Hruşcioviştii 7

Anastasie Mikoian

CAPITOLUL 3

Nu marxişti-leninişti ci negustori ambulanţi

Mikoian un negustor ambulant cosmopolit si un înveterat anti albanez. Discuţii dificile in Iunie 1953 pe probleme economice-liderii sovietici negociază asupra ajutorului pentru Albania. Sfaturile lui Hruşciov un an mai târziu: „Nu aveţi nevoie de industrie grea”, „Va vom aproviziona cu petrol şi metale”, „Nu va îngrijoraţi in privinţa grâului pentru pâine, vă vom aproviziona cu tot ce doriţi”.Certuri cu Mikoian. Nemulţumire in CAER de la şefii revizionişti. Ochab, Dej, Ulbricht. Consfătuirea CAER din Iunie 1956 de la Moscova Hruşciov: „… trebuie să facem ce a făcut Hitler.” Discuţii cu Hruşciov din nou. Sfatul său „Albania trebuie să meargă înainte cu bumbac, ovine, peşte şi citrice.”

Eram determinaţi să continuăm şi chiar să dezvoltăm mai departe practica, începută pe timpul lui Stalin, de schimbare a opiniilor şi de căutare a soluţiilor cu conducerea sovietica în privinţa problemelor noastre economice. În primii 8-9 ani ai puterii populare. am obţinut o serie de succese in dezvoltarea economică, am făcut primii paşi pe calea industrializării şi colectivizării agriculturii, am creat o certă bază in această direcţie şi am obţinut o valoroasă experienţă, care ne va ajuta in dezvoltarea constantă a economiei socialiste. Nu ne împăunam cu succesele şi nici nu ascundeam problemele, slăbiciunile şi marile dificultăţi cu care ne confruntam.Aşadar simţeam nevoia de a ne consulta cu prietenii noştri, şi înainte de toţi, cu liderii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice; în plus simţeam nevoia unui ajutor material şi a unui credit din partea lor. N-am considerat şi nu am gândit niciodată acest ajutor drept caritate.

Însă, in sfera acestor relaţii si a contactelor cu liderii sovietici post-Stalin, aveam să vedem foarte curând primele semne că lucrurile nu vor mai fi precum înainte.Era ceva în neregulă, nu mai era vechea atmosferă de odinioară când veneam la Stalin deschizându-ne sufletul fără ezitare pentru ca el să ne asculte şi să ne vorbească cu atâta francheţe din inima sa mare de comunist internaţionalist. În fiecare zi, din ce in ce mai mult, vedeam în succesorii săi în loc de comunişti negustori ambulanţi.

În particular Mikoian era cel mai negativ element, cel mai dubios, şi cel mai mare intrigant, dintre membrii Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic.

Acest comis-voiajor, ce îşi scrâşnea şi-şi  clămpănea dinţii falşi, rumina aşa cum se va dovedi mai târziu un o diabolică conspiraţie antimarxistă. Individul cu o înfăţişare neplăcută şi inima neagră, s-a comportat într-un fel foarte ameninţător, în special cu noi albanezii. Relaţiile noastre cu acest negustor zgârcit şi agent de schimb erau economice şi comerciale.Tot ce era in legătură cu Albania, atât în ceea ce priveşte acordarea de credite cât si schimburile comerciale erau văzute de acest individ în mod simplist, reducţionist pur comercial. Sentimentele internaţionalist socialiste au fost şterse cu buretele.

Pentru Mikoian, Albania era o „noţiune geografică”, o ţară cu un popor fără valoare. Nu l-am auzit niciodată rostind o vorbă despre războiul nostru, despre lupta noastră cu marile dificultăţi economice provocate ruina războiului.Vizitase aproape toate ţările şi niciodată nu l-am auzit ca ar dori să vină în Albania. Se părea că conducerea sovietică însăşi se baza pe „marea experienţă economică” a acestui comis-voiajor cosmopolit, care, aşa cum istoria a dovedit, a complotat cu Nichita Hruşciov împotriva lui Stalin, pe care au decis să-l ucidă. El a spus-o cu gura lui în faţa mea şi a lui Mehmet in Februarie 1960. După puci ei s-au legat cu imperialismul american, pentru a distruge împreună marea fundaţie a lui Lenin şi Stalin, socialismul în Uniunea Sovietică.

Acest Mikoian era acum cel care decidea ajutorul sovietic pentru Albania şi pentru alte ţări.

În relaţiile cu noi Mikoian nu a fost numai cel mai mizerabil, dar şi cel mai injurios. Linia sa anti-albaneză a fost permanentă chiar şi când Stalin era în viaţă. In memoriile mele intitulate „Cu Stalin” am scris despre o întâmplare când Stalin vorbindu-mi despre ajutorul internaţional pe care Uniunea Sovietica ni-l acorda, a zâmbit şi m-a întrebat:

„Dar albanezii înşişi, au de gând să muncească ?”

