Liderul nord-coreean Kim Jong-Il a murit.

Kim Il Sung

Agenţiile de ştiri au anunţat ieri moartea liderului nord-coreean  Kim Il Sung. Cel mai probabil puterea va fi moştenită de fiul său de numai 28 de ani, Kim Jong-Un. Pentru a înţelege şi evalua corect ceea ce se petrece acolo este necesară o incursiune în istorie. Dar înainte de asta voi sublinia un aspect. Mulţi analişti burghezi au zâmbit ironic la auzului numelui Kim Jong-Un, vrând să sugereze prin aceasta caracterul dinastic al puterii proletare de la Phenian. Dar de ce oare proletariatul nu ar avea dreptul de a recurge la o monarhie de un tip special pentru salvgardarea intereselor sale legitime atunci când este asaltat şi ameninţat din toate părţile de vreme ce burghezia a făcut-o chiar cu mai multe prilejuri şi în diferite locuri la începuturile istoriei şi puterii ei, atunci când prea slabă pentru a conduce singură a încredinţat puterea unor monarhii absolutiste, care au guvernat în interesul său. Pentru asta vezi situaţia din Europa între 1789 şi 1848.


Şi acum să ne întoarcem la povestea noastră. Ca o consecinţă directă a înfrângerii Rusiei de către Japonia în războiul ruso-japonez din 1904, Coreea a devenit protectorat japonez în 1905, iar în 1910 a fost anexată.

Coloniştii au creat o infrastructură, dar unicul său scop a fost exploatarea mai eficientă a coloniei, japonezii având grijă ca băştinaşii să nu beneficieze în nici un fel de aceasta. Taxele instituite de japonezi au dus la ruinarea ţăranilor şi a proprietarilor locali de pământuri. Cine nu plătea taxele era împuşcat. Exportul masiv al orezului către Japonia a dus la foamete grea şi mizerie. Foarte mulţi oameni erau utilizaţi ca sclavi la lucrările de infrastructură, iar mii de tinere femei au fost trimise în bordelurile de peste graniţe. Odată cu izbucnirea marilor conflicte armate în care a fost implicată Japonia, războiului cu China în 1937 şi apoi al doilea război mondial, s-a produs o înăsprire fără precedent a ocupaţiei japoneze, aceasta propunându-şi drept scop suprimarea identităţii naţionale coreene. Limba japoneză se învăţa în şcoli în timp ce istoria Coreei fusese eliminată, în plus imperialiştii japonezii au interzis poporului să scrie şi să vorbească în limba proprie. Oamenii au fost forţaţi să poarte nume japoneze. Multe relicve istorice coreene au fost trimise în Japonia unde se află şi în prezent. Aceasta a dus la naşterea unui puternic resentiment faţă de japonezi în sânul poporului coreean. Acest resentiment îşi mai găseşte ecouri şi astăzi atât în Sud cât şi în Nord.

În anii ocupaţiei au avut loc puternice răscoale anti-japoneze; din 1931 lupta de eliberare naţională a poporului coreean a luat forma luptei de partizani împotriva ocupaţiei străine, care s-a încheiat o dată cu înfrângerea Japoniei în cel de-al doilea război mondial.

La sfârşitul celui de al doilea război mondial ca urmare a strălucitei operaţiuni militare sovietice de eliberare a Manciuriei condusă de mareşalul sovietic Malinovsky, ultima mare desfăşurare şi încleștare militară a celui de al doilea război mondial, şi potrivit unor acorduri dintre puterile aliate, în Coreea s-a instituit temporar o administraţie militară (a U.R.S.S., la Nord de paralela 38º, a S.U.A. la Sud). Conferinţa de la Moscova (dec. 1945) a miniştrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii a hotărât restabilirea Coreei ca stat independent şi democratic.

În partea de Nord, puterea a fost preluată de partizanii comunişti conduşi de Kim Il Sung. În mai 1948, în partea de Sud a ţării au avut loc alegeri separate pentru Adunarea Naţională, în urma cărora s-a proclamat Republica Coreea, în frunte cu Li Sin Man. Adunarea Populară Supremă din Coreea de Nord, aleasă în aug. 1948, a proclamat, la 9 sept. 1948, Republica Populară Democrată Coreeană; s-a format un guvern popular, în frunte cu Kim Il Sung.

În 1950, ca o consecinţă a provocărilor imperialismului american, s-a declanşat războiul civil coreean, război care a durat trei ani până în 1953 şi soldat cu peste 3 milione de victime şi catastrofale distrugeri de bunuri materiale. Forţele nord-coreene sprijinite atât de Mao cât şi de Stalin au reuşit să se opună cu succes agresiunii americane şi să-i împingă pe invadatori pe poziţia lor de start, paralela 38º. În acest greu război, Kim Il Sung s-a remarcat ca un mare lider politic şi militar consolidându-şi stima şi respectul de care deja se bucura în ochii poporului său.

Odată cu ascensiunea la putere a lui Nichita Hruşciov în Uniunea Sovietică şi odată cu imprimarea de către acesta politicii statului sovietic a unui caracter imperialist, Kim Il Sung se vede nevoit a lua măsuri pentru apărarea tânărului stat socialist asiatic. Astfel el dezvoltă doctrina Juche menită a consolida şi apăra independenţa statului nord-coreean.

Există multe puncte comune între Juche şi ceauşism.

Dar Juche merge mai departe, dincolo de ideea de simplă independenţă, şi aşa cum a arătat Kim Il Sung ea se poate definii ca independenţă în politică, încredere în propriile forţe economice, auto-apărare în domeniul militar. Filosofia Juche a fost menţionată pentru prima dată în 1955. Iată o scurtă caracterizare a acestei doctrine rostită chiar de creatorul ei, Kim Il Sung: „Revoluţia şi construcţia socialismului sunt activităţi umane conştiente…Ideologia Juche se întemeiază pe ideea că revoluţia şi construcţia socialismului se află în mâinile fiecărui individ, care gândind şi făcând totul, centrându-se pe revoluţia în propria ţară, însuşindu-şi punctul de vedere şi atitudinea că toate problemele pot fi rezolvate  prin talentele şi iniţiativele proprii, este responsabil şi conştient de propriile sale acte… Partidul şi poporul unei ţări sunt singurii stăpâni  ai revoluţiei în acea ţară.” Această ideologie a încrederii în sine este reacţia nord-coreeană firească la ameninţarea revizionismului hruşciovist. Dorinţa fondatorului statului de a fi independent atât faţă de revizioniştii hruşciovişti cât şi faţă de China a imprimat ideologiei Juche un puternic caracter naţionalist.

Deşi această doctrină se abate de la internaţionalismul marxist-leninist şi chiar de la materialism, fiind împănată cu multe elemente ce pot fi caracterizate ca idealiste sau voluntariste, ea s-a dovedit o soluţie viabilă din punct de vedere politic care a reuşit să conserve până în prezent şi în asta constă, în opinia mea, marele său merit, cu toată disproporţia de forţe evidentă şi cu toată ostilitatea făţişă şi agresivă a întregii lumi capitaliste la care s-au raliat şi unele state socialiste în care revizionismul hruşciovist învinsese, marile cuceriri ale revoluţiei socialiste.

Afiş al ideologiei Juche

Totuşi cu toate meritele sale pragamatice pe care le-am menţionat mai sus  trebuie reţinut că ideologia Juche este o deformare a marxism-leninismului, un revizionism asiatic îndreptat contra revizionismului hruşciovist. Trebuie să o spunem aici şi să subliniem că singurul care luptat contra revizionismul hruşciovist cu armele marxism-leninismului a fost Enver Hoxha şi mica sa Albanie.

Această filosofie a ajuns la o aşa importanţă în Corea de Nord încât există chiar un calendar Juche. Anul unu Juche este anul naşterii fondatorului, 1912. Astfel 2011 este anul Juche 100.

Kim Jong Il, care îi succede la putere tatălui său în 1994, a dezvoltat doctrina Juche îmbogăţind-o cu elemente de etică confucianistă cât şi cu, şi acest lucru este deosebit de important,  actuala politică numită Songun ceea ce se traduce prin lozinca „Prioritate armatei”.

Astfel, Kim Jong Il are meritul de a fi făcut din armata nord-coreeană a patra armată a lumii. Mulţi o consideră una dintre cele mai de temut. Politica sa, songun, a dat prioritate forţelor armate naţionale pe care a reuşit, spre profunda insatisfacţie şi nemulţumire a imperialiştilor americani, să le doteze chiar şi cu arme nucleare. Dotarea cu arme nucleare a forţelor armate nord-coreene este probabil cea mai mare şi meritorie realizare a lui Kim Jong Il pentru că ea constituie o garanţie foarte puternică a menţinerii independenţei şi neatârnării. Coreea de Nord se numără printre puţinele naţiuni care se pot mândri cu o reală independenţă; a se compara cu Coreea de Sud care nu este decât o colonie, un protectorat american numărând nu mai puţin de 30,000 de soldaţi americani pe teritoriul său.

Afiş al politicii Songun

În concluzie, atât Kim Il Sung, cât şi fiul şi succesorul său la conducerea ţării Kim Jong Il au meritul de a fi cucerit şi consolidat independenţa ţării într-o lume dominată de imperialism, au meritul de a nu se fi întors înapoi la robia capitalistă atunci când multe naţiuni ce păşiseră pe calea progresului istoric şi social au făcut-o, ci au mers mai departe înainte, pe calea unui drum propriu în care modul de producţie capitalist bazat pe sclavia salarială a fost lăsat undeva mult în urmă.

Formarea partidului proletariatului în Rusia

V.I.Lenin

Partidul comunist (bolşevic)  al Uniunii Sovietice a parcurs un lung şi anevoios drum, de la primele mici cercuri şi grupuri marxiste, apărute în Rusia între anii 1880-1890 şi până la marele partid bolşevic care a condus întâiul stat socialist din lume al muncitorilor şi ţăranilor în lupta sa pentru construirea socialismului în ciuda reacţiunii interne şi externe, în ciuda invaziei naziste, în ciuda marilor distrugeri ale celui de al doilea război mondial. Acest mare partid care atâta timp cât şi-a extras seva vieţii din contactul nemijlocit cu masele a fost invincibil, a intrat pe panta decăderii după moarte lui Stalin în 1953, atunci când puterea a fost confiscată de oligarhia hruşciovistă care rupându-se de mase, trădând şi deformând atât marxismul cât şi leninismul a uneltit şi a acţionat în direcţia reintroducerii pe uşa din dos a capitalismului în Uniunea Sovietică.

