Dictatura proletariatului versus dictatura birocraţiei

Stalin vs. Trotsky

Trotsky a caracterizat Uniunea Sovietică post Lenin  ca fiind un "stat proletar degenerat", înţelegând prin asta un stat în care clasa muncitoare a reuşit să smulgă puterea politică din mâinile burgheziei, a socializat principalele mijloace de producţie, dar ulterior puterea a fost uzurpată de o birocraţie nedemocratică, atotputernică. În opinia lui revoluţia a degenerat.

De-asemenea, a subliniat că "statul proletar degenerat" nu este o nouă formă de societate, ci doar o fază de tranziţie între capitalism şi socialism (mai apropiată de capitalism), ce inevitabil va colapsa într-o formă sau în alta. El a mai arătat că  prăbuşirea sa va duce la o democraţie muncitorească  autentică sau la restaurarea capitalismului, în funcţie de  mişcarea ce va răsturna dictatura birocraţiei, dacă va fi una a muncitorilor organizaţi sau nu.

"Colapsul politic al regimului stalinist va duce la restabilirea democraţiei sovietice numai dacă înlăturarea bonapartismului va fi opera unui act conştient al avangardei muncitoreşti. În toate celelalte cazuri, locul stalinismului , nu poate fi luat de altcineva decât de contrarevoluţia fascist-capitalistă"  Trotsky 1935

Mai trebuie să definim un termen, înainte să continuăm. Prin bonapartism se înţelege o putere de stat, care guvernează deasupra intereselor de clasă, care reuşeşte să devină autonomă chiar în dauna clasei ce a propulsat-o şi utilizează maşina de autoritate a statului  în interes personal. Exemplu clasic este Ludovic Bonaparte, ilustrat de Marx în lucrarea, Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte (1852).

Această teorie a dictaturii birocraţiei este doar pe jumătate adevărată. Şi este aşa, pentru că ea nu se aplică în interiorul perioadei staliniste (1924-1953), ci numai perioadei post staliniste sau a revizionismului hruşciovist.  Şi iată de ce, pun argumentele în ordinea tăriei lor:

1.Dacă regimul stalinist nu ar fi fost expresia voinţei politice a clasei muncitoare, nu ar fi fost o dictatură autentică a proletariatului, ci dictatura de tip bonapartist a unei birocraţii scăpate de sub orice control, aşa cum susţine Trotsky, nu ar fi făcut faţă războiului antinazist,  s-ar fi dezintegrat sub loviturile grele ale hitlerismului, nicidecum să mai vorbim despre purtarea războiului de către Uniunea Sovietică aproape de una singură până la zdrobirea fascismului. Regimul lui Ludovic Bonaparte s-a prăbuşit aproape instantaneu sub loviturile prusace.

2.În 1928 este declanşată în Uniunea Sovietică revoluţia socialistă la sate. Aceasta a fost o revoluţie la fel de vastă şi de însemnată ca şi cea din Octombrie 1917. Este închis NEP-ul iar în locul său este introdusă planificarea economiei. Se trece la industrializarea ţării în ritm susţinut. Acesta sunt măsuri cu caracter profund revoluţionar, care au dus la bulversarea întregii societăţi sovietice, cu consecinţe foarte adânci şi complexe. Conducerea sovietică şi-a asumat riscuri însemnate. Avântul economiei sovietice a fost însă extraordinar. În numai două cincinale au fost recuperate aproape în întregime marile decalaje de dezvoltare faţă de Occident.
Aceste transformări implicând energii extraordinare, abnegaţia, puterea de muncă şi încordarea creatoare ale unui întreg popor nu sunt lucruri în puterea unei birocraţii bonapartiste sau de altă natură.
Se ştie foarte bine că birocraţia este conservatoare, nu-şi asumă riscuri, nu iubeşte schimbarea, caută să ţină lucrurile pe loc, să le osifice pe vecie. Marea schimbare trăită de Uniunea Sovietică în anii 1928-1941 nu are pandant în nici o altă epocă în capitalism. Nici un stat capitalist nu a reuşit vreodată şi nici nu va reuşi să progreseze cât a progresat Uniunea Sovietică în perioada menţionată. Capitalismului german i-au trebuit peste 100 de ani de evoluţie anarhică pentru a ajunge în 1941 într-un punct inferior economiei sovietice planificate,  războiul a arătat-o.
Deci e clar că nu este vorba de dictatura birocraţiei, ci de un imens flux revoluţionar autentic.

3. În socialism orice întărire a centralizării şi planificării economiei, deşi pare paradoxal, este o slăbire a birocraţiei nu o întărire a ei, pentru că forţează vârful să-şi asume responsabilitatea deciziilor, iar acesta la rândul său este nevoit să pună mai multă presiune asupra bazei pentru a-i executa mai corect şi mai exact hotărârile. Capitalismul fiind un proces de producţie anarhic responsabilitatea pentru bunul mers al economiei este total disipată. Din acest motiv birocraţia capitalistă coruptă până în vârful unghiilor îşi poate vedea liniştită de comisioanele sale, se află în afara oricărei răspunderi, posedă o libertate nemărginită.
În socialism birocraţia este direct răspunzătoare de mersul economiei, cu cât centralizarea deciziei este mai mare cu atât responsabilităţile sunt mai clare, normarea şi reglementarea mai bună, libertatea de mişcare şi de acţiune a birocraţiei scade, coruptibilitatea se reduce în consecinţă.