Am sesizat imediat substratul întrebării sale.In urma cu două sau trei zile avuseserăm o lungă dezbatere cu Mikoian in legătura cu situaţia noastră economică şi cu cererile noastre de ajutor pe care le prezentaserăm conducerii sovietice. Mikoian a spus lucruri insultătoare la adresa situaţiei şi afacerilor noastre mergând până acolo încât să ne arunce in faţă:

„Va bazaţi dezvoltarea economică numai şi numai pe ajutorul străin !”

„Nu”, am replicat. ”Nu este nicidecum aşa. Muncim zi şi noapte fără odihnă, dar acestea sunt condiţiile şi dificultăţile pe care le avem.” Am început să vorbesc despre munca neobosită şi auto-sacrificiul pe care îl făceau clasa muncitoare, ţărănimea muncitoare , tineretul, femeile şi întreaga populaţie din Albania.

„Dar,” spuse negustorul, bătând in retragere „voi vreţi să creaţi o industrie.Industria este dificilă pentru voi si nu o veţi găsi resurse pentru ea nicăieri decât în străinătate, adică la noi.Mobilizaţi forţele in agricultură, îmbunătăţiţi viaţa la ţară, şi nu mai aşteptaţi să obţineţi dezvoltare numai din industrie.”

Am continuat să discutăm cu negustorul armean un timp îndelungat şi ca de obicei el a încheiat în acest fel:” Foarte bine,voi pune acestea în atenţia conducerii”. In fapt Stalin aproba toate cererile noastre şi nici acum şi nici cu o altă ocazie nu s-a manifestat critic la adresa noastră in felul lui Mikoian, cu toate că armeanul şi-a revărsat veninul cel nutrea la adresa noastră în urechile lui Stalin.

Cu toate delegaţiile noastre economice Mikoian s-a purtat dur ca un comerciant mercantil ceea ce şi era.

„Nu avem ce să vă dăm. Solicitaţi credite foarte mari. Nu vă putem ajuta să construiţi fabrici pentru decorticarea orezului, fabrici de ciment, etc.”, ne-a spus el cu toate că cererile noastre de credite fuseseră reduse la sânge.

Modestia cererilor noastre şi modul ezitant în care erau formulate erau tipice săracului care ştie ce înseamnă suferinţa, sudoarea şi truda şi arătau că aveam cunoştinţă ce nevoi colosale presau Uniunea Sovietică devastată de război şi ce obligaţii internaţionale îşi asumase. In ce priveşte majoritatea făbricilor şi a altor proiecte, pe care ni  le-au acordat pe credit şi pe care noi le-am construit se datorează lui Stalin. În zadar i-am explicat lui Mikoian situaţia deplorabilă a ţării noastre devastate de război, că nu am moştenit nici cea mai mică fabrică de la burghezie, că nu avem nici un tractor cu care să lucrăm, că nu este corect să ne trateze pe picior de egalitate cu Cehoslovacia sau Germania de Est,etc. Odată am avut o ceartă adevărată cu Mikoian, deoarece el a găsit de cuviinţă să mă certe asupra faptului că vacile noastre produc de la 500 la 600 litri de lapte pe an.

„De ce le mai ţineţi ?” a spus. „Tăiaţi-le !”

Am spus supărat:

„Drumul nostru nu va fi niciodată să ne sacrificam animalele, ci să le hrănim mai bine şi să le îmbunătăţim rasa. Ar trebui să ştiţi că poporul nostru încă suferă de foame, ca să nu mai vorbim de animale.”

„În ţara noastră o vaca dă …,” s-a lăudat menţionând multe mii de litri de lapte.

„Scuzaţi-mă”, am intervenit, „sunteţi un vechi cadru al statului sovietic şi ar trebui să ştiţi: imediat după Revoluţia din Octombrie, să zicem în 1920 sau în 1924, dădeau vacile voastre tot atât de mult lapte ca şi azi ?”

„Nu”, a spus el „lucrurile erau diferite atunci.”

„Şi la fel este cazul cu ţara noastră acum,” am spus.”Nu putem atinge nivelul vostru in patru sau cinci ani de la eliberare.Lucrul de baza este că noi suntem hotărâţi să muncim şi că suntem entuziaşti de dezvoltare şi progres.Nu ne lipseşte nici dorinţa nici voinţa.Dar trebuie să evaluăm lucrurile corect.”