Capitalismul în Rusia îşi începe dezvoltarea „târziu” după ce guvernul ţarist slăbit în urma înfrângerilor militare suferite în războiul Crimeiei şi înfricoşat de răzmeriţele ţărăneşti împotriva moşierilor, se văzu nevoit să desfiinţeze iobăgia în anul 1861.

Desființarea iobăgiei nu făcu viaţa ţăranilor cu nimic mai bună, numai că ducând la ruinarea maselor ţărăneşti, ea a creat braţe de muncă ieftine pentru industria rusă în dezvoltare.

Situaţia muncitorilor era nemaipomenit de grea în Rusia ţaristă. Între 1880 şi 1890 ziua de muncă în fabrici şi uzine n-a fost mai mică de 12 ½ ore, iar în industria textilă ea ajungea şi la 14-15 ore. Munca femeilor şi copiilor era exploatată pe scară largă.Copii lucrau tot atâtea ore ca şi muncitorii maturi dar primeau ca şi femeile un salariu cu mult mai redus.

Până la apariţia grupurilor marxiste, activitatea revoluţionară era desfăşurată în Rusia de narodnici, care erau adversari ai marxismului. Primul grup marxist a apărut în Rusia în 1883. Grupul se numea „Emanciparea muncii” şi fusese organizat de G.V. Plehanov în străinătate la Geneva, unde fusese nevoit să plece, persecutat fiind de guvernul ţarist pentru activitatea sa revoluţionară.

G.V.Plehanov

Grupul „Emanciparea muncii” a săvârşit o muncă intensă şi însemnată în vederea răspândirii marxismului în Rusia.

Narodnicii în mod greşit considerau, că nu clasa muncitoare, pe care nu o înţelegeau, ci ţărănimea este principala forţă revoluţionară, că puterea ţarului şi a moşierilor putea fi răsturnată prin „răzmeriţe ţărăneşti”.

Narodnicii încercară la început să ridice ţăranii la luptă împotriva guvernului ţarist. În acest scop tineretul intelectual revoluţionar, travestit în haine ţărăneşti, pornise la sate –„în popor”- cum se zicea pe atunci. De aici şi provenienţa numelui de narodnici. Dar  ţăranii nu-i urmară pe narodnici, deoarece aceştia nu-i cunoşteau şi nu-i înţelegeau, cum trebuie nici pe ţărani. În majoritatea lor narodnicii fură arestaţi de poliţie. Ei hotărâră atunci să continue lupta împotriva absolutismului ţarist exclusiv cu propriile lor mijloace, fără popor, ceea ce i-a împins către greşeli şi mai serioase.

Societate narodnicistă secretă „Narodnia Volia” (Voinţa poporului) purcese la pregătirea asasinării ţarului. În ziua de 1 Martie 1881 aruncând o bombă, narodovolţii izbutiră să-l asasineze pe ţarul Alexandru al II-lea. Această faptă nu aduse însă nici un folos poporului.În locul ţarului ucis apăru un altul, Alexandru al III-lea, sub domnia căruia traiul muncitorilor şi ţăranilor devenii şi mai greu.

Narodnicii aleseră calea luptei contra ţarismului prin atentate izolate, prin teroare individuală. Politica terorii individuale avea ca punct de pornire teoria greşită narodnicistă a „eroilor activi” şi a „gloatei” pasive, ce aşteaptă fapte vitejeşti din partea „eroilor”.

În lucrările sale îndreptate asupra narodnicilor, Plehanov arătă că concepţiile narodnicilor n-aveau nimic comun cu socialismul ştiinţific, cu toate că narodnicii îşi ziceau socialişti.

Narodnicii vedeau în apariţia proletariatului în Rusia un fel de „nenorocire istorică”, vorbeau despre plaga „proletarismului” , vroiau să oprească dezvoltarea capitalismului în Rusia; după părerea lor nu clasele şi nu lupta dintre ele făuresc istoria, ci numai unele personalităţi de seamă- „eroii”, pe care îi urmează orbeşte masa, gloata, poporul, clasele. Narodnicii afirmau că socialismul va veni în Rusia nu prin intermediul dictaturii proletariatului, ci prin intermediul obştii ţărăneşti, pe care ei o considerau a fi germenul şi baza socialismului. Dar obştea – pământul pe care ţăranii îl deţineau în proprietate comună- n-a fost şi nu putea fi nici baza nici germenele socialismului, deoarece obştea era dominată de chiaburi, care exploatau ţăranii săraci, argaţii, ţăranii mijlocaşi cu puţină stare. Pământul obștii era folosit de acei membrii ai obştii care aveau vite de muncă, inventar, seminţe, adică de către mijlocaşii înstăriţi şi de către chiaburi.

Operele literare ale lui Plehanov, lupta lui împotriva narodnicilor au subminat în chip fundamental influenţa avută de narodnici printre intelectualii revoluţionari, însă misiunea distrugerii totale în plan teoretic a narodnicismului i-a revenit lui Lenin.

Din această luptă ideologică contra narodnicismului a luat fiinţă în Martie 1898 la Minsk Partidul muncitoresc Social-Democrat din Rusia. Numai zdrobiți fiind narodnicii în domeniul ideologic, a putut fi curăţat terenul în vederea creării unui partid muncitoresc marxist în Rusia.În deceniul 1880-1890 Plehanov cu al său grup „Emanciparea muncii” au dat narodnicismului lovituri hotărâtoare. Lenin desăvârșii în ultimul deceniu al secolului 19 deruta ideologică a narodnicismului dându-i lovitura de graţie. Pe la jumătatea deceniului 1880-1890 clasa muncitoare a păşit pe calea luptei organizate, pe calea unor acţiuni de masă în formă de greve organizate. Cercurile şi grupurile marxiste nu se ocupau decât cu propaganda. Ele nu aveau mijloacele de a trece la desfăşurarea unei agitaţii de masă în sânul clasei muncitoare şi nu erau din acest motiv legate în mod practic cu mişcarea muncitorească, pe care nu o conduceau.

În 1895 la Petersburg, Lenin întemeiază „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare”, care a desfăşurat  o agitaţie de masă printre muncitori şi a condus greve de masă. Ea a marcat o nouă etapă, şi anume trecerea la desfăşurarea unei agitaţii de masă printre muncitori şi contopirea marxismului cu mişcarea muncitorească. „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare” din Petersburg a fost primul germen al partidului proletar revoluţionar din Rusia. După „Uniunea” din Petresburg fură create organizaţii marxiste în toate principalele centre industriale, ca şi în ţinuturile periferice ale Rusiei,

În 1898 fu făcută prima încercare, deşi rămasă nereuşită, în direcţia reunirii organizaţiilor social democrate marxiste într-un singur partid: a avut loc primul congres al PMSDR. Dar acest congres nu a creat încă partidul, nici nu a fixat o conducere unitară care să emane dintr-un singur centru  şi nici nu au existat aproape deloc legături între diferitele cercuri şi grupuri marxiste.

În vederea reunirii şi legării între ele a organizaţiilor marxiste răzleţe în cadrul unui singur partid, Lenin elaboră şi realiză planul întemeierii primului ziar central al marxiştilor revoluţionari „Iskra”.

Principalii adversari ai creării unui partid muncitoresc unic au fost în acea perioadă „economiştii” ce susţineau teoria greşită a spontaneităţii clasei muncitoare. Ei socoteau că clasa muncitoare trebuie să se limiteze la revendicări economice şi că poate ajunge la o conştiinţă revoluţionară în mod spontan. Economiştii au negat necesitatea unui partid unic, susţinând starea de răzleţire şi metodele meşteşugăreşti de muncă ale grupurilor izolate. Împotriva lor a luptat Lenin şi ziarul Iskra întemeiat de el.

Editarea primelor numere ale Iskrei (1900-1901) a marcat trecerea la o nouă perioadă, perioada veritabilei alcătuiri din grupuri şi cercuri răzleţe a partidului unic muncitoresc social-democrat din Rusia.

În perioada 1901-1904, în baza avântului mişcării muncitoreşti revoluţionare, cresc şi se întăresc organizaţiile social-democrate marxiste din Rusia. În lupta dârză de principii dusă împotriva „economiştilor” învinge linia revoluţionară a „Iskrei” leniniste, fiind biruite zăpăceala ideologică şi metodele meşteşugăreşti de muncă.

„Iskra” stabileşte legătura între cercurile şi grupurile social-democrate răzleţe şi pregăteşte congresul al II-lea al partidului. La congresul al II-lea al partidului, 17 iulie 1903, Londra,  a fost fondat Partidul Muncitoresc Social Democrat din Rusia, au fost adoptate programul şi statutul partidului, create organele conducerii centrale ale partidului. La acest congres au participat 43 de delegaţi reprezentând 26 de organizaţii şi având în total 51 de voturi.

În lupta ce avu loc la congresul al II-lea în vederea izbândirii definitive a curentului iskrist, au apărut în sânul PMSDR două grupuri. Grupul bolşevicilor şi cel al menşevicilor. Divergenţele principale dintre bolşevici şi menşevici se desfăşurară după congresul al II-lea în chestiunile organizatorice.

Dacă adoptarea programului trecuse relativ lin, singurul punct de dispută fiind dictatura proletariatului, unde iskriştii îşi impuseră punctul de vedere reuşind să treacă dictatura proletariatului în program, chestiunea statutului stârnii la congres dezbateri înverşunate. Cele mai violente divergenţe se iscară în jurul formulării primului paragraf al statutului, relativ la chestiunea de a şti cine poate face parte din partid. Cine poate fi membru al partidului, care trebuie să fie compoziţia partidului, cum trebuie să fie partidul din punct de vedere organizatoric – un tot organizat sau o masă informă – iată chestiunile care se iviră în legătură cu primul paragraf al statutului. Se înfruntară două formulări: formularea lui Lenin, susţinută de Plehanov şi iskriştii fermi şi formularea lui Martov, susţinută de Axelrod, Zasulici, iskriştii nestatornici, Trotsky şi întreaga aripă făţiş oportunistă a congresului.

