Hruşcioviştii 15

Klement Gottwald

În opinia mea Cehoslovacia era diferită faţă de celelalte ţări. Erau mult mai serioşi decât toţi ceilalţi. Am vorbit despre Gottwald, dar trebuie să spun că noi albanezii ne-am înţeles bine şi cu cei ce au venit după el. Eram sinceri cu ei ca şi faţă de ceilalţi, dar conducerea cehoslovacă s-a comportat de asemenea la fel de sincer. Au vădit respect pentru partidul şi poporul nostru. Nu erau foarte expansivi, dar am putut să observ că erau corecţi şi binevoitori.

Novotny şi Shiroky, Dolansky şi Kopeky, pe care i-am întâlnit şi cu care am vorbit de multe ori când am venit în ţara lor la lucru sau în vacanţă cu familia, s-au purtat deschis şi modest cu mine şi cu tovarăşii mei. Îngâmfarea şi aroganţa atât de prezentă la alţii lipsea aici. După sovietici, cehii au fost cei care ne-au ajutat cel mai mult din punct de vedere economic. Fireşte, când se punea problema acordării de credite se dovedeau spirite reci şi precaute, oameni calculaţi care analizează cu atenţie. În raporturile cu noi, nu a fost nici urmă de subestimare, nici o umbră de superioritate din partea lor.Printre ţările de democraţie populară Cehoslovacia era cea mai avansată din punct de vedere industrial; oamenii săi erau harnici, talentaţi, sistematici, ordonaţi în muncă şi în viaţă. Oriunde mergeai în Cehoslovacia era evident că era o ţară dezvoltă, cu un popor cultivat, ce a prezervat cu grijă tradiţiile sale ancestrale. Sovieticii au utilizat ţara ca pe o staţiune de sănătate şi au abuzat de ea până la saturaţie. Liderii celorlalte ţări de democraţie populară erau invidioşi pe liderii cehi  şi făceau în van remarci batjocoritoare la adresa lor, dar cehii arătau mult mai multă demnitate decât toţi ceilalţi. La mitingurile ţărilor din lagărul socialist cuvântul cehilor cântărea greu. În măsura în care am putut vedea şi judeca, înăuntrul ţării se bucurau de respect şi simpatie.

În Cehoslovacia nu am avut sentimentul greu de izolare pe care l-am trăit la Moscova de când Hruşciov preluase puterea unde ei ne-au alocat o daşa (vilă la ţară) la periferia oraşului, în care am rămas izolaţi zile în şir. Oficiali ca Lesakov, Moshatov, Petrov şi alţi funcţionari minori ai aparatului Comitetului Central al Partidului au fost acolo sau au venit şi au plecat, pentru a ne ţine companie  şi totodată pentru a mânca şi a bea. Erau cu toţii oameni ai serviciilor de securitate, deghizaţi în funcţionari ai Comitetului Central. Dintre ei Lesakov a fost companionul meu permanent şi partenerul meu de biliard. M-a plăcut pe mine şi eu l-am plăcut pe el deoarece deşi nu era o persoană foarte inteligentă era un om cumsecade. Moshatov venea mult mai rar, părea mult mai important, se ocupa de pregătirea călătoriilor sau de satisfacerea cererilor noastre de a cumpăra câte ceva, deoarece nu se găsea mai nimic de cumpărat în comerţ (trebuia să comandăm totul în avans, ei urmând să le aducă din surse misterioase într-o cameră specială a magazinului „GUM” care avea o intrare specială pentru membri Comitetului Central).Petrov era un om al aparatului de partid care fusese mult timp angajat în afaceri cu grecii, iar tovărăşia noastră îl interesa din acest motiv. Era un om serios pe care îl preţuiam. Fusese în Albania de câteva ori, în special atunci când noi sprijineam Armata Democratică Greacă în războiul său just. Ca şi cum aceştia nu ar fi fost suficienţi, mai târziu ne-au fost adăugate alte escorte, cum ar fi Laptiev, un tânăr companion ştiutor de albaneză foarte încrezut de poziţia ce i se conferise şi un altul specialist în afaceri iugoslave al cărui nume nu-l mai reţin, dar de care îmi amintesc că era cu mult mai inteligent decât ceilalţi.

Nu am fost niciodată liber, totdeauna am avut o escortă. Erau toţi oamenii lui Hruşciov, informatori ai Comitetului Central şi ai serviciilor de securitate sovietice, şi asta fără a mai ţine cont de garda oficială, şi de dispozitivele de urmărire şi ascultare cu care hruşcioviştii au umplut diversele vile în care am stat. Dar aceasta este o altă poveste. Să lăsăm la o parte dispozitivele şi să ne concentrăm asupra oamenilor. Sovieticii urmăreau să desluşească starea de spirit în care ne aflăm, pentru a şti ce anume căutăm, cum vom vota, de partea cui ne vom da sprijinul, ce se petrece în ţara noastră, ce gândim despre iugoslavi, despre liderii Partidului Comunist Grec, sau orice altceva. Ştiau de ce veniseră iar noi ştiam cine i-a trimis şi de ce, prin urmare ambele părţi erau prietenoase, am vorbit despre ce ne interesa pe noi, şi aşteptam veşti de la Comitetul Central despre când va avea loc întâlnirea.

Funcţionarii nu au vorbit politică, deoarece este clar că aveau ordin să nu o facă, dar chiar dacă ar fi dorit să deschidă o conversaţie ei ar fi fost foarte controlaţi pentru că ştiau că totul este înregistrat.Am vorbit în special împotriva revizionismului titoist.

Nu puteam vizita orice fermă colectivă sau de stat sau avea contacte cu alţi tovarăşi sau persoane fără preaviz de două trei zile. Când mergeam într-o vizită  te aşezau pe un scaun la o masă pentru a te îndopa cu băutură şi fructe de nu puteai vedea nimic, nici staulul cu bovine, nici sediul fermei colective. Este cinstit să spun că atmosfera era diferită în Bulgaria. Oriunde, atmosfera era mult mai destinsă, cu mai puţine formalităţi şi gărzi.

În Cehoslovacia diferenţa era şi mai mare. Oriunde, în Praga, Bratislava, Karlovy Vary, Brno şi în multe alte locuri în care am călătorit, atât în calitatea oficială cât şi privată, am fost liber să merg oriunde doream, când doream, cu o gardă evident, şi pretutindeni am fost primit într-un fel cordial şi prietenos. În cursul unei călătorii, ei înşişi spontan m-au dus în locuri strategice. Oriunde am fost în Cehoslovacia, în discuţii oficiale sau conversaţii private cu familiile lui Novotny  şi Shiroky în Praga şi Karlovy Varry, sau cu Bacilek în Slovacia şi cu un număr de secretari de partid în diverse oraşe şi fabrici, conversaţia a fost sinceră, jovială, ne formală. Nu domnea acea atmosferă grea pe care am simţit-o în Uniunea Sovietică, cu toată marea dragoste pe care o purtăm acelui popor şi acelei ţări.

După ruperea relaţiilor cu Tito am călătorit spre Uniunea Sovietică pe mare, deoarece iugoslavii nu ne-au permis să zburăm deasupra teritoriului lor. Prin urmare, am fost nevoiţi să stăm în multe rânduri în Odesa unde l-am întâlnit pe faimosul Iepişev, primul secretar al Odesei şi mai târziu şeful politic al armatei sovietice.Nu am văzut faimoasele catacombe din Odesa pentru că ei nu ne-au dus să le vizităm, nici măcar istoricele trepte ale lui Potemkin, deoarece trebuia să mergem pe jos până la ele. Am văzut faimoasele trepte, ce încep de la statuia lui Richelieu, guvernator al oraşului la începutul secolului al 19-lea, numai din maşină.

„Cum este posibil,” l-am întrebat pe Iepişev, „că îl ţineţi pe acest aristocrat aventurier francez aici, chiar la capătul acestor istorice trepte ?!”

„Oh, de-abia a fost adus acolo,” a răspuns primul secretar al Odesei.

Dar ce făceam noi în Odesa ? Ne plictiseam, fumam ţigări, ne plimbam prin parcul vilei Kirov, jucam biliard la o veche masă. Nu ne-au dus  să vizităm nici un muzeu sau şcoală, unicul loc unde ne-au dus a fost o vinotecă şi acolo singurul lucru pe care l-am făcut a fost să gustăm şi să bem câteva sticle cu vin selecţionat.

Acesta era programul uzual în Uniunea Sovietică. Numai la priomuri puteam strânge mâna unor personalităţi. Când mergeam la o fabrică sau la o casă de cultură din Leningrad, Kiev sau aiurea, totul era organizat: muncitorii erau aliniaţi aşteptând, un spici de introducere era rostit de un anume Kozlov care umflat în pene ca un cocoş, vorbea cu voce artificial gravă în scopul de a se arăta omnipotent, iar oameni numiţi înainte cărora li se spunea ce trebuiau să spună, rosteau cuvinte de bun-venit.

Era exact opusul a ceea ce se petrecea în Cehoslovacia, unde oamenii, liderii, muncitorii din fabrici vorbeau liber, punea întrebări şi răspundeau când erau întrebaţi. Acolo se putea călătorii liber oriunde cu maşina sau pe jos.

Am fost totdeauna interesat de istoria naţiunilor şi popoarelor. Sunt foarte multe locuri istorice în Cehoslovacia. Am vizitat locul unde s-a născut mişcarea taboriţilor şi am văzut acele sate atât de caracteristice prin care Zizka a trecut şi a luptat. Am vizitat Austerlitz-ul, iar de pe dealul muzeului am privit câmpul de bătaie imaginându-mi istoricele manevre ale lui Bonaparte şi apariţia surprinzătoare a trupelor sale în flancul trupelor austriece exact în momentul în care soarele răsărea deasupra Austerlitz-ului. Mi-am amintit de bătălia de la Wallenstein precum şi de faimoasa trilogie a lui Schiller. L-am întrebat pe prietenul meu ceh:

„Există oare un muzeu dedicat acestei personalităţi istorice ?”

„Desigur,” a spus el şi m-a dus imediat la un palat ce găzduia Muzeul Wallenstein.

Am fost la vânătoare de căprioare şi cerbi de multe ori. Obişnuiau să oficieze o ceremonie specială deasupra trupului unui animal mort. Pentru a onora trupul vânatului trebuia să rupi o crenguţă de pin, să o înmoi în sângele animalului iar apoi să o lipeşti în banda pălăriei ca pe o pană.

Într-o zi pe când mă aflam la vânătoare m-am pomenit în faţa unui mare castel.Am întrebat:

„Ce este această clădire ?”

„E una din reşedinţele lui Metternich,” mi-au spus, „acum este muzeu.”

„Îl putem vizita ?” i-am întrebat pe cei care mă însoţeau.

„Desigur,” au răspuns ei.

Am mers şi ne-am uitat peste tot.Un ghid competent ne-a oferit toate explicaţiile.Îmi amintesc că am intrat în biblioteca lui Matternich, plină de minunate cărţi legate în piele. Când am ieşit din bibliotecă am trecut pe lângă o uşă închisă iar ghidul ne-a spus:

„Acolo este o mumie care a fost trimisă ca dar din Egipt Cancelarului Austriei asasinul fiului exilat al lui Napoleon, regele Romei.

„Deschide-o”, am spus, „haidem să vedem mumia, pentru că sunt foarte interesat de egiptologie şi am citit multe cărţi pe acest subiect, în special despre descoperirile savantului Carter, asociatul lui Carnarvon descoperitorul mormântului păstrat intact al lui Tutankhamon.

„Nu,” a răspuns ghidul, „N-am să deschid acea uşă.”

„De ce ?”, am întrebat surprins.

„Deoarece unele blesteme m-ar atinge şi probabil voi muri.”

Prietenii cehi au început să râdă de el spunându-i:

„Ce tot vorbeşti, haide, deschide uşa !”

Ghidul a rămas blocat în convingerile sale iar în cele din urmă a spus:

„Poftiţi cheile, deschideţi uşa singuri şi uitaţi-vă. Eu nu intru înăuntru şi nu-mi asum nici o responsabilitate.”

Prietenul ceh deschise uşa, am aprins lumina şi am văzut mumia complet neagră aşezată într-un sarcofag de lemn. Am închis apoi uşa, am înmânat înapoi cheile ghidului, strângându-i mâna, mulţumindu-i, şi am plecat.

Pe drumul de întoarcere prietenul ceh mi-a spus:

„Există încă oameni superstiţioşi care cred în magie aşa cum era ghidul pe care l-am văzut.”

„Nu,” am spus, „ghidul este un om învăţat nu superstiţios.Cărţile de egiptologie spun că aproape toţi savanţii care au descoperit mumiile faraonilor au murit în condiţii misterioase. Sunt multe teorii care spun că preoţii egipteni care au trăit în urmă cu trei mii de ani înaintea erei noastre, posedau avansate cunoştinţe ştiinţifice, iar pentru a proteja mumiile de jefuitori au căptuşit pereţii camerelor mortuare cu roci conţinând uraniu.Se mai spune că in aceste încăperi au fost arse plante care au eliberat astfel otrăvuri foarte puternice.

