Hruşcioviştii 6

Hrusciov şi Mikoian care au lucrat planificat au găsit după moartea lui Stalin un câmp deschis pentru actiunile lor pentru că Malenkov, Beria, Bulganin şi Voroşilov s-au dovedit pe langă a fi orbi la manevrele lor, a fi şi prea ambiţioşi, fiecare dintre ei luptându-se pentru putere.
Ei şi alţii, bătrânii revoluţionari şi comuniştii oneşti, se transformaseră acum în reprezentanţii tipici ai rutinei birocratice, ai legalităţii birocratice, ce se dezvoltase, iar atunci când ei au făcut o încercare firavă de a opune această “legalitate” împotriva complotului evident al hruşcioviştilor, era deja prea târziu. Hruşciov şi Mikoian au ştiut cum să îi manevreze pentru a-i învrăjbi pe unul împotriva altuia. În câteva cuvinte ei au aplicat această tactică: divide et impera în Prezidiu, organizarea forţelor puciste în afară, au continuat a-l vorbi de bine pe Stalin pentru a-şi asigura suportul maselor, apropiindu-se astfel de ziua confiscării puterii, lichidării oponenţilor si a întregii epoci glorioase a construcţiei socialismului, a victoriei in Marele Război Patriotic, etc. Toată această febrilă activitate a avut drept scop popularizarea lui Hruşciov in Uniunea Sovietică şi in afara ei.
Sub umbrela victoriilor obţinute de poporul Uniunii Sovietice şi de Partidul Comunist sovietic sub conducerea lui Lenin şi Stalin, Hruşciov a depus toate eforturile pentru a convinge masele şi pe comuniştii sovietici că nimic nu s-a schimbat, un mare lider a murit dar unul şi mai mare a răsărit la orizont, şi ce lider a fost ! “Ca principii, leninist ca şi cel precedent, dacă nu mai mult, dar liberal, popular, zâmbitor, plin de umor şi glume !”
În acest timp vipera revizionistă începea să devină activă, scuipându-şi otrava împotriva figurii şi muncii lui Stalin. La început acest lucru a fost făcut fără a se pomeni numele Stalin, atacându-l indirect.
În una din întâlnirile pe care le-am avut cu Hruşciov, în Iunie 1954, într-o aşa zisă şedinţă principială si teoretică, a început să-mi vorbească despre importanţa “conducerii colective”, şi de marele pericol ce se iveşte atunci când această formă de conducere este înlocuită de cultul unei singure persoane, menţionând extrase izolate din Marx şi Lenin, aşa că am crezut că ceea ce spune are o bază marxist-leninistă.
Nu a spus nimic contra lui Stalin, dar s-a năpustit cu toate tunurile asupra lui Beria, acuzându-l de crime reale, dar şi de crime non existente. Adevărul fiind aceasta, că în prima etapă a  asaltului revizionist hruşciovist Beria era prima carte care trebuia jucată pentru ca planul secret să avanseze.Aşa cum am scris mai devreme, Beria a fost prezentat de Hruşciov ca sursa a multor rele: el chipurile depreciase rolul primului secretar şi al “conducerii colective”, dorind să pună partidul sub controlul aparatului de securitate al statului.
Sub pretextul luptei contra distrugerilor cauzate de Beria, Hrusciov, pe de o parte şi-a consolidat propria poziţie în conducerea partidului si a statului luând sub control Ministerul Afacerilor Interne, iar pe de altă parte a pregătit opinia publica pentru atacul ce avea să-l declanşeze mai târziu contra lui Iosif Visarionovici Stalin şi a realizărilor Partidului Comunist Bolşevic al lui Lenin şi Stalin.
Multe dintre aceste surprinzătoare acţiuni ne-au impresionat dar era prea devreme pentru a sesiza proporţiile complotului ce se afla in desfăşurare. Cu toate acestea, chiar şi în acele timpuri nu am putut să nu observăm natura contradictorie a acţiunilor şi opiniilor “noilor lideri” ce deţineau frâiele Uniunii Sovietice.Acelaşi Hrusciov care acum perora înaintea noastră ca un “discipol al conducerii colective”, cu câteva zile in urma într-o întâlnire pe care o avusesem cu el ne vorbise despre rolul primului secretar al partidului şi al primului ministru prezentându-se el însuşi ca un ardent adept al “rolului individului” şi al “mâinii ferme”.
După moartea lui Stalin, s-a lăsat impresia că o aşa zisă conducere colectivă a fost instaurată de aceşti “adepţi ai principiilor”. Conducerea colectivă a fost mediatizată pentru a arăta că “Stalin violase principiul conducerii colective”, degradând prin aceasta o importantă normă leninistă, transformând conducerea colectiva a partidului si a statutului in conducere individuală. Aceasta a fost o mare minciuna lansată public de Hruşciov pentru a-şi pregăti terenul pentru sine însuşi. Daca principiul conducerii colective  a fost încălcat, blamul împotriva acestei încălcări trebuia canalizat, nu spre ideile corecte pe care Stalin le-a exprimat în diferite probleme, ci spre tămâierile ipocrite ale celorlalţi şi spre deciziile arbitrare pe care le-au luat, distorsionând linia lui Stalin în diferitele sectoare pe care le-au condus. Cum poate fi verificată activitatea tuturor acestor elemente antipartinice din jurul lui Stalin când ele au răspândit idea că „Tse-Ka inaiet vsio ?!” („Comitetul Central ştie tot” (Ruseşte în original)). În acest fel încercau să convingă partidul şi poporul că „Stalin ştie tot ce se petrece”, că „el aprobă totul”.
Cu alte cuvinte, in numele lui Stalin şi prin mijloacele aparatnicilor lor au suprimat criticismul şi au încercat să transforme Partidul Bolşevic într-un partid lipsit de viaţă, într-o organizaţie fără voinţă şi energie, care vegetând de la o zi la alta aproba tot ceea ce birocraţia decidea, născocea sau deforma.
În campania pentru pretinsa instaurare a conducerii colective, Hruşciov a încercat o uşoară jonglerie sub acoperirea hărmălaiei asurzitoare a luptei împotriva cultului personalităţii. Nu mai erau fotografii ale lui Hruşciov în presa zilnică, nu mai erau titluri mari care să-l laude, ci o alta tactică veche era  utilizată: toate ziarele erau pline cu discursurile şi spiciurile sale, cu reportaje de la întâlnirile cu ambasadori străini, participările nocturne la diverse recepţii diplomatice, întâlnirile cu delegaţiile partidelor comuniste, întâlnirile cu jurnalişti, oameni de afaceri şi senatori americani, şi miliardari vestici care erau prieteni ai lui Hruşciov.
Scopul întregii tactici era să arate contrastul cu metodele de lucru ale lui Stalin din spatele uşilor închise, cu „stilul său de muncă sectar”, care, după spusele hruşcioviştilor au fost, chipurile, atât de pretins dăunătoare deschiderii Uniunii Sovietice spre lume.