Formularea lui Lenin glăsuia că membru de partid poate fi oricine recunoaşte programul partidului, susţine partidul materialiceşte şi face parte din una din organizaţiile lui. Formularea lui Martov nu socotea participarea în una din organizaţiile partidului drept o condiţie a calităţii de membru de partid, considerând că un membru de partid ar putea şi să nu fie membrul uneia din organizaţiile partidului. Lenin vedea în partid un detaşament organizat, ai cărui membrii nu-şi atribuie singuri calitatea de membrii de partid, ci sunt admişi în partid de una din organizaţiile acestuia, supunându-se prin urmare disciplinei partidului, pe când Martov vedea în partid o entitate informă din punct de vedere organizatoric, ai cărei membrii îşi atribuie ei înşişi calitatea de membru de partid, nefiind, prin urmare obligaţi să se supună disciplinei partidului, din moment ce nu fac parte dintr-una din organizaţiile acestuia.

Aşadar, spre deosebire de formularea lui Lenin, formularea lui Martov deschidea larg porţile partidului elementelor nestatornice, neploretare. În ajunul revoluţiei burghezo-democratice au fost printre intelectualii burghezi oameni, care au avut vremelnice simpatii pentru revoluţie.Ei puteau să facă chiar din timp în timp câte un mic serviciu partidului. Dar aceşti oameni n-ar fi vrut să facă partea dintr-o organizaţie, să se supună disciplinei de partid, să îndeplinească însărcinările date de partid, să se supună pericolelor pe care le implică asemenea sarcini. Martov şi ceilalţi menşevici propuneau să fie socotiţi membrii de partid şi astfel de oameni, propuneau să le fie dat dreptul şi posibilitatea de a influenţa treburile partidului. Propuneau să fie dat chiar fiecărui grevist dreptul „de a se înscrie” ca membru al partidului, deşi luau parte la greve şi nesocialiştii, anarhiştii, socialiştii-revoluţionari.

Rezulta aşadar că în locul unui partid monolit, combativ şi bine organizat, pentru care lupta Lenin şi leniniştii la congres, partizanii lui Martov vroiau un partid pestriţ, cu contururi vagi, un partid inform, care nu putea fi un partid combativ, fie chiar şi din cauza faptului că ar fi fost pestriţ şi n-ar fi putut avea o disciplină fermă.

Desprinderea iskriştilor nestatornici de iskriştii fermi, alianţa lor cu centrul şi ralierea la ei a oportuniştilor făţişi îi dădură câştig de cauză lui Martov. Cu 28 de voturi contra 22 şi o abţinere, congresul adoptă primul paragraf al statutului astfel cum fusese formulat de Martov.

După spargerea dintre iskrişti pe chestia primului paragraf al statutului, lupta se înăspri şi mai mult în sânul congresului. Acesta se apropia de sfârşit. Se apropia alegerea instanţelor conducătoare ale partidului, redacţia organului central al partidului („Iskra”) şi Comitetului Central. Dar înainte de a fi trecut congresul la alegeri, se petrecură câteva evenimente, care schimbară relaţiile de forţă din sânul congresului.

În legătură cu statutul partidului , congresul trebui să se ocupe cu problema Bundului- organizaţia social-democrată evreiască. Bundul pretindea o situaţie specială în partid. Cerea să fie recunoscut ca unicul reprezentant al muncitorilor evrei din Rusia. Acceptarea acestei revendicări a Bundului însemna acceptarea divizării muncitorilor din organizaţiile de partid după criterii naţionale, renunţare la organizaţiile unice de clasă ale clasei muncitoare pe bază teritorială. Congresul respinge naţionalismul organizatoric al Bundului. Bundiştii părăsiră congresul. Doi „economişti” părăsiră şi ei congresul, atunci când acesta refuză să recunoască uniunea lor din străinătate ca reprezentanţă a partidului în străinătate.

Plecarea de la congres a 7 oportunişti schimbă relaţiile de forţă în favoarea leniniştilor. Chestiunea compoziţiei instanţelor centrale ale partidului fusese de la bun început în atenţia lui Lenin. Lenin considera alegerea în Comitetul Central a unor revoluţionari fermi şi consecvenţi. Partizanii lui Martov tindeau să obţină predominarea în sânul Comitetului Central a unor elemente oportuniste nestatornice. Majoritatea congresului fu în această chestiune de partea lui Lenin.În Comitetul Central fură aleşi aderenţii lui Lenin. După propunerea lui Lenin, în redacţia „Iskrei” au fost aleşi Lenin, Plehanov şi Martov. Martov ceruse congresului să fie aleşi în redacţia „Iskrei” toţi ce 6 vechi redactori ai ei, în majoritate aderenţi ai lui Martov. Congresul respinse cu majoritate de voturi această propunerea alegându-i pe cei trei candidaţi propuşi de Lenin. Martov declară atunci că nu va face parte din redacţia organului central.

Prin votul dat în chestiunea organelor centrale ale partidului, congresul consacră înfrângerea aderenţilor lui Martov şi victoria partizanilor lui Lenin.

Din acel moment aderenţii lui Lenin, care primiseră majoritatea voturilor în alegerile de la congres, căpătară denumirea de bolşevici (de la cuvântul rus „bolşinstvo”, majoritate) iar adversarii lui Lenin, rămaşi în minoritate, căpătară denumirea de menşevici (de la cuvântul rus „menşinstvo”, minoritate)

În continuare menşevicii se apropie de „economişti”, ocupând locul acestora în cadrul partidului. Oportunismul menşevicilor se manifestă deocamdată în domeniul chestiunilor organizatorice.Menşevicii sunt împotriva partidului revoluţionar combativ de tip leninist. Ei se pronunţă pentru un partid cu vagi contururi, pentru un partid neorganizat, codist. Duc o linie de spargere în cadrul partidului.

Cu ajutorul lui Plehanov devin stăpâni pe „Iskra” şi în Comitetul Central, folosind aceste centre pentru a-şi realiza scopurile lor spărgătoare.

Văzând amenințarea de spargere survenită din partea menşevicilor, bolşevicii iau măsuri pentru a-i înfrâna pe spărgători, mobilizează organizaţiile locale în vederea convocării congresului al III-lea, îşi editează propriul lor ziar „Vperiod”

În ajunul celei dintâi revoluţii ruse, în răstimpul războiului ruso-japonez, ce începuse, bolşevicii şi menşevicii se manifestă aşadar ca două grupuri politice distincte.

70 de ani de la bătălia pentru Moscova

Radu Florian şi Florian Liviu depunând o coroană de flori la cimitirul eroilor sovietici

Astăzi, 04 Decembrie 2011, am depus o coroană de flori la cimitirul eroilor sovietici căzuţi în lupta apărării civilizaţie împotriva barbariei naziste. Am considerat de cuviinţă să facem acest gest de pioasă recunoştinţă faţă de cei îngropaţi aici deoarece pe 6 decembrie 2011 se împlinesc fix 70 de ani de la lansarea ofensivei sovietice din faţa porţilor Moscovei, ofensivă ce încheiată cu succes a marcat sfârşitul bătălie pentru Moscova, un triumf pentru sovietici şi în acelaşi timp prima înfrângere severă suferită de nazişti în cel de al doilea război mondial.

Redau mai jos discursul pe care l-am rostit cu acest prilej.

Bătălia pentru Moscova de la care se împlinesc 70 de ani şi a cărei ne-ștearsă amintire o reînviem prin depunerea acestei coroane de flori, aducându-ne astfel modestul nostru omagiu de gând şi simţire pioasă în cinstea şi onoarea celor care şi-au jertfit viaţa în lupta contra fascismului, tumoarea spirituală şi politică ce ameninţa târârea umanităţii înapoi în epoca sclaviei,  a fost prima piatră de hotar, prima bornă în drumul lung şi anevoios presărat abundent cu sângele eroilor sovietici care trecând prin Stalingrad, Kursk, Varşovia, Budapesta s-a încheiat la Berlin cu sinuciderea dictatorului nazist Adolf Hitler.

Iată cum relatează mareşalul K. G. Jukov unul din artizanii  victoriei militare din faţa Moscovei, în cartea sa de memorii Amintiri şi Reflecţii, acest episod din finalul războiului, citez:

„Apoi i-am telefonat imediat lui Stalin.Era la vilă. A răspuns generalul de serviciu, care mi-a spus:

-Stalin abia s-a culcat.

-Rog să fie trezit. Este ceva urgent şi nu se poate aştepta până dimineaţa.

Stalin a venit la telefon foarte repede.I-am raportat comunicarea despre sinuciderea lui Hitler [..]. Am cerut indicaţii din partea sa.

Stalin răspunse:

-A dat de dracu, ticălosul. Păcat că nu am reuşit să-l prindem viu.”

Da, în sfârşit, după ani şi ani în care terorizase Europa, presărase Uniunea Sovietică, pe care o invadase mişeleşte, cu milioane de morţi nevinovaţi, bombardându-i cu cruzime oraşele, fabricile, jefuind şi prădând totul în cale,  ridicând spânzurători până şi în cele mai obscure sate, dând dovadă de un barbarism greu de descris în cuvinte şi care nu face deloc cinste speciei umane, dictatorul nazist nu a avut bărbăţia să înfrunte amărăciunea şi umilinţa înfrângerii, nu a avut curajul să răspundă în faţa istoriei, în faţa popoarelor Europei şi mai ales în faţa popoarelor rus şi german de faptele şi acţiunile sale alegând calea facilă şi dezonorantă a sinuciderii.

Trezit din somn, Stalin l-a caracterizat pe Hitler cu un singur cuvânt: ticălos. Da, nazismul, fascismul a însemnat ticăloşia ridicată la rang de politică de stat, ticăloşia ridicată la rang de virtute universală, ticăloşia ridicată la rang de lege şi normă supremă de comportament şi faptă. Căci cum altfel ar putea fi numită, cu un singur cuvânt, încercarea de lichidare a unor întregi etnii, şi aici mă refer în primul rând la evrei, dar nu trebuie neglijaţi nici ţigani, de târâre în robie a popoare întregi, în numele unei ideologii, pretins ştiinţifice, a superiorităţii rasiale, decât ticăloşie.

Dar trebuie să fie clar pentru toată lumea că nazismul, fascismul nu s-a născut din neant, „ex nihilo” cum le place teologilor să explice apariţia lumii. Fascismul este creaţia politică a celor mai reacţionare cercuri ale burgheziei imperialiste, care confruntate cu cerinţele tot mai radicale ale maselor populare, cu valul revoluţionar în continuă creştere al claselor dominate, cercuri aflate în primejdie de a-şi pierde puterea economică şi influenţa politică, recurg la această soluţie extremă deoarece paravanul tot mai şubred şi străveziu al democraţiei burgheze nu mai poate constitui o pavăză sigură şi durabilă a hegemoniei lor.