S-a dovedit că structura piramidelor generează un fenomen miraculos rar, datorat aspectului geometric, constând în faptul că uneori vârful piramidei, precum în cazul celei a lui Cheops, coincide cu o anumită stea, sau aşa cum se întâmplă în Valea Regilor, în anumiţi ani, la o anume oră din zi, razele soarelui pătrund în adâncimea coridorului şi luminează fruntea statuii faraonului.”

Tovarăşul meu, pe numele său Pavel, care era un bun, cumsecade şi modest băiat şi-a schimbat opiniile despre ghid şi s-a arătat interesat să afle mai multe.

Cehii înşişi  m-au dus în Slovacia pentru a-mi arăta figura eroului nostru naţional Skanderberg, alături de alte figuri istorice importante, aflată pe un vechi zid al porticului unei mânăstiri. A mers într-o o mică staţiune balneară, numită odată Marienbad, aflată în Sudetenland, pentru a vedea casa istorică unde a locuit Goethe.Aici, aflat la o vârstă înaintată, Goethe s-a îndrăgostit de foarte tânăra Gretchen şi a scris faimoasa sa Elegie a Marienbandului.

Am menţionat toate aceste lucruri pentru a arăta realitatea din Cehoslovacia şi buna dispoziţie a cehilor faţă de noi. Totuşi ei s-au purtat în acelaşi mod cu toată lumea.Chiar şi sovieticii s-au simţit alţi oameni atunci când au venit în Cehoslovacia.

În Cehoslovacia am vorbit într-un parc câteva ore cu Rokossovski şi Konev, cu care la Kremlin ne-am fi întins doar mâinile. Am fost în Cehoslovacia la vânătoare pentru a mă întâlni cu preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, iar tot acolo Nina Hruşceva a invitat-o pe Nexhmije şi pe mine la ceai. Tot în Cehoslovacia am stat de vorbă cu generalul Antonov şi cu alţii.

Dar după cum am mai spus, după moartea lui Gottwald, hruşcioviştii au pus stăpânire pe Cehoslovacia.

Se părea că Novotni, ca prim secretar al Partidului Comunist Cehoslovac, a aderat la poziţiile corecte, dar timpul a dovedit că el era un element ezitant şi oportunist, şi deci într-un fel sau în altul a făcut jocurile pentru Hruşciov şi Co. A jucat un rol important în punerea în aplicare a planului care a făcut din Cehoslovacia un dominion ocupat de tancurile ruseşti.

Prin urmare, plasa de păianjen a revizionismului s-a tors peste ţările de democraţie populară.Vechii lideri ca Dimitrov, Gotwtwald şi mai târziu Bierut şi alţii au fost înlocuiţi cu alţii mai tineri ce păreau convenabili sovieticilor cel puţin în acest stadiu.

În ce priveşte Republica Democrată Germană ei considerau lucrurile rezolvate, pentru că Germania de Est era masiv ocupată de trupe sovietice. Totuşi, noi consideram acest lucru necesar deoarece nu fusese semnat nici un tratat de pace, şi în afară de asta, armata sovietică din Germnaia nu apăra numai această ţară ci şi întreg lagărul socialist. 

Wilhelm Pieck

Cu Germania de Est  noi am avut relaţii bune atâta vreme cât Pieck a fost în viaţă.A fost un vechi revoluţionar şi prieten al lui Stalin, căruia îi port un mare respect.L-am întâlnit pe Pieck în 1959 când am condus o delegaţie în RDG. În acea vreme Pieck era bătrân şi bolnav. Mi-a adresat un călduros bun venit şi m-a ascultat cu atenţie când am vorbit despre prietenia dintre popoarele noastre şi i-am descris progresul Albaniei pe calea socialismului.( el vorbea greu din cauza paraliziei).

În ultimii săi ani, Pieck în mod evident nu mai conducea ţara şi partidul. Deţinea funcţia onorifică de Preşedinte al Republicii, în timp ce Ulbricht şi Grottewolh and Co. se aflau la putere.

Ulbright nu a arătat nici un semn de ostilitate deschisă faţă de Partidul nostru până nu am rupt-o cu sovieticii şi cu el. Era un tip arogant, un neamţ cu gâtu înţepenit, caustic nu doar cu partidele mici ca al nostru, dar şi cu ceilalţi.

În privinţa relaţiilor cu sovieticii avea această opinie:

„Ne-aţi ocupat, ne-aţi dezbrăcat de industrie, dar acum trebuie să ne aprovizionaţi cu credite masive şi alimente astfel încât Germania Democrată să crească şi să depăşească nivelul Germaniei Federale. Cerea ajutoare în mod arogant şi le obţinea. L-a forţat pe Hruşciov să spună într-un miting comun:

„Trebuie să ajutăm Germania să devină vitrina noastră către Vest”, iar Ulbricht nu a ezitat să le spună sovieticilor în prezenţa noastră:

„Trebuie să vă grăbiţi cu ajutorul deoarece există birocraţie.”

„Unde este birocraţie,” a întrebat Mikoian „în ţara voastră ?”

„Nicidecum în ţara noastă ci în a voastră,” a replicat Ulbricht.

Oricum, în timp ce el primea o cantitate masivă de ajutoare, nu era niciodată pregătit să-i ajute pe alţii.Când l-am atacat pe Hruşciov la Moscova, deopotrivă în timpul mitingului cât şi după, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai feroci oponenţi ai noştri fiind primul care ne-a a atacat după mitingul moscovit.

Hruşcioviştii nu urmăreau numai controlul asupra ţărilor de democraţie populară, dar şi asupra întregii mişcări comuniste internaţionale.

Palmiro Togliatti

Voi vorbi în altă parte despre despre vederile şi poziţiile revizioniste şi oportuniste ale unor lideri ca Togliatti, Thorez, etc., dar vreau să subliniez aici că, după moartea lui Stalin, atât Togliatti cât şi alţii au început să-şi exprime vederile revizioniste mult mai deschis, deoarece au sesizat că Hruşciov şi cercul său le sunt aliaţi politici şi ideologici, văzând linia oportunistă a lui Hruşciov faţă de Tito, de social-democraţie, burghezie etc.

Linia construită de Hruşciov a fost convenabilă lui Togliatti and Co. care, dintr-un motiv sau altul, mergeau de mult pe linia colaborării cu partidele burgheze, cu guvernele burgheze din ţările lor, luptând şi visând că vor putea deveni sponsorii unui mariaj de convenienţă ce le va aduce câteva fotolii guvernamentale. Aceste tendinţe latente la început, arătate apoi ezitant, după Congresul al 20-lea au explodat în „teorii”, aşa cum a fost faimoasa teorie a lui Togliatti despre „poli-centrism”, sau tot a sa „Cale italiană către socialism”.

Desigur, în mişcarea comunistă internaţională, hruşcioviştii nu au venit cu o platformă complet revizionistă încă din start.La fel ca şi în Uniunea Sovietică ei s-au străduit să adopte o linie flexibilă în scopul de a evita trezirea unei reacţii imediate în partid sau în afara sa.

„Leninismul” despre care ei au vorbit, straniile cuvinte de bine aruncate ici şi acolo despre Stalin, zgomotosul lor slogan al „principiilor leniniste ale relaţilor între ţările socialiste”  au servit pentru a masca complotul în care erau implicaţi şi pentru a pregăti terenul pentru un atac frontal.Acesta a fost lansat la al 20-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Acolo au dat cărţile pe faţă, pentru că Hruşciov şi aliaţii săi lucraseră de mult timp pentru a paraliza orice reacţie în ţară sau în afara ei.

Hruşcioviştii 14

Stalin şi Dimitrov în 1936

Opinia mea este aceasta, după Dimitov, statul şi partidul bulgar nu au mai avut un lider de talia lui Dimitov, sau chiar de nivel apropiat, din punctul de vedere al aderenţei la principii, al puterii de înţelegere politico-ideologică, şi al capacităţii de lider.Nu îl includ pe Kolarov, care a murit foarte curând după Dimitrov, la numai câteva  luni după, care a fost un vechi revoluţionar şi a doua personalitate după Dimitrov, cu care a lucrat împreună în Comintern.

L-am întâlnit pe Kolarov când am venit într-o vizită oficială în Bulgaria în Decembrie 1947. Era de aceiaşi vârsta şi statură cu Diomitrov, îi plăcea să converseze şi tot timpul cât am stat cu el ne-a vorbit despre misiunea sa în Mongolia. Cominternul l-a însărcinat în Germania şi în altă parte. Se părea că partidul îl însărcinase pe Isolarov cu relaţiile externe, deorece acesta ne-a vorbit de câteva ori despre relaţiile Bulgariei cu vecinii: Iugoslavia şi Grecia, care erau de asemenea şi vecinii noştri. Ne-a vorbit despre situaţia generală internaţională, ceea ce ne-a fost de mare ajutor.

La fel ca neuitatul George Dimitrov,Kolarov a fost un om modest.Deşi noi era tineri, nu am observat la el nici cel mai mic semn de trufie în timpul discuţiilor.Ne-a onorat şi ne-a respectat opiniile şi cu toate că ne întâlneam pentru prima oară, cât timp am stat acolo ne-a făcut să ne simţim ca membrii ai unei familii, ai unui grup intim  în care afecţiunea, unitatea şi eforturile sunt destinate unui singur scop, construcţia socialismului.

I-am întâlnit pe Dimitrov şi Kolarov, aceste mari personalităţi comuniste bulgare numai o dată în viaţă, dar ei mi-au lăsat o impresie de neşters în memorie.După Dimitrov, Kolarov a devenit prim-ministru şi a fost unul din iniţiatorii condamnării lui Kostov, agentul lui Tito.Dar la numai câteva luni apoi Kolarov a murit.Moartea sa m-a mâhnit în mod deosebit.

După moartea lui Dimitrov şi Kolarov, persoane fără autoritate şi personalitate au ajuns la conducerea partidului şi statului bulgar.

Am fost în Bulgaria de câteva atât cu afaceri cât şi în vacanţă cu soţia şi copilul.

Trebuie să spun adevărul, am simţit o satisfacţie deosebită în Bulgaria , deoarece probabil, deşi popoarele noastre au o origine atât de diferită ele au trăit împreună de-a lungul secolelor, au lâncezit sub asuprirea şi au luptat împotriva aceleaşi puteri de ocupaţie, Poarta Otomană, se aseamănă în multe direcţii, în special în modestie, ospitalitate, fermitate de caracter,  prezervarea bunelor tradiţii, folclor, etc.

Înainte de moartea lui Stalin nu era nici cea mai mică pată de umbră asupra relaţiilor noastre cu bulgarii. Şi noi şi ei iubeam cu sinceritate Uniunea Sovietică.

Am vorbit cu liderii bulgari de multe ori, am mâncat şi am băut împreună şi am călătorit peste tot în Bulgaria.Chiar şi mai târziu, înainte să o rupem cu Hruşciov, nu am avut contradicţii politice sau ideologice iar ei m-au primit cu căldură.Mulţi dintre ei ca Velko Chervenkov, Ganev,Tsola Dragocheva, Anton Yugov, etc. nu erau tineri.Erau oamenii vechii generaţii, care lucraseră în exil cu Dimitrov, sau acasă în ilegalitate, şi mai târziu au fost în puşcăriile ţarului Boris. În cele din urmă, Teodor Jidkov, s-a ivit dintre ei, un om care este prototipul mediocrităţii politice.

După moartea lui George Dimitrov, Velko Chervenkov a devenit secretar general al partidului.A fost un mare om; cu părul cărunt şi pungi sub ochi.De câte ori l-am întâlnit în Bulgaria sau la Moscova, mi-a făcut impresia unui bun coleg care umbla fluturându-şi braţele fără scop şi fără direcţie, ca şi cum ar fi spus:”Ce am de făcut la acest târg? Nu servesc nici un scop aici.”

Trebuie să fi fost un om just dar lipsit de voinţă.Cel puţin aceasta era impresia mea.Era extrem de zgârcit cu vorbele.În discuţiile oficiale vorbea atât de puţin,încât dacă nu l-ai fi cunoscut, ai fi putut rămâne cu impresia că era îngâmfat.Dar nu era de loc îngâmfat.Era un om simplu. În întâlnirile neoficiale, când mâncam împreună, discutând şi cu alţi tovarăşi bulgari pentru a schimba opinii, Velko stătea într-o tăcere de piatră, cu gura închisă, ca şi cum nici nu ar fi fost prezent. Ceilalţi râdeau şi vorbeau, el nu.

Chervenko a fost cumnatul lui Dimitrov.El a fost căsătorit cu sora marelui lider al Bulgariei. Este posibil ca o mica parte din gloria şi autoritatea lui Dimitrov să se fi răsfrânt şi asupra lui Chervenko, dar Velko era cu certitudine incapabil să devină Dimitrov. Deci, la fel cum a venit la conducerea Partidului Comunist Bulgar în linişte, tot aşa a a fost detronat fără zgomot. Înlăturarea sa nu a creat nici un fel de probleme,s-a înfăptuit fără frământări lăsând loc la conducere lui Todor Jidkov.

