Reflecţii politice

Plec de la premisa că în nimeni nu deţine adevărul absolut, deci nici eu. Pentru mine în materie de politică singurul criteriu al adevărului este practica social istorică. De aici rezultă că orice cercetare asupra politicii se reduce de fapt la o cercetare asupra istoriei, asupra faptelor şi evenimentelor.
Dar şi istoria, la rândul ei, este o interpretare, o hermeneutică, a materialului empiric prin prisma intereselor de clasă ale cercetătorului, manifestate în mod conştient sau nu. Deci interpretarea istorică are caracter de clasă. Nimeni nu este obiectiv. Aceleaşi fapte, au văzute din unghiuri diferite de clasă, înţelesuri diferite.
Pentru mine gruparea Andreas Baader, Ulrike Meinhof, mai cunoscută sub denumirea de Facţiunea Armata Roşie, reprezintă cea mai avansată formă la care a ajuns conştiinţa de clasă a proletariatului german, eroi martiri, care au ales ca mod de exprimare politică calea armelor, ca fiind singurul răspuns demn la teroarea presărată cu crime declanşată în anul 1968 de autorităţile împănate cu foşti nazişti ale Germaniei Federale, contra studenţilor de stânga- înfăptuind astfel imperativul lui Marx, "să înlocuim armele criticii cu critica armelor"- iar pentru Volodea Tismăneanu, de exemplu, şi chiar pentru Ceauşescu, un grup terorist de extremă stângă.

În sprijinul celor afirmate mai sus citez pe Atonio Gramsci, marele teoretician marxist italian, unul din liderii şi fondatorii Partidului Comunist Italian, mort prematur în puşcăriile fasciste:

Ar putea  să existe o obiectivitate extra-istorică şi extra-umană ? Dar cine va decide asupra acestei obiectivităţi ? Cine se va putea plasa în acest "punct de vedere al universului în sine" şi ce va însemna un atare punct de vedere ? 
"Obiectiv" înseamnă întotdeauna "obiectiv din punct de vedere uman", ceea ce corespunde cu "obiectiv din punct de vedere istoric"; altfel spus "obiectiv" ar însemna "în mod universal subiectiv".Omul cunoaşte obiectiv întrucât cunoaşterea sa e reală pentru tot genul uman istoriceşte unificat într-un sistem cultural....
Noi cunoaştem realitatea numai în raport cu omul şi, cum omul este devenire istorică, cum cunoaşterea şi realitatea sunt o devenire, obiectivitatea este şi ea o devenire.(Opere, vol.2, p.142-143)

"Obiectiv" înseamnă întotdeauna "obiectiv din punct de vedere uman", ceea ce corespunde cu "obiectiv din punct de vedere istoric" ceea ce înseamnă, merg eu mai departe "obiectiv din punct de vedere al conştiinţei de clasă".