Deci fascismul nu este decât forma pe care o îmbracă orânduirea capitalistă când se află în primejdie de moarte. În faţa prăbuşirii eminente capitalismul aruncă deoparte masca democratică şi odată cu ea  toată maşinăria birocratică şi inutilă a parlamentarismului burghez, lăsând la iveală chipul său hâd de sclavagism modern impus popoarelor prin forţa baionetelor.

Cinstind memoria celor căzuţi la datoria de apărători ai valorilor egalităţii şi libertății  şi îngropaţi aici nu vreau să închei acest scurt discurs fără a releva un aspect pe care eu îl consider important.

Victoria Uniunii Sovietice asupra fascismului este şi victoria omului simplu, a omului de de jos, a omului marginalizat şi exclus, a ţăranului şi a muncitorului, care ajungând datorită unei epoci istorice excepţionale, care s-a deschis larg maselor în 7 noiembrie 1917 odată cu revoluţia leninistă, să îmbrace uniforma de general sau de mareşal al Uniunii Sovietice şi aici mă refer la Jukov, Malinovski, Rokossosvsky, Vatutin, Ciuikov, Vasilievsky, Tolbuhin, Apanasenko şi alţii poate la fel de importanţi,a izbutit să se opună cu succes, să depăşească şi chiar să-i umilească în arta conducerii militare pe aroganţii şi trufaşii reprezentanţi ai nobilimii militare prusace, care jurând credinţă hitlerismului se băteau cu pumnul în piept şi făceau atâta caz de invincibilitatea lor după ce trecuseră prin foc şi spadă Europa Apuseană şi o forţaseră să îngenuncheze la picioarele lor.

Nu ar fi bine încheiat acest discurs dacă nu a-şi rosti şi câteva cuvinte despre cel ce a îndeplinit cu brio funcţia de comandant suprem al armatei roşii, despre cel ce i-a comandat de la cel mai înalt nivel inclusiv pe cei ce se odihnesc aici.

Dar cine ar fi mai nimerit să vorbească despre Stalin decât G.K.Jukov, genialul starteg al armatei roşii, mareşalul care în tinereţeşe fusese ajutor de blănar, în mâinile căruia s-a predat Berlinul, omul ale cărui merite excepţionale au fost recunoscute de toţi inclusiv de duşmanii pe care i-a învins. Iată ce spune el, am ales aceste pasaje din cartea sa intitulată Amintiri şi reflecţii.

"Pentru noi toţi, Stalin era cea mai mare autoritate, nimănui nu-i trecea prin cap să pună la îndoială raţionamentele lui şi aprecierile pe care le făcea asupra situaţiei."

"Stalin producea o impresie puternică. Fără a poza, el cucerea interlocutorul prin simplitatea cu care comunica cu acesta. Maniera liberă de a discuta, capacitatea de a-şi formula cu claritate ideile, gândirea analitică nativă, erudiţia şi o memorie cum rar se întâlneşte îi obliga chiar şi pe oamenii importanţi şi versaţi să se mobilizeze în timpul convorbirilor cu Stalin şi să fie în gardă."

"Vorbea cu un pronunţat accent gruzin, dar cunoştea la perfecţie limba rusă şi îi plăcea să folosească comparaţii literare plastice, exemple, metafore."

"Citea mult şi era un om cu cunoştinţe vaste în domeniile cele mai diferite. Uluitoarea sa capacitate de lucru, talentul de a pricepe rapid informaţia îi permiteau să vadă şi să-şi însuşească în cursul unei zile un material faptic variat într-un volum accesibil numai unui om neobişnuit.

Meritul lui Stalin în domeniul militar a constat în aceea că a fost receptiv la sfaturile specialiştilor militari de seamă, le-a completat şi le-a dezvoltat şi, generalizate sub formă de instrucţiuni, directive şi dispoziţiuni, le-a transmis fără întârziere trupelor spre a fi puse în practică."

Glorie eternă eroilor sovietici căzuţi în lupta contra barbariei naziste !

Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie

Florian Liviu şi Radu Florian la acţiunea de depunere de flori la soclul fostei statui a lui Lenin

Azi 7 noiembrie 2011 se împlinesc  94 de ani de la Marea Revoluţie Socialistă declanşată în Rusia de către bolșevici şi condusă de Vladimir Ilici Lenin. Acest măreţ eveniment, după cum se ştie, a zguduit din temelii vechea ordine burgheză a lumii, deschizând larg o nouă eră istorică: cea a revoluţiilor proletare. Cu această ocazie împreună cu tovarăşul Radu Florian am depus ieri 6 noiembrie, în semn de omagiu şi înaltă preţuire a iluştrilor noștri înaintaşi, două buchete de flori la soclul fostei statui a lui Lenin din Piaţa Scânteii.

Prin acest gest am vrut să ne demonstrăm solidaritatea noastră cu suferinţa clasei muncitoare din ţara noastră, opoziţia faţă de sistemul capitalist al negustorilor şi bancherilor lipsiţi de orice orizont moral şi umanist, precum şi adeziunea la ideile de egalitate socială şi emancipare a muncii de sub robia salarială inspirate de revoluţia leninistă.

Precum se cunoaşte, Revoluţia începe în ziua de 25 octombrie (7 noiembrie) 1917. În seara aceleiaşi zile se deschide la Smolnîi — sediul Comitetului Central bolşevic şi al Comitetului militar-revoluţionar de pe lângă Sovietul din Petrograd — cel al II-lea Congres general al Sovietelor din Rusia, care proclamă trecerea întregii puteri în mâinile Sovietelor.

La cea de-a doua şedinţă a Congresului, în ziua de 26 octombrie, Lenin prezintă două rapoarte, în care propune şi argumentează decretele asupra păcii şi asupra pământului. Congresul adoptă decretele şi alcătuieşte primul guvern sovietic — Consiliul Comisarilor Poporului. Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului este ales Lenin. Aceste evenimente cruciale au deschis calea altora şi altora care au dus în final la crearea Uniunii Sovietice, primul stat liber al proletarilor şi ţăranilor din istoria omenirii.

Despre revoluţia înfăptuită de bolşevici şi despre Lenin s-a scris enorm trecându-se prin toată paleta sentimentelor omeneşti de la ură atroce, din partea duşmanilor socialismului, până la iubirea cea mai pură şi mai curată. Desigur, meritul principal în această încleştare imensă de forţe dintre masele populare răzvrătite şi clasele dominante reacţionare soldată cu răsturnarea acestor din urmă de la putere în Rusia revine partidului bolşevic, comitetului său central, lui Lenin în mod special.

Caracterul oricărei revoluţii este determinat de sarcinile sociale pe care ea le îndeplineşte. Astfel revoluţia franceză din 1789 a avut sarcina să distrugă orânduirea feudală, care frâna dezvoltarea forţelor de producţie, şi să netezească drumul dezvoltării relaţiilor de producţie capitaliste, care se dezvoltaseră pe baza acestor relaţii de producţie. Ea a fost o revoluţie burgheză. Tot revoluţii burgheze au fost şi revoluţiile care au avut loc într-o serie de ţări ale Europei în anii 1848-1849. Acelaşi scopuri au urmărit revoluţia din 1905 şi revoluţia din februarie 1917 din Rusia. Scopul lor era de a desfiinţa absolutismul, care îşi trăise traiul, şi de a lichida rămăşiţele feudalismului în economie.

Revoluţia proletară, socialistă se deosebeşte în mod radical de toate revoluţiile anterioare. Ea este cea mai măreaţă dintre toate revoluţiile cunoscute în istorie, deoarece produce cele mai profunde schimbări în viaţa popoarelor. Toate revoluţiile din trecut erau, după expresia lui I.V.Stalin, revoluţii unilaterale, ele duceau la înlocuirea unei forme de exploatare cu altă formă de exploatare. Numai revoluţia proletară, care instaurează dictatura proletariatului – cea mai revoluţionară clasă din istoria omenirii, este în stare să lichideze orice exploatare a omului de către om. Exemplul prin excelenţă de revoluţie proletară este Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie.

Revoluţia socială, care reprezintă cea mai profundă cotitură în dezvoltarea socială, nu poate fi făcută în orice moment, după bunul plac al cutărui sau cutărui grup de revoluţionari. Pentru aceasta sunt necesare anumite condiţii obiective, a căror totalitate Lenin o numea situaţie revoluţionară. „Legea fundamentală a revoluţiei, confirmată de toate revoluţiile şi în special de cele trei revoluţii ruse ale secolului XX constă în următoarele: pentru ca o revoluţie să aibă loc, nu ajunge ca masele exploatate şi asuprite să devină conştiente că nu se mai poate trăi ca înainte şi să ceară schimbări; pentru ca revoluţia să aibă loc, este necesar ca exploatatorii să nu mai poată trăi şi guverna ca înainte. „Numai atunci când cei de jos nu vor să mai fie ca înainte, iar vârfurile nu mai pot să guverneze ca înainte, numai atunci revoluţia poate să învingă. Acest adevăr se exprimă şi prin cuvintele: revoluţia este imposibilă fără o criză naţională generală (care să atingă şi pe exploataţi şi pe exploatatori)” ( Lenin, „Stângismul”- boala copilăriei comunismului, ed. a IV rom.,pag.76).  Dar pentru ca revoluţia proletară să repurteze victoria nu este suficientă numai existenţa unei situaţii revoluţionare. Este necesar ca la condiţiile obiective ale revoluţiei să se alăture condiţii subiective: capacitatea clasei revoluţionare de a duce o luptă curajoasă şi plină de abnegaţie, existenţa unui partid revoluţionar, călit în lupte, care să exercite o conducere politică, strategică şi tactică justă.

Am trecut în revistă aceste consideraţii teoretice cu privire la revoluţii aparţinând lui Lenin, dar şi altora cu gândul că ele sunt cu atât mai actuale şi mai utile cu cât lumea capitalistă în ansamblul său începe să fiarbă sub presiunea unei crize de sistem fără precedent de la New York la Londra, de la Barcelona la Roma, de la Cairo la Tunis, etc. Iată că la 94 de ani de la prima revoluţie proletară masele dau semne pe întreg mapamondul că se vor pune din nou în mişcare, că se coace o nouă situaţie revoluţionară.  Lupta lor va avea succes cu atât mai mult cu cât vor şti să înveţe şi să se inspire din bogatul tezaur de cunoştinţe şi experienţe oferit de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie pe care o aniversăm azi.