Deci, pentru Nichita, Cehoslovacia, Polonia şi Bulgaria au fost aranjate. România, de-asemenea, unde partidul a avut nişte episoade lipsite de glorie în istoria sa, nu a scăpat scopurilor şi eforturilor sale.

Nichita Hruşciov şi Gheorghiu Dej

Nu am avut contacte cu românii în timpul războiului, ceea ce era diferit faţă iugoslavi, sau bulgari, care l-au trimis în ţara noastră pe Belgranov, care ne-a informat despre munca din Macedonia, căutând să ne ajute în organizarea luptei albanezilor ce locuiau în teritoriul Macedonean ocupat de nazi-fascişti. După război, am auzit de la sovietici lucruri foarte bune despre partidul românesc şi despre Dej, un vechi revoluţionar, care suferise mult în închisoarea Doftana. Dar adevărul este că am fost într-un fel dezamăgit când l-am întâlnit pentru prima oară, cu ocazia mitingului în problema revizionismului iugoslav, pe care l-am menţionat mai sus.

Nu este acum locul de a vorbi despre amintirile mele de la acel miting, dar vreau să subliniez faptul că din ceea ce am văzut şi am auzit în România, din conversaţia mea cu Dej, impresia pe care mi-am făcut-o despre partidul românesc şi despre Dej personal, nu a fost bună.

Indiferent de ceea ce clamau liderii români, dictatura proletariatului nu opera în România, iar Partidul Muncitoresc Român nu deţinea o poziţie puternică.Declarau că se află la putere , dar era evident, că în fapt, burghezia se afla la putere. Ea avea în mâna sa industria, agricultura şi comerţul continuând să exploateze poporul român şi să trăiască în palate şi vile. Dej personal călătorea într-o maşină blindată anti-glonţ şi însoţit de o escortă înarmată, arătând astfel cât de „sigură” era poziţia lor. Reacţiunea era puternică în România şi dacă nu ar fi existat Armata Roşie, nimeni nu poate şti cum ar fi evoluat lucrurile în această ţară.

În timpul celor câteva zile în care am stat la Bucureşti, Dej ne-a bombardat cu laudele sale despre „valoarea” pe care ei au arătat-o în forţarea abdicării coruptului rege Mihai, pe care nu l-au condamnat pentru crimele sale împotriva poporului, ba din contră, l-au lăsat să părăsească ţara către Vest împreună cu averea şi amantele sale.

Autoglorificrea lui Dej a atins paroxismul, în special când el mi-a povestit cum i-a „contestat” pe reacţionari ducându-se în cafenelele lor cu un pistol la centură.

Prin urmare, de la acest prim miting mi-am format o proastă impresie nu numai despre Dej , dar şi de Partidul românesc şi linia sa, care era o linie oportunistă, iar lucrurile care s-au întâmplat mai târziu cu Dej şi cu partidul său nu m-au surprins. Şefii revizionişti ai acestui partid erau oameni din cei mai infatuaţi. „Suflau cu putere în trompetele lor”  despre luptele pe care nu le-au dat.

Când noi am început luptele cu renegatul Tito şi cu grupul său, Dej a devenit un „luptător ardent” împotriva grupului titoist. În întâlnirea istorică a Biroului de Informaţii el a fost însărcinat cu predarea raportului principal  împotriva grupului Tito-Rankovic. Cât timp Stalin a fost în viaţă iar rezoluţia Biroului de Informaţii a fost în vigoare Dej s-a manifestat ca un fanatic anti-titoist. Când revizioniştii trădători, conduşi de Hruşciov, au uzurpat puterea în ţările lor şi au făcut toate acele lucruri făţarnice pe care le ştim, Dej a fost printre primi care a întors pagina şi şi-a schimbat culoarea la fel ca un cameleon.S-a dezis te tot ce a spus înainte, şi-a făcut autocritica şi în final a venit la Brioni, unde şi-a cerut în mod public scuze lui Tito.Prin urmare Dej şi-a arătat faţa adevărată de oportunist al mai multor steaguri.

După eliberare, noi, bine înţeles, am stabilit relaţii prieteneşti cu România , ca şi cu toate celelalte ţări de democraţie populară. Din partea noastră, doream cu putere să dezvoltăm la maximum relaţiile cu această ţară, în mod special cu poporul român, nu numai pentru că eram două ţări socialiste, dar şi pentru că nutream un sentiment special de prietenie şi simpatie format datorită ajutorului şi sprijinului primit de patrioţii albanezi refugiaţi în România în perioada Renaşterii noastre.Cu toate acestea, efortul nostru în această direcţie nu a dat rezultate pe care le aşteptam din cauza indiferenţei conducătorilor români. Acest lucru a avut propriile sale motive care nu au depins de politica şi dorinţele noastre.

Cu taote acestea relaţiile dintre cele două ţări s-au dezvoltat într-o manieră corecta, deşi formală. Liderii români nu au arătat nici cea mai mică căldură sau prietenie specială pentru o ţară mică ca a noastră, care a luptat şi s-a sacrificat atât de mult în războiul împotriva invadatorilor fascişti. România a fost ţara socialistă cea mai indiferentă în legătură cu dezvoltarea Albaniei şi cu activarea  relaţiilor cu noi pe linie de partid şi de stat.

Mai târziu, când am venit în România cu o delegaţie, de-a lungul vizitei mele acolo am văzut multe lucruri interesante;mi-au arătat multe aspecte ale progresului pe care l-au realizat în economie.Am vizitat Ploieştiul , care în comparaţie cu Kucova al nostru, este un centru colosal al industriei petrolului.Petrolul era supus unui modern proces de rafinare şi îmi amintesc că în ultima întâlnire cu mine, Dej s-a lăudat ca a cumpărat o foarte mare si modernă rafinărie de la americani. (Mi-a povestit că a cumpărat-o cu dolari cash, dar cum aveam să aflu mai târziu ea a fost cumpărată pe credit. Deci chiar mai devreme de acele timpuri „socialista” Românie era angajată în afaceri cu imperialismul american ) .Ne-au arătat un centru metalurgic care producea diferite sortimente de oţel, ca şi o serie de alte fabrici de toate felurile, ferme agricole model, mari combinate de îmbrăcăminte, etc.

Mi-au prezentat „Muzeul satului”, un complex muzeal în aer liber, constituit dintr-un ansamblu de case rurale, mobile, haine şi alte obiecte uzitate în satele româneşti, foarte frumos şi original.

Ne-a plăcut tot ce am văzut şi am vizitat. Aveau multe clădiri noi, dar beneficiau şi de o foarte mare moştenire a trecutului. Este adevărat, românii creaseră cooperativele agricole, dar lucrurile nu mergeau bine acolo; era o lipsă de conducere, organizare şi muncă politică.

Cu toate acestea, progresul realizat în toată ţara era evident, şi aşa cu ne-au împărtăşit, ajutorul sovietic era foarte mare şi în toate direcţiile, chiar incluzând construcţia unui mare palat, unde în vremea vizitei noastre, se publica „Scînteia” şi se desfăşurau diverse activităţi culturale.

În legătură cu ajutorul pentru Albania, trebuie să spun că până am rupt relaţiile cu iugoslavii nici o ţară cu democraţie populară nu a ajuta Albania cu cel mai mic credit.Mai târziu aceste ţări, în mai mare sau în mai mică măsură, au acordat unele credite Albaniei.

Unele s-au comportat destul de corect, la început, unele cu şiretlicuri şi viclenii, altele doar  arătându-şi „solidaritatea socialistă”, or pentru a arăta Uniunii Sovietice de la care primeau mari credite şi ajutoare: „Vedeţi, noi de asemenea dăm ceva Albaniei socialiste.Când vom avea mai mult vom da mai mult.”

De câteva ori am cerut credite românilor, dar ei ne-au refuzat sau ne-au dat sume ridicol de mici. În cea ce priveşte experienţa în petrol, industrie şi în agricultură, de exemplu, ne-au făcut promisiuni, ne-au dat cuvântul lor, dar nu s-a materializat nimic.

În ceea ce priveşte experienţa în munca de partid şi în structura de stat, nu le-am cerut niciodată ajutorul pentru că ştiam că nu vom primi nimic de la ei. De ce a fost acest lucru mai accentuat cu românii, deşi am avut şi cu ceilalţi probleme în procurarea de ajutor ?

În general liderii români s-au făcut remarcaţi atât prin megalomania faţă de „muritorii de rând”, cât şi prin servilismul faţă de cei „puternici”. Ei au tăiat conversaţiile cu noi foarte scurt, in cazul în care ele nu s-au limitat la un semn de recunoaştere sau la o strângere de mână. În întâlniri şi congrese ei erau atît de „preocupaţi” încât lăsau impresia că sunt copleşiţi de răspundere. Cu aceste ocazii puteau fi văzuţi întodeauna lângă principalii lideri ai Uniunii Sovietice. Făra nici un dubiu erau lacheii oportunişti ai acestora şi lucrul devenea evident când era necesar să lupte pentru apărarea principiilor.

va urma.

Moartea unui comis voiajor, de Arthur Miller

“Omul nu este un fruct căruia să-i mănânci miezul şi apoi să-i arunci coaja”, îi strigă disperat bătrânul comis voiajor cinicului său patron în scena concedierii sale.

Cel care acum se descotorosea de el ca de un lucru uzat, ca de o unealtă tocită, fără nici o tresărire sentimentală, nici nu se născuse pe vremea în care Willy Loman lucra pentru tatăl său. În ultima vreme la cei 63 de ani ai săi se simţea foarte obosit, surmenat, depăşit. Venise umil, în faţa bossului, să ceară o mică favoare în schimbul zecilor de ani de loialitate şi muncă asiduă, dar în loc înţelegere şi ajutor se pomeni alungat definitiv cu brutalitate.

Într-o societate cu astfel de coordonate alienante, dominată până la subjugare de cultul succesului, şi al banului, măcinată de o concurenţă acerbă şi nemiloasă se consumă drama bătrânului om de vânzări.

Arthur Miller construieşte cu măiestrie conflictul dramatic bazat pe sfâşierea personajului principal, interpretat răscolitor de Victor Rebenciuc, între dragostea paternă pentru fiul cel mare, Biff, jucat pe măsură de Şerban Pavlu şi sentimentul vinovăţie că nu-i poate oferi un suport financiar pe măsura ambiţiilor sale.

Biff,un tânăr de 30 de ani cam visător şi uşuratic pentru lumea rece şi calculată a banului în care se simte aruncat, îşi urăşte tatăl pentru că acesta din urmă refuză să vadă realitatea în privinţa sa, orbit de dorinţa obsesivă de a-şi vedea copilul urcând treptele visului american,  dar şi pentru că descoperise întâmplător că era un soţ adulter, ţinând acest lucru secret din respect pentru mama sa Linda Loman, adusă pe scenă cu sensibilitate de Mariana Mihuţ.

Relaţiile tată fiu, mediate cu delicateţe, duioşie, dar şi cu fermitate când situaţia o impune de către Linda,  se află într-o tensiune permanentă ameninţând în orice clipă să derapeze în ceartă violentă, tatăl reproşându-i fiului că nu face destul pentru a-şi valorifica în planul reuşitei sociale imensele calităţi personale cu care a fost dăruit de natură. Fiul, l-a rândul său îşi acuză tatăl de ipocrizie şi lipsă de înţelegere pentru problemele sale reale.

In opoziţie cu fiul său, care pare să priceapă intuitiv mai mult din esenţa lumii înconjurătoare, înţelegere ce îl îndeamnă la resemnare, bătrânul agent de vânzări este narcotizat şi condus în toate acţiunile şi judecăţile sale de mitul visului american, personificat pentru el de Ben, fratele său ce se îmbogăţise la numai 21 de ani după ce îşi pusese viaţa în joc şi se întorsese plin de diamante dure şi strălucitoare din tenebrele junglei alaskasiene. Reuşita lui Ben îl măcinase mereu, pentru că era un exemplu viu că visul american nu este vorbă goală. Incapabil să înţeleagă că pentru oamenii de rând ca şi el viaţa nu este altceva decât o loterie cu şanse infime, se încăpăţâna să „descopere” secretul succesului fratelui său în nişte calităţi imaginare ale acestuia. Bogăţia lui Ben îl făcea să se simtă ratat.

Apariţiile  spectrale ale lui Ben, decedat de curând, şi dialogurile imaginare dintre cei doi fraţi, au darul de a spori tensiunea dramatică şi de a ne sugera cu mijloace plastice alienarea de care suferă Willy.

Presiunea sentimentului ratării, împreună cu sentimentul vinovăţiei că nu-şi poate sprijinii financiar, aşa cum s-ar cuveni, fiii, credinţa că aceştia îl dispreţuiesc din această cauză, proaspăta concediere fără menajamente în pragul vârstei de pensionare îl împing către ideea sinuciderii. Nu este o soluţie izvorâtă din laşitate cum s-ar putea crede, ci din luciditate şi raţiune conformă cu logica rece unei societăţi obsedate de bani şi de succes. In urma sa, familia ar beneficia de poliţa de asigurare de viaţă la care contribuise cu trudă atâta amar de vreme. Cu aceşti bani, gândeşte Willy, împăcat cu sine şi fericit pentru că în sfârşit găsise soluţia, fiul său Biff la care ţinea atât ar fi putut să-şi pună în valoare calităţile native.