Scopul acestei propagande a lui Hruşciov era să arate poporului sovietic ca acesta îşi găsise in el un „conducător leninist autentic care ştie totul, care rezolvă totul corect, înzestrat cu o extraordinară vigoare, care da replica potrivită fiecăruia”, a cărui irezistibila activitate va pune lucrurile in ordine in Uniunea Sovietică, curăţând crimele trecutului şi asigurând progresul.
Am fost la Moscova cu ocazia întâlnirii partidelor din toate ţările socialiste.Cred că era in Ianuarie 1956, când o întâlnire consultativa a avut loc pe problemele dezvoltări economice ale ţărilor membre Comecon. Era timpul când Hruşciov şi hruşcioviştii erau avansaţi in activitatea lor ostilă. Eram împreună cu Hruşciov şi Voroşilov la o vila în afara Moscovei unde împreuna cu reprezentanţi partidelor frăţeşti urma să prânzim. Ceilalţi încă nu ajunseseră. Nu-i mai auzisem pe liderii sovietici vorbindu-l deschis de rău pe Stalin, iar eu am continuat ca şi mai înainte să vorbesc cu afecţiune şi cu adânc respect despre despre marele Stalin. Dar cuvintele mele nu au sunat prea plăcut în urechile lui Hruşciov. În timp cei îi aşteptam pe ceilalţi să apară Hruşciov şi Voroşilov mi-au spus:
„Hai să luăm nişte aer in parc !” Am mers afara şi am început să ne plimbăm pe aleile parcului. Hruşciov i-a spus lui Klimt Voroşilov:
„Spune-i ceva lui Enver despre greşelile lui Stalin” Mi-am ciulit urechile deşi îi suspectam de mult a fi mincinoşi. Apoi Voroşilov a început să-mi spună asta:”Stalin a făcut greşeli în linia partidului, a fost brutal, şi atât de feroce încât nu se putea discuta nimic cu el.” Voroşilov a continuat „Chiar a permis să fie comise crime şi trebuie să poarte responsabilitatea lor. A comis de asemenea greşeli în domeniul dezvoltării economiei, din această cauză nu este drept să-l descriem ca „arhitectul construcţiei socialismului”. Stalin nu a avut relaţii corecte nici cu alte partide…”
Voroşilov a continuat să verse asemenea lucruri împotriva lui Stalin.Pe unele le-am înţeles pe altele nu. Nu înţeleg limba rusă foarte bine, dar am înţeles esenţa conversaţiei şi scopul celor doi şi m-am simţit revoltat. Hruşciov se plimba în faţa noastră cu un băţ cu care lovea căpăţânile de varză plantate în parc.(Hruşciov plantase legume chiar şi în parc în scopul de a poza expert în agricultură)
Imediatat ce Voroşilov sfârşi poveştile sale calomnioase l-am întrebat :”Cum a fost posibil ca Stalin să săvârşească astfel de greşeli ?” Hruşciov şi-a întors faţa strălucitoare către mine şi a replicat: „Este posibil, este posibil tovarăşe Enver, Stalin a făcut aceste lucruri.”
„Aţi văzut aceste lucruri şi când Stalin era in viaţă.Cum se face că nu l-aţi ajutat să evite aceste greşeli pe care susţineţi ca le-a făcut ?”, l-am întrebat pe Hruşciov
„Este natural să pui o astfel de întrebare,tovarăşe Enver, dar vezi această kapusta (varză (ruseşte în original)) aici ? Stalin ţi-ar fi retezat capul tot la fel de uşor cum grădinarul taie această căpăţână de varză, şi Hrusciov lovi varza cu băţul său.
„Totul este clar” , am spus către Hruşciov şi n-am mai adăugat nimic.Am mers înăuntru. Ceilalţi tovarăşi ajunseseră. M-am aşezat furios. În acea noapte ne-au servit zâmbete şi promisiuni pentru o „mai mare” şi „mai rapidă dezvoltare” a socialismului, pentru mai mult „ajutor” şi pentru o mai mare extindere a colaborării multilaterale. Era timpul când celebrul congres 20 se afla în preparare, timpul când Hruşciov avansase rapid spre confiscarea totală a puterii.
El îşi construise o figură de lider „popular” mujic, care deschide închisorile şi lagărele de concentrare, care nu numai că nu se teme de reacţionarii şi de duşmanii condamnaţi la închisoare din Uniunea Sovietica, ci prin gestul eliberării lor, a dorit să arate că au fost condamnaţi nefiind vinovaţi.
Toată lumea ştie că trotskyştii,conspiratorii şi contrarevoluţionarii Zinoviev, Kamenev,Rykov si Pyatkov au fost trădători, Tukhacevsky şi alţi generali au fost agenţi ai serviciului de informaţii britanic sau german.Dar pentru Hruşciov şi Mikoian ei erau oameni curaţi iar puţin mai târziu, în Februarie 1956, ei au fost prezentaşi ca victime inocente ale „terorii staliniste” Aceasta mişcare a fost preparată pe îndelete iar opinia publica a fost pregătită cu grijă. „Noii” lideri, care erau de fapt cei vechi cu excepţia lui Stalin, pozau în liberali în scopul de a spune poporului: „Respiraţi liber, sunteţi liberi, sunteţi într-o democraţie autentică deoarece tiranul şi tirania au fost eliminate.Acum totul purcede pe drumul lui Lenin. Belşugul a fost creat. Pieţele vor fi atât de pline încât nu veţi avea avea ce face cu atâtea produse.”
Hruşciov, acest individ dezgustător, bun de gură, îşi ascundea uneltirile şi manevrele sub un torent de vorbe goale. Fără îndoială in acest mod a creat o situaţie favorabilă grupului său. Nu lăsa să treacă nici o zi fără să-şi savureze neobosita sa demagogie despre dezvoltarea agriculturii, transferul oamenilor şi schimbarea metodelor de muncă, făcându-se pe sine singurul “şef competent” al agriculturii, singurul în stare să angajeze reforme.
Hruşciov a inaugurat urcarea sa în postul de prim secretar al Comitetului Central al Partidului cu un lung raport despre problemele agriculturii pe care l-a rostit în plenara Comitetului Central în Septembrie 1953.Acest raport descris ca “foarte important”, conţine acele idei şi reforme ale lui Hruşciov care în fapt au distrus agricultura sovietică atât de sever încât consecinţele lor catastrofale se mai simt şi azi.Toată fanfaronada gălăgioasă despre “terenurile virgine” a fost numai reclamă.Uniunea Sovietică a cumpărat şi încă cumpără milioane de tone de grâu din Statele Unite ale Americii.
Însă , “conducerea colectivă” şi nepublicarea fotografiilor lui Hruşciov in ziare nu au durat mult. Cultul lui Hruşciov a fost construit de către jongleri, liberalii, carierişti, oameni care ling unde au scuipat şi linguşitori.Marea autoritatea a lui Stalin bazată pe munca sa nemuritoare, a fost subminată in Uniunea Sovietică şi în afara sa. Locul său a fost uzurpat de un şarlatan, clovn şi şantajist.