Malinovski - Ostaşul patriei

Semnalez tuturor celor interesaţi, iubitorilor de istorie adevărată, nefalsificată o carte eveniment, rară, din categoria celor care din considerente politice nu prea văd lumina tiparului în România: Mareşalul Malinovski Ostaşul patriei, de Anatoli Marcenko, editura Paidea, 2009, în traducerea lui Mihai Maxim. Felicit pe această cale pe toţi cei implicaţi, editură, traducător, etc. 

E foarte important să cunoaştem istoria contemporană a patriei „aşa cum a fost”, nu distorsionată de diverse interese politice şi economice, în conexiune cu istoria lumii, a vecinilor noştri, şi mă gândesc aici în principal la Uniunea Sovietică şi Rusia, pentru a conştientiza şi cântării cine ne sunt prietenii şi duşmanii, cine ne-a vrut binele şi cine răul,  mai cu seamă în acest moment greu pentru ţara noastră când forţele progresiste şi  patriotice sunt risipite, când  ne-am pierdut independenţa politică şi economică, când cercuri reacţionare şi retrograde fac manevre şi presiuni pentru reinstaurarea formei învechite a monarhiei, când criza mondială a sistemului capitalist ameninţă însăşi fiinţa biologică a poporului nostru.

Cartea prezintă în manieră romanţată viaţa şi cariera marelui comandat de armate Rodion Iakovlevici Malinovski, relaţiile sale cu marile personalităţi sovietice ale timpului în special cu Stalin, din momentul în care a izbucnit războiul antisovietic - Malinovski se găsea pe atunci în fruntea unei divizii sovietice desfăşurate pe râul Prut - trecând prin momentele amare ale retragerii din anii 1941-1942, dar şi prin numeroasele sale victorii strălucite obţinute pe câmpul de luptă în dauna invadatorilor fascişti dar şi a imperialiştilor japonezi, culminând cu momentul de apogeu al carierei sale, numirea în funcţia de ministru al apărării în 1958, şi mergând de aici mai departe prin anii de încordare şi tensiune din perioada războiului rece, incluzând criza rachetelor cubaneze, până la stingerea sa din viaţă în 1967.

Despre personalitatea lui Malinovski voi spune numai că era pasionat de filozofie, şi că Marc Aureliu, marele stoic, filosoful împărat, era autorul său preferat.

Pentru a vă face o idee despre carte şi pentru a vă îndemna la lectura sa integrală voi reda mai jos selecţiuni din capitolul 26, ce se referă la operaţiunea militară Iaşi-Chişinău, operaţiune militară de mare anvergură ce a afectat în mod direct istoria României pentru că a determinat prin succesul său strălucit ieşirea forţată a acesteia din coaliţia hitleristă descătuşând astfel forţele antifasciste şi progresiste ale patriei, lăsând câmp liber de acţiune Partidului Comunist din România şi clasei muncitoare, creând premisele unor transformări politico-sociale revoluţionare care au culminat cu abolirea orânduirii capitaliste timp de aproape 45 de ani.

Cei 45 de ani în care capitalismul a fost abolit au însemnat tot atâţia ani în care munca poporului nu s-a mai scurs în afara ţării şi în buzunarele profitorilor, ci s-a materializat în creşterea considerabilă a calităţii vieţii maselor care au avut pentru prima dată în istoria ţării noastre acces pe scară largă, liber neîngrădit de vechile constrângeri de clasă la  binefacerile civilizaţiei şi culturii.

26

Cine s-ar fi gândit, privind la o înălţime oarecare, aruncată pe câmpul verde moldav şi marcată pe hartă cu cota 195,0, că aceasta va deveni punct de observaţie al Frontului 2 ucrainean, care se pregătea pentru ofensiva hotărâtoare. În seara zilei de 19 august 1944 au urcat pe această înălţime reprezentantul Cartierului general al Comandamentului suprem, mareşalul Semion Konstantinovici, Timoşenko şi generalul de armată Rodion Iakovlevici Malinovski, împreună cu alţi generali şi ofiţeri din trupele operative.

Întregul grup de militari, cu grade şi funcţii diferite era dominat de figura impunătoare a mareşalului Timoşenko. Şi dacă nu ar fi fost plasele de camuflaj, punctul de observaţie ar fi devenit o ţintă sigură pentru aviatorii nemţi care survolau periodic raioanele învecinate.

În noaptea aceea nimeni nu a închis ochii pe înălţimea 195,0. Toţi, de la şefii cei mari până la soldaţii de la comunicaţii, aparent calmi, aşteptau încordaţi ceea ce avea să se întâmple peste câteva ceasuri. De aici, de pe înălţimea 195,0 trebuia să plece, repetându-se în receptoarele a mii de telefoane şi în microfoanele a mii de staţii radio, ordinul scurt, codificat, privind trecerea întregului Front la ofensiva hotărâtoare.

Tot frontul aştepta cu înfrigurare acest ordin: infanteria în tranșee, artileria lângă tunuri, tanchiştii pe tancuri, piloţii în carlinga avioanelor, geniştii lângă trecerile peste râu, bucătarii la bucătăriile de campanie – într-un cuvânt, toţi cei care urmau să ia parte la această acţiune năvalnică, grandioasă şi înspăimântătoare numită ofensivă.

Deşi peste zi soarele arsese nemilos, încingând atmosfera, noaptea se făcu răcoare, poate şi datorită vânticelului, pornit din senin.În zori câmpul şi copacii se acoperiseră de o rouă abundentă, iar peste văi se lăsase o ceaţă deasă.

Generalii nu mai puteau suporta adăpostul înghesuit. Malinovski a ieşit să ia o gură de aer şi ceilalţi s-au grăbit să-l urmeze. Afară îi aştepta surpriza răsăritului de soare.

-Unde sunt amplasate punctele de observaţie ale comandanţilor de armată ?, a întrebat ---Timoşenko.

-La circa patru sute de metrii de linia întâi, a răspuns Malinovski.

-Bravo, sunt bine mascate, nu le vezi nici cu binoclul, i-a lăudat Timoşenko. Hai să ne potrivim ceasurile, Rodion Iakovlevici. Al tău cât este ?

-Şase fix.

-Mai avem zece minute… Toţi stăteau în aşteptare, cu ochii pe cadranul ceasurilor. Minutarele parcă se opriseră… În sfârşit a sosit ora H.

-Şase şi zece a spus liniştit Malinovski.

Un vacarm infernal a acoperit ultimele lui silabe: mii de guri de foc – tunuri şi aruncătoare de mine trăgeau din toate părţile, iar norii de fum şi foc cuprinseră Dealul Mare. Uraganul aducător de moarte ardea totul în calea sa.

Faţa împietrită a generalului-colonel de artilerie Fomenko nu-i putea ascunde bucuria şi mândria că tocmai artileria lui va crea panică în rândurile inamicului, îl vor pune pe fugă, lăsând cale liberă infanteriei şi tancurilor noastre. Concertul de artilerie va continua o oră şi jumătate,apoi vor intra în luptă cele două sute de avioane de asalt ale generalului Goriunov, care vor pregăti terenul pentru ofensiva armatei a 23-a a generalului Trofimenko.

Lui Malinovski i s-a raportat că Armata 23 a reuşit să forţeze răul Bahlui şi să se îndrepte vertiginos spre înălţimea Dealul Mare. A ordonat să se verifice această informaţie. I s-a confirmat pe dată: pe lângă cele două treceri amenajate de genişti, armata a mai cucerit din mers două poduri şi acum trecuse pe malul celălalt.

Malinovski a cerut legătura cu Kravcemko şi i-a ordonat să avanseze cu armata de tancuri prin breşa creată. Tancurile acestuia au avansat în forţă, dând o lovitură distrugătoare divizei 1 de tancuri „România Mare”. La sfârşitul zilei armata de tancuri a lui Kravcenko ajunsese deja la al treilea aliniament de apărare al inamicului de pe Dealul Mare.

- Te felicit, Rodion Iakovlevici, a spus Timoşenko, care de obicei era foarte zgârcit cu aprecierile. Este pentru prima dată în aceşti ani de război când o armată de tancuri trece prin breşa creată la mijlocul primei zile de ofensivă.

- Într-adevăr, i-a răspuns Malinovski, la fel de emoţionat.Am făcut multe lucruri de pionierat în acest război.

- Înseamnă că ne mai aşteptăm şi la alte surprize, nu? A continuat cu zâmbetul pe buze Timoşenko. Totul e impresionant, trebuie să recunosc. Asta îmi aminteşte de războiul civil, când cavaleriştii mei s-au năpustit asupra albilor. Dar tancurile sunt altceva decât cavaleria. De Malinovski s-a apropiat Susaikov, membru în Consiliul militar.

- Rodion Iakovlevici, Goriunov m-a informat despre fapta de eroism a căpitanului Lozorenko, şef de escadrilă. El a descoperit la NE de Huşi o coloană de maşini şi trupe inamice. Din două raiduri a distrus 15 maşini şi a omorât mai mulţi ofiţeri şi soldaţi.

- Bravo lui !

.- Apropo, Lozorenko se află pe front din prima zi a războiului. În 43 avionul i-a fost doborât, iar el, grav rănit, a fost luat prizonier. A fost trimis în Germania, dar pe drum, la Borisovo, a făcut o spărtură în vagon şi a evadat împreună cu un grup de prizonieri. I-a căutat pe partizani şi a ajuns în brigada Şciors. Dar ca orice aviator, nu putea trăi fără să zboare şi partizanii l-au ajutat să treacă linia frontului.Aşa că Lozorenko s-a întors la unitatea sa, unde a ajuns comandant de escadrilă.

- Adevărat erou, a exclamat Malinovski. Merită pe deplin titlul de „Erou al Uniunii Sovietice”.

- Sunt întrutotul de acord, Rodion Iakovlevici, a încuviințat Susaikov.Permiteţi să dau ordin pentru decorare?

- Cât mai repede. Şi-a câştigat pe merit „Steaua de aur”.

