Hruşcioviştii 8

„Faceţi greşeli in planificare. Hidrocentrala a costat o sumă enorma iar voi nu ştiţi încă ce veţi face cu curentul”, a persistat. „La fel aţi planificat să construiţi fabrici ce nu erau necesare cum ar fi cele pentru oţel, cherestea, hârtie, sticlă, seminţe de in, pâine etc. Are Albania nevoie de toate aceste fabrici ? De ce construiţi rafinăria ? (Se referea la rafinăria care se construia in Cerrik la acel timp). Aveţi destul petrol sau o construiţi pentru a merge in gol ? Cumpăniţi cu grijă şi renunţaţi la ce nu vă este necesar. Chestiunea agriculturii este foarte critică, prin urmare reduceţi investiţiile în industrie şi întăriţi agricultura.!”

Îl ascultam spunând acestea şi pentru un moment am avut impresia că in faţa mea nu se afla un membru al Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic, adjunctul primului ministru sovietic ci Kidric, trimisul lui Tito care împreună cu asociaţii săi, în urmă cu şapte sau opt ani în urmă au făcut tot ceea ce le stătea în putinţă să ne convingă să abandonăm industria şi orice proiect industrial. ”Agricultura, agricultura” au insistat oamenii Belgradului. ”Agricultura, numai agricultura,”, auzeam din nou sfatul lor, in Moscova anului 1953…

Şi întâlnirea a continuat în această atmosferă până la sfârşit.

Câteva zile mai târziu, am stat din nou de vorbă cu Mikoian şi cu alte câteva oficialităţi sovietice şi din nou s-au abordat chestiuni economice.Văzând atitudinea lipsită de solidaritate a prietenilor noştri am abandonat multe din cererile noastre. Ne-am restrâns înşine la cele mai esenţiale lucruri şi conformându-ne „sfatului” lor, am tras cu unghiile şi am obţinut un mic credit pentru industrie, în special pentru industria petrolului şi a minelor.

Nu voi uita niciodată momentul când m-am întâlnit cu Mikoian şi cu Malenkov pentru discuţia finală.

„Acţionând în virtutea sfatului vostru,” am spus, „am vorbit cu tovarăşii mei şi am decis să renunţăm la fabrica de hârtie, la fel ca şi la cele de sticlă, oţel, şi pâine din solicitările noastre anterioare şi să le amânăm pentru următorul plan cincinal.

„Pravilno !”, a spus Malenkov , în timp ce Mikoian s-a grăbit să pună o cruce pe lista ce o avea în faţa cu creionul său mare.

„Vom amâna construcţia hidrocentralei de pe Mat până în 1957 !”

„Pravilno!”, a repetat Malenkov şi Mikoian a bifat cu satisfacţie.

„Vom renunţa la construcţia căii ferate şi a făbricii de asfalt…”

„Pravilno, pravilno…”

Şi aşa mitingul s-a îndreptat către sfârşit.

„Vă aşteptăm să reveniţi !”, ne-au spus la plecare. „Luaţi în considerare aspectele bune şi să ne scrieţi!”

Am mulţumit prietenilor noştri pentru ceea ceea ce ne oferiseră şi ne-m reîntors în Albania.

Deşi impresia acestei călătorii în Uniunea Sovietică nu a fost foarte bună , continuam să ne păstrăm frumoasele sentimente de prietenie faţă de marele pământ al sovietelor , patria lui Lenin şi Stalin. Acele lucruri în acţiunile şi gesturile lor care nu ne-au sunat bine le-am ţinut strict pentru noi înşine, le-am discutat cu anxietate unul cu altul, dar în inima noastră nu doream ca lucrurile să pornească într-o direcţie greşită. Ne-am spus unul altuia că prietenii sovietici au ei înşişi mari dificultăţi economice, că moartea lui Stalin a creat în mod indubitabil în rândul lor puţină confuzie, că nu este uşor pentru ei să preia complet moştenirea conducerii acestuia şi am sperat ardent ca aceste manifestări vor fi tranzitorii şi se vor încheia in scurt timp.