Va urma.

Hruşcioviştii 5

CAPITOLUL 2
Strategia şi tactica lui Hruşciov in Uniunea Sovietica

Rădăcinile tragediei sovietice.Treptele puterii politice şi ideologice urcate de Hruşciov. Casta hruşciovistă înăbuşă spiritul revoluţiei.Ce minciuni se ascund in spatele „conducerii colective” a lui Hruşciov. Hruşciov şi Mikoian-capii complotului contrarevoluţionar.Vântul liberalizării sufla in Uniunea Sovietica.Hruşciov şi Voroşilov vorbesc deschis contra lui Stalin. Hruşciov îşi construieşte propriul sau cult. Inamicii revoluţiei sunt proclamaţi „victime” şi ”eroi”.

Una din principalele direcţii de acţiune ale strategiei şi tacticii lui Hruşciov a fost acapararea puterii depline atât politice cât şi ideologice precum şi punerea armatei sovietice şi a organelor securităţii statului în slujba sa.
Grupul lui Hrusciov a lucrat pentru atingerea acestui obiectiv pas cu pas.Pentru început nu a atacat marxism-leninismul, construcţia socialismului in Uniunea Sovietica şi pe Stalin frontal. Dimpotrivă, s-a bazat pe succesele obţinute şi le-a exaltat la maximum, pentru a obţine credit şi a crea o stare de euforie cu scopul de a distruge baza socialistă şi suprastructura sa mai târziu.

Înainte de toate, acest grup trădător a preluat controlul partidului, cu scopul de a elimina posibila rezistenţă a cadrelor înzestrate cu vigilenţă revoluţionară ,de a-i neutraliza pe cei ezitanţi şi de a-i câştiga de partea sa prin mijloace de persuasiune ori ameninţare, precum şi pentru a promova in funcţii de conducere cheie antimarxişti, carierişti, oportunişti elemente care din păcate existau in Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi in aparatul de stat.

După Marele Război Patriotic o seama de fenomene negative au apărut în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Situaţia economică dificilă, devastarea şi distrugerea, marile pierderi umane cu care se confrunta ţara, necesitau o mobilizare generală a cadrelor şi a maselor pentru reconstrucţia sa. Cu toate acestea, un declin în caracterul şi în morala multor cadre a fost observat.


Pe de altă parte, elementele doritoare de putere au copleşit vigilenţa partidului făcându-l să decadă din interior cu îngâmfarea şi lăudăroşenia lor despre bătăliile câştigate, cu decoraţiile şi privilegiile lor, cu multele lor vicii şi viziuni distorsionate.


În armata s-a creat o casta care şi-a extins dominaţia sa arogantă şi despotică asupra partidului alterându-i caracterul  proletar. Partidul fusese sabia revoluţiei dar această castă a reuşit să o corodeze.
Sunt de părere că şi chiar înainte de război, dar mai cu seama după, semne ale unei deplorabile apatii au apărut in sânul Partidul Comunist sovietic.

Acest partid avea o mare reputaţie şi achiziţionase succese colosale in cursul activităţii sale, dar in acelaşi timp începuse să-şi piardă spiritul revoluţionar, să fie infectat de birocraţie şi rutină. Normele leniniste, învăţăturile lui Lenin şi Stalin fuseseră transformate de către aparatnici în platitudini răsuflate, în sloganuri tocite lipsite de valoare practică. Uniunea Sovietică era o ţară imensă, poporul muncea, producea, crea. Se spunea că industria se dezvoltă la ratele necesare, că agricultura socialistă era avansată. Dar aceasta dezvoltare nu era la nivelul la care ar fi trebuit să fie.

Nu era de vină linia „greşită” a lui Stalin după care s-a ghidat progresul. Din contră, linia era corectă şi marxist-leninistă, dar fusese frecvent aplicată prost, şi chiar distorsionată şi sabotată de elementele duşmănoase.Linia corecta stalinistă fusese de asemenea distorsionată de inamici camuflaţi în rândurile partidului, în organele statului, de oportunişti, liberali, trotskyşti şi revizionişti ca Hruşciov, Mikoian, Suslov, Kosigins,etc. Înainte de moartea lui Stalin, Hruşciov şi colaboratorii săi cei mai apropiaţi in puci se numărau printre principalii lideri ce acţionau sub acoperire, ce făceau pregătiri şi aşteptau momentul oportun pentru o acţiune deschisă pe scara largă.

Este un fapt ca aceşti trădători erau conspiratori încercaţi, valorificând experienţa diverşilor contrarevoluţionari ruşi, a anarhiştilor, trotskyştilor şi buhariniştilor.Ei îşi însuşiseră experienţa revoluţiei şi a partidului bolşevic, deşi nu învăţaseră nimic din spiritul ei, dar învăţaseră in schimb tot ce aveau nevoie pentru subminarea revoluţiei şi socialismului, în timp ce se eschivau de loviturile dictaturii proletariatului.Pe scurt erau contrarevoluţionari şi jucători dubli.

Pe de o parte închinau ode socialismului, revoluţiei, Partidului Comunist-bolşevic, lui Lenin şi Stalin, iar pe de altă parte pregăteau contrarevoluţia. Prin urmare, tot acest gunoi sabota cu metode subtile, mascându-şi intenţiile prin laude la adresa lui Stalin şi a regimul socialist. Aceste elemente dezorganizau conştient revoluţia în timp ce organizau contra-revoluţia, afişând severitate maximă împotriva duşmanilor interni în scopul de a răspândi frica şi teroarea în partid, stat şi popor.

Ei au fost cei care au creat o situaţie completă de euforie pe care au raportat-o lui Stalin, dar în realitate ei au distrus baza partidului, baza statului, au cauzat degenerarea spirituală şi au construit cultul lui Stalin până la cer pentru a-l răsturna mai uşor în viitor.
Aceasta a constituit o activitate ostilă diabolică care a sugrumat Uniunea Sovietică, Partidul Comunist şi pe Stalin, care aşa cum faptele istorice au scos la lumină era înconjurat de inamici. Aproape nici unul din membrii Prezidiului şi Comitetului Central nu şi-au ridicat vocile lor în apărarea socialismului şi a lui Stalin.

Dacă se face o analiză detaliată a a directivelor politice, ideologice, organizaţionale ale lui Stalin în conducerea şi organizarea partidului, în război şi in economie, în general, greşeli de principiu nu se vor găsi, dar dacă ne gândim cum au fost ele distorsionate şi aplicate in practică de către duşmani, vom vedea consecinţele periculoase ale acestor distorsionări şi va deveni evident de ce partidul a devenit birocratic, scufundat în rutină şi formalism, lipsit de tărie, spirit revoluţionar şi entuziasm. Partidul s-a acoperit de un strat gros de rugină, de apatie politică, gândind greşit ca liderii săi vor rezolva totul pe cont propriu. Cu o astfel de concepţie s-a creat situaţia ca pentru fiecare lucru ei să spună: „aceasta este problema conducerii”,”Comitetul Central nu face greşeli”, „Stalin a spus aşa, nu mai e nimic de discutat”, etc.Stalin s-ar putea să nu fi spus multe lucruri, dar au fost acoperite cu numele său.

Aparatul şi „oficialii” au devenit „omnipotenţi”,”infailibili”, au început să opereze într-un stil birocratic sub lozinca centralismului democratic, a criticii şi auto-criticii bolşevice, care nu au mai fost bolşevice în realitate. Fără nici un dubiu, aceasta este calea prin care partidul bolşevic şi-a pierdut fosta sa vitalitate.Trăia cu sloganuri corecte, dar erau numai sloganuri; ducea la îndeplinire ordine, fără iniţiativă personală; metodele şi formele de muncă, utilizate în conducerea partidului au dat rezultate opuse la bază. În aceste condiţii măsurile administrative birocratice au început să predomine în dauna celor revoluţionare.Vigilenţa nu a mai funcţionat deoarece şi-a pierdut caracterul revoluţionar, indiferent câtă monedă s-a bătut asupra ei. Din vigilenţa partidului şi a maselor a devenit vigilenţa aparatului birocratic, şi s-a transformat in fapt, din punct de vedere formal, in vigilenţa organelor securităţii statului şi a tribunalelor.