Ofensiva continua cu succes. La punctul de comandă veneau rapoartele unul după altul.Numai în ziua de de 20 August Armata 5 aviaţie a efectuat peste o mie cinci sute de zboruri, în care a doborât patruzeci şi trei de avioane inamice…

Armata 52 a generalului Koroteev a străpuns apărarea inamică pe o lăţime de doisprezece kilometri, reuşind să ajungă înainte de lăsarea serii la periferiile din partea de NV a Iaşului…

Înaintează cu succes Armata 7 de gardă a generalului Şumilov.Avansează în forţă corpul de tancuri al generalului Polozkov…

Comandantul de front a dat ordin: Armata 27 să încheie străpungerea liniei de apărare a frontului inamic la înălţimea Dealul Mare şi să vină în ajutorul Armatei 6 de tancuri pentru intrarea acesteia în zona operativă. Armata 52 să cucerească Iașiul şi să continue ofensiva spre Huşi.

Seara târziu Malinovski a cerut să i se facă legătura cu Comandamentul general şi a raportat.

- În două zile de luptă trupele Frontului au nimicit unsprezece  mii patru sute de soldaţi inamici, au distrus şi incendiat şaptezeci şi două de tancuri şi tunuri autopropulsate, peste trei sute de maşini. Au fost luaţi prizonieri circa şase mii de soldaţi şi ofiţeri. Frontul a lărgit breşa până la cinzeci şi cinci de kilometri, ajungând la patruzeci de kilometri în adâncime pe direcţia loviturii principale şi depăşind linia organizatorică a inamicului. Nu am apelat încă la rezerve.

Malinovski a tras primele concluzii asupra rezultatelor celor două zile împreună cu Timoşenko.

- Comandanţii de armate şi comandanţii de corp e armate nu trebuie să întrerupă ofensiva nici pe timp de noapte, asta e cel mai important acum. Am ordonat ordonat organizarea detaşamentelor mobile care să-l urmărească pe inamic, să nu-i ea posibilitatea să se regrupeze şi să se fixeze pe aliniamente intermediare. S-a ordonat unităţilor să intensifice ritmul ofensivei la maximum.

- Corect, la susţinut Timoşenko. Iar lichidarea garnizoanelor inamice din punctele întărite o pot face cu succes eşalonul doi şi rezervele.

   - În dimineaţa zilei de 22 august va trece la ofensivă şi armata 4 de gardă a generalului Galanin, a continuat Malinovski. Ea va acționa împreună cu Armata 52 şi Corpul 18 de tancuri pe frontul intern din încercuire. Iar Corpul 3 de tancuri a primit ordin să facă joncţiunea cu trupele Frontului 3 ucrainean în raionul Huşi...

   Postul unional de radio transmitea în seara zilei de 22 august ordinul Comandamentului Suprem:

   “Trecând la ofensivă, trupele Frontului 2 ucrainean, susţinut de loviturile masive ale artileriei şi aviaţiei noastre, au străpuns apărarea puternică, bine organizată a inamicului în raionul NV de Iaşi şi în trei zile de lupte ofensive au avansat cu şaizeci de kilometri, lărgind breşa până la o sută douăzeci de kilometri de front. În timpul ofensivei trupele frontului au cucerit puternicele puncte de apărare ale inamicului - Iaşi, Târgu-Frumos, Ungheni şi au ocupat prin luptă peste două sute de alte localități”

   In ordin erau menţionaţi comandanţii de armată Koroteev, Trofimenko, Şumilov, Galanin, artileriştii lui Fomin, tanchiştii lui Kurkin, aviatorii lui Goriunov, geniştii lui Ţîrlin şi transmisioniştii lui Leonov. Moscova ii sărbătorea pe luptătorii eroi cu douăzeci de salve de tun, trase de două sute douăzeci şi patru de tunuri.

   - Cum vă imaginați continuarea ofensivei în zilele de douăzeci şi trei, douăzeci şi patru şi douăzeci cinci august? l-a întrebat Timoşenko pe Malinovski.

   - Se impune formarea frontului intern de încercuire a grupării Chişinău. Ofensiva cea mai puternică va fi îndreptată în direcţia fortificațiilor de la Focşani. Şi această linie va trebui cucerită cu orice preţ, înainte ca inamicul să ajungă la ea. Am pregătit deja planul, vă rog să-l studiați. Pentru mine este foarte important să aflu părerea dv. despre el.

   Timoşenko a luat foaia cu textul ordinului. Malinovski cerea comandantului Armatei 52 şi comandantului Corpului 18 de tancuri să închidă inelul încercuirii grupării Chişinău, astfel ca spre sfârşitul zilei de 22 august să ocupe trecerile peste râul Prut de la Cotu Morii până la Fălciu, să împingă spre râu unităţile germane în retragere şi să blocheze căile de înaintare a inamicului spre est. Armata 4 de gardă avea sarcina de a-i da o lovitură puternică de-a lungul malului stâng al Prutului. Aceste acţiuni, duse în strânsă colaborare cu cele ale trupelor Frontului 3 ucrainean ale lui Tolbuhin, vor duce la încercuirea puternicelor forţe inamice la SV de Chişinău. Armata 27 urma să se se îndrepte spre Bârlad. Acolo se concentraseră deja armata 6 de tancuri, armata 7 de gardă şi grupa de cavalerie mecanizată, care trebuia să acţioneze de-a lungul Siretului. Avioanele lui Goriunov vor nimici coloanele în retragere ale inamicului.

   Timoşenko a făcut doar câteva corecturi neînsemnate.

   Seara Zaharov i-a adus lui Malinovski înregistrarea discuţiei şefului statului major al armatei 4 române, colonelul Dragomir, cu generalul Sănătescu. Dragomir îi raporta şefului său că frontul a fost rupt în totalitate.

   „Tancurile ruşilor au pătruns pe o breşă de o sută de km. Este imposibil să le opunem rezistenţă. Nemţii întârzie în mod intenţionat retragerea trupelor române, se plângea furios Dragomir. Ei au ordonat să nu se respecte indicaţiile comenzii armatei 4. Generalul Avramescu a fost insultat de comandantul trupelor germane în prezenţa subordonaţilor.”

   Dragomir îl ruga să intervină pe lângă nemţi pentru retragerea imediată a trupelor române. Sănătescu se justifica neputincios că nu ştia nimic despre această situaţie şi promitea că se va duce imediat la rege. Va încerca să-l convingă, fie să-l demită pe Antonescu, fie să semneze armistiţiul.

   - Şi încă ceva: chiar acum câteva clipe postul de radio românesc a transmis că Sănătescu a fost numit şeful guvernului, a adăugat Zaharov. Aşa se învârtesc şmecherii!

   - Aici am avut şi noi o contribuție, a glumit Malinovski. Ei, acum, gata. Spuneți-mi mai degrabă cum stă Kravcenko cu ofensiva.

   - Tanchiştii au avansat cam 40-50 de km. Kravcenko a gonit inamicul din mai multe localităţi, pe care le-a preluat armata 27. În prezent Kravcenko se află pe aliniamentul Focşani-Tecuci. Nemţălăii şi românii nu pot merge decât spre sud.

   - Tanchiştii noştri ar face bine să ocupe Huşii. Malinovski a oftat îngrijorat. Atunci inamicul va putea să se îndrepte şi spre SV.

   Tanchiştii parcă au înţeles dorinţa comandantului frontului: în curând ei au pătruns în Huşi.

   Şi din nou, pe 24 august, la postul de radio unional s-a auzit vocea crainicului Iurii Levitan, care a citit noul ordin al Comandamentului suprem:

   „Trupele Frontului 2 ucrainean, în urma ofensivei impetuoase a unităţilor de tancuri, cavaleriei şi infanteriei, au nimicit gruparea inamica la sud de Iaşi şi astăzi, 24 august, au cucerit oraşele Roman, Bacău, Bârlad şi Huşi, importante puncte strategice de sprijin ale inamicului, care ne împiedicau avansarea spre raioanele centrale ale României.” Şi la Moscova au răsunat din nou salvele de artilerie.

   A doua zi statul major al frontului s-a mutat mai aproape de trupele în ofensivă. Timoşenko şi Malinovski străbăteau locurile pe unde se dăduseră nu demult lupte. Rodion Iakovlevici i-a arătat mareşalului un tanc german distrus:

   - Vedeţi ce au scris băieţii noştri pe tanc? Interesantă inscripţie, eu aş numi-o autograf: „Distrus de komsomolistul Kolesov Mihail!“

   - Aş vrea să văd cât mai multe asemenea inscripţii, a comentat vesel Timoşenko.

   - Vom vedea. Nimic nu-i mai poate opri acum pe vulturii noştri! a spus Malinovski încrezător.

   Au trecut pe lângă o coloană lungă de prizonieri. O însoţeau doar trei ostaşi cu automatele. Malinovski a ordonat să oprească lângă unul dintre ei - un tip voinic, cu

două ordine „Slava” pe tunică.

   - Nu crezi că sunteţi cam putini însoțitori la toată adunătura asta, tovarăşe sergent?

   - Suntem putini, da buni. tovarăşe general de armată!

Nu fug ei. Şi unde să se ducă, că nu poţi să te ascunzi cale de o suta de kilometri. Că în Carpaţi drumurile au fost blocate de cavaleria noastră.

   - Bravo, tovarăşe sergent, gândiți foarte logic!

   - Da, numai că îmi pare rău...

   - Ce s-a întâmplat?

   - Pai, ce să fie, sunt ghinionist. Până mă târăsc cu paraziţii ăştia până la locul de destinaţie, compania mea ajunge la Bucureşti şi eu, când mai lupt?

   - Nu-i nimic, tovarășe sergent, ajungi tu compania din urmă şi mai primeşti şi alte decoraţii.

   - Dar nu lupt pentru decoraţii, tovarăşe general de armată, s-a supărat sergentul. Nu vreau să ratez asaltul asupra Bucureștiului!

   - Nu-l ratezi, nu-ţi fie teamă, dar până atunci fii cu ochii în patru şi ai grijă de protejaţii tăi.

   - Am înţeles, voi fi cu ochii în patru, tovarășe general de armata! a strigat din răsputeri sergentul, mândru nevoie mare că a avut cinstea sa stea de vorba cu mareșalul și cu comandantul de armată. Va avea ce să le povestească celor din plutonul lui, numai să-l creadă, să nu zică: ia nu ne mai turna gogosi, Serioja Kudreavţev!