După ce îi cere sfatul şi lui Ben, iar acesta îl asigură că este o idee strălucită şi că trebuie să se grăbească, Willy dispare în fundal, din culise se aude  zgomotul unui motor de automobil turat la maximum urmat apoi o bubuitură asurzitoare.

Deşi familia aflase mai demult despre intenţiile sinucigaşe ale tatălui prin numeroase semne şi semnale, se dovedeşte incapabilă în cele din urmă să împiedice gestul fatal.

Înmormântarea lui Willy Loman are loc în aceeaşi zi în care soţii Loman achită ultima rată, plătită regulat timp de 25 de ani, la casa în care locuiau.

Willy Loman devine proprietar deplin în ziua în care este îngropat.

Piesa lui Arthur Miller scrisă în 1949, regizată şi ilustrată muzical de Felix Alexa pe scena teatrului bucureştean Bulandra nu şi-a pierdut cu nimic din prospeţime şi din actualitate. Ea demonstrează cu mijloace artistice înalte, la care actorii şi regizorul îşi aduc cu prisosinţă aportul, că în societatea capitalistă, omul nu este decât o jucărie neînsemnată în mâna unor forţe oarbe, că lumea pe care el însuşi a creat-o şi i-a insuflat viaţă i-a devenit ostilă, s-a dezumanizat. Cultul valorilor umane a fost detronat şi înlocuit cu cel al succesului, al vedetelor şi al banului. În această construcţie socială o viaţă de om se măsoară strict în bani ca o marfă oarecare. Fără bani omul este un gunoi demn de aruncat la coş.

Pentru domnul profesor Valerius

Întrucât nu am putut posta întregul meu comentariu pe blogul dvs. ci numai o parte din el, din vina sistemului blogspot, îl postez aici.

Vă mulţumesc pentru observaţiile dvs. pe care le socotesc foarte întemeiate şi utile pentru dezbatere. Voi încerca să aduc anumite lămuriri în cele ce urmează.

Am să încep cu problema legăturii dintre clasa muncitoare şi socialism care m-a frământat şi încă mă mai frământă. Calea de atac este, după mine, descompunerea problemei în probleme mai mici ce pot fi rezolvate mai uşor.

a.Poate fi construit socialismul numai de către socialişti, fără participarea clasei muncitoare? Cum ?

b.Ce forţe sociale ar fi interesate şi ar avea puterea necesară răsturnării sistemului capitalist ? Ce forţă ar putea duce la bun sfârşit expropierea marelui capital,  mai cu seamă a marelui capital străin ?

c.Dacă socialismul înseamnă în esenţă o societate liberă de clase, bazată pe egalitate şi dreptate socială, cine ar putea fi garantul perpetuării existenţei sale ?

d.Dacă în urma revoluţie socialiste sau în urma războiului civil social, socialismul ar învinge,iar în cursul luptelor clasa muncitoare ar fi nevoită să dea un greu tribut de sânge (cine altcineva l-ar putea da)  s-ar resemna ea oare să predea puterea unui grup de socialişti.

In lucrarea sa binecunoscută „Ce-i de făcut?”,  Lenin teoretizează pe marginea acestei probleme şi lansează teza, în opinia mae justă, că partidul marxist este unirea mişcării muncitoreşti cu socialismul.

În România, ca şi în ţările din Estul Europei, unde socialismul a venit la putere „de sus” şi „din exterior” –în această extindere a socialismului Stalin a avut un rol hotărâtor, rol trecut sub tăcere  în mod ruşinos de către cuplul Dej, Ceauşescu –clasa muncitoare a avut doar o contribuţie limitată la victoria revoluţiei.

Putem spune că practic socialiştii au preluat puterea din mâinile burgheziei fără revoluţia clasei muncitoare.

Dar pe orice cale ar accede socialismul la putere ea este legitimă, iar accederea binevenită deoarece inumanul sistem de exploatare capitalist trebuie răsturnat prin orice mijloace.

Însă există şi o latură negativă a fenomenului, cu care socialismul românesc, şi nu numai, s-a confruntat şi pe care din păcate nu a ştiut să o depăşească.

Nefiind angrenată direct în revoluţia socialistă, nefiind călită suficient în lupta socială contra clasei dominante pe care să o învingă în războiul social, clasa muncitoare nu şi-a dezvoltat o conştiinţă de clasă ridicată, nu a născut din sânul ei personalităţi autentice. Din nefericire, nu a fost în stare să se folosească de formele politice profund democratice puse la dispoziţie sa de statul socialist şi a lăsat prin indiferenţă şi incapacitate de reacţie ca legea supremă a României Socialiste, Constituţia – mult mai democratică decât cea de azi pentru că punea bazele unei democraţii participative, nu reprezentative- să rămână literă moartă, ca democraţia socialistă să nu prindă viaţă, să devină formală.

Vina aparţine în mare măsură şi activiştilor partidului care nu au făcut mai nimic pentru ridicarea gradului de conştiinţă al muncitorimii deşi au încasat bani grei de la statul socialist pentru munca ideologică.

Pe acest fond al delăsării în munca de partid-de care conducerea superioară a partidului în frunte cu Ceauşescu este desigur responsabilă-,al denaturării chiar a ordinelor lui Ceauşescu, al aplicării mecanice a unor principii şi teze luate pe nemestecate din Marx şi Lenin s-a ajuns la aberaţii de genul celor semnalate de dvs. în care oameni cu origine „sănătoasă” dar lipsiţi de calităţi, vezi cazul Postelnicu, erau promovaţi în detrimentul  unor oameni talentaţi, tobă de carte şi de marxism şi care ar fi dorit în mod sincer să contribuie activ la propăşirea socialismului. Această nenorocită politică de cadre, aberantă şi distrugătoare, a dus la degenerarea partidului şi a avut un rol deosebit de major în victoria contrarevoluţiei.

Dar aceste greşeli ale construcţiei socialiste, lipsa de gândire dialectică a conducerii partidului în problema cadrelor, la noi şi aiurea, nu trebuie să ne facă să ne îndoim de principiul fecund al unirii dintre socialism şi clasa muncitoare, deoarece forţa unui autentic partid comunist nu poate veni de alt undeva decât din partea acestor sărmani dezmoşteniţi ai sistemului capitalist.

A considera că socialismul autentic poate cuceri puterea pe calea alegerilor "libere şi democratice", pe calea parlamentarismului burghez, că burghezia ar ceda vreodată în mod paşnic şi neconstrânsă puterea  în mâinile socialiştilor mi se pare o eroare şi o naivitate. După cum vedeţi simbolurile comuniste ca şi partidul comunist sunt încă interzise prin lege, spre ruşinea regimului capitalist din România, care se autointitulează democrat şi spre ruşinea Uniunii Europene care permite unui stat membru să interzică un partid politic ale cărui rădăcini ideologice se află adânc înfipte în istoria politică europeană pornind de la anul 1848.

Voi reveni.

Hruşcioviştii 13

CAPITOLUL 5

Partidul mamă doreşte să preia conducerea

Hrusciov caută să preia hegemonia mişcării comuniste internaţionale. Atacul hruşciovist asupra Cominternului şi al Biroului de Informaţii. Hruşcioviştii îşi extind tentaculele şi asupra altor partide.Moartea neaşteptată a lui Gottwald şi a lui Bierut. Memorii de neşters de la întâlnirea cu Dimitrov şi Kolarov. Relaţii corecte dar formale cu Romania. Zig-zagul oportunist al conducerii române. Plăcut impresionat de Chehoslovacia; plimbări după bunul plac şi vizite la site-uri istorice. Atmosferă sufocantă peste tot în Uniunea Sovietică.  Înconjuraţi pretutindeni de Chinovniki. Relaţiile noastre cu est-germanii.

Am vorbit mai sus despre „sfaturile” pe care mi le-a oferit Hruşciov cu privire la rolul primului secretar al partidului şi despre „opinia” pe care şi-a exprimat-o tovarăşilor polonezi despre înlocuirea lui Bierut cu Ochab în acest post. Acest fapt nu numai că m-a uluit dar mi s-a părut complet inacceptabil şi lipsit de tact (pentru a mă exprima cu blândeţe) faţă de un partid soră.

Dezvoltările ulterioare ne-au clarificat şi ne-au convins că asemenea acţiuni erau forme normale de „muncă” ale lui Hruşciov ce urmărea astfel să-şi subordoneze mişcarea comunistă internaţională.

Această activitate nu a fost lipsită de îmbrăcămintea demagogică.Esenţa demagogiei sale a fost următoarea: Stalin a ţinut partidele comuniste şi muncitoreşti în mâna sa prin forţă, prin teroare şi le-a dictat acţiuni care erau in folosul Uniunii Sovietice şi în detrimentul revoluţiei mondiale.Hruşciov a fost mereu pentru lupta împotriva Cominternului cu excepţia chipurile a timpurilor când Lenin se afla în viaţă. Pentru Hruşciov şi alţi revizionişti moderni Cominternul lucra simplu ca o „agentură sovietică în ţările capitaliste”. Opinia lor, care nu a fost exprimată deschis dar care se sub înţelegea implicit era în deplin acord cu monstruoasele acuzaţii ale burgheziei reacţionare din întreaga lume care lupta împotriva proletariatului şi a noilor partide comuniste întemeiate după trădarea social-democraţiei şi a Internaţionalei a Doua.

Prin intermediul Cominternului, Lenin şi mai apoi Stalin, au consolidat partidele comuniste şi muncitoreşti şi au întărit lupta proletariatului împotriva burgheziei şi a fascismului. Activitatea Cominternului a fost pozitivă şi revoluţionară. Posibilitatea unor greşeli nu poate fi exclusă, dar trebuie să avem în vedere circumstanţele dificile ale muncii în ilegalitate în care aceste partide împreuna cu conducerea Cominternului trebuiau să acţioneze, la fel ca şi lupta feroce a imperialismului, a burgheziei şi a reacţiunii fasciste împotriva acestor partide. Revoluţionarii adevăraţi nu vor uita niciodată că cel ce i-a asistat şi ajutat în întărirea partidelor comuniste după trădarea Internaţionalei a Doua a fost Cominternul, aşa cum nu vor uita niciodată că Uniunea Sovietică a lui Lenin şi Stalin a fost ţara în care sute de revoluţionari şi-au găsit refugiul pentru a se adăposti de represiunea burgheziei şi a fasciştilor şi pentru a-şi continua munca.

În această evaluare a muncii Cominternului şi a lui Stalin, Hruşciov avea şi suportul Chinezilor  care şi ei aduceau critici în această direcţie, dar nu le făceau publice. Când am avut oportunitatea, ne-am exprimat opiniile împotriva acestor evaluări incorecte asupra muncii Cominternului şi a lui Stalin liderilor chinezi.Când am avut ocazia să vorbesc cu Mao Zedong, în timpul unicei vizite a mea în China, în 1956, sau în întâlnirile cu Zhou Enlai şi alţii în Tirana, am expus binecunoscutul punt de vedere al partidului nostru cu privire la figura lui Stalin şi la Comintern. Nu vreau să mă extind asupra acestor chestiuni deoarece am scris despre ele pe larg în jurnalul meu politic şi în alte locuri.

Decizia Cominternului şi discursul programatic al lui Dimitrov din Iulie 1935 au intrat în istoria mişcării comuniste internaţionale ca un document major care a mobilizat masele, dar în primul rând comuniştii, pentru a crea un front antifascist şi pentru a se organiza în vederea luptei armate împotriva fascismului italian, nazismului german şi militarismului nipon. În această luptă comuniştii şi partidele lor s-au aflat în primele rânduri pretutindeni.

Prin urmare, este o crimă a ataca măreaţa opera a Cominterenului şi autoritatea marxist-leninistă a lui Stalin, care a jucat un rol major în crearea, organizarea şi consolidarea politico-ideologică a partidelor comuniste şi muncitoreşti din întreaga lume.

Partidul Bolşevic a fost un ajutor puternic pentru aceste partide, iar Uniunea Sovietică cu Stalin la conducere a avut un mare aport în sprijinirea revoluţiei în arena mondială.

Imperialismul, burghezia capitalistă împreuna cu dictatura sa fascistă au luptat cu Uniunea Sovietică, cu Partidul Bolşevic şi cu Stalin, cu toate forţele de care dispuneau, au purtat un război dur împotriva Cominternului şi a partidelor comuniste şi muncitoreşti din fiecare ţară, au supus clasa muncitoare prin teroare, vărsare de sânge şi demagogie.

