu toată lumea.Chiar şi sovieticii s-au simţit alţi oameni atunci când au venit în Cehoslovacia.

În Cehoslovacia am vorbit într-un parc câteva ore cu Rokossovski şi Konev, cu care la Kremlin ne-am fi întins doar mâinile. Am fost în Cehoslovacia la vânătoare pentru a mă întâlni cu preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, iar tot acolo Nina Hruşceva a invitat-o pe Nexhmije şi pe mine la ceai. Tot în Cehoslovacia am stat de vorbă cu generalul Antonov şi cu alţii.

Dar după cum am mai spus, după moartea lui Gottwald, hruşcioviştii au pus stăpânire pe Cehoslovacia.

Se părea că Novotni, ca prim secretar al Partidului Comunist Cehoslovac, a aderat la poziţiile corecte, dar timpul a dovedit că el era un element ezitant şi oportunist, şi deci într-un fel sau în altul a făcut jocurile pentru Hruşciov şi Co. A jucat un rol important în punerea în aplicare a planului care a făcut din Cehoslovacia un dominion ocupat de tancurile ruseşti.

Prin urmare, plasa de păianjen a revizionismului s-a tors peste ţările de democraţie populară.Vechii lideri ca Dimitrov, Gotwtwald şi mai târziu Bierut şi alţii au fost înlocuiţi cu alţii mai tineri ce păreau convenabili sovieticilor cel puţin în acest stadiu.

În ce priveşte Republica Democrată Germană ei considerau lucrurile rezolvate, pentru că Germania de Est era masiv ocupată de trupe sovietice. Totuşi, noi consideram acest lucru necesar deoarece nu fusese semnat nici un tratat de pace, şi în afară de asta, armata sovietică din Germnaia nu apăra numai această ţară ci şi întreg lagărul socialist. 

Wilhelm Pieck

Cu Germania de Est  noi am avut relaţii bune atâta vreme cât Pieck a fost în viaţă.A fost un vechi revoluţionar şi prieten al lui Stalin, căruia îi port un mare respect.L-am întâlnit pe Pieck în 1959 când am condus o delegaţie în RDG. În acea vreme Pieck era bătrân şi bolnav. Mi-a adresat un călduros bun venit şi m-a ascultat cu atenţie când am vorbit despre prietenia dintre popoarele noastre şi i-am descris progresul Albaniei pe calea socialismului.( el vorbea greu din cauza paraliziei).

În ultimii săi ani, Pieck în mod evident nu mai conducea ţara şi partidul. Deţinea funcţia onorifică de Preşedinte al Republicii, în timp ce Ulbricht şi Grottewolh and Co. se aflau la putere.

Ulbright nu a arătat nici un semn de ostilitate deschisă faţă de Partidul nostru până nu am rupt-o cu sovieticii şi cu el. Era un tip arogant, un neamţ cu gâtu înţepenit, caustic nu doar cu partidele mici ca al nostru, dar şi cu ceilalţi.

În privinţa relaţiilor cu sovieticii avea această opinie:

„Ne-aţi ocupat, ne-aţi dezbrăcat de industrie, dar acum trebuie să ne aprovizionaţi cu credite masive şi alimente astfel încât Germania Democrată să crească şi să depăşească nivelul Germaniei Federale. Cerea ajutoare în mod arogant şi le obţinea. L-a forţat pe Hruşciov să spună într-un miting comun:

„Trebuie să ajutăm Germania să devină vitrina noastră către Vest”, iar Ulbricht nu a ezitat să le spună sovieticilor în prezenţa noastră:

„Trebuie să vă grăbiţi cu ajutorul deoarece există birocraţie.”

„Unde este birocraţie,” a întrebat Mikoian „în ţara voastră ?”

„Nicidecum în ţara noastă ci în a voastră,” a replicat Ulbricht.

Oricum, în timp ce el primea o cantitate masivă de ajutoare, nu era niciodată pregătit să-i ajute pe alţii.Când l-am atacat pe Hruşciov la Moscova, deopotrivă în timpul mitingului cât şi după, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai feroci oponenţi ai noştri fiind primul care ne-a a atacat după mitingul moscovit.

Hruşcioviştii nu urmăreau numai controlul asupra ţărilor de democraţie populară, dar şi asupra întregii mişcări comuniste internaţionale.