Este de înţeles că in asemenea circumstanţe, viziuni şi sentimente non-proletare au început să prindă rădăcini in Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi în conştiinţa multor comunişti. Carierismul, servilismul, şarlatanismul, morala anti-proletară au început să se răspândească. Aceste rele au erodat partidul din interior, au înăbuşit spiritul luptei de clasă şi de sacrificiu, au încurajat tendinţele în căutarea unei „vieţi bune” cu confort, cu privilegii, cu avantaje personale, cu efort minim. In acest fel a fost creată o mentalitatea burgheză şi mic burgheză care poate fi exprimată astfel: ”Am luptat pentru acest stat socialist şi am triumfat, acum lăsaţi-ne să beneficiem de asta”, „nu putem fi atinşi, trecutul nostru ne absolvă de orice”.

Marele pericol consta din faptul că aceste concepţii începuseră să pună stăpânire chiar pe vechile cadre ale partidului cu un trecut splendid, cu origini proletare, şi chiar pe membrii Prezidiului Comitetului Central ce ar fi trebuit să fie un exemplu de puritate pentru alţii. Erau mulţi astfel de oameni în conducerea aparatului ce foloseau cu abilitate cuvintele şi frazele revoluţionare, formulele teoretice ale lui Lenin şi Stalin, ce culegeau roadele muncii altora încurajând comportamentul negativ prin exemplul lor. Prin urmare, o aristocraţie muncitorească compusă din birocraţi a fost creată in Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

Regretabil este faptul că acest proces de degenerare s-a dezvoltat sub acoperirea sloganurilor „bucuriei” si „speranţei” care asigurau „ca totul merge bine şi se desfăşoară după regulile şi normele partidului”, dar care in fapt erau violate , că „lupta de clasă este încă în desfăşurare” , că „centralismul democratic este apărat”, că „critica şi autocritica continuă ca şi înainte” ,că „există o unitate de oţel in partid”,că „nu mai sunt elemente facţionale şi antipartinice”,că „timpul grupurilor trotskyste şi buhariniste a trecut”, etc,etc.

General vorbind chiar şi elementele revoluţionare au început să considere această situaţie distorsionată ca fiind o realitate normală şi, aceasta este esenţa dramei şi greşeala fatală, prin urmare, s-a considerat că nu există nici un motiv de alarmă, că duşmanii, hoţii, violatorii moralei au fost condamnaţi de tribunale, că membri nevrednici au fost expulzaţi din partid, noi membrii luându-le locul, că la fel ca de obicei planul a fost realizat deşi cu unele mici nerealizări pentru care oamenii au fost criticaţi,condamnaţi, premiaţi etc.

Deci, în acord cu acestea, viaţa decurgea normal şi acest lucru i se raporta lui Stalin: „Totul se desfăşoară normal”. Suntem convinşi că dacă Stalin, care era un mare revoluţionar, ar fi ştiut situaţia reală din partid ar fi dat o lovitură nimicitoare acestui spirit nesănătos iar întregul partid, împreună cu tot poporul sovietic s-ar fi ridicat in picioare sa-l sprijine, deoarece ei aveau în mod corect mare încredere în Stalin.Nu numai că aparatul l-a dezinformat pe Stalin, iar birocraţia i-a deformat directivele, dar ei au creat o asemenea situaţie în rândul oamenilor şi în partid căci chiar şi atunci când Stalin mergea în sânul maselor si al cadrelor de jos ale partidului, în măsura in care vârsta şi sănătatea i-o permiteau, aceştia nu-l informau despre greşelile şi deficienţele ce apăreau deoarece aparatul implantase opina in rândul maselor şi al comuniştilor că „nu trebuie să îl necăjim pe Stalin”

Marele tărăboi pe care Hruşciov l-a făcut in jurul cultului personalităţii lui Stalin a fost in realitate un bluf. Nu Stalin, care era o persoană modestă, a construit acest cult, ci spuma revizioniştilor aglutinată la capul partidului şi al statului care nu a făcut nimic altceva decât să exploateze marea dragoste pe care poporul sovietic o nutrea faţă de Stalin mai cu seamă după victoria asupra fascismului. Dacă citim cuvântările lui Hruşciov şi Mikoian şi ale tuturor celorlalţi membri ai Prezidiului putem vedea ce laude nereţinute turnau aceşti duşmani ipocriţi la adresa lui Stalin cât acesta s-a aflat in viaţă. Este dezgustător când te gândeşti că în spatele acelor laude ei şi-au ascuns lucrăturile ostile faţă de comunişti şi de mase care astfel înşelate credeau că au de a face cu lideri loiali marxism-leninismului şi lui Stalin.

Chiar pentru un timp după moartea lui Stalin, „noii” lideri sovietici, şi mai cu seamă Hruşciov, nu au vorbit rău despre el, chiar l-au descris ca pe un „mare om”, „un lider de o indiscutabilă autoritate”, etc. Hruşciov a vorbit astfel pentru a câştiga credit in Uniunea Sovietică şi în afara ei, in scopul de a crea idea ca este loial socialismului şi revoluţiei, că continuă munca lui Lenin şi Stalin.

Hruşciov şi Mikoian erau cei mai înrăiţi duşmani ai marxism-leninismului şi ai lui Stalin. Cei doi au condus complotul si puciul pe care l-au preparat cu mult timp înainte, împreună cu antimarxiştii si elementele carieriste din Comitetul Central, din armată, şi cu lideri de la bază. Aceşti pucişti nu au dat cărţile pe faţă imediat după moartea lui Stalin, ci au continuat să-şi verse otrava lăudându-l în acelaşi timp pe Stalin.Este adevărat ca Mikoian, în particular, în multele întâlniri pe care l-am avut cu el nu l-a lăudat niciodată pe Stalin, indiferent faptul că în discursuri şi spiciuri puciştii îngrămădeau laude şi omagii la adresa lui Stalin cu orice ocazie. Ei hrăniseră cultul personalităţii lui Stalin cu scopul de a-l izola cât mai mult posibil de mase, şi, ascunzându-se in spatele acestui cult, de a prepara catastrofa.

Va urma.

Hruşcioviştii 4

Am avut ocazia să-l întâlnesc pe Hruşciov o dată sau de doua ori în Ucraina, înainte de moartea lui Stalin.Tocmai ieşisem din război şi la acel timp era natural să avem încredere deplină nu numai în Stalin , în Uniunea Sovietica, în partidul său comunist , ci în toţi liderii partidului comunist sovietic.De la prima întâlnire Hruşciov mi-a făcut o impresie de „bun tovarăş, plin de energie şi vervă”, care nu a pregetat să vorbească de bine războiul nostru deşi era clar că nu ştie mai nimic despre el.

M-a încunoştinţat destul de superficial despre situaţia din Ucraina, mi-a oferit un prânz, din care îmi amintesc un fel de supă numită „borş” şi un castron de iaurt gros ce ar fi putut fi tăiat cu un cuţit şi de care nu eram sigur că este iaurt sau brânză:s-a prezentat în faţa mea într-o cămaşa ucraineana brodată şi s-a scuzat că trebuie să plece la Moscova la o şedinţă a Biroului. Aceasta întâlnire a avut loc la Kiev şi în tot timpul în care a stat cu mine, Hruşciov nu a încetat să reverse din abundenţă cele mai felurite laude şi aprecieri la adresa lui Stalin. Desigur, văzând numai aceste călătorii aeriene spre Moscova şi retur  ale acestor lideri care erau atât de abili în conducerea acestei mari ţări pe care o iubeam atât, şi auzind frumoasele lor cuvinte la adresa lui Stalin, mă simţeam foarte bine în compania lor, eram foarte  încântat de ei şi entuziasmat de succesele lor.