Când Germania nazistă a atacat Uniunea Sovietică , partidele comuniste şi muncitoreşti din diverse ţări au pus mâna pe arme s-au unit cu alte forţe patriotice şi democrate din propriile ţări şi au luptat împotriva invadatorilor fascişti. Datorită acestei lupte naturale, inamicii comunismului au spus: „Partidele comuniste şi muncitoreşti s-au pus singure în slujba Moscovei”. Aceasta era o calomnie. Partidele comuniste şi muncitoreşti luptau pentru eliberarea propriilor popoare, pentru cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare. În marea alianţă antifascistă, simpatiile acestor partide erau îndreptate spre Uniunea Sovietică, deoarece aceasta era cea mai demnă de încredere garanţie pentru victorie.

Era Stalin însuşi, care, în numele Comitetului Executiv al Cominternului, a anunţat decizia de desfiinţare a Cominternului motivând-o prin faptul că nu se mai simte nevoia unei astfel de organizaţii. Această decizie a fost pe deplin justă, pentru că în acel moment partidele comuniste şi muncitoreşti se maturizaseră şi se căliseră în luptele de clasă precum şi în marele război antifascist şi beneficiau de o colosală experienţă. Acum, fiecare partid putea mărşălui pe propriile picioare, având marxism-leninismul drept ghid infailibil.

După cel de al doilea război mondial a luat naştere Biroul de Informaţii al partidelor comuniste şi muncitoreşti (Cominform). Crearea sa a fost necesară pentru ca partidele comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste şi cele din ţările capitaliste, în special din Europa, să-şi poată împărtăşi valoroasele lor experienţe. Schimburile de experienţă între partidele nostre au fost necesare mai cu seamă în perioada instabilă imediat după război, când imperialiştii americani şi britanici doreau să se interfereze prin orice mijloace în afacerile interne ale ţărilor ce abia îşi câştigaseră libertatea.

Reacţiunea, iar mai târziu Tito şi titoiştii, a dorit şi a luptat pentru a plasa ţările din Estul Europei într-o dilemă; cu asistenţă britanică, ei au încercat să aducă la putere forţele ostile socialismului în Cehoslovacia, precum şi în Albania, România, Polonia, etc.

„Marxistul” Tito a făcut un litigiu major din Venezia Giulia, plângându-se că Uniunea Sovietică nu-i oferă asistenţă pentru a-şi însuşi această provincie pe care el o descria ca fiind în întregime iugoslavă, în vreme ce acelaşi „marxist” nu numai că nu a ridicat problema provinciei Kosovo, care este realmente albaneză , cu scopul de a o ceda Albaniei căreia îi aparţine, dar a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a evita orice discuţie pe acest subiect.

Clica de la Belgrad a masacrat populaţia albaneză din Kosovo, pe motivul că aceştia ar fi fost chipurile ballişti, iar mai apoi au încercat să înghită toată Albania şi să o transforme în a şaptea republică iugoslavă.

Biroul de informaţii a descoperit trădarea revizioniştilor iugoslavi iar acest fapt este unul dintre meritele sale istorice şi un omagiu adus vigilenţei revoluţionare a lui Stalin.

Tito a fost demascat şi condamnat cu ample şi incontestabile dovezi, iar evenimentele subsecvente nu au făcut decât să confirme trădarea. In această acţiune justă, care a venit după o poziţie răbdătoare, la început cu explicaţii tovărăşeşti, apoi cu mustrări, pentru ca în final să se ajungă la condamnare, au luat parte toate partidele comuniste şi muncitoreşti, nu pentru că ele au aderat la „arbitrarele decizii ale lui Stalin” cum s-a calomniat , ci pentru ca ele au fost convinse de faptele reale ale trădării conducerii iugoslave, fapte ce au fost aduse la lumină. Mai târziu toate aceste partide, cu excepţia Partidului Muncii Albanez şi-au înghiţit vorbele la adresa lui Tito şi a titoiştilor. Unul după altul şefii acestor partide şi-au făcut autocritica, au mers în pelerinaj la el, i-au sărutat mâna, şi-au cerut iertare şi au declarat că Tito este un „autentic marxist-leninist”, în timp ce Stalin a fost declarat „un anti-leninist, un criminal, un ignorant şi un dictator”. Planul lui Hruşciov era, după cum au dovedit-o acţiunile sale, să-l reabiliteze pe Tito mergând la Belgrad şi să-l denunţe pe Stalin pentru „crimele” şi „greşelile” sale comise chipurile împotriva lui Tito. În scopul de a duce această sarcină la bun sfârşit, Hruşciov a luat decizia unilaterală de a lichida Biroul de Informaţii fără să se consulte cu nimeni.Ne-a aruncat-o în faţă ca pe un fapt împlinit într-unul din mitingurile organizate la Kremlin şi care nu aveau nimic de a face cu Biroul de Informaţii. Hruşciov şi-a anunţat decizia, în timp ce administra ultimele proceduri ale Biroul de Informaţii, spunând:” Când l-am informat pe Nehru de acest lucru, el a fost încântat şi mi-a spus că am luat o decizie înţeleaptă pe care toată lumea o va aproba.” Marele reacţionar indian, a aflat vestea lichidării Biroului de Informaţii înaintea partidelor noastre comuniste.(!) Acest fapt, de asemenea, la o parte de altele, arată ce fel de om, revizionisto-trotskyst, era cel care deţinea frâiele Uniunii Sovietice şi a Partidului Comunist Sovietic.Cu viclenii trotskyste şi metode cum ar fi linguşirea, şantajul, criticile şi ameninţările Hruşciov urmărea să obţină controlul asupra întregii mişcări comuniste internaţionale, să aibă toate celelalte partide sub „bagheta sa dirijorală”, să proclame Partidul Comunist al Uniunii Sovietice ca „partid mamă”, şi mai mult să ne facă să gândim ca Liri Belishova , un agent secret al revizionismului sovietic aşa cum v-om arăta mai târziu, că „Hruşciov este tatăl nostru”. Desigur, Hruşciov a început această lucrare pe când Stalin se afla încă în viaţă, pe la spatele său. Ne bazăm această convingere pe experienţa noastră cu liderii sovietici, pe aroganţa negustorească afişata de Mikoian si de alţii ca el.

După moartea lui Stalin atacul lor pentru distrugerea socialismului în celelalte ţări s-a înteţit.

De asemenea, în Uniunea Sovietică, dar şi în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi Albania, Hruşciov a început să incite elementele antimarxiste ascunse sau făţişe.Oriunde aceste elemente se aflau în conducere, Hruşciov şi compania s-au luptat pentru a le aduce sub controlul lor, iar unde acestea nu se aflau în conducere, pentru a le implanta acolo prin eliminarea liderilor legitimi prin intrigi, puciuri şi chiar asasinate, aşa cum au dorit s-o facă şi cu Stalin (şi este foarte probabil că aşa au şi făcut).

Klement Gottwald

Imediat după moartea lui Stalin, Gottwald a murit. A fost o moarte bruscă şi surprinzătoare. Nimănui nu i-ar fi putut trece prin minte, dintre cei care l-au cunoscut pe Gottwald, că un om atât de puternic, agil, sănătos, ar putea fi răpus… de o gripă sau o răceală chipurile contractată în ziua funerarilor lui Stalin. Îl ştiam pe Gottwald. Când am fost în Cehoslovacia m-am întâlnit cu el în Praga, am discutat pe larg despre problemele noastre.A fost modest şi sincer, nu un om al vorbelor multe.Am simţit că pot discuta cu el liber; m-a ascultat atent pufăind din pipă şi vorbind cu multă simpatie despre poporul şi lupta noastră, şi mi-a promis că ei ne vor ajuta în întreprinderea noastră de a ne construi o industrie. Nu mi-a promis munţi sau miracole, ci un mic credit pe care Cehoslovacia ni-l va acorda.

„Aceasta este tot ce putem face acum,” a spus. ”Mai târziu când economia noastră va porni, vom reexamina împreună problemele voastre”

Gottwald un vechi prieten al lui Stalin şi Dimitrov, au murit subit. Acest lucru, deopotrivă, ne-a întristat şi ne-a surprins. Mai târziu a sosit şi moartea neaşteptată a tovarăşului Bierut, fără să mai menţionăm moartea prematură a marelui George Dimitrov. Dimitrov, Gottwald şi Bierut, toţi au murit la Moscova. Ce coincidenţă!  Toţi trei erau prieteni dragi ai marelui Stalin.

Edward Ochab l-a înlocuit pe Bierut în funcţia de prim secretar al partidului.Vechea dorinţă a lui Hruşciov a fost realizată. Mai târziu, Hruşciov „a rupt-o” cu Ochab, deoarece acesta in mod clar nu ducea la îndeplinire în totalitate ordinele lui Hruşciov aşa cum le dădea acesta. Din acest motiv Hruşciov a lansat atacuri la adresa lui Ochab la toate mitingurile l-a care acesta a fost prezent. L-am întâlnit pe Ochab de câteva ori la Moscova, Varşovia şi Berlin, şi cred că era o persoană care nu numai că nu poate fi comparată cu Bierut ca om, dar totodată îi lipsea capacitatea să conducă partidul şi ţara. Ochab a venit şi a plecat ca o umbră, fără să se menţină măcar un an în poziţia de lider.

Mai jos voi vorbi despre cum s-au desfăşurat lucrurile în Polonia. Este clar că odată cu moartea lui Bierut, drumul spre tronul Poloniei a fost deschis reacţionarului Gomulka. Acest „comunist” scos afară din închisoare, după un număr de suişuri şi coborâşuri şi scrieri de factură eterogenă, de care agenţii sionismului şi ai puterilor imperialiste nu erau străini, a fost propulsat în conducere de prietenul său Nichita Hruşciov. Polonia a fost „marea soră” a Uniunii Sovietice hruşcioviste, apoi venea „fiica sa obedientă”, Bulgaria, unde hruşcioviştii au jucat şi încă mai joacă în mod cinic.

Bulgarii fuseseră foarte legaţi de Stalin şi de Partidul Comunist (B) al Uniunii Sovietice condus de el, mult diferit faţă de cehi, polonezi şi români, lăsându-i la o parte pe germani.

Mai mult, poporul bulgar, fusese legat în mod tradiţional de Rusia în trecut.În mod cert, din cauza acestor legături, ţarul Boris nu a dorit să implice oficial Bulgaria în războiul împotriva Uniunii Sovietice iar armatele sovietice au intrat în Bulgaria fără un singur foc de armă. Hruşciov a dorit să consolideze această influenţă în scopurile sale şoviniste si pentru consolidarea vederilor sale revizioniste. Prin urmare el a exploatat această situaţie, încrederea Partidului Comunist Bulgar în Stalin, în Uniunea Sovietică şi în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, plasând la conducerea Partidului Comunist Bulgar o persoană fără valoare, un cadru de mâna a treia, dar gata oricând să facă tot ce ordona Hruşciov, ambasadorul său la Sofia, sau KGB-ul.Această persoană a fost Todor Jidkov, care a fost mediatizat şi umflat până ce a ajuns prim secretar al CC al PC Bulgar.

va urma.

Hruşcioviştii 12

Opoziţia noastră a fost total corectă şi în cadrul normelor marxist-leniniste ale relaţiilor între partide. Eram pe deplin conştienţi cât de corectă, argumentată şi de fundamentată a fost analiza şi decizia Cominformului şi a Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic în conexiune cu problema iugoslavă în timpul anilor 1948 şi 1949. Când a fost luată decizia de condamnare a activităţilor antimarxiste ale conducerii iugoslave, noi nu eram membrii ai Cominformului. Cu toate acestea, în timpul acelei perioade, Stalin, CPSU, şi celelalte partide care erau membre ale Cominformului, se consultau frecvent cu noi şi ascultau cu atenţie ceea ce aveam de spus în legătură cu relaţiile noastre cu conducerea iugoslavă. Stalin şi apropiaţii săi au făcut asta, nu numai pentru că eram partide surori şi în acord cu normele leniniste între acestea trebuiau să existe un amplu şi exhaustiv schimb de păreri şi opinii, dar mai ales datorită legăturilor speciale pe care le-am avut în timpul războiului cu conducerea iugoslavă şi despre care aveam multe de spus. Printre multele mele mitinguri şi consultaţii în această problemă a fost şi întâlnirea mea incognito cu Vîşinski la Bucureşti, la care a fost prezent şi Dej. Am schimbat opinii despre poziţia comună pe care urma să o adoptăm faţă de activitatea trădătoare a liderilor iugoslavi. Multe argumente şi fapte incontestabile pe care le-am expus la acel miting au fost foarte apreciate de Vîşinski şi Dej, care le-au descris ca o valoroasă contribuţie adusă de partidului nostru la mai buna înţelegere a activităţilor ostile şi antimarxiste a partidului comunist iugoslav. Nu este locul acum să vorbesc pe larg despre acel miting, de la care am multe amintiri. L-am menţionat numai pentru a arăta grija şi înţelepciunea de care Stalin şi Biroul de Informaţii dădeau dovadă în tratarea problemei iugoslave.