Palmiro Togliatti

Voi vorbi în altă parte despre despre vederile şi poziţiile revizioniste şi oportuniste ale unor lideri ca Togliatti, Thorez, etc., dar vreau să subliniez aici că, după moartea lui Stalin, atât Togliatti cât şi alţii au început să-şi exprime vederile revizioniste mult mai deschis, deoarece au sesizat că Hruşciov şi cercul său le sunt aliaţi politici şi ideologici, văzând linia oportunistă a lui Hruşciov faţă de Tito, de social-democraţie, burghezie etc.

Linia construită de Hruşciov a fost convenabilă lui Togliatti and Co. care, dintr-un motiv sau altul, mergeau de mult pe linia colaborării cu partidele burgheze, cu guvernele burgheze din ţările lor, luptând şi visând că vor putea deveni sponsorii unui mariaj de convenienţă ce le va aduce câteva fotolii guvernamentale. Aceste tendinţe latente la început, arătate apoi ezitant, după Congresul al 20-lea au explodat în „teorii”, aşa cum a fost faimoasa teorie a lui Togliatti despre „poli-centrism”, sau tot a sa „Cale italiană către socialism”.

Desigur, în mişcarea comunistă internaţională, hruşcioviştii nu au venit cu o platformă complet revizionistă încă din start.La fel ca şi în Uniunea Sovietică ei s-au străduit să adopte o linie flexibilă în scopul de a evita trezirea unei reacţii imediate în partid sau în afara sa.

„Leninismul” despre care ei au vorbit, straniile cuvinte de bine aruncate ici şi acolo despre Stalin, zgomotosul lor slogan al „principiilor leniniste ale relaţilor între ţările socialiste”  au servit pentru a masca complotul în care erau implicaţi şi pentru a pregăti terenul pentru un atac frontal.Acesta a fost lansat la al 20-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Acolo au dat cărţile pe faţă, pentru că Hruşciov şi aliaţii săi lucraseră de mult timp pentru a paraliza orice reacţie în ţară sau în afara ei.

Hruşcioviştii 14

Stalin şi Dimitrov în 1936

Opinia mea este aceasta, după Dimitov, statul şi partidul bulgar nu au mai avut un lider de talia lui Dimitov, sau chiar de nivel apropiat, din punctul de vedere al aderenţei la principii, al puterii de înţelegere politico-ideologică, şi al capacităţii de lider.Nu îl includ pe Kolarov, care a murit foarte curând după Dimitrov, la numai câteva  luni după, care a fost un vechi revoluţionar şi a doua personalitate după Dimitrov, cu care a lucrat împreună în Comintern.

L-am întâlnit pe Kolarov când am venit într-o vizită oficială în Bulgaria în Decembrie 1947. Era de aceiaşi vârsta şi statură cu Diomitrov, îi plăcea să converseze şi tot timpul cât am stat cu el ne-a vorbit despre misiunea sa în Mongolia. Cominternul l-a însărcinat în Germania şi în altă parte. Se părea că partidul îl însărcinase pe Isolarov cu relaţiile externe, deorece acesta ne-a vorbit de câteva ori despre relaţiile Bulgariei cu vecinii: Iugoslavia şi Grecia, care erau de asemenea şi vecinii noştri. Ne-a vorbit despre situaţia generală internaţională, ceea ce ne-a fost de mare ajutor.

La fel ca neuitatul George Dimitrov,Kolarov a fost un om modest.Deşi noi era tineri, nu am observat la el nici cel mai mic semn de trufie în timpul discuţiilor.Ne-a onorat şi ne-a respectat opiniile şi cu toate că ne întâlneam pentru prima oară, cât timp am stat acolo ne-a făcut să ne simţim ca membrii ai unei familii, ai unui grup intim  în care afecţiunea, unitatea şi eforturile sunt destinate unui singur scop, construcţia socialismului.

I-am întâlnit pe Dimitrov şi Kolarov, aceste mari personalităţi comuniste bulgare numai o dată în viaţă, dar ei mi-au lăsat o impresie de neşters în memorie.După Dimitrov, Kolarov a devenit prim-ministru şi a fost unul din iniţiatorii condamnării lui Kostov, agentul lui Tito.Dar la numai câteva luni apoi Kolarov a murit.Moartea sa m-a mâhnit în mod deosebit.