   Abia au reușit Timosenko si Malinovski să se instaleze la noul post de comanda ca Zaharov le-a şi adus o noutate: pe 23 august, la ora 23,30, Mihai, regele României, a anunţat la radio formarea unui nou guvern, în frunte cu Sănătescu. Şi a mai declarat că România întrerupe acţiunile militare şi că noul guvern trebuie să încheie pace cu ţările coaliţiei antihitleriste. In plus, România accepta condițiile armistiţiului, impuse de guvernul sovietic încă pe data de 12 aprilie I944.

   - Hitler a dat ordin să fie arestat regele Mihai, iar în România sa fie format un guvern care să colaboreze cu Germania, a mai spus Zaharov.

   - Prea bine, acum drumul spre România este liber, a remarcat Timoşenko.

   - Asta cam aşa-i, dar mă îndoiesc că nemţii ne vor lăsa România aşa, de florile mărului, a obiectat Malinovski.

   - Comandamentul ne cere să acordăm o atenție deosebita Ploieștiului şi, bineînţeles, Bucureştiului, a continuat Timoşenko. Asta-i de înțeles, pentru că Ploieştiul înseamnă petrol, iar fără petrol Hitler e ca şi mort. După informaţiile primite, în Ploieşti sunt circa 25.000 de nemţi și vreo suta de avioane. Să nu uitam că Ploieştiul este și cel mai mare nod de cale ferată pentru direcţia Transilvania.

   - Si este la numai șaizeci de kilometri de Bucureşti. Noi putem să izolăm Ploieştiul. Pentru asta este nevoie de o lovitură simultană a forţelor noastre mobile. Cred că ar trebui să aruncăm asupra Ploieştiului și Bucureştiului armata 6 de tancuri a lui Kravcenko. Poate să direcţioneze două corpuri spre Bucureşti, iar cu unul să lovească Ploieştiul.

   - Bine gândit, a încuviinţat Timoşenko. A început etapa a doua a ofensivei Frontului 2 și Frontului 3 ucrainean. Trebuia ca o parte a trupelor Frontului 2, înaintând spre vest, să traverseze Carpaţii Orientali, iar forţele principale, trecând de zona Focşani, să urmărească spre sud trupele în retragere ale inamicului. Şi împreuna cu Frontul 3 ucrainean să lichideze trupele inamice aflate în încercuire.

   Pentru a transpune în practica cele hotărâte, Malinovski a ordonat lui Trofimenko să iasă cu armata 52 la râul Prut, pentru a împiedica trupele inamice să treacă dincolo. Iar corpul 18 de tancuri, să nu le permită să se îndrepte spre Cahul. Un rol aparte ii revenea armatei 4 de garda a generalului Galanin, care avansa pe malul estic al Prutului. Aceasta, împreună cu Frontul 3 ucrainean, trebuia să lichideze trupele inamice din zonele Cotu Morii, Leuşeni si Lozova. Aici se duceau lupte crâncene şi a fost nevoie să arunce în aer podul de peste Prut pentru a-i împiedica pe nemți și români să mai treacă dincolo. In cursul luptelor armata 4 de garda a nimicit peste 6000 de soldați și ofiţeri ai inamicului și a luat prizonieri circa 10.000 de oameni.

   În timpul acestei operaţiuni s-a petrecut și un lucru neplăcut, întâlnit nu o dată în asemenea situaţii: colaborarea deficitară dintre cele doua fronturi. Planurile arată ideal pe hârtie, dar pe câmpul de lupta fronturile vecine pot să intre unul în raza de acţiune a celuilalt, ceea ce s-a întâmplat şi acum. Preocupată de urmărirea trupelor inamice ce se retrăgeau în debandadă, Armata 4 de garda a lui Galanin a intrat pe câmpul de ofensivă al Armatei 5 a generalului Berzarin, din frontul 3 ucrainean. Acesta i-a raportat imediat lui Tolbuhin, adăugând ca armata 4 de gardă îl împiedică sa înainteze. În loc să clarifice situaţia cu Malinovski, Tolbuhin ,,s-a plâns" la Comandament că s-a întâmplat un lucru scandalos şi a cerut să se facă ordine, iar ,,anarhiştii" să treacă imediat pe malul vestic al Prutului... Si Antonov, care a primit plângerea lui Tolbuhin, s-a arătat  indignat, drept care l-a sunat imediat pe Malinovski, cerându-i să facă ordine în trupele sale. Comandantul frontului 3 ucrainean a încercat să-l convingă pe locţiitorul şefului Marelui Stat Major:

   - Alexei Inokentievici, asta este practic foarte greu de realizat în timpul acţiunilor de luptă. În plus, poate avea urmări neprevazute, pentru că trupele inamice se vor îngrămădi la trecerile de peste Prut și se vor îndrepta prin spatele frontului meu spre Carpaţi. Nu văd nimic grav în situaţia creată. Mai mult decât atât, armata 4 întăreşte flancul drept al frontului lui Tolbuhin, împiedicând retragerea spre nord a trupelor inamice încercuite şi nedându-le posibilitatea să se apropie de trecerile de peste Prut.

   Dar Antonov nu a cedat:

   - Tovarase Malinovski, Comandamentul vă ordonă să retrageți armata 4 de gardă pe aliniamentele ei de acţiune. Să raportaţi de îndeplinire!

   Si Malinovski a trebuit să se supună. Nu-l mai recunoștea acum pe Antonov: îl știa un intelectual reţinut, care acționa totdeauna cu tact. Se vedea că Tolbuhin l-a ,,prelucrat" bine. Emoţiile întunecă mintea și nasc ambiţii. Şi din această cauză treaba nu mai iese cum trebuie.

   Aşa s-a întâmplat și acum. A trebuit ca Malinovski să oprească ofensiva armatei a 4, lăsând inamicul să-şi mai tragă sufletul. Armata lui Berzarin n-a putut sa reţină singură trupele inamice care au intrat imediat în breşa creată după retragerea armatei 4. Câteva zeci de mii de oameni au reuşit să iasă din încercuire şi au trecut pe malul drept al Prutului, împreună cu tancuri și cu alte tipuri de armament. Aceştia s-au regrupat în raionul Husilor, unde au dus lupte cu unitățile din spatele frontului ale armatei 52. A început dezordinea, nu se ştia cine e încercuit, sovieticii sau nemţii. Ca rezultat frontul 2 a avut de suferit pierderi imense. În una din aceste lupte neprevăzute a murit generalul-maior Polozkov, comandantul corpului 18 de tancuri.

   Era limpede că principalul vinovat pentru cele întâmplate era marele stat major,  dar Malinovski nu putea să-şi ierte lipsa de fermitate:

   “E numai vina ta, dragă tovarăşe. Ai fost prea docil. Trebuia să-i demonstrezi lui Antonov că asemenea fapte “curajoase” în timpul luptei pot compromite întreaga operaţiune. Războiul nu e joacă şi capriciile nu-şi au locul aici. Ordinul e ordin, dar puteai să nu-l execuți,  pretextând apoi ca nu s-a mai putut. Ce, Rodion, ai uitat ce spunea Suvorov?  „Dacă ți se spune să o iei la dreapta, dar în lupta tu vezi că trebuie să o iei la stânga, atunci fa-o stânga.“ Comandamentul e la mii de kilometri depărtare, dar tu ai totul în fata ochilor. Asta să-ţi fie învățătură de minte...”

   Cu eforturi disperate frontul a reușit să iasă din situaţie şi şi-a continuat ofensiva. Pe 26 august corpul de tancuri a pătruns în Focşani şi în curând întăriturile de la Focşani au căzut. La ordinul lui Malinovski tanchiştii lui Kravcenko s-au îndreptat spre Ploiești. Acolo s-au remarcat și infanteriştii. În decurs de o zi brigada 6 motorizata a colonelului Osadei a parcurs distanta de șaptezeci de kilometri de la Buzau la Ploiesti. Imaginea Ploieştiului era terifiantă: peste tot ruine și fum. Nemţii în retragere au aruncat în aer rafinăriile și rezervoarele de petrol. Geniştii s-au apucat să stingă focurile, munca era periculoasa. Au fost puşi la treabă şi prizonierii nemţi.

   Două corpuri de tancuri din armata lui Kravcenko s-au îndreptat spre Bucureşti. În ajun Malinovski îi ordonase lui Kravcenko:

   “Intrarea în București se va face in mod organizat. Convoaiele vor rămâne în afara oraşului. Infanteria se va deplasa în marş însoţită de orchestră. Comandanții de regimente și de divizii vor merge călare, fiecare în faţa unității sale.”

   Şi iată ca pe 31 august 1944 trupele frontului 2 ucrainean au intrat în București. Soarele strălucea orbitor, zeci de mii de locuitori ai capitalei române ieşiseră în stradă. Trupele mărşăluiau printr-un coridor viu de oameni entuziasmaţi care aclamau Armata Rosie, armata eliberatoare si aruncau cu buchete de fiori. Tancuri cu gardişti pe blindaj, instalaţii autopropulsate de artilerie, tunuri, obuziere, treceau in ordine pe strazi, îndreptându-se spre centrul orasului.

   Aceasta a fost o victorie minunată, rezultatul operaţiunii Iaşi-Chişinău. În cinstea ei Moscova a tras din nou douăzeci și patru de salve din 324 de tunuri.

Clarificări necesare.

Domnule Bogdan,

Haidem să lămurim lucrurile şi să mă fac, cred eu, înţeles. Eu nu am nimic cu dvs. personal, nu ne cunoaştem în carne şi oase, tot ce ştim unul despre altul este cules din spaţiul virtual, poate sunteţi un om cu bune intenţii, soţ şi părinte iubitor, o fire veselă, un leiofil, etc. Eu am cu politica pe care o exprimaţi. Deşi rădăcinile dvs. de clasă ar trebui să vă conducă spre socialism, spiritul de parvenire, traiul mic-burghez de funcţionar la stat într-un minister cu leafa lunară asigurată, ferit de vicisitudinile vieţii în jungla capitalistă, au învins şi precumpănind v-au aruncat în tabăra duşmanilor socialismului.