Dar neaşteptata şi rapida ascensiune la putere a lui Hruşciov nu a făcut o bună impresie asupra noastră.Nu pentru că am fi avut ceva împotriva lui, ci pentru că gândeam că rolul şi figura lui Hruşciov nu sunt destul de cunoscute atât în Uniunea Sovietica cât şi în lume pentru a lua atât de lesne locul marelui Stalin ca primul secretar al Comitetului Central. Hruşciov nu a participat niciodată la nici o întâlnire pe care am avut-o în anii din urmă cu Stalin, deşi aproape toţi liderii importanţi de partid şi de stat au participat la cea mai mare parte a lor. Cu toate acestea, nu am exprima acest lucru şi nu am menţionat impresia noastră despre promovarea lui Hruşciov la cel mai înalt nivel. Am considerat acest lucru o problemă internă a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, gândindu-ne că ei ştiu ce fac, şi sperând din toată inima ca lucrurile vor merge bine în Uniunea Sovietică, la fel ca în timpul lui Stalin.

Iar acum sosise ziua să-l întâlnim pe Hruşciov faţă în faţă, în prima noastră întâlnire oficială.

Am vorbit primul.Am prezentat pe scurt situaţia economică , politică şi organizatorică a ţării, precum şi cea din partidul şi din statul nostru.Ştiind de la precedenta întâlnire cu Malenkov de acum un an că noilor lideri sovietici nu le place să asculte mult, am încercat să fiu cat mai concis posibil în expozeul meu şi să mă concentrez în special pe chestiunile economice despre care trimiseserăm scrisori detaliate liderilor sovietici cu două luni în urmă.Îmi amintesc că Hruşciov nu a intervenit decât o sigură dată în cursul expozeului meu.Am vorbit despre rezultatele foarte bune pe care le-am obţinut în ţara noastră la recentele alegeri de deputaţi pentru Adunarea Poporului şi despre puterea unităţii partid-popor-stat care s-a manifestat în timpul alegerilor.

„Aceste rezultate nu trebuie să vă pună pe somn”, a intervenit Hruşciov în acel moment, atrăgându-ne atenţia asupra unui lucru de care nu numai că am fost întotdeauna conştienţi, dar pe care l-am subliniat în prezentarea susţinută, l-am avut în vedere, accentuând în special pe munca care am depus-o pentru consolidarea unităţii menţionate, pentru sădirea sentimentului de iubire faţă de partid şi de stat în rândul oamenilor, pentru  întărirea vigilenţei, etc. Oricum, era dreptul său să ne dea atâtea sfaturi câte doreşte şi nu aveam nici un temei să o luăm în nume de rău.

Hruşciov a vorbit imediat după mine şi chiar de la început şi-a afişat natura clovnerească în tratarea problemelor.

„Suntem informaţi asupra situaţiei şi problemelor voastre din materialele pe care le-am studiat” a început. ”Raportul tovarăşului Enver pe care l-am ascultat aici a clarificat lucrurile pentru noi şi l-aş descrie ca pe un „raport comun”, al vostru şi al nostru. Dar”,a continuat el,”sunt încă un nepriceput albanez şi nu am să vorbesc acum despre problemele economice sau politice ale Albaniei, pe care tovarăşul Enver le-a ridicat, deoarece, nu am discutat încă între noi sovieticii şi nu am ajuns la un punct de vedere

comun. În consecinţă am să vorbesc despre altceva”

            Şi a început să ne ţină un lung discurs despre importanţa şi rolul partidului.

            A vorbit cu voce tare însoţită de multe gesturi din mâini şi din cap, privind in toate direcţiile fără să se concentreze într-un singur punct, întrerupându-şi discursul pentru a pune întrebări, iar apoi fără să aştepte replici, reluându-l şi sărind de la una la alta.

            „Partidul conduce, organizează, controlează”, a teoretizat el.”Este iniţiator şi inspirator.Dar Beria dorea să lichideze rolul partidului”, iar după un moment de tăcere m-a întrebat: „Ai primit rezoluţia in care anunţam sentinţa pe care i-am dat-o lui Beria ?”

            „Da”, am replicat.

            A părăsit subiectul despre partid şi a început să vorbească despre activitatea lui Beria. L-a acuzat pe acesta de aproape toate crimele şi l-a descris ca pe o cauză a multor rele.Acesta era primul pas in vederea atacului asupra lui Stalin. In acele timpuri de început Hruşciov a simţit că nu poate declanşa atacul direct asupra lui Stalin aşa că a trecut la pregătirea terenului cu Beria. La această şedinţă spre marea noastră uimire Hruşciov ne-a spus:

            „Când aţi fost aici, anul trecut, aţi asistat la expunerea şi demascarea lui Beria”

            Am început să zâmbesc, uimit de această afirmaţie.Explicaţia lui Hruşciov a fost aceasta:

            „Îţi aminteşti de discuţia pe care ai avut-o acum un an cu Bulganin şi Beria asupra acuzaţiilor pe care ei le-au adus la adresa armatei voastre.Beria ne livrase aceste informaţii, iar opoziţia puternică ce ai manifestat-o in faţa tovarăşilor din Prezidiu ne-a ajutat oferindu-ne un argument in plus in ceea ce priveşte activitatea ostilă a lui Beria.La câteva zile după plecarea voastră l-am condamnat”

            Oricum, în această primă întâlnire Hruşciov nu a fost preocupat numai de Beria. Dosarul „Beria” fusese închis.Hruşciov îşi încheiase socotelile cu el.Acum el mergea mai departe.A început să vorbească pe larg despre rolul şi importanţa primului secretar sau a secretarului general al partidului.

            „Pentru mine nu are importanţă dacă se numeşte „prim” secretar sau secretar „general”,” a spus el.”Ceea ce este important este ca cea mai capabilă şi mai calificată persoană, cu cea mai mare autoritate din ţară să fie aleasă in acest post.Avem o experienţă in aceasta problemă.După moartea lui Stalin am avut patru secretari ai Comitetului Central şi de fapt niciunul şi ca urmare nimeni nu a semnat minuta şedinţelor !”

            După epuizarea chestiunilor de „principiu” Hruşciov nu a pregetat să lanseze câteva ironii, care bine înţeles erau îndreptate împotriva lui Malenkov, totuşi fără a pronunţa nume.

            „Imaginaţi-va ce s-ar petrece”, a spus în stilul său vulpesc,” dacă cel mai capabil şi mai autorizat tovarăş ar fi ales preşedinte al Consiliului de Miniştrii.El ar avea pe toată lumea în spate, şi de aceea ar exista pericolul ca remarcile critice aduse prin intermediul partidului să nu fie luate in considerare, trecând partidul in plan secund şi transformându-l într-un organ al Consiliului de Miniştri.”

            În timp ce vorbea mi-am aruncat privirea de mai multe ori asupra lui Malenkov, care stătea nemişcat cu trupul încovoiat şi cu o nuanţa de frasin pe faţă.

Voroşilov, cu faţa congestionată, roşie şi strălucitoare, mă privea aşteptând ca Hruşciov să îşi termine „discursul”.Apoi a început. Mi-a pus in vedere (ca şi cum eu nu aş fi ştiut) că postul de prim ministru era foarte important, de asemenea, pentru motivul acesta sau acesta etc.