Câteva luni mai târziu,din nou, ne-am confruntat cu ceva neplăcut şi incorect din partea lor.

Pe 22 decembrie 1953 am trimis Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic o lungă scrisoare în care, după ce vorbeam despre măsurile luate pentru întărirea puterii populare, a dezvoltării noastre economice, pentru îmbunătăţirea vieţii la ţară şi pentru progresul agriculturii, prezentam de asemenea o serie de probleme pentru consultare şi câteva cereri modeste de ajutor şi credite pentru următorul nostru plan cincinal. Am conceput această scrisoare conform instrucţiunilor lor, bazându-ne pe studii aprofundate efectuate timp de câteva luni, iar opinia noastră era ca aceste cereri erau foarte bine fundamentate şi precise.

Specialiştii şi consilierii sovietici care se aflau in ţara noastră în cadrul ajutorului şi colaborării dintre cele două ţări erau de aceiaşi părere.

La nu mai mult de cinci spre şase zile, după trimiterea scrisorii noastre, replica Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic a sosit la Tirana. Întreaga scrisoarea conţinea 15 ori 20 de linii. ”Nu aţi prezentat situaţia bine”, „aţi prezentat situaţia în grabă”, „nu aţi pătruns lucrurile în adâncime”, „nu aţi luat măsurile necesare” ,”pregătiţi planul mai bine şi scrieţi-ne din nou”. Acesta era întregul conţinut al celor câteva rânduri semnate de Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic. Tonul dispreţuitor şi insultător al noii conduceri sovietice nu putea să nu ne rănească. Nu ne puteam opri să nu ne întrebăm cu uimire: „Cum pot aceşti oameni care locuiesc la Moscova să ştie dacă noi am prezentat probleme noastre economice corect sau greşit, când noi suntem cei ce locuim în Albania şi nu ei ?”

Totuşi, ultima întâlnire, în special cu Mikoian ne învăţase ce aveam de făcut pentru ca scrisoarea noastră să fie pe placul sovieticilor: am tăiat multe dintre solicitările anterioare, am eliminat din schiţa viitorului plan economic multe lucruri avute în vedere în special în sfera industriei şi am trimis o a doua „ediţie” mutilată a scrisorii.

De aceasta dată nu ne-am înşelat: ne-au răspuns că ne aşteaptă la Moscova  pentru „consultări şi acordare de ajutor”.

Am avut prima întâlnire cu cu liderii sovietici pe 8 Iunie 1954. A fost acea întâlnire la care Hruşciov nu a vrut să vorbească despre problemele noastre economice, pretextând că nu se simte „suficient de albanez”, dar ne-a ţinut un discurs despre rolul primului secretar al partidului şi al primului ministru.

Cu toate acestea, la sfârşitul discursului, Hrusciov a vorbit totuşi despre problemele economice, in general, chipurile într-o formă orientativă şi sfătuitoare, în special despre linia ce trebuia să o urmăm în politica economică.

„În dezvoltarea economiei voastre trebuie să fiţi foarte atenţi la calcule”, a spus el.

„Să luăm drept exemplu petrolul: Este în interesul vostru să investiţi atât de mult în petrol ?” , a întrebat. Am înţeles imediat unde bătea. În ciuda „instrucţiunilor” pe care ei ni le dăduseră anterior, de a renunţa la prospectarea şi extracţia petrolului în Albania, în a doua scrisoare pe care le-am trimis-o, noi persistasem în opinia noastră şi le solicitasem asistenţă in acest sector.

Acum că el ridicase problema am găsit de cuviinţă să intervin pentru a sublinia punctul nostru de vedere.