Repetaţi cu obstinaţie că sunteţi apolitic şi naţionalist, ceea ce este o contradicţie pentru că naţionalismul este o politică. Dar din păcate naţionalismul dvs. calchiat după cel vadimist nu este decât xenofobie, ură împotriva ungurilor, ruşilor, evreilor, ţiganilor, etc., eludând şi trecând conştient sub tăcere problema independenţei pierdute a ţării, a trupelor americane "prietene" aflate pe teritoriul nostru, a prezenţei armate româneşti alături de imperialiştii NATO în Afganistan, etc. Simt în tonul dvs. ură şi mânie atunci când vorbiţi despre bolşevici, Uniunea Sovietică şi servilism provincial, complexe dâmboviţene şi admiraţie ineptă când vorbiţi despre Occident.
În mentalul dvs. Occidentul este Raiul, iar Uniunea Sovietică Iadul sau balaurul pe care primul în rol de Sfântul Gheorghe l-a ucis cu suliţa în luptă dreaptă.
Credeţi că sunteţi şi vă daţi guru în problema naţională, în probleme de istorie naţională şi universală, dar vă asigur că mai aveţi multe de învăţat şi mai cu seamă de reflectat asupra evenimentelor. Ţineţi cont că istoria este hermeneutică, şi nicidecum o ştiinţă pozitivă aşa cum probabil credeţi dvs.

Am părăsit blogul dvs. şi nu voi mai reveni acolo pentru că picătura care a  umplut paharul a fost ştergerea ultimului meu mesaj şi înlocuirea sa cu textul "Cenzurat pentru obrăznicie", ceea ce chiar este obrăznicie, lipsă de respect. Pentru mine politica este o activitate serioasă, în care mă implic atât intelectual cât şi emoţional cât de mult cu putinţă, nu o glumă sau o joacă sau activitate recreativă pe internet cum este pentru dvs. Eu cred sincer că se pot face unele lucruri şi în "balta liniştită" numită România dacă oamenii cinstiţi înzestraţi cu conştiinţă politică s-ar strânge şi ar trece la acţiune. Nu sunt lipsit de simţul realităţii să cred că s-ar putea face simţite schimbări peste noapte, dar am putea pregăti măcar generaţia de mânie, am putea măcar crea cadrele şi formele care nouă ne lipsesc astăzi şi în care ea s-ar putea exprima politic cu mult mai multă forţă şi eficacitate.

După cum ştiţi sunt comunist, ultimii douăzeci de ani m-au făcut să devin, nu m-am născut aşa. Studiind temeinic fenomenul comunist atât în ce priveşte istoria cât şi filosofia sa, şi având drept exemplu viu în faţă realitatea capitalistă de zi de zi, am ajuns la concluzia că ceea ce s-a făcut în Uniunea Sovietică în intervalul scurs de la marea revoluţie socialistă şi până la moartea lui Stalin, departe de a fi un eşec - şi eu am trăit mult timp cu această idee greşită indusă de propaganda războiului rece şi cea a comunismului revizionist  - a fost de fapt cea mai glorioasă etapă din istoria mişcării comuniste de până acum. Asta nu înseamnă că acea perioadă nu poate şi nu trebuie criticată, critica este necesară atât pentru a o înţelege cât şi pentru a o depăşi, dar de pe poziţii constructive, nu reacţionar-imperialiste.Analiza critica nu trebuie să ducă la suprimarea epocii sovietice  -aşa cum doriţi dvs.şi duşmanii socialismului-, ci la asimilarea ei creatoare.

De altfel în perioada de care vorbim s-a întâmplat cum spunea Marx că întâlnim pretutindeni în istorie: ceea  ce este învechit caută să se refacă şi să se impună în cadrul formelor nou apărute. Capitalismul căuta să se refacă în cadrul formelor socialiste, iar nimeni nu a luptat mai intransigent cu acest fenomen decât Stalin, acesta este marele său merit şi contribuţia sa valoroasă la practica social-revoluţionară.


În ultimul dvs.mesaj  ironic şi zeflemitor aţi scris că Stalin este idolul meu. Şi aici sunteţi în eroare. Stalin nu este idolul meu, Eminescu este idolul meu, idolatrie pe care i-o port marelui romantic din adolescenţă. Georgianul, cu voia dvs. sau nu, este probabil cel mai mare om politic al secolului trecut, dar asta este altceva.
Eu nu am făcut decât să atrag atenţia mişcării comuniste româneşti că toată această demonizare a lui Stalin nu este altceva decât recunoaşterea de către centrala imperialistă internaţională a ameninţării mortale şi a rolului politic major jucat de proletariatului sovietic în timpul cât Stalin s-a aflat în fruntea sa. Literalmente în acest răstimp capitalismul mondial şi-a văzut pieirea cu ochii.

Nu mă deranjează credinţa dvs. creştin ortodoxă, nu am nimic împotriva ei câtă vreme se mărgineşte la lucruri care se petrec în cer. Dar mă dezgustă total  atunci când amestecaţi lucrurile care se petrec în cer cu cele care se petrec pe pământ într-un melanj legionar ce se proclamă deţinătorul monopolului patriotismului şi iubirii de neam.

Şi noi comuniştii ne iubim patria şi poporul în sânul căruia ne-am născut, am învăţat şi trăim. Drept dovadă luaţi numai şcolile construite de noi în intervalul 1947-1989. Cine construieşte o şcoală închide o puşcărie, spunea François Villon

În concluzie, vedeţi-vă de drumul dvs, eu îmi voi vedea de al meu.

PS
Îmi voi revoca hotărârea dacă veţi publica o postare în care fără să abordaţi un ton ironic sau glumeţ, să publicaţi mesajul cenzurat, să vă cereţi scuze pentru cenzurarea mesajului meu şi să vă luaţi angajamentul că pe viitor nu veţi mai cenzura niciodată  mesajele mele.

Nokia parafează falimentul politicilor economice post 1989

Protest anti Nokia în Germania

Inaugurată cu surle şi trâmbiţe, fabrica Nokia de la Jucu, la a cărei deschidere au fost prezente cele mai înalte oficialităţi ale  statului în frunte cu preşedintele Traian Băsescu, vrând probabil să sublinieze înalta cinste, consideraţie şi preţuire pe care o acordă capitalului străin, se va muta în China până la sfârşitul anului în curs lăsând pe drumuri peste 2.200 de muncitori. Şi mai mult ca sigur, capitaliştii finlandezi de la Nokia nu vor fi singurii care vor schimba România cu Asia în goana lor după consolidarea profiturilor.

Retragerea capitalului străin, lăsând în urmă subdezvoltare, şomaj, frustrare, mizerie socială este expresia cea mai elocventă şi clară a falimentului şi a eşecului politicilor economice gândite şi aplicate în România post decembristă de către clasa capitalistă.

Aceste politici au prins viaţă şi s-au tradus în fapt sub acoperirea artilerie verbale a unor flecari prezentaţi ca mari guru, specialişti în macroeconomie, politologie, sociologie, ce umplând canalele radioteleviziunilor de dimineaţă până seara, explicând şi propovăduind poporului ca nişte destoinici apostoli ai capitalismului binefacerile pieţei libere, ale privatizării fie şi pe un dolar, ale demantelării economiei socialiste - morman de fiare vechi -, ale preluării de către capitalul străin a tuturor pârghiilor de comandă ale economiei naţionale au contribuit decisiv la frânarea oricărei opoziţii din partea maselor.

Aş fi curios dacă unul din aceşti vorbeţi de serviciu, de pildă Mircea Coşa - înverşunat apologet al privatizării pe un dolar - , ar avea curajul să se ducă acum la Jucu şi să reia în faţa  muncitorilor de la Nokia balivernele cu care şi-au câştigat pâinea albă din 1989 încoace, catedrele universitare, scaunele parlamentare, sinecurile, etc.

Ultima mare minciună a acestor ofiţeri ai propagandei capitaliste a fost susţinerea cu neruşinare a tezei absolut false, cu rolul de a amăgii clasa muncitoare, că prin noul cod al muncii, care restrânge drastic drepturilor muncitorilor şi simplifică procedurile de concediere colectivă, întărind cu putere privilegiile şi libertatea de mişcare şi de acţiune a capitalului, se vor crea noi locuri de muncă.  

Dar  iată că practica ne-a arătat cum stau de fapt lucrurile. Prin reducerea drastică a costurilor cu concedierile colective, capitalul străin departe de a fi atras, este mai degrabă încurajat să părăsească spaţiul economic românesc.

Desigur, Emil Boc s-a simţit dator să îndruge câteva braşoave despre tratativele în care s-ar afla guvernul cu alţi investitori care chipurile vor veni în locul lui Nokia la Jucu. Basme de adormit copiii.

Dar ce este mai îngrijorător, în opinia mea, faptul că la nivel naţional mişcarea sindicală a rămas până acum indiferentă la drama salariaţilor de la fabrica de telefoane. Mă aşteptam măcar la declaraţii de solidaritate, dacă nu la altceva.

Ce este de făcut ? Aş dori pe acestă cale să adresez un îndemn către muncitorii de la Nokia-Jucu să abandoneze atitudinea de umilinţa şi de servilism faţă de patronat. Să-şi aducă aminte că nu sunt sclavi, ci muncitori salariaţi şi că România a fost până în 1989 un stat al clasei muncitoare. Să-şi ridice fruntea din pământ şi să-şi privească şefii cu tărie în ochi spunându-le cu glas răspicat că dreptul la muncă este drept fundamental şi inalienabil al omului, că dreptul lor la muncă este superior raţiunii capitaliste a profitului. Să protesteze cu hotărâre, să ceară conducerii Nokia anularea deciziei de  relocare. Să declanşeze greva până la contramandarea hotărârii de strămutare, iar în caz că nici acest mijloc nu ar fi de folos, să treacă la ocuparea fabricii, alungarea conducerii şi reluarea producţiei sub controlul muncitorilor. Să fie convinşi că în acţiunile lor vor fi sprijiniţi şi ajutaţi de toate forţele progresiste din ţară.

Oricum vor evolua lucrurile în viitor, clasa muncitoare trebuie să înţeleagă că sistemul capitalist nu-i poate oferi un viitor, că soarta şi viaţa muncitorilor nu face doi bani în ochii patronatului fie român, fie străin, că singura raţiune de a fi a capitalului este maximizarea profitului prin exploatarea cât mai eficientă a muncitorilor, că muncitorii români nu se află în concurenţă cu cei chinezi, la fel sau poate mai crunt exploataţi, ci că o viaţă mai bună, demnă şi decentă nu poate fi obţinută decât pe calea luptei sindicale şi politice cu exponenţii capitalului, pentru răsturnarea capitalismului, pentru socialism.