„Eu cred”, a spus Voroşilov pe un ton şovăitor, ca şi cum nu ar fi ştiut cine se opune şi cine este de partea sa „că tovarăşul Hruşciov nu a vrut să spună că Consiliul de Miniştri nu are importanţa sa deosebită. Primul ministru de asemenea…”

Faţa lui Malenkov căpătase o paloare de moarte. În timp ce aşteptam să se mai domolească proasta impresie pe care cuvintele lui Hruşciov o creaseră asupra lui Malenkov, Voroşilov a scos in evidenţă în mod clar tensiunile ce existau in Prezidiul Comitetului Central al partidului.Klim Voroşilov  a venit cu un discurs despre rolul şi importanţa primului ministru timp de câteva minute.

Malenkov era „ţapul ispăşitor” pe care mi-l arătau mie pentru a vedea cum reacţionez. În aceste două discursuri am observat cu claritate ruptura adâncă din sânul Prezidiului, că Malemkov si susţinătorii săi erau pe făraş.Evoluţia ulterioară a evenimentelor mi-a confirmat bănuielile.

La aceeaşi întâlnire Hruşciov ne-a spus că celelalte partide frăţeşti fuseseră sfătui-te în privinţa „experienţei” sovietice în ceea ce priveşte problema cui trebuie să ocupe postul de prim secretar al partidului si cine postul de prim ministru in ţările cu democraţie populară.

„Am discutat acest lucru cu tovarăşii polonezi înaintea congresului partidului lor”, ne-a spus Hruşciov.”Am cântărit bine lucrurile şi am ajuns la concluzia că tovarăşul Bierut să rămână preşedinte al Consiliului de Miniştri iar tovarăşul Ochab să fie ales prim secretar al partidului…”

Prin urmare, chiar din capul locului Hruşciov a fost pentru îndepărtarea lui Bierut de la conducerea partidului (şi mai târziu pentru eliminarea sa), aşa că a insistat şi a subliniat că Ochab, „un foarte bun tovarăş polonez”, trebuie să fie ales in funcţia de prim secretar. Deci ei au dat lumină verde tuturor elementelor revizioniste care până mai ieri stătuseră în umbră pândind momentul prielnic.Acum acest moment sosise, creat de Hruşciov care prin acţiunile, poziţiile şi „noile idei”, devenise inspiratorul si organizatorul „schimbărilor” şi „reorganizărilor”.

Cu toate acestea, congresul Partidului Unit al Muncitorilor Polonezi nu a dat curs dorinţelor lui Hruşciov.Bierut, un ferm şi hotărât marxist-leninist, faţă de care am amintiri şi impresii foarte bune, a fost ales in funcţia de prim secretar al partidului, în timp ce Cyrankiewicz a fost ales prim ministru.

Hruşciov a fost nevoit să se împace cu această decizie deoarece nu mai era nimic de făcut. Cu toate acestea, mafia revizionistă, care începuse să se mişte, a început să se gândească la  alte căi şi posibilităţi. Pânza sa de păianjen începea să se  ţeasă. Şi, deşi Bierut nu a fost înlăturat de la conducerea partidului la Varşovia, aşa cum a vrut şi a dictat Hruşciov, mai târziu, el avea să fie eliminat complet de o bruscă „răceală” contractată la Moscova!

Va urma.

Hruşcioviştii 3

M-am străduit ca expozeul meu să fie cât mai concret şi mai concis posibil. Încercam să nu mă abat de la subiect şi nu vorbisem  mai mult de douăzeci de minute când l-am auzit pe Beria, cu ochii săi de şarpe, spunând către Malenkov, care stătea ascultându-mă fără expresie ca o mumie:

„Nu putem spune ce avem de spus şi să punem capăt acestei şedinţe ?”

Fără să-şi schimbe expresia, fără să-şi mute privirea de la mine (desigur el trebuia să-şi menţină autoritatea faţă de adjuncţii săi), Malenkov i-a replicat lui Beria:

„Aşteaptă !”

Am fost atât de supărat încât am simţit ca explodez, dar mi-am prezervat aplombul şi dorind să le dau de înţeles că am auzit şi am înţeles ceea ce au spus, am hotărât să pun capăt discursului meu adresându-mă lui Malencov:

„Am terminat.”

„Pravilno !”, spuse Malenkov dându-i cuvântul lui Mikoian.

Beria, satisfăcut că am terminat, ma privea cu mâinile vârâte în buzunare încercând să desluşească ce impact aveau asupra mea răspunsurile lor.Desigur, nu eram satisfăcut cu ceea ce hotărâseră ei să ne ofere în replică la modestele noastre cereri. Am vorbit din nou arătându-le ca ei făcuseră reduceri masive în lucrurile pe care le cerusem noi. Mikoian a sărit să-mi „explice” că Uniunea Sovietica este ea însăşi săracă, că a trecut prin război, că trebuia să ajute de asemenea şi alte ţări,etc.

„Când am elaborat aceste cereri,” i-am spus Mikoian, „am luat în considerare şi lucrurile pe care tocmai le-aţi afirmat, într-adevăr, am calculat foarte atent şi rezervat, iar specialiştii dumneavoastră care lucrează în ţara noastră sunt martori la acest lucru.»

„Specialiştii noştri nu ştiu ce posibilităţi are Uniunea Sovietică.Noi care ţi-am împărtăşit opiniile şi posibilităţile noastre cunoaştem aceste lucruri”

Molotov stătea rezemat de masa.A vorbit ceva despre relaţiile Albaniei cu vecinii săi, dar fără să-şi ridice ochii. Malenkov şi Beria păreau a fi doi "cocoşi puşi pe sfadă”, în timp ce Mikoian, care a fost rece şi amar, nu a vorbit mult, limitându-se la a plasa remarci răutăcioase şi pline de venin. Din modul in care vorbeau, din felul in care se întrerupeau unul pe altul, din tonul arogant cu care dădeau „sfaturi”, semnele discordiei dintre ei erau deosebit de clare.

„Din moment ce acest lucru este ceea ce v-aţi decis, nu există nici un motiv pentru mine să mai insist”, am spus.
”Pravilno !” –a repetat Malenkov întrebând apoi cu glas tare: „Are cineva ceva de adăugat?”

„Eu am”, s-a făcut auzit Bulganin de la capătul mesei

„Ai cuvântul”, a spus Malenkov.

Bulganin a deschis un dosar si in esenţa a spus:

„Tu, tovarăşe Enver, ne-ai solicitat ajutor pentru armată. Suntem de acord să îţi oferim atât cât avem alocat pentru tine, dar am serie de critici. Armata trebuie să fie o armă a dictaturii proletariatului, cadrele ei loiale partidului şi de origine proletară, partidul trebuie să aibă armata in mod ferm sub controlul şi sub conducerea sa…”

Bulganin a continuat foarte mult timp in acest fel de a vorbi „moralizator” şi cu multe „sfaturi”. L-am ascultat cu atenţie aşteptând criticile, dar acestea nu veneau. La sfârşit el a spus :

„Tovarase Enver, avem informaţii ca multe cadre ale armatei dvs. sunt fii de bei şi de agi, sau cu origini şi activităţi dubioase.Trebuie să fim încredinţaţi că aceste arme pe care v-i le livrăm nu vor ajunge în mâinile duşmanilor proletariatului, prin urmare vă sfătuim să studiaţi serios această problema şi să efectuaţi epurări…”

Această acuzaţie calomnioasă la adresa armatei şi a cadrelor sale mi-a făcut să îmi fiarbă sângele in vene.Am ridicat tonul şi l-am întrebat pe mareşal:

„Care este sursa acestor informaţii care vă determină să faceţi astfel de afirmaţii? De ce insultaţi armata noastră ?”