„Aşa cum ştiţi din scrisoarea pe care v-am trimis-o,” am spus, „guvernul şi Comitetul Central al partidului nostru, confruntându-se cu probleme majore politice şi economice a ajuns la concluzia că trebuie să continue extracţia şi prospectarea petrolului la orice cost deşi aceasta este o grea povară şi va continua să fie o grea povară pentru economia noastră pentru încă ceva timp până când extracţia petrolului va fi mărită. Trebuie să continuăm prospectarea şi extracţia petrolului, deoarece este o substanţă de importanţă strategică pentru ţara noastră şi pentru lagărul socialist. Totuşi, sondele existente atât pentru prospecţiune cât şi pentru extracţie sunt total inadecvate. Producţia puţurilor existente este în continuă cădere, şi aceasta nu numai că determină un considerabil deficit în producţie şi împovărează economia, dar cauzează şi dezechilibre majore în balanţa exporturilor noastre.”

„Sunteţi siguri că aveţi zăcăminte de petrol ?”, a întrebat Hruşciov.

„Daţi-mi voie să vă spun că studiile geologice pentru petrol, conduse de specialiştii sovietici cu care lucrăm încă din 1950 , sunt optimiste in ceea ce priveşte prezenţa petrolului în multe regiuni ale ţării noastre, in afară de câmpurile petrolifere existente.

Totuşi, evaluarea noilor rezerve în câmpurile existente cât şi în cele noi necesită investiţii. Noi am făcut mari cheltuieli în acest sector, am construit rafinăria, avem cea mai militantă parte a clasei muncitoare acolo, şi am pregătit muncitori petrolişti.

În toate aceste procese”, am continuat, „nu putem să nu recunoaştem onest multe deficienţe şi slăbiciuni de partea noastră în organizarea muncii. Dar ne-am străduit din toate puterile să le eliminăm. Cu toate astea suntem în întuneric în privinţa rezervelor de petrol. Rezervele cunoscute până acum sunt minimale şi se vor termina într-o perioadă de 2 sau 3 ani dacă nu intensificăm prospectarea.

„Asta nu ar trebui să vă îngrijoreze”, interveni Hruşciov, „noi avem petrol din abundenţă, şi vă putem aproviziona”

„Da,” am replicat, „de-a lungul anilor 1948-1953 noi am fost obligaţi să importăm petrol rafinat şi lubrefianţi care ne-au costat milioane de ruble. Dar vă daţi seama ca aceasta a însemnat şi încă înseamnă o grea povară pentru noi şi ne gândim că aceste fonduri ar putea fi eliberate dacă am folosi petrolul care zace în subsolul ţării noastre.

„În afara de aceste convingătoare motive,” am continuat „mai este un alt motiv major care trebuie luat in considerare: în cazul unei agresiuni împotriva ţării noastre va fi practic imposibil pentru prietenii noştri să ne aprovizioneze cu petrol, aşa că ne vom trezi fără un strop de combustibil, şi totul în ţara noastră se va opri.”

„Având în minte toate aceste circumstanţe”, i-am spus lui Hruşciov „am decis să continuăm munca de prospectare şi extracţie a petrolului. Totuşi, avem nevoie de ajutorul vostru pentru asta. Pe baza datelor experţilor albanezi şi sovietici, dacă vom continua să lucrăm cu mijloacele pe care le avem in prezent, nu putem înainta mai mult decât doi sau trei ani. După această perioadă ne vom confrunta din nou cu mari dificultăţi.

Din aceasta cauză, pe baza acestei situaţii, am solicitat guvernului sovietic să studieze cererea noastră de acordare a unui credit pentru sectorul petrolier pentru următorii trei ani. Vreau să adaug că utilajele pe care le avem cat şi cele ce le vom primi for fi exploatate de către propriile noastre cadre precum şi de un mic număr de ingineri sovietici.”