După moartea lui Dimitrov şi Kolarov, persoane fără autoritate şi personalitate au ajuns la conducerea partidului şi statului bulgar.

Am fost în Bulgaria de câteva atât cu afaceri cât şi în vacanţă cu soţia şi copilul.

Trebuie să spun adevărul, am simţit o satisfacţie deosebită în Bulgaria , deoarece probabil, deşi popoarele noastre au o origine atât de diferită ele au trăit împreună de-a lungul secolelor, au lâncezit sub asuprirea şi au luptat împotriva aceleaşi puteri de ocupaţie, Poarta Otomană, se aseamănă în multe direcţii, în special în modestie, ospitalitate, fermitate de caracter,  prezervarea bunelor tradiţii, folclor, etc.

Înainte de moartea lui Stalin nu era nici cea mai mică pată de umbră asupra relaţiilor noastre cu bulgarii. Şi noi şi ei iubeam cu sinceritate Uniunea Sovietică.

Am vorbit cu liderii bulgari de multe ori, am mâncat şi am băut împreună şi am călătorit peste tot în Bulgaria.Chiar şi mai târziu, înainte să o rupem cu Hruşciov, nu am avut contradicţii politice sau ideologice iar ei m-au primit cu căldură.Mulţi dintre ei ca Velko Chervenkov, Ganev,Tsola Dragocheva, Anton Yugov, etc. nu erau tineri.Erau oamenii vechii generaţii, care lucraseră în exil cu Dimitrov, sau acasă în ilegalitate, şi mai târziu au fost în puşcăriile ţarului Boris. În cele din urmă, Teodor Jidkov, s-a ivit dintre ei, un om care este prototipul mediocrităţii politice.

După moartea lui George Dimitrov, Velko Chervenkov a devenit secretar general al partidului.A fost un mare om; cu părul cărunt şi pungi sub ochi.De câte ori l-am întâlnit în Bulgaria sau la Moscova, mi-a făcut impresia unui bun coleg care umbla fluturându-şi braţele fără scop şi fără direcţie, ca şi cum ar fi spus:”Ce am de făcut la acest târg? Nu servesc nici un scop aici.”

Trebuie să fi fost un om just dar lipsit de voinţă.Cel puţin aceasta era impresia mea.Era extrem de zgârcit cu vorbele.În discuţiile oficiale vorbea atât de puţin,încât dacă nu l-ai fi cunoscut, ai fi putut rămâne cu impresia că era îngâmfat.Dar nu era de loc îngâmfat.Era un om simplu. În întâlnirile neoficiale, când mâncam împreună, discutând şi cu alţi tovarăşi bulgari pentru a schimba opinii, Velko stătea într-o tăcere de piatră, cu gura închisă, ca şi cum nici nu ar fi fost prezent. Ceilalţi râdeau şi vorbeau, el nu.

Chervenko a fost cumnatul lui Dimitrov.El a fost căsătorit cu sora marelui lider al Bulgariei. Este posibil ca o mica parte din gloria şi autoritatea lui Dimitrov să se fi răsfrânt şi asupra lui Chervenko, dar Velko era cu certitudine incapabil să devină Dimitrov. Deci, la fel cum a venit la conducerea Partidului Comunist Bulgar în linişte, tot aşa a a fost detronat fără zgomot. Înlăturarea sa nu a creat nici un fel de probleme,s-a înfăptuit fără frământări lăsând loc la conducere lui Todor Jidkov.

Deci, pentru Nichita, Cehoslovacia, Polonia şi Bulgaria au fost aranjate. România, de-asemenea, unde partidul a avut nişte episoade lipsite de glorie în istoria sa, nu a scăpat scopurilor şi eforturilor sale.

Nichita Hruşciov şi Gheorghiu Dej

Nu am avut contacte cu românii în timpul războiului, ceea ce era diferit faţă iugoslavi, sau bulgari, care l-au trimis în ţara noastră pe Belgranov, care ne-a informat despre munca din Macedonia, căutând să ne ajute în organizarea luptei albanezilor ce locuiau în teritoriul Macedonean ocupat de nazi-fascişti. După război, am auzit de la sovietici lucruri foarte bune despre partidul românesc şi despre Dej, un vechi revoluţionar, care suferise mult în închisoarea Doftana. Dar adevărul este că am fost într-un fel dezamăgit când l-am întâlnit pentru prima oară, cu ocazia mitingului în problema revizionismului iugoslav, pe care l-am menţionat mai sus.