Dar totodată nu trebuie să cădem nici în relativism istoric. Trebuie să mergem pe această sârmă subţire care este studiul istorie cu o prăjină care să ne ajute la menţinerea echilibrului având la cele două extremităţi pe de-o parte clasa, iar pe de alta grija de a nu cădea în relativism. Trebuie să tratăm istoria obiectiv în cadrul clasei noastre. Sau mai simplu şi mai direct trebuie să analizăm evenimentele istorice conform criteriului: serveşte cutare acţiune interesele proletariatului ? Da sau nu. Dacă le serveşte atunci acţiunea e bună, dacă nu, este rea.
Şi acum două exemple, Cineva spunea cu maliţie că comuniştii români se închinau la Moscova, da, era foarte bine că priveau către Moscova câtă vreme Moscova era capitala mişcării comuniste internaţionale. A te sincroniza cu Moscova însemna în acei ani a servi interesele proletariatului mondial, nu a te pune în slujba imperialismului rus aşa cum naţionalişti doreau în mod fals să se înţeleagă.
Invers, a face politica Moscovei în momentul când aceasta a întors spatele proletariatului este un act nedemn şi descalificant pentru un comunist.
Al doilea exemplu este politica de cadre a lui Ceauşescu. Ceauşescu, nesocotind principiul leninist al partidului elitist format din profesionişti ai cauzei proletare, al partidului format din oameni de excepţie din punct de vedere moral şi intelectual şi în acelaşi timp oameni de acţiune capabili să lupte chiar şi cu arma pentru ideile lor politice, a optat pentru soluţia menşevică a unui partid de mase, care cu cât creştea numeric cu atât devenea mai birocratic, mai diluat, mai osificat. A fost această opţiune în interesul clasei muncitoare ? Ceauşescu ar fi răspuns, da, argumentând că orice muncitor primit în partid întărea caracterul muncitoresc al partidului, şi că cu cât sporeşte numărul membrilor, cu atât creşte şi tăria şi rolul politic al partidului în societate.
Complet fals, putem spune acum, pentru că practica social istorică a dat verdictul. Am folosit acest exemplu pentru a mai dezvălui şi criteriul secund al analizei istorice. Criteriul atingerii obiectivului sau, dacă vreţi, al lovirii sau ratării ţintei. În momentul contrarevoluţiei din decembrie 1989 am asistat la falimentul politicii de cadre a lui Ceauşescu şi la confirmarea strălucită a tezelor lui Lenin. Mamutul de 4 milioane de membri a fost complet neputincios să aibă o reacţie demnă, onorabilă, coerentă la loviturile duşmanului. Lipsită de substanţă politică, de personalitate, de spirit combativ, maşinăria birocratică numită pompos Partidul Comunist Român a ieşit în mod ruşinos pe scena din dos a istoriei. În 1989 Partidul Comunist Român nu numai că nu a servit proletariatul, dar l-a mai şi trădat fără remuşcări schimbându-şi peste noapte ideologia şi numele. A devenit social-democrat şi s-a auto-denumit FSN.

Deci a face politică comunistă acum, în condiţiile în care asistăm pe plan mondial la un reflux relativ al mişcării proletariatului, iar în România la victoria, sper vremelnică, a contrarevoluţiei ,se reduce la studiul istoriei comunismului în secolul XX, aplicând criteriile arătate mai sus, încercând să desluşim şi să descâlcim faptele şi evenimentele, complet eliberaţi de prejudecăţile burgheze, căutând punctul de ruptură, momentul în care ceva s-a rupt iar mişcarea comunistă mondială a luat-o pe o pantă descendentă. Trebuie să ne recuperăm eroii şi să ne fixăm mai temeinic duşmanii. Trebuie să dezvăluim şi să dezavuăm tumoarea ce a crescut pe vâna revoluţionară a mişcării comuniste şi care se numeşte, social-democraţie.Trebuie să discernem din istoria primului stat al proletariatului-Uniunea Sovietică- ce a fost pozitiv şi ce nu. Există acolo o bogăţie nemărginită de spiritualitate comunistă. În 1921 Lenin a spus, nu ştiu dacă vom reuşi în încercările noastre, dar sunt sigur că experienţa noastră îi va inspira pe alţii.

Toată lumea vorbeşte de socialism dar nimeni nu ştie ce este, mulţi îşi închipuie că este ceva asemănător cu mântuirea lumii a lui Hristos, cu noul Ierusalim, etc. Eu prefer definiţia lui Jack London: "socialismul este aplicarea ştiinţei şi raţiunii în toate sferele activităţii umane.", deşi nu mă pot abţine să-l citez şi pe Stalin cu a sa cugetare că socialismul este ridicarea gradului de cultură al maselor.  Socialismul de până acum a arătat un lucru extraordinar, după mine, faptul că poate exista viaţă şi fără patroni, fără capitalişti. Iată, deci, că poporul nu piere fără aceşti “binefăcători” ai săi.
Şi a mai arătat ceva la fel de extraordinar, că atunci când în fruntea clasei muncitoare se află oameni intransigenţi care nu se abat de la principiile marxismului revoluţionar, care pun interesele de clasă înaintea intereselor personale, se poate confrunta de la egal la egal cu capitalismul, că îl poate învinge la toate capitolele: spiritual, economic, militar, politic. Victoria asupra fascismului, consfinţită simbolic prin înălţarea steagului roşu pe clădirea Reichstag-ul hitlerist o dovedeşte pe deplin.