Atmosfera întâlnirii deveni rece ca gheaţa.Cu toţii îşi ridicară capul spre mine privindu-mă in timp ce îl aşteptam pe Bulganin să replice. Acesta strâmtorat de reacţia mea directă şi neaşteptată  îşi întoarse privirea către Beria.

Beria începu să vorbească, mişcările mâinilor şi ochilor săi dezvăluiau stinghereală şi iritare, a spus că în conformitate cu informaţiile lor, pretinse elemente necorespunzătoare şi dubioase se aflau nu numai în armată, dar şi în aparatul de stat şi în economiei! El a menţionat chiar un procent. Bulganin răsuflă uşurat uitându-se in jur fără a-şi ascunde satisfacţia, însă Beria îi tăie zâmbetul opunându-se deschis sfatului lui Bulganin in privinţa epurărilor subliniind ca „elementele cu un trecut rău dar care au pornit pe drumul cel bun nu trebuie epurate ci iertate” Resentimentele şi contradicţiile adânci care existau intre cei doi se manifestau pe faţa. Aşa cum avea să reiasă mai târziu, contradicţiile dintre Beria şi Bulganin nu erau doar simple conflicte între cele două persoane, ci ele reflectau adâncile contradicţii, certuri şi opoziţii între serviciul securităţii statului sovietic şi serviciul de informaţii al armatei. Dar aceste lucruri aveam să le descopăr mai târziu. In acest caz concret ne confruntam cu o grava acuzaţie la adresa noastră. Nu puteam să acceptăm în nici un caz astfel de acuzaţii, în consecinţă m-am ridicat în picioare şi am spus:

„Cei ce v-au transmis aceste informaţii calomniază, prin urmare sunt inamici. Nu este adevărat ceea ce afirmaţi. Marea majoritate a cadrelor noastre sunt ţărani săraci, păstori, muncitori, artizani şi intelectuali revoluţionari. În armata noastră nu există fii de bei şi agi. Ori dacă sunt zece, douăzeci de astfel de cazuri ei şi-au abandonat clasa din care provin, şi-au vărsat sângele în luptă, şi prin aceasta vreau să spun că în timpul războiului nu numai că au luat armele împotriva duşmanilor străini, dar au respins şi clasa din care proveneau, şi chiar s-au opus părinţilor şi rudelor lor atunci când aceştia s-au ridicat împotriva partidului şi poporului.Toate cadrele armatei noastre au luptat in război, provin din război, şi nu numai ca nu accept aceste acuzaţii dar vă spun că informatorii dumneavoastră vă înşală, sunt calomniatori ordinari. Vă asigur că toate armele pe care le-am primit şi le vom primi de la voi sunt şi vor fi in mâini sigure, ca Partidul Muncii din Albania, şi nimeni altul, a condus şi conduce armata noastră populară. Aceasta este tot ce am avut de spus” şi m-am aşezat jos.

Când am terminat Malenkov a început să vorbească în închiderea şedinţei. După ce a subliniat că este de acord cu vorbitorii dinaintea sa, a început să ne dea o serie de „sfaturi şi instrucţiuni”, apoi s-a referit la dezbaterea pe care am avut-o cu Beria şi Bulganin despre „inamicii” din rândurile armatei noastre.

„În ceea ce priveşte chestiunea epurărilor din rândurile armatei, gândesc că problema nu trebuie pusă în felul acesta”, a spus Malenkov, opunându-se sfatului pe care mi-l dăduse cu puţină vreme in urma Bulganin. ”Oameni nu se nasc gata formaţi şi de aceea in viata greşesc.Nu trebuie să ne fie teamă să absolvim oamenii de greşelile trecutului.Noi avem oameni care au luptat împotriva noastră cu arma in mână, dar acum intenţionam să promulgăm legi speciale prin care să îi amnistiem de  greşelile trecutului lor, şi in acest mod să le dăm posibilitatea să lucreze in armată sau chiar în partid. Conceptul de epurare a armatei nu este sustenabil”, a repetat Malenkov închizând discuţia.

Confuzie totală: unul spune in mod iresponsabil,”Aveţi inamici „ şi „efectuaţi epurări”, iar altul spune, „Noi pregătim legi prin care să-i absolvim de trecutul lor” !

Oricum, acestea erau opiniile lor. Noi i-am ascultat cu atenţie, opunându-ne deschis în chestiunile în care nu eram de acord cu ei. In final le-am mulţumit pentru  faptul că m-au primit informându-i totodată despre decizia Comitetului Central al Partidului nostru de a mă elibera din multiplele funcţii pe care le deţineam cu excepţia funcţiei de Secretar General al Partidului. (În aceea vreme eram Secretar General, Prim Ministru, Ministru al Apărării şi Ministru al Afacerilor Externe.Aceste funcţii rămăseseră în posesia mea din vremea când ţara a fost eliberată şi când multiplele dificultăţi cauzate de inamicii externi şi interni trebuiau depăşite.)

Malenkov a găsit această decizie corectă şi a repetat de două ori cuvântul său favorit: „pravilno”. Nemaiavând nimic să ne spunem ne-am strâns mâinile şi am plecat.

Întâlnirea mi-a creat o impresie neplăcută. Am văzut că noii liderii ai Uniunii Sovietice au o viziune greşită asupra ţării noastre. Felul arogant in care s-au comportat la discuţii, refuzul lor de a ne da cele câteva lucruri pe care le-am cerut, precum şi calomniosul atac la adresa cadrelor armatei noastre nu erau semne bune.

Am mai observat totodată ca nu exista o unitate in Prezidiul Partidului Uniunii Sovietice: Malenkov şi Beria erau predominanţi, Molotov abia vorbea, Mikoyan părea pe dinafară şi plin de venin, in vreme ce Bulganin a vorbit numai  rahat.

Era clar că începuse lupta intre membrii Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Oricât de greu s-au străduit să evite impresia că „s-a schimbat garda la Kremlin” erau incapabili să ascundă fiecare detaliu.Schimbări fuseseră făcute şi urmau să fie făcute în partid şi în guvern. După ce l-a dat afară pe Malenkov, lăsându-l doar cu postul de Prim Ministru, Hruşciov s-a numit singur prim secretar al Comitetului Central in Septembrie 1953. Era evident că Hruşciov şi acoliţii săi apropiaţi mânuiau cu grijă sforile in Prezidiu, semănând discordie între oponenţi, eliminându-l pe Beria şi aparent „îmblânzindu-i” pe ceilalţi.

Există multe versiuni ale arestării şi executării lui Beria. Între altele se spune că oameni din armată, conduşi de generalul Moskalenko, l-au arestat pe Beria chiar in timpul şedinţei Prezidiului Comitetului Central al partidului. Se pare ca Hruşciov şi acoliţii săi au însărcinat armata cu această „misiune specială”, pentru că nu aveau încredere în organele securităţii statului, acestea fiind sub controlul lui Beria. Planul a fost urzit in avans:în timpul şedinţei Prezidiului, Moskalenko si oamenii sai au pătruns pe furiş într-o camera vecină.La un moment dat Malenkov a apăsat o sonerie, iar în câteva secunde Moskalenko a intrat in biroul unde se ţinea şedinţa şi s-a apropiat de Beria pentru a-l aresta. Se spune că Beria a încercat să apuce ghiozdanul pe care îl avea alături, dar Hruşciov care stătea „vigilent” la locul său a fost mai rapid şi l-a înşfăcat el primul. Pasărea a fost împiedicată să-şi i-a zborul şi astfel misiunea s-a încheiat cu succes. La fel ca într-un film poliţist, cu excepţia faptului ca actorii nu erau alţii decât membrii Prezidiului Comitetului Central al PCUS !