Acum lucrurile se petreceau exact pe dos cu Hruşciov si cu conducerea sovietică. Exact acei care condamnă acum Biroul de Informaţii şi pe Stalin pentru acţiune şi judecată chipurile incorectă, au sărit cu amândouă picioarele peste cele mai elementare reguli ale relaţiilor între partide, pozează în stăpâni indiscutabili care nu au nevoie să mai caute opinia celorlalţi. Acest lucru nu putea să nu ne alarmeze şi să nu ne îngrijoreze.

Levichkin a venit la noi de câteva ori in cursul acelor zile. In mod evident el a primit de urgenţă misiunea de la centru să ne convingă să renunţăm la opiniile noastre şi să ne reconciliem la poziţia lui Hruşciov. Au fost momente foarte grele şi dificile. Din ceea ce puteam vedea, Hruşciov intenţiona să ajungă la aranjamente în avans cu liderii altor partide despre ceea ce avea să facă la Belgrad. Deci propunerea noastră ca Biroul de Informaţii să se întrunească pentru a examina problema în detaliu fusese respinsă. După ce am discutat problema pe larg in Biroul Politic, am decis că ar trebui să-l convoc pe Levichkin încă o dată pentru a-i clarifica poziţia noastră. M-am întâlnit cu el pe 27 Mai, una din zilele în care Hruşciov se afla la Belgrad, iar lucrurile pe care i le-am spus lui Levichkin au fost de asemenea expuse în scris într-o a doua scrisoare pe care am trimis-o conducerii sovietice. Mai târziu Hruşciov a utilizat această scrisoare ca un “argument” pentru a demonstra chipurile că noi am greşit în prima scrisoare din 25 Mai, şi că numai la două zile mai târziu, susţine el, ne-am recunoscut eroarea făcându-ne “autocritica” şi “retrăgându-ne” vechile opinii. Dar adevărul în esenţă nu este cel susţinut de Hruşciov şi de acoliţii săi.

Atât în întâlnirea cu Levitchkin din 27 Mai, cât şi în a doua scrisoare către conducerea sovietică am explicat încă o dată de ce ne aflam în opoziţie cu ei cu această ocazie. În această scrisoare am subliniat încă o dată conducerii sovietice că deşi am fost şi suntem de acord că trebuie făcut orice efort pentru rezolvarea problemelor principiale cu Iugoslavia pe o cale marxist-leninistă, suntem încă convinşi că liderii iugoslavi nu vor recunoaşte niciodată marile lor greşeli, sau vor abandona cursul pe care se găsesc.

Am fost şi vom continua să fim în mod particular senzitivi asupra problemei iugoslave în special faţă de activitatea antimarxistă a conducerii Partidului Comunist Iugoslav, spuneam în scrisoare, deoarece această activitate ostilă împotriva Uniunii Sovietice, a ţărilor cu democraţie populară, şi a mişcării internaţionale a proletariatului s-a îndeplinit cu o ferocitate specială împotriva partidului nostru şi a suveranităţii patriei noastre.

Văzând problema în acest fel, continuam, când am citit partea din scrisoarea dvs. în care spuneaţi că eventual s-ar putea comunica părţii iugoslave ca rezoluţia Cominformului din Noiembrie 1949 va fi revocată iar un comunicat despre acest lucru va fi publicat în organul „Pentru pace durabilă, pentru democraţie populară”, am fost profund şocaţi şi am zis că dacă acest lucru va fi pus în aplicare, se va comite o mare greşeală. Noi considerăm că aceea rezoluţie nu trebuie abrogată, deoarece ea reflectă dezvoltarea logică a activităţii ostile şi antimarxiste a conducerii Partidului Comunist Iugoslav în practică.

Iată cum raţionăm noi: dacă rezoluţia este anulată, tot ce este scris în ea este anulat şi procesele lui Rajk în Ungaria şi Kostov în Bulgaria, de exemplu, sunt de asemenea anulate. Prin analogie procesul bandei trădătoare conduse de Koci Xoxe şi compania ar trebui anulat deopotrivă. Activitatea ostilă a grupului trădător a lui Koci Xoxe a avut sursa şi a fost legată de lucrarea antimarxistă, lichidatoristă şi naţional-burgheză a conducerii Partidului Comunist Iugoslav. Lupta justă şi principială împotriva acestei activităţi ostile a fost una din direcţiile liniei partidului nostru la întâiul său Congres.

„Nu ne vom mişca niciodată de pe această linie corectă”, am subliniat în scrisoare. Deci, credem că dacă rezoluţia este anulată ca greşită , nu numai adevărul ar avea de suferit dar s-ar crea şi o situaţie gravă pentru partidul nostru, s-ar răspândi confuzie, elementele inamice şi antipartinice ar fi încurajate să devină active împotriva partidului şi statului nostru, la fel ca şi împotriva Uniunii Sovietice.Nu vom permite niciodată ca o astfel de situaţie să fie creată.

Am venit să spunem conducerii Uniunii Sovietice: „Ne găsim într-o situaţie gravă şi regretăm acest lucru, în acest punct nu putem avea aceeaşi opinie cu voi.”

Aceasta a fost esenţa conţinutului celei de a doua scrisori adresate conducerii sovietice.

Nu am folosit nicăieri în cuprinsul scrisorii cuvântul „retragere” în legătură cu sensul de mai sus, singurul lucru din partea noastră a fost de a nu mai repeta propunerea ca un miting al Cominformului să fie organizat în prealabil.

La acel moment propunerea ar fi fost lipsită de valoare, deoarece Hruşciov făcuse întreaga afacere fără nici o consultare şi se afla în drum spre Belgrad. Pe de altă parte deşi ne exprimaserăm opiniile în apărarea principiilor, nu puteam ataca deschis conducerea sovietică şi alete conduceri câtă vreme lucrurile erau încă în desfăşurare.Prin urmare ne-am sporit vigilenţa şi am deschis ochii cât mai larg. Pentru noi, atât în trecut cât şi în prezent poziţia faţă de revizionismul belgrădean a fost şi încă mai este piatra de încercare pentru a proba dacă un partid urmează o cale marxistă sănătoasă sau o cale greşită antimarxistă. În viitor aveam să-l punem pe Hruşciov şi hruşciovismul la acest test.

Nu mult după acest eveniment, în vara anului 1955, am primit o foarte presantă invitaţie de a merge „pentru vacanţă în Uniunea Sovietică”.

În vremea lui Stalin fusesem acolo la lucru şi foarte rar pentru vacanţă. În timpul lui Hruşciov se făceau presiuni foarte mari, imposibil de refuzat, pentru a merge în vacanţă în Uniune, deoarece sovieticii punea chestiunea pe plan politic. Indiferent cum, nu îmi făcea plăcere să mă duc, deoarece în fapt nu mă puteam odihni acolo şi îmi lua o grămadă de timp. Pentru a ajunge la Moscova trebuia să călătoresc opt zile cu vaporul de la Durres la Odesa, iar vaporul („Kotovsky” şi „Chiatura”) nu era mare şi se deplasa încet. Încă două zile erau necesare pentru tren de la Odesa la Moscova şi o zi cu avionul de la Moscova în Caucaz (pentru a ajunge la Kislovodsk, etc.), însemna o călătorie de unsprezece zile fiecare drum, plus câteva zile pentru mitinguri, aşa că vă puteţi închipui ce fel de vacanţă era aceasta.

Odată ajuns in Moscova mitingurile cu liderii sovietici au început, dar ele nu mai erau la fel de plăcute ca cele cu Stalin. Uneori se desfăşurau într-o atmosfera de nervozitate reprimată, alte ori nervozitatea era exprimată liber. Aşa s-a petrecut şi cu această ocazie. Cum am sosit în Moscova am avut două întâlniri cu Suslov. În cuvinte deschise mi-a spus că doreşte să discutăm problema iugoslavă şi a subliniat într-un ton dictatorial:

„Conducerea partidului vostru trebuie să trateze cu mare atenţie această chestiune, nu trebuie să o privească cu rigiditate.”

Nu mi-am luat ochii de la el cât timp a vorbit. Sesizând indispoziţia mea, a pedalat puţin înapoi:

„Greşelile lor rămân greşeli,” a spus, „dar obiectivul nostru este să devenim prieteni şi să avansăm pe calea prieteniei cu Iugoslavia. La ultima sa adunare Comitetul nostru Central a analizat încă o dată relaţiile noastre cu Iugoslavia iar noi ţi-am înmânat personal raportul Comitetului Central deoarece este strict secret.”

A tăcut pentru un moment, încercând să evalueze ce efect au avut cuvintele sale asupra mea apoi a mers mai departe:

„Problema principală este că Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic a examinat chestiunea iugoslavă într-o lumină realistă, având în minte lucrarea trădătoare a lui Beria, iar noi ne-am făcut autocritica în această chestiune.Comitetul nostru Central a ajuns la concluzia că ruperea relaţiilor cu Iugoslavia a fost o greşeală, asta este, am fost pripiţi.”

„În ce sens pripiţi ?!” am întrebat.”La acel moment, s-a făcut o analiză completă, au avut loc lungi şi detaliate discuţii, iar adevăratele cauze ideologice şi politice ale rupturii au fost dezvăluite”

„Principala cauză a rupturii,” a continuat Suslov, „nu a fost de natură ideologică, deşi noi am comis greşeli am arătat cu degetul către iugoslavi. Principala cauză rezidă în calomniile care au fost făcute la adresa iugoslavilor şi în lipsa noastră de înţelegere. Greşelile principiale ale iugoslavilor, trebuiau discutate, susţinute de fapte şi eliminate.

Acest lucru nu a fost făcut.

„Din toate faptele examinate,” a continuat Suslov, „a reieşit că nu există nici o bază pentru a spune că tovarăşii iugoslavi au deviat şi au vândut Iugoslavia, la fel cum nu se poate dovedi că economia iugoslaviei este dependentă de străini.”

„Scuzaţi-mă,” am intervenit, „dar haideţi să nu ne mai întoarcem la acele lucruri care au fost analizate şi decise în 1948 şi 1949. Haideţi să luăm numai corespondenţa dvs. cu liderii iugoslavi în ultimii doi ani. Nu numai în câteva din scrisorile dvs., dar şi iugoslavii înşişi în scrisorile lor, admit că ei au creat strânse şi solide legături cu Vestul. Cum să gândim noi acum evaluarea opusă a acestor chestiuni de către dvs. ?”

„S-au comis un număr de greşeli, dar ele trebuie examinate cu atenţie,” a replicat Suslov, şi a început să înşire o listă de „argumente” pentru a mă convinge că chipurile liderii iugoslavi nu se aflau pe un drum greşit. El a încercat, de asemenea,  să arunce vina pe Beria şi pe Djilas cât şi pe eforturile imperialismului de a-şi anexa Iugoslavia.

„Molotov, la fel, a menţinut o poziţie foarte sectară în această problemă,” a continuat Suslov. Personal a comis greşeli în relaţia statală cu Iugoslavia în timp ce susţinea că tovarăşii iugoslavi sunt cei ce greşesc.Cu toate acestea, Comitetul Central i-a cerut lui Molotov să aducă dovezi că Iugoslavia este pe un drum greşit, iar noi l-am criticat sever pentru această poziţie a sa. În final, el şi-a exprimat solidaritatea cu Comitetul Central.”

Am început să vorbesc şi am făcut o detaliată prezentare a relaţiilor noastre cu conducerea iugoslavă începând cu zilele războiului pentru eliberare naţională. Am menţionat principalele lor activităţi ca agenţie anti-albaneză pe care le întreprind şi pe care le-au întreprins împotriva noastră în mod continuu şi am concluzionat spunând:

„Acestea expuse şi multe alte fapte, una mai gravă ca alta, ne-au convins că Iugoslavia nu se află şi nu s-a aflat pe drumul bun. Dar cu toate acestea, noi am fost şi încă suntem în favoarea dezvoltării de relaţii statale normale cu ei.”

„De acord, de acord!” spuse Suslov. „Trebuie să acţionăm cu inima deschisă. Aceasta este în interesul lagărului socialist; nu trebuie să permitem imperialismului să ne smulgă Iugoslavia.”

La sfârşitul întâlnirii mi-a spus in trecere ca o părere personală:

„În anii din urmă aţi condamnat mulţi inamici acuzaţi de legături ci iugoslavii. Mai uitaţi-vă pe dosarele lor şi reabilitaţi-i pe cei care trebuie reabilitaţi.

„Nu am condamnat niciodată pe cineva pentru nimic,” am răspuns fără menajamente, iar când ne-am despărţit el mi-a recomandat să fiu „mai deschis la minte”.