„Foarte bine, foarte bine”, a spus Hruşciov „dar problema este ca estimările să fie făcute bine, in detaliu, iar voi să fiţi siguri că merită. Ştiu că petrolul vostru nu este ceea ce se cere, conţine multe impurităţi, în special bitum , şi un înalt procent de sulf, iar procesarea să îl face şi mai puţin profitabil. Lăsaţi-mă să vă spun, ca un exemplu, ce am păţit noi cu petrolul nostru din Baku. Am investit miliarde de ruble acolo. Beria a cerut întotdeauna lui Iosf Visarionovici sume pentru investiţii petroliere la Baku, deoarece Stalin care lucrase în tinereţe la Baku ştia că acolo se află petrol. Dar, descoperirile făcute astăzi in alte locuri ale patriei noastre şi analizele pe care le-am făcut au arătat că exploataţiile petroliere de la Baku nu sunt profitabile.”

După ce mi-a ţinut o bună prelegere cu cifre despre „profitabilitatea” şi „non-profitabilitatea” extracţiei petrolului, cu scopul de a „nu face greşeli” precum Stalin (!), Hruşciov a pus punctul pe i:

„Prin urmare trebuie să luăm în considerare chestiunile economice cu foarte mare grijă, la fel în ţara noastră cât şi a voastră, şi dacă aveţi surse profitabile de petrol, în regulă, vă vom da creditul. Altfel, va fi mult mai avantajos pentru noi să va aprovizionăm cu petrolul nostru… Trebuie să aveţi în vedere in orice profitabilitatea”, a continuat Hruşciov. „Să luăm industria. Sunt de aceeaşi opinie cu voi că Albania trebuie să aibă propria sa industrie. Dar ce fel de industrie? Cred că voi trebuie să dezvoltaţi industria alimentară, ca cea care prezervă şi procesează peşte, fructe, ulei vegetal,etc. Voi vreţi să dezvoltaţi industria grea, de asemeni. Aceasta trebuie făcută cu multă prudenţă.”, a spus iar apoi a menţionat că puteam construi câteva întreprinderi de reperaţii şi pentru piese de schimb.

„Întrucât industria de procesare a minereurilor pentru producţia metalelor nu este profitabilă pentru voi. Noi avem metale şi vă putem aproviziona cu tot ce doriţi. Dacă v-am da producţia pe o singură zi a industriei noastre v-ar fi de ajuns pentru tot anul.”

„La fel in agricultură. În ţara voastră,” a continuat el, „trebuie să semănaţi acele culturi care cresc cel mai bine şi sunt cele mai profitabile. În această direcţie, de asemeni, noi am făcut greşeli, cum ar fi în Georgia de exemplu. Am luat decizia de a cultiva grâu pentru pâine acolo, bumbac în Ucraina etc. Dar calculele au arătat că in Georgia noi trebuia să creştem citrice, struguri, şi alte fructe şi trebuia să creştem grâu în Ucraina. Acum am luat altă decizie şi am eliminat acele culturi care nu creşteau bine atât in Georgia cât şi în alte părţi. Deci, în Albania, la fel, culturile cele mai bune şi cele mai productive cum ar fi bumbacul ,citricele, măslinele, etc. trebuie dezvoltate. În felul acesta Albania va deveni o grădină minunata şi ne vom satisface nevoile reciproc.”

„Una din principalele direcţii ale dezvoltării agriculturii în ţara noastră,” am zis, „este cea a măririi producţiei de grâu pentru pâine. Pâinea a fost întotdeauna şi a rămas o mare problemă pentru noi.”

„Nu-ţi face griji pentru grâul de pâine”, a sărit Hruşciov imediat. „Vă vom aproviziona cu cu tot grâul pe care îl doriţi, deoarece chiar şi o zi de depăşire a planului în Uniunea Sovietică este suficientă pentru Albania pentru a trăi trei ani. Noi progresăm rapid în agricultură,” a continuat , „Lasă-mă să-ţi citesc câteva statistici despre execuţia planului la însămânţările de primăvară în ţara noastră. Semănaturile au fost terminate în proporţie de… la sută, … de hectare de teren mai mult decât anul trecut au fost însămânţate, … milioane de hectare peste plan…” şi aşa mai departe, îndopându-ne cu cifre, pe care le zornăia una după alta, pentru a ne crea nouă impresia că nu avem de a face cu un lider oarecare, ci cu unul care are situaţia la degetul său mic.