După moartea lui Stalin nuanţa anti Albaneză din atitudinea negustorului armean de roţi a devenit o linie permanentă.Însă, acum nu mai era singur. Pixul sau care întotdeauna avea tendinţa de a marca cruci şi a scrie „NU” solicitărilor noastre modeste, acum găsise spate şi suport în rândurile celorlalţi. Am vorbit înainte de întâlnirea pe care am avut-o in Iunie 1953 cu Malenkov, Beria, Mikoian şi alţii la Moscova. În afară de alte lucruri,din modul in care ei s-au comportat vis a vis de problemele economice pe care noi le-am ridicat, am simţit că nu numai trupul nepreţuitului Stalin lipsea de la Kremlin, dar si generosul său spirit uman, atitudinea sa grijulie şi prietenoasă, înţelegerea sa marxist-leninista a lucrurilor.

N-am apucat să vorbesc mai mult decât câteva minute despre situaţia socio-economică a Albaniei, despre mobilizarea fără precedent a maselor de muncitori, a comuniştilor şi a cadrelor la muncă, când Malenkov m-a întrerupt:

„Nu, tovariş Enver,” a spus el, „aţi prezentat situaţia din Albania ca bună, dar de fapt nu este aşa. De aceea vă rog să ascultaţi observaţiile noastre.” Şi au început să descarce un sac de critici la adresa situaţiei şi a muncii noastre. Nu avem de unde şti din ce surse şi-au cules „datele” ,dar lucrurile erau exagerate şi umflate într-un hal fără de hal.Două din criticile lor mi-au rămas în minte. Prima se referea la aparatul nostru de stat.

„Aparatul vostru”, după cum pretindea conducerea sovietică, „este aşa de extins şi de umflat că nici chiar Rockefeller şi Morgan nu ş-ar permite să-l menţină !”

Imediat după ce ne-au făcut Rockefelleri şi Morgani, în critica următoare au mers la cealaltă extremă.

„Ţăranii voştri suferă de foame,nu au boi,nu au turme, nu au nici măcar o pasăre (numai ei ştiu cum au numărat păsările din Albania), lăsând la o parte alte lucruri de strictă necesitate.”

Rockefelleri pe de o parte şi săraci lipiţi pe de alta. Cum să înţeleg această logică ?!

Dar vocea lui Mikoian m-a oprit să cumpănesc prea mult… Ca om al cifrelor ce era, Mikoian a vorbit cu procente, numere, comparaţii şi grafice:

„Situaţia voastră economică este rea, agricultura voastră este într-o stare mizerabilă, aveţi un nivel de viaţă mai redus decât înainte de război, importaţi 20 de procente din grâul pentru pâine, colectivizarea merge încet, ţăranii nu au încredere în colectivizare. Ţăranii sunt exploataţi. Nici finanţele ţării nu merg bine.Nu ştiţi cum să conduceţi comerţul,” a flecărit armeanul.

Cu tot respectul pe care îl aveam pentru liderii sovietici nu am putut rămâne tăcut:

„Nu sărbătorim şi nici nu dansăm,” am replicat. „Trudim şi asudăm din greu dar nu totul poate fi pus la punct imediat.Va rog să nu uitaţi că şi voi aţi trecut prin această fază.”

„Nu,” a spus el „nu uităm, dar noi înşine am muncit.”

„Şi de asemenea muncim noi înşine,”, am continuat, „pentru că nu există sclavi în ţara noastră. Nu cerşim, ci întrebăm de ajutor internaţional.

Replica mea hotărâta i-a mai înmuiat tonul. Cu toate astea a continuat:

„Planurile voastre sunt întotdeauna de neîndeplinit. Să luăm de exemplu construcţiile. Aţi făcut un număr colosal de construcţii in toată ţara. Dar aceste construcţii nu au ajuns să fie finalizate, deoarece duceţi lipsă de forţă de muncă, şi nu aveţi create condiţii adecvate, şi doi, pentru că aţi implicat in construcţii multe fabrici care nu erau necesare. Aţi făcut toate aceste construcţii fără să ţineţi seamă de condiţiile specifice din Albania. Aţi construit o hidrocentrală la Mat. Vă întreb: unde veţi folosi puterea electrică. Noi nu vedem unde o veţi utiliza. Nu aveţi nevoie de atâta putere electrică.”

Raţionamentul său a sunat foarte uimitor pentru mine aşa că am replicat:

„Când va fi dată in funcţiune hidrocentrala de pe râul Mat va furniza in jur de 25,000 kW. Vi se pare o cantitate de putere prea mare şi nenecesară ? Luaţi in calcul, tovarăşe Mikoian, nu numai necesarul actual, dar şi cel cerut de dezvoltarea planificată a economiei noastre în viitor, ce nu s-ar putea îndeplini fără luarea masurilor necesare din timp în ceea ce priveşte aprovizionarea ei cu putere electrică.”

Va urma.