Centralizarea economiei şi a planificării înseamnă performanţă, să ne uităm numai cât de planificate şi de centralizate sunt marile corporaţii multinaţionale,operând pe toate cele cinci continente ale planetei, unele cu venituri mai mari decât PIB-ul României.

4.Stalin a insistat mereu asupra luptei cu birocraţia, cu elementele corupte, descompuse, trădătoare, ce unelteau pe faţă sau pe ascuns contra puterii proletare.
Stalin a realizat că partidul ca instrument de putere şi ca avangardă  a clasei muncitoare trebuie să-şi păstreze cu orice risc caracterul revoluţionar, că nu numărul membrilor îi dau puterea şi tăria,  ci calitatea lor, că păstrarea purităţii ideologice şi morale a partidului este un act revoluţionar, o datorie.  Stalin nu a birocratizat partidul, ci la debirocratizat, la epurat de oportunişti, carierişti, trădători, laşi, elemente descompuse moral, etc. A insistat asupra tezei că în condiţiile existenţei încercuirii capitaliste construcţia socialistă nu poate fi garantată în mod deplin, că este inevitabilă confruntarea celor două sisteme, că în aceste condiţii lupta de clasă nu are cum să înceteze ci ea se va accentua, se va ascuţi. (Ceauşescu nu a înţeles niciodată aceste comandamente.  Dacă le-ar fi înţeles, generalul Victor Atanasie Stănculescu –care mărturisea că a urât de mic socialismul pentru că avea ascendenţă burgheză- trebuia să fie orice, numai adjunctul ministrului apărării nu.  Cărţile lui Stalin erau interzise pe vremea lui Ceauşescu, ele aveau acelaşi regim cu Mein Kampf-ul lui Hitler, câteva la fondul secret al Academiei, restul la topit. Despre Hitler şi acoliţii săi au apărut sute, poate mii de titluri şi articole, despre Stalin nici unul.  Ce Hitler n-a reuşit în patru ani cu toată maşina de război germană să facă cu partidul lui Stalin, a reuşit Iliescu cu Partidul lui Ceauşescu într-o singură seară. Cam acesta este raportul între scorniceştean şi gruzin, la care se adaugă observaţia că primul îşi permitea să cenzureze cărţile ultimului. )

După moartea lui Stalin (1953), Hruşciov şi grupul său a preluat puterea în Uniunea Sovietică, trecând la ceea ce ei au numit destalinizarea ţării, ce a culminat cu raportul secret al lui Hruşciov la Congresul XX al PCUS despre aşa-zisele crime ale lui Stalin (1956). Ca un laş Hruşciov nu a avut curajul să-şi asume public raportul, ci l-a distribuit numai pe ascuns congresului. De fapt acest document,  fals de la un capăt la altul şi care nu ţine cont de nici un context istoric şi de clasă, nu a fost decât o manevră a lui Nichita Hruşciov de a-şi consolida puterea în dauna unui alt grup rival de foşti colaboratori apropiaţi ai lui Stalin în frunte cu Molotov, Kaganovici, etc.

Din acest moment istoric (1956) mişcarea comunistă internaţională se decuplează treptat, treptat de la interesele clasei muncitoare, îşi pierde busola în Occident, iar în Răsărit se mişcă către bonapartism şi dictatura birocraţiei. O dovadă a mişcării către dictatura birocraţiei în Uniunea Sovietică hruşciovistă este slăbirea centralizării economiei planificate, introducerea unor elemente de autonomie în conducerea întreprinderilor, reglementări liberale privind circulaţia mijloacelor fixe şi a forţei de muncă, menite să difuzeze răspunderea centrului, lucru care aşa cum am arătat mai sus duce la întărirea birocraţiei prin sporirea libertăţii sale de mişcare. Regimul lui Hruşciov a fost un exemplu clasic de bonapartism, decuplat de interesele clasei muncitoare, preocupat numai de propria menţinere la putere.

De aici încolo (1956) trotskysmul se adevereşte întrutotul. Bineînţeles în politică se operează cu nuanţe dar linia generală de „state proletare degenerate” rămâne valabilă.

Deci epoca Ceauşescu nu a fost o dictatură a proletariatului, ci o dictatură birocratică. Cu toate astea a fost net superioară capitalismului colonial ce a precedat-o şi celui ce i-a urmat. Explicaţia stă în economia socialistă planificată care este net superioară economiei de piaţă, în decuplarea ţării de la mecanismul neo-colonial capitalist de exploatare şi talentului de organizator şi conducător al lui Nicolae Ceauşescu, care este evident în ciuda greşelilor sale politice majore.

Post Scriptum.


Nu idealizez stalinismul ci doar aplic consecvent principiul marxist că în politică practica este singurul criteriu al adevărului.
Dacă stalinismul a trecut testul suprem al războiului, dacă a învins în confruntarea comunism-fascism înseamnă că nu ne mai putem îndoi de substanţa sa revoluţionară. Mai mult, tot practica social-istorică a arătat că revizionismul, abaterea de la marxism-leninism, respingerea stalinismului a dus la falimentul socialismului şi în final la restaurarea capitalismului.