Era clar de ce mă invitaseră să vin pentru vacanţă. Cu toate acestea, hruşcioviştii nu se mulţumeau numai cu atât. Ei au conceput un plan diabolic pentru a determina partidul nostru să îi urmeze pe linia conciliatorismului cu revizioniştii de la Belgrad. De această dată m-au cazat într-o vilă afară din Moscova, care aşa cum mi-au spus ei aparţinuse lui Stalin. Era o casă simplă, toate camerele principale se aflau la parter, inclusiv cele pentru suita noastră ce erau separate de holul de la intrare printr-o uşă de sticlă. În dreapta se afla camera pentru masă, camera de lucru, şi camera de zi sau de recepţii dotată cu un mobilier foarte sumar din câte îmi amintesc. În stânga traversând un coridor şi o cameră cu stofă în jurul pereţilor intram in camera pentru cinema. Grădina înconjurătoare fusese neglijată iar în ea se aflau foarte puţine flori şi verdeaţă. Nu se aflau copaci pentru umbră, dar construiseră un mic pavilion semicircular cu scaune, susţinut de stâlpi, unde se jucau copiii. In spatele casei se găsea o mică gradină cu legume. Într-una din nopţi am auzit o lovitură puternică în uşa de sticlă ce ducea spre încăperile suitei noastre. Soţia mea, Nexhmije, s-a ridicat în dată, gândindu-se că fiul nostru nu se simte bine, deoarece peste zi căzuse şi se rănise la mână. A ieşit afară, apoi s-a reîntors imediat spunându-mi:

„Era unul din ofiţerii de gardă- Mikoian vrea să-ţi vorbească la telefon.”

Eram adormit şi a, întrebat ce oră este.

„Douăsprezece şi jumătate,” mi-a răspuns Nexhmije.

Mi-am pus ceva pe umeri şi am mers în birou la telefon. Mikoian de la celălalt capăt al firului, fără să-şi ceară scuze pentru ora târzie, a intrat direct în subiect:

„Tovarăşe Enver, tovarăşul Svetozar Vukmanovic-Tempo se află aici în Moscova şi am fost cu el până acum. Tu îl cunoşti pe el şi ar fi bine dacă va-ţi întâlni; el este pregătit să te vadă mâine.

Pentru un timp am rămas tăcut la telefon, în timp ce Mikoian, care nu avusese deloc intenţia să întrebe, a continuat:

„Mâine, deci eşti de acord !” pe un ton de comandă de parcă s-ar fi adresat secretarului de partid din Oblast.

„Cum pot să fiu de acord cu asta, tovarăşe Mikoian,” am spus .”Am vorbit cu tovarăşul Suslov şi i-am expus punctul de vedere al partidului nostru în legătură cu Iugoslavia şi cu Tito.”

Mikoian a început să îndruge un monolog standard despre „Iugoslavia socialistă”, despre Tito care este un „băiat fin”, despre greşelile lui Beria si despre păcatele chipurile comise de Uniunea Sovietică şi de Cominform, iar in  cele din urmă a conchis:

„Trebuie să faci acest pas tovarăşe Enver. Îl cunoşti pe Tempo, discută cu el şi caută să depăşiţi diferenţele care vă separă, este în interesul vostru şi în interesul lagărului socialist…. Aşa că fi de acord pentru mâine.”

„În regulă, sunt de acord pentru mâine,” am replicat scrâşnind din dinţi. M-am întors înapoi în pat, dar eram atât de dezgustat de aceste manevre în spatele scenei şi de aceste decizii arbitrare ce se succedeau încadrându-se în planul trădător al hruşcioviştilor, încât n-am mai putut adormi.

Mă întâlnisem de două ori cu Tempo în Albania în timpul războiului şi de fiecare dată ne certaserăm pentru că  era arogant şi megaloman. A făcut acuzaţii nefondate la adresa războiului nostru şi a poporului care îl purta, sau a făcut propuneri absurde despre- Comandamentul balcanic – fără să arate cum acest comandament putea funcţiona în acele condiţii, in care se comunica cu greutate de la o zona la alta in cadrul aceleaşi ţări, lăsând la o parte motivele ascunse din spatele organizării acelui comandament.

Ce aveam să-i spun lui Tempo acum, după toate acele lucruri pe care Tito, Rankovic şi adjuncţii lor, Velimir Stoynic, Nijaz Dizdarevic, precum şi  agenţii lor  Koci Xoxe şi compania  ni le-au făcut nouă? Trebuia să mai înghiţim şi asta pe deasupra?! M-am răsucit pe toate părţile toată noaptea fără să dorm, gândindu-mă ce este de făcut.

Nu sosise încă timpul să încheiem toate conturile cu revizioniştii hruşciovişti.

A doua zi ne-am întâlnit cu Tempo.Am început să vorbesc despre acele lucruri care avuseseră loc.

„Ce a fost a fost”, a spus şi a început să vorbească despre situaţia din Iugoslavia.

Mi-a spus că ei au reuşit să facă progrese în industrie dar sufereau de lipsa materiilor prime.

„Agricultura noastră este într-o stare foarte proastă,” a continuat, „suntem foarte în urmă, prin urmare ne gândim să alocăm mai multe forţe în acolo. Greşelile pe care le-am făcut în sectorul agricol ne apasă cu greutate.”

El venise să-mi vorbească despre dificultăţile pe care le aveau şi să-mi spună că fuseseră obligaţi să accepte ajutor la rate ale dobânzilor foarte înalte de la ţările occidentale.

„Acum suntem ajutaţi de Uniunea Sovietică iar înţelegerea cu ea decurge foarte bine,” a concluzionat.

De asemenea, eu la rândul meu am vorbit despre progresele pe care ţara mea le-a făcut în decursul acestei perioade, despre dificultăţile pe care le-am avut şi încă le mai avem. Am vorbit despre comisia de la Lacul Ohri, în care discuţiile erau frânate de partea iugoslavă, dar el mi-a spus că nu cunoaşte nimic despre subiect deorece acestea sunt „planurile macedonenilor.”

„Fără doar şi poate, trebuie să ne uităm mai atent la chestiunea Lacului Shkodra unde beneficiul va fi mai mare de partea ambelor părţi, în special de partea voastră,” a adăugat.

Şi aşa a trecut mitingul meu cu Tempo aranjat de sovietici. După miting când m-am întâlnit cu Mikoian şi Suslov, amândoi mi-au zis:

„Ai făcut bine că te-ai întâlnit cu Tempo deoarece ghiaţa s-a spart.”

După ei, muntele de gheaţă creat între noi şi revizioniştii titoişti putea fi spart cu un contact sau cu un miting, noi nu gândeam aşa. Nu exista nici un „dezgheţ primăvăratic” în câmpul ideologic în relaţiile noastre cu Iugoslavia şi nu aveam nici o intenţie să plonjăm în apele murdare ale hruşcioviştilor şi titoiştilor.

Va urma.

Hruşcioviştii 11

Iosip Broz Tito

În acest răspuns, fără să ne opunem deschis lui Hruşciov, am subliniat atitudinea noastră permanentă de opoziţie în raport cu revizionismul iugoslav, am accentuat importanţa deciziei Cominformului din 1948 şi 1949 şi am arătat că nu permitem nici o aluzie la reexaminarea poziţiei adoptată în trecut faţă de deviaţionismul conducerii iugoslave.

În replica noastră am contracarat idea lui Hruşciov că „ruperea relaţiilor a împins conducerea iugoslavă în braţele imperialismului” cu teza că liderii iugoslavi înşişi sunt cei care au trădat marxism-leninismul aservindu-şi ţara şi poporul dictatului imperialismului anglo-american, că linia lor antimarxistă este factorul care dăunează în mod grav intereselor vitale ale poporului iugoslav, că ei sunt cei care au scos Iugoslavia din lagărul socialist şi au transformat Partidul Comunist Iugoslav într-un partid burghez, izolat de mişcarea mondială a proletariatului.

În timp am arătat cu claritate aceste  adevăruri, am venit să subliniem ca suntem de acord cu aceste eforturi făcute de partidele comuniste de a salva poporul iugoslav de înrobire şi mizerie, dar am subliniat încă o dată că în opinia noastră liderii iugoslavi au parcurs un lung traseu pe drumul lor antimarxist, drumul supunerii faţă de imperialismul american şi britanic

Prin aceasta i-am spus lui Hruşciov indirect că noi nu suntem de acord cu speranţele şi iluziile nutrite de el faţă de conducerea iugoslavă şi în mod special faţă de „tovarăşul Tito” aşa cum începuse să-l numească. I-am expus lui Hruşciov aceste opţiuni, de asemenea, în următoarea întâlnire pe care am avut-o cu el în 23 Iunie 1954.

Cu toate acestea, el se făcea că nu cunoaşte diferenţele dintre poziţiile noastre în ceea ce priveşte problema iugoslavă. Probabil  că nu dorea să creeze conflicte cu noi chiar de la prima noastră întâlnire. Poate ne subestimase şi nu voia să-şi încarce capul cu opoziţia noastră. Îmi aduc aminte că era plin de euforie şi vorbea cu siguranţa cuiva căruia totul îi merge ca pe roate. Tocmai se întorsese dintr-o vizită fulger din Cehoslovacia (era un maestru  al tuturor felurilor de vizite: fulger, incognito, oficială, prietenească, mult mediatizată, secretă, de zi, de noapte, anunţată, neanunţată, scurtă, lungă, cu suita, singur, etc.).

„În Praga,” mi-a spus „am ridicat problema iugoslavă din nou cu reprezentanţii câtorva partide surori care se aflau acolo.Au fost toţi pe deplin de acord cu mine şi au considerat efortul partidului nostru foarte important.”

Apoi m-a privit drept în ochi şi a adăugat:

„Recent noi, ungurii, bulgarii, românii şi alţii am făcut paşi buni în direcţia normalizării relaţiilor cu Iugoslavia…”

Am sesizat de ce mi-a subliniat asta.A dorit să-mi transmită mesajul: „Vedeţi, noi toţi suntem de acord, deci si voi albanezii trebuie să vă alăturaţi nouă, de asemenea.” I-am spus pe scurt că este o foarte lungă istorie a relaţiilor noastre cu statul şi partidul iugoslav, că conducerea iugoslavă poartă întreaga răspundere pentru ruinarea relaţiilor noastre şi dacă relaţiile albano-iugoslave se află la un nivel foarte scăzut nu este vina noastră ci o consecinţă a poziţiei şi acţiunilor neîncetat antimarxiste şi anti albaneze ale liderilor de la Belgrad.

„Koneşno, koneşno !” (Desigur, desigur.) a spus Hruşciov ridicându-se în picioare şi am înţeles că nu dorea să meargă mai departe cu discuţia despre această problemă.

„Noi am luat toate măsurile,” a spus. „Mâine ambasadorul nostru în Iugoslavia se va duce să-l întâlnească pe Tito în Brioni. Noi credem că sunt mari şanse să ne atingem obiectivul. Dacă nu vom obţine nimic,” a spus el în concluzie, „atunci vom apela la alte metode.” Aşa a început idila dintre Hruşciov şi Tito. Câteva zile mai târziu Hruşciov şi-a aşternut opiniile şi „concluziile” despre „noua analiză” a problemei iugoslave într-o scrisoare către Tito. Acesta, desigur, a fost foarte încântat de faptul că lucrurile au fost dezvoltate de Hruşciov chiar aşa cum el a prevăzut, dar ca o vulpe bătrână ce era, nu s-a dovedit atât de naiv încât să cadă în braţele lui Hruşciov. Din contră, a planificat şi a lucrat să se asigure că Hruşciov, care a fost primul care a dat înapoi, va fi şi primul care îşi va cere scuze public în Belgrad. Mai mult, Tito era băgat până la gât în noroiul imperialismului, era legat de mâini şi de picioare, prin urmare dacă va trebui să vorbească despre „socialism”şi ”marxism” o va face numai cu aprobarea stăpânilor săi din Vest şi mai cu seamă a imperialiştilor americani. După ce l-a lăsat pe Hruşciov să stea ca pe ghimpi pentru ceva timp, cu scopul de a-l face să joace după muzica sa, Tito i-a răspuns tot în scris la mijlocul lui August 1954.

Esenţa scrisorii revizioniştilor de la Belgrad a fost mai mult sau mai puţin aceasta: Sunt încântat că tu, Nichita Hruşciov, dai dovadă că eşti un om rezonabil şi deschis la minte, dar mergi un pic mai departe, exprimă public noul curs al reconcilierii şi prieteniei. Noi iugoslavii suntem de acord să ne reconciliem cu voi, i-a spus Tito lui Hruşciov, dar precum ştii, avem noi prieteni cu care suntem in relaţii puternice şi adânci, prin urmare reconcilierea cu voi „trebuie să se dezvolte în direcţia care corespunde politicii noastre de cooperare internaţională” ceea ce înseamnă că legăturile Iugoslaviei cu imperialismului nu vor avea de suferit ci chiar se vor întări pe viitor.

Şi aşa mai departe, pe un ton dictatorial, Tito nu s-a sfiit să-i pună lui Hruşciov o serie de condiţii în vederea viitoarei lor colaborări:

Unu, Tito a solicitat ca partea sovietică să lucreze din greu pentru eliminarea „elementelor negative” şi înlăturarea obstacolelor  care au exercitat o influenţă în ruptura din 1948 şi, evident, „maestrul” din Belgrad a cerut ca întreaga linie corectă şi principială a Cominformului, a lui Stalin, şi a celorlalte partide muncitoreşti să fie revizuită.

Doi, viitoarea reconciliere, a dictat Tito, nu trebuie să implice „unanimitate completă în evaluarea şi poziţionarea faţă de diverse evenimente”, prin urmare, hai să ne reconciliem, dar fiecare din noi va acţiona pe cont propriu, în acord cu propriile idei.