Nu este acum locul de a vorbi despre amintirile mele de la acel miting, dar vreau să subliniez faptul că din ceea ce am văzut şi am auzit în România, din conversaţia mea cu Dej, impresia pe care mi-am făcut-o despre partidul românesc şi despre Dej personal, nu a fost bună.

Indiferent de ceea ce clamau liderii români, dictatura proletariatului nu opera în România, iar Partidul Muncitoresc Român nu deţinea o poziţie puternică.Declarau că se află la putere , dar era evident, că în fapt, burghezia se afla la putere. Ea avea în mâna sa industria, agricultura şi comerţul continuând să exploateze poporul român şi să trăiască în palate şi vile. Dej personal călătorea într-o maşină blindată anti-glonţ şi însoţit de o escortă înarmată, arătând astfel cât de „sigură” era poziţia lor. Reacţiunea era puternică în România şi dacă nu ar fi existat Armata Roşie, nimeni nu poate şti cum ar fi evoluat lucrurile în această ţară.

În timpul celor câteva zile în care am stat la Bucureşti, Dej ne-a bombardat cu laudele sale despre „valoarea” pe care ei au arătat-o în forţarea abdicării coruptului rege Mihai, pe care nu l-au condamnat pentru crimele sale împotriva poporului, ba din contră, l-au lăsat să părăsească ţara către Vest împreună cu averea şi amantele sale.

Autoglorificrea lui Dej a atins paroxismul, în special când el mi-a povestit cum i-a „contestat” pe reacţionari ducându-se în cafenelele lor cu un pistol la centură.

Prin urmare, de la acest prim miting mi-am format o proastă impresie nu numai despre Dej , dar şi de Partidul românesc şi linia sa, care era o linie oportunistă, iar lucrurile care s-au întâmplat mai târziu cu Dej şi cu partidul său nu m-au surprins. Şefii revizionişti ai acestui partid erau oameni din cei mai infatuaţi. „Suflau cu putere în trompetele lor”  despre luptele pe care nu le-au dat.

Când noi am început luptele cu renegatul Tito şi cu grupul său, Dej a devenit un „luptător ardent” împotriva grupului titoist. În întâlnirea istorică a Biroului de Informaţii el a fost însărcinat cu predarea raportului principal  împotriva grupului Tito-Rankovic. Cât timp Stalin a fost în viaţă iar rezoluţia Biroului de Informaţii a fost în vigoare Dej s-a manifestat ca un fanatic anti-titoist. Când revizioniştii trădători, conduşi de Hruşciov, au uzurpat puterea în ţările lor şi au făcut toate acele lucruri făţarnice pe care le ştim, Dej a fost printre primi care a întors pagina şi şi-a schimbat culoarea la fel ca un cameleon.S-a dezis te tot ce a spus înainte, şi-a făcut autocritica şi în final a venit la Brioni, unde şi-a cerut în mod public scuze lui Tito.Prin urmare Dej şi-a arătat faţa adevărată de oportunist al mai multor steaguri.

După eliberare, noi, bine înţeles, am stabilit relaţii prieteneşti cu România , ca şi cu toate celelalte ţări de democraţie populară. Din partea noastră, doream cu putere să dezvoltăm la maximum relaţiile cu această ţară, în mod special cu poporul român, nu numai pentru că eram două ţări socialiste, dar şi pentru că nutream un sentiment special de prietenie şi simpatie format datorită ajutorului şi sprijinului primit de patrioţii albanezi refugiaţi în România în perioada Renaşterii noastre.Cu toate acestea, efortul nostru în această direcţie nu a dat rezultate pe care le aşteptam din cauza indiferenţei conducătorilor români. Acest lucru a avut propriile sale motive care nu au depins de politica şi dorinţele noastre.