Cât prieşte cifrele sale, noi nu aveam nici un motiv să ne îndoim de acurateţea lor, aşadar noi am fost mulţumiţi şi doream Uniunii Sovietice cel mai mare progres posibil.

In ceea ce priveşte opiniile şi direcţiile pe care el ni le indicase în dezvoltarea economiei noastre nu puteam fi de acord cu Hruşciov in nici un fel.

Nu doresc să spun că  încă de la prima întâlnire oficială cu el, în Iunie 1954, am realizat ca ne aflăm în faţa viitorului şef al revizionismului modern. 

Nu, am realizat acest lucru mai târziu, dar la acel miting am reţinut că ideile sale, atât în ceea ce priveşte petrolul cat şi orientarea industriei şi agriculturii în ţara noastră,nu sunt corecte nu răspund nevoilor noastre, nu sunt compatibile cu principiile construirii socialismului într-o ţară or cu tacticile şi experienţa lui Lenin şi Stalin. Prin urmare am decis să ne opunem ideilor sale şi să le urmăm pe ale noastre.

La aceea întrunire, oricum Hruşciov nu a lăsat loc pentru dezbateri.

„Am exprimat aceste opinii pentru ca voi să le aveţi în minte,” a spus în concluzie. ”In ceea ce priveşte discuţiile pe probleme concrete pe care le-aţi ridicat in conexiune cu dezvoltarea economiei voastre, din partea noastră, vă aşteaptă un grup de tovarăşi conduşi de Mikoian. În final ne vom vedea din nou şi vom lua deciziile împreună."

Pentru câteva zile până la sfârşit ne-am luptat cu Mikoian, care era pus pe treaba cu foarfecele de tăiat, în scopul de a respinge cererile noastre de dezvoltare a industriei, care erau îndeajuns de modeste, dar asupra cărora noi insistam, în schimb el şi tovarăşii săi repetau acelaşi refren:

„De ce aveţi nevoie de industrie?! Nu vedeţi starea vieţii la sate ?”

Desigur că noi cunoşteam situaţia de la ţară cu mult mai bine decât o cunoşteau ei, ştiam înapoierea agriculturii noastre moştenită din trecut, şi tocmai pentru ca ştiam acest lucru, am acordat totdeauna o atenţie specială progresului agriculturii şi ridicării nivelului de viaţă la ţară. Am făcut şi făceam in continuare mari investiţii în raport cu posibilităţile noastre în îmbunătăţiri funciare, irigaţii, desţeleniri, etc.;i-am aprovizionat pe ţărani cu seminţe selecţionate şi maşini agricole, am înfiinţat un număr de ferme de stat, am făcut progrese in colectivizare, am luat continuu măsuri de facilitare şi încurajare a creşterii producţiei agricole, de creştere a nivelului de viaţă la sate, etc. Dar nimic nu se obţine peste noapte. Mai mult, am fost mereu conştienţi de adevărul marxist-leninist şi l-am aplicat zilnic în practică că agricultura nu poate avansa fără dezvoltarea industriei, fără crearea şi întărirea acelor ramuri de baza care favorizează dezvoltarea armonioasa a întregii noastre economii. Prin urmare, în aceste întâlniri cu liderii sovietici ne-am menţinut opiniile şi am insistat asupra cererilor noastre.