Trei, drumul pe care îl urmăm şi drumul pe care îl urmaţi în construcţia „socialismului”, este chestiune de decizie internă a fiecărei părţi şi nu trebuie să influenţeze normalizarea relaţiilor reciproce. Deci eu voi construi un „socialism specific” iar voi trebuie să acceptaţi asta fără comentarii.

Patru, cauza conflictului, a spus Tito, nu a fost nici Beria nici Djilas. Cauzele sunt mai adânci, deci, voi, sovieticii şi aliaţii voştri trebuie să abandonaţi complet linia adoptată în timpul lui Stalin, trebuie să renunţaţi la vechile voastre principii, pentru că în acest fel cauzele conflictului vor fi depăşite în mod automat.

În final, Tito a respins propunerea lui Hruşciov a unei întâlniri bilaterale la vârf, condiţionând-o de  „obţinerea unor succese preliminare în direcţia normalizării”. Concluzia era foarte clară: dacă tu vrei să te întâlneşti cu mine şi să ajungi la un acord, trebuie să păşeşti mai departe pe cursul pe care l-ai propus, trebuie să acţionezi mai rapid şi mai hotărât în Uniunea Sovietică şi în celelalte ţări aliate Uniunii Sovietice pentru a răspândi şi a extinde acest „nou” curs ce îl va înlocui pe cel vechi.

Iar Hruşciov, uneori resentimentar, uneori entuziast în acţiunile sale, a început să pună în aplicare cu zel condiţiile şi ordinele lui Tito. 

În rândurile noastre care urmăream acest proces cu atenţie şi îngrijorare, au crescut suspiciunile că aceasta linie va conduce Uniunea Sovietică pe un drum antimarxist. Zi de zi deveneam mai convinşi că Hruşciov acoperă un joc diabolic cu clovneriile sale.Vedeam că el micşorează prestigiul Partidului Comunist Sovietic şi al statului prin îngenuncherea în faţa lui Tito. Priveam acest lucru cu regret, dar, cu toate acestea, îmbunătăţirea relaţiilor sovieto-iugoslave era o problemă internă a celor două ţări, iar noi nu ne puteam amesteca in deciziile lor. Cu toate acestea, nu am fost şi nu am putea fi niciodată să în acord cu eforturile sale de a şterge trecutul cu buretele şi de a trata cauzele şi motivele pentru condamnarea revizionişti Iugoslave ca ceva complet diferit de ceea ce erau în realitate. În acelaşi chip, nu puteam fi de acord să devenim partenerii lui Hruşciov in acest joc politic dubios şi periculos în acelaşi timp. Ceea ce românii, ungurii şi bulgarii au făcut era treaba lor. Dinspre partea noastră nu aveam de gând să ne îmbrăţişăm şi să ne pupăm cu titoiştii.

În afară de propriile sale convingeri revizioniste, Hruşciov, fără nici un fel de dubiu, a fost influenţat de Tito pe calea antimarxistă. Acesta nu a dorit să se plece in faţa lui Hruşciov , prin urmare a persistat în cererea sa ca Hruşciov să-şi facă autocritica în „Canossa” (Belgrad) pentru ca apoi să vină şi să îngenuncheze înainte-i. Şi aşa s-a întâmplat. După un an de contacte publice şi secrete prin intermediul diverşilor trimişi speciali, după un intens şi foarte intim schimb de scrisori între „tovarăşul Hruşciov” şi „tovarăşul Tito”, în sfârşit, în Aprilie 1955, Tito i-a trimis veşti bune iubitului său că este gata pentru mariaj şi l-a invitat să ţină „ceremonia de nuntă” ori pe un vas pe Dunăre, ori dacă el este de acord, la Belgrad. În opinia noastră, a continuat kralj-ul (regele) Belgradului, „mitingul trebuie să fie deschis şi public”.

Hruşciov abia aştepta sa alerge la Belgrad unde la pupat şi îmbrăţişat pe Tito, şi-a făcut autocritica şi a hotărât să şteargă „acumulările trecutului” pentru a deschide o „nouă epocă de prietenie şi colaborare între cele două popoare şi partide”.

Partidul nostru a condamnat vizita lui Hruşciov la Belgrad şi în special decizia sa de a-l absolvi de orice vinovăţie pe Tito. Cu doar două sau trei zile înainte de a porni spre „Canossa”, Hruşciov ne-a informat despre pasul pe care urma să-l facă, dar noi ne aşteptam la asta, deoarece apele in care se scalda Hruşciov nu-l puteau duce decât spre acest liman. A merge sau a nu merge la Belgrad, aceasta era chestiunea lui şi trebuia lăsat să facă cum doreşte. Ceea ce ne-a revoltat şi perturbat profund a fost anunţul din aceiaşi scrisoare că el a decis să anuleze injusta decizie a Cominformului din Noiembrie  1949, în legătură cu condamnarea Iugoslaviei, de comunicare a acestei noi decizii lui Tito şi de publicare a ei în organul de presă „Pentru o pace de durată, pentru democraţie populară”.

În acest comunicat, Hruşciov a spus că partidele muncitoreşti şi comuniste care erau membre ale Cominformului, au reexaminat chipurile problema celei de a treia rezoluţii a mitingului Cominformului asupra problemei iugoslave adoptată în Noiembrie 1949 şi au decis că acuzaţiile la adresa conducerii iugoslave cuprinse in ea trebuie considerate fără fundament, iar rezoluţia Cominformului asupra chestiunii iugoslave trebuie anulată.

Am scris o scrisoare adresată Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice asupra acestei chestiuni şi a protestat aspru.O asemenea decizie cu privire la un inamic al internaţionalismului comunist, care a fost condamnat unanim de toate partidele, nu putea fi luată unilateral de Partidul Comunist Sovietic, fără consultarea celorlalte partide, inclusiv a noastră.Celelalte partide s-au supus deciziei lui Hruşciov şi dorinţei lui Tito ca, după Hruşciov,  liderii partidelor din lagărul socialist să meargă la Belgrad, pentru a săruta mâna lui Tito şi a-şi cere scuze. Dej şi compania au fost acolo, noi nu. Am continuat lupta contra revizioniştilor.A fost în zadar pentru Levichkin, ambasadorul sovietic la Tirana, să vină şi să încerce să ne determine să ne retragem opoziţia.

L-am primit pe Levichkin şi încă o dată i-am expus şi lui ceea ce scrisesem in scrisoarea adresată conducerii sovietice.

Printre alte lucruri am spus: „Partidul Comunist al Uniunii Sovietice ne-a spus să ne exprimăm opinia sincer şi deschis, ca internaţionalişti, asupra unei chestiuni care are de a face cu linia partidului nostru. Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice ne-a informat în avans şi a căutat opinia noastră, de asemenea, în toate chestiunile care au de a face cu politica comună în legătură cu Iugoslavia. Am studiat cu mare atenţie opţiunile conducerii sovietice, ne-am exprimat opiniile asupra problemelor în discuţie şi aşa cum ştii, am fost de acord cu eforturile care ar trebui făcute pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Iugoslavia.”

„Dar în răspunsul vostru de ieri v-aţi opus noului demers al tovarăşului Hruşciov”, a spus Levichkin.

„Da,” am spus, „şi avem motive pentru aceasta. Noi gândim că în legătură cu problema iugoslavă sunt multe diferenţe intre conţinutul scrisorilor mai vechi al conducerii sovietice şi această ultimă scrisoare.”

„La ce diferenţe vă referiţi ?” m-a întrebat Levichkin „Cred că viziunea partidului meu nu s-a schimbat.”

„Haideţi să ne uităm,” am spus şi am luat scrisorile conducerii sovietice.”Aici, de exemplu, în scrisoarea din 4 Iunie 1954, conducerea voastră scrie: [Reexaminând materialele care au de a face cu istoria rupturii relaţiilor dintre Partidul Comunist Iugoslav şi partidele comuniste şi muncitoreşti, ca şi părăsirea pe cale de consecinţă de către Iugoslavia a lagărului socialist, Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice înţelege că nucleul de conducere al Partidului Comunist Iugoslav s-a îndepărtat serios de la marxism-leninism, a alunecat treptat într-o poziţie naţional-burgheză, lansând atacuri la adresa statului sovietic.

Liderii Partidului Comunist Iugoslav, pentru a atrage atenţia Uniunii Sovietice, au extins, de asemenea, politica lor ostilă şi asupra ţărilor cu democraţie populară, faţă de care, până la ruperea relaţiilor şi-au menţinut o politică arogantă şi distantă, în timp ce căutau pentru ei înşişi recunoaşterea unor priorităţi şi merite speciale pe care nu le aveau.]”

„Scrisoare de asemenea subliniază,” i-am spus lui Levichkin „că critica partidelor comuniste şi muncitoreşti făcută deviaţionismului naţionalist iugoslav şi altor deviaţii de la linia marxist-leninistă a fost necesară şi complet corectă. Ea a contribuit la călirea partidelor comuniste şi muncitoreşti sub aspect marxist, la întărirea vigilenţei comuniştilor şi la educarea lor în spiritul internaţionalismului proletar.”

„Este adevărat,”  a murmurat Levichkin.

„Chiar după efortul iniţial al conducerii sovietice de a îmbunătăţii relaţiile cu Iugoslavia,” am continuat, „conducerea iugoslavă a persistat pe vechiul său curs şi numai cu două sau trei luni în urmă, în Februarie anul acesta, sovieticii ne-au scris că „conducerea Partidului Comunist Iugoslav este serios legată de lumea capitalistă în relaţiile sale politice şi economice.””

„Este adevărat, asta e adevărat!”, a repetat Leviichin cu voce joasă.

„Apoi cum s-a schimbat această opinie şi poziţie sovietică faţă de o problemă de aşa o mare importanţă atât de surprinzător şi rapid ?!” am întrebat. „Şi cum au putut lua atât de uşor o decizie unilaterală cum ar fi aceea de a anula decizia din 1949 a Cominformului ?!”

„Biroul nostru politic a discutat pe problema pe care a-ţi ridicat-o in scrisoarea voastră din 23 Mai cu mare atenţie şi responsabilitate, iar în răspunsul nostru adresat tovarăşului Hruşciov am exprimat sincer şi deschis opiniile noastre”

„Unu, noi considerăm că linia generală, principalul conţinut şi principiul rezoluţiei din Noiembrie 1949 a Cominformului sunt corecte iar  conţinutul rezoluţiei nu ar trebui separat de rezoluţia din Iulie 1948. Experienţa zilnică a partidului nostru în relaţia cu iugoslavii, atât înainte de ruptura din 1948 cât şi după până azi, confirmă această corectitudine.”

„Doi, procedura care se propune a fi urmată pentru anularea hotărârii din Noiembrie 1949 a Cominformului, nu ni se pare a fi corectă. Ni se pare că timpul prea scurt acordat partidelor comuniste şi muncitoreşti, membre ale Cominformului, pentru a-şi exprima punctul de vedere în legătură cu conţinutul scrisorii voastre este inadecvat pentru a decide într-o problemă atât de importantă. În opinia noastră, o decizie atât de rapidă într-o problemă de majoră importanţă principială, fără o analiză completă mai întâi, împreună cu toate partidele interesate în chestiune, şi mai mult, publicarea acestei decizii în presă şi anunţarea sa în discuţiile de la Belgrad, nu este numai prematură, dar poate să genereze un serios haos în orientarea generală cu privire la Iugoslavia.”

„Partidul nostru se luptă de şapte ani să implementeze linia sa generală cu privire la Iugoslavia, care este fundamentată pe rezoluţia Cominformului şi aprobată de primul congres al partidului nostru. Suntem convinşi că linia generală a partidului nostru cu privire la Iugoslavia este corectă, dar chiar dacă ne-am gândi  la un moment dat că aceasta ar necesita o schimbare, pentru aceasta ar fi necesară convocarea congresului partidului, sau cel puţin o conferinţă a partidului, iar schimbarea ar putea fi efectuată numai după o analiză completă a liniei generale a tuturor partidelor comuniste şi muncitoreşti cu privire la Iugoslavia, la fel ca şi a deciziilor şi concluziilor Biroului de Informaţii.”

„Prin urmare,”i-am spus lui Levichkin în concluzie „noi propunem ca problemele ridicate in recenta scrisoare a conducerii sovietice să fie analizate la un miting al partidelor participante la Cominform, în care partidul nostru, de asemenea, să poate participa şi vorbi. Numai aşa poate fi luată o decizie comună în această chestiune”

Levichkin, care se îngălbenise la faţă în timp ce mă asculta, a încercat să mă convingă să-mi schimb opiniile, dar când a văzut că insist s-a retras.

„Voi raporta ceea ce mi-aţi spus conducerii partidului.”

„Noi am scris tot ce v-am spus în scrisoarea noastră către tovarăşul Nichita Hruşciov,” am concluzionat, „dar va-m repetat şi dumneavoastră, pentru a vă clarifica,de asemenea, ce anume ne împiedică să adoptăm această poziţie.”

Va urma.