Cu taote acestea relaţiile dintre cele două ţări s-au dezvoltat într-o manieră corecta, deşi formală. Liderii români nu au arătat nici cea mai mică căldură sau prietenie specială pentru o ţară mică ca a noastră, care a luptat şi s-a sacrificat atât de mult în războiul împotriva invadatorilor fascişti. România a fost ţara socialistă cea mai indiferentă în legătură cu dezvoltarea Albaniei şi cu activarea  relaţiilor cu noi pe linie de partid şi de stat.

Mai târziu, când am venit în România cu o delegaţie, de-a lungul vizitei mele acolo am văzut multe lucruri interesante;mi-au arătat multe aspecte ale progresului pe care l-au realizat în economie.Am vizitat Ploieştiul , care în comparaţie cu Kucova al nostru, este un centru colosal al industriei petrolului.Petrolul era supus unui modern proces de rafinare şi îmi amintesc că în ultima întâlnire cu mine, Dej s-a lăudat ca a cumpărat o foarte mare si modernă rafinărie de la americani. (Mi-a povestit că a cumpărat-o cu dolari cash, dar cum aveam să aflu mai târziu ea a fost cumpărată pe credit. Deci chiar mai devreme de acele timpuri „socialista” Românie era angajată în afaceri cu imperialismul american ) .Ne-au arătat un centru metalurgic care producea diferite sortimente de oţel, ca şi o serie de alte fabrici de toate felurile, ferme agricole model, mari combinate de îmbrăcăminte, etc.

Mi-au prezentat „Muzeul satului”, un complex muzeal în aer liber, constituit dintr-un ansamblu de case rurale, mobile, haine şi alte obiecte uzitate în satele româneşti, foarte frumos şi original.

Ne-a plăcut tot ce am văzut şi am vizitat. Aveau multe clădiri noi, dar beneficiau şi de o foarte mare moştenire a trecutului. Este adevărat, românii creaseră cooperativele agricole, dar lucrurile nu mergeau bine acolo; era o lipsă de conducere, organizare şi muncă politică.

Cu toate acestea, progresul realizat în toată ţara era evident, şi aşa cu ne-au împărtăşit, ajutorul sovietic era foarte mare şi în toate direcţiile, chiar incluzând construcţia unui mare palat, unde în vremea vizitei noastre, se publica „Scînteia” şi se desfăşurau diverse activităţi culturale.

În legătură cu ajutorul pentru Albania, trebuie să spun că până am rupt relaţiile cu iugoslavii nici o ţară cu democraţie populară nu a ajuta Albania cu cel mai mic credit.Mai târziu aceste ţări, în mai mare sau în mai mică măsură, au acordat unele credite Albaniei.

Unele s-au comportat destul de corect, la început, unele cu şiretlicuri şi viclenii, altele doar  arătându-şi „solidaritatea socialistă”, or pentru a arăta Uniunii Sovietice de la care primeau mari credite şi ajutoare: „Vedeţi, noi de asemenea dăm ceva Albaniei socialiste.Când vom avea mai mult vom da mai mult.”

De câteva ori am cerut credite românilor, dar ei ne-au refuzat sau ne-au dat sume ridicol de mici. În cea ce priveşte experienţa în petrol, industrie şi în agricultură, de exemplu, ne-au făcut promisiuni, ne-au dat cuvântul lor, dar nu s-a materializat nimic.

În ceea ce priveşte experienţa în munca de partid şi în structura de stat, nu le-am cerut niciodată ajutorul pentru că ştiam că nu vom primi nimic de la ei. De ce a fost acest lucru mai accentuat cu românii, deşi am avut şi cu ceilalţi probleme în procurarea de ajutor ?

În general liderii români s-au făcut remarcaţi atât prin megalomania faţă de „muritorii de rând”, cât şi prin servilismul faţă de cei „puternici”. Ei au tăiat conversaţiile cu noi foarte scurt, in cazul în care ele nu s-au limitat la un semn de recunoaştere sau la o strângere de mână. În întâlniri şi congrese ei erau atît de „preocupaţi” încât lăsau impresia că sunt copleşiţi de răspundere. Cu aceste ocazii puteau fi văzuţi întodeauna lângă principalii lideri ai Uniunii Sovietice. Făra nici un dubiu erau lacheii oportunişti ai acestora şi lucrul devenea evident când era necesar să lupte pentru apărarea principiilor.

va urma.