„În ciuda progresului pe care l-am obţinut”, le-am spus printre alte lucruri, „astăzi industria noastră produce numai o gamă limitată de bunuri şi este total incapabilă să suplinească nevoile poporului muncitor. În multe cazuri, la fel, asigurarea produselor noastre depinde de alte bunuri pe care le importăm din afara graniţelor cum ar fi petrol, oţel laminat, anvelope, chimicale, îngrăşăminte, piese de schimb, instrumente şi multe altele”

„Deci, ţara noastră este strâns dependentă de importuri. Industria noastră produce încă foarte puţin şi fiind la distanţă de ţările prietene, frecvent producţia este suspendată în ramuri întregi din cauza lipsei materiilor prime, a materiilor auxiliare sau a instrumentelor. Statul nostru nu a avut niciodată nici cele mai mici rezerve din nici un fel de material – de la pâine la pixuri. Este necesar pentru noi să importăm nu numai bunurile principale, cum ar fi grâu, combustibil, etc. dar de asemenea fiecare fel de maşină şi echipament, instrumente, piese de schimb, textile, încălţăminte, fire, ace, cuie, sticlă, frânghie, fibre, saci, pixuri, hârtie, lame de ras, chibrituri, medicamente, etc.”

„Dar aşa o situaţie gravă, tovarăşi”, am mers înainte, „nu ne face pesimişti, asta este realitatea. Ne vom strădui din răsputeri să depăşim dificultăţile în scopul de a îmbunătăţii situaţia. Dar cum să obţinem asta ?”

„Comitetul Central al Partidului şi guvernul nostru crede că situaţia existentă nu poate fi schimbată, decât prin dezvoltarea industriei pentru agricultură, a industriei care pas cu pas ne va elibera de povara importurilor pe care suntem obligaţi să le facem în prezent,” le-am spus.

La final Mikoian si grupul său au tras concluzia.

„În regulă,” a spus el „voi trimite acele lucruri asupra cărora nu am căzut de acord conducerii şi vom decide asupra lor împreună la întâlnirea finală.”

La întâlnirea finală a vizitei, care a avut loc la două sau trei zile de la plecarea noastră din Tirana, comportamentul lui Hruşciov a fost mult mai prietenos şi mult mai deschis.După insistenţa noastră asupra lucrurilor pe care le căutam (fără îndoială Mikoian îl informase despre dezbaterile cu noi), Hruşciov s-a arătat „generos”, repetând de câteva ori, „Vom ajuta mica Albanie” aprobând câteva din cererile noastre de credit şi ajutor.

La acest miting el a vorbit frumos despre Partidul nostru, despre Comitetul său Central şi despre mine, şi, ca de obicei a fost foarte darnic in promisiuni.

Aveam să înţelegem în curând de ce a acţionat aşa. Se afla la începutul ascensiunii sale şi a grupului său către putere şi avea nevoie de popularitate, de opinii pozitive, de idea în interiorul Uniunii Sovietice şi în afara sa că aveam de a face cu un binevoitor  înzestrat cu o inimă caldă, talentat şi înţelepciune, care ştie cum să se împotrivească când este cazul, dar care ştie să şi dea înapoi, care nu este rigid, ci prudent şi excelent administrator.

Deci, era timpul când Hruşciov „făcea investiţii” în favoarea acţiunii sale secrete, apărând la această ultimă întrevedere „generos”, „prietenos” şi  „uman”.

Însă în spatele aestei faţade „prietenoase”, garda lui Mikoian şi a celorlalţi funcţionari comerciali era foarte activă, şi atât cu noi cât şi cu alţii ei sau comportat ca nişte adevăraţi negustori în discuţiile asupra problemelor economice. Ei erau oamenii lui Hruşciov, care cu încuviinţarea sa şi la indicaţiile sale, angajau toate felurile de presiune, foloseau toate trucurile în timpul „întâlnirilor de lucru”, de „examinare a problemelor concrete” pentru a bloca cererile noastre şi de a aranja lucrurile în aşa fel încât la final tot ceea ce îi mai rămânea lui Hruşciov de făcut era să zâmbească, să ne flateze şi să propună toasturi.

Va urma.