Aceasta este ceea ce se spune că s-ar fi întâmplat, iar Hruşciov admite el însuşi. Mai târziu, un general, pe care cred că îl chema Sergatskov, venit la Tirana in calitate de consilier militar sovietic, ne-a povestit câte ceva despre procesul lui Beria. Ne-a spus ca fusese chemat la tribunal ca martor iar Beria s-a purtat arogant cu el.Cu această ocazie Sergatskov a mărturisit cu titlu confidenţial: ”Beria s-a apărat foarte puternic în faţa tribunalului, ne acceptând nici o acuzaţie, respingându-le pe toate.”

În Iunie 1954 la câteva luni după ascensiunea lui Hruşciov in funcţia de prim secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, împreuna cu tovarăşul Hysni Kapo, am mers la Moscova unde era pregătită o întâlnire cu liderii sovietici pe tema unor probleme economice in a căror soluţionare se dovediseră necooperanţi. Hruşciov ne-a primit împreuna cu Malenkov, care mai era încă prim ministru, în prezenţa lui Voroşilov, Mykoian, Suslov, şi a unor alţi funcţionari cu rang mai mic.

Va urma.

Hruşcioviştii 2

CAPITOLUL 1

În luptă cu conducerea de la Kremlin

Stalin moare. A doua zi moştenitorii săi îşi împart portofoliile. Hruşciov urcă scările puterii. Deziluzii la prima întâlnire cu noua conducere sovietica în iunie 1953. Critici rău intenţionate ale lui Mikoian şi Bulganin. Sfârşitul scurtului regim al lui Beria. Întâlinire cu Hruşciov în Iunie 1954: “Ne-ai ajutat în eliminarea lui Beria”. Prelegerea “teoretică” a lui Hruşciov despre rolul primului secretar al partidului şi al primului ministru. Mafia revizionistă îşi ţese pânza de păianjen în Uniunea Sovietică şi în afara ei.

    Felul în care a fost anunţată moartea lui Stalin şi modul în care au fost organizate ceremoniile funerare, au creat impresia asupra noastră, a comuniştilor albanezi, precum  şi a altora asemenea noua, că mulţi membri ai Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic au aşteptat cu nerăbdare moartea sa.
    La o zi de la dispariţia lui Stalin, 6 Martie 1953, Comitetul Central al Partidului, Consiliul de Miniştrii şi Prezidiul Sovietului Suprem  au fost convocate pentru o întâlnire de urgenţă împreună. Cu ocazia unor grele pierderi, cum ar fi moartea lui Stalin, aceste întâlniri de urgenţă sunt necesare chiar indispensabile. Cu toate acestea, numeroasele modificări importante care au fost anunţate în presă o zi mai târziu, a arătat că această reuniune de urgenţă a avut loc pentru nici un alt motiv, în afară de … împărţirea posturilor de conducere ! Stalin tocmai murise, corpul său nu fusese încă adus în holul destinat primirii ultimelor omagii, programul ceremoniei funerare nu fuse încă pus la punct, comuniştii sovietici împreuna cu poporul sovietic erau încă în stare de şoc datorită marii pierderi suferite, în timp ce liderii sovietici de top se întâlneau pentru împărţirea portofoliilor. Malenkov devine premier, Beria prim adjunct de premier şi ministru al afacerilor interne, Bulganin, Kaganovici, Mikoian, Molotov îşi împart alte posturi. Schimbări majore au fost făcute în toate organele de vârf la nivel de partid şi de stat în acea zi. Prezidiului şi Biroul Prezidiului Comitetului Central al partidului au fuzionat într-un singur organ, au fost aleşi secretari noi ai Comitetului Central al partidului, un număr de ministere au fost absorbite sau unite, au fost făcute modificări în prezidiul Sovietul Suprem, etc
    Aceste acţiuni nu putea să nu ne facă o profundă impresie defavorabilă. Întrebări tulburătoare au apărut în mod automat: cum de au fost făcute toate aceste schimbări majore atât de brusc în termen de o zi, şi nu doar în orice zi obişnuită, ci în prima zi de doliu?! Logica ne obligă să credem că totul a fost pregătit în avans. Listele cu aceste modificări au fost întocmite cu mult înainte într-un secret suspect, autorii lor aşteptând pur şi simplu un prilej prielnic pentru a le face publice în scopul de a satisface pe unul sau pe altul…. Nicidecum nu este posibil să se ia astfel de decizii extrem de importante în câteva ore, chiar într-o zi  normală. Totuşi, dacă la început aceste lucruri ne-au stârnit doar îndoieli care ne-au şocat şi ne-au surprins, evoluţiile ulterioare, evenimente şi fapte pe care le-am aflat ulterior, ne-au făcut, chiar mai mult, ne-au convins că un complot era cu mult înainte pregătit, aşteptând doar posibilitatea de a începe cursul de distrugere al partidului bolşevic şi al socialismului în Uniunea Sovietică.
    Lipsa de unitate în Prezidiul Comitetului Central a fost destul de evidentă la funeraliile lui Stalin, atunci când au avut loc conflicte între membri privind poziţionarea la ceremonie şi ordinea la cuvânt. În loc să afişeze unitate într-un moment de nenorocire pentru popoarele Uniunii Sovietice şi al tuturor comuniştilor din lume, profund şocaţi şi adânc întristaţi de moartea bruscă a lui Stalin, „tovarăşii” s-au concurat pentru lumina reflectoarelor. Hruşciov a deschis ceremonia de înmormântare, Malenkov, Beria şi Molotov, au vorbit la Mausoleul lui Lenin. Conspiratorii s-au comportat cu ipocrizie la sicriul lui Stalin şi s-au grăbit să termine cât mai repede posibil ceremonia de înmormântare în scopul de a continua la Kremlin procesul de împărţire şi reîmpărţire a posturilor.
    Noi, şi alţii asemenea nouă, am crezut ca Molotov, cel mai apropiat colaborator al lui Stalin, cel mai bătrân şi mai matur bolşevic, cu cea mai bogată experienţă, binecunoscut atât în Uniunea Sovietică cât şi în afara ei, va fi ales în funcţia de prim secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist.Dar nu a fost să fie aşa.Malenkov a fost plasat la vârf, secondat de Beria. În spatele lor, un pic în umbră, pândea arcuită pentru atac o „panteră” decisă să-i devoreze pe cei doi.Acesta era Nichita Hruşciov.
    Ascensiunea sa a fost în acelaşi timp uimitoare şi suspectă:Hruşciov a fost numit numai în calitate de preşedinte al comisiei centrale de organizare a ceremoniei funerare a lui Stalin, iar pe 7 Martie, când împărţirea posturilor a devenit publică, el nu fusese numit încă în nici o nouă funcţie, ci doar eliberat din funcţia de prim secretar al Partidului Comunist al Moscovei pe motivul „de a se concentra asupra muncii în Comitetul Central al Partidului”. Numai după câteva zile mai târziu , pe 14 Martie 1953, Malenkov, „la propria cerere”, a fost eliberat din funcţia de secretar al Comitetului Central al partidului (!) , iar Nichita Hruşciov a apărut pe prima poziţie în lista noului Secretariat , dată repede publicităţii în aceeaşi zi.
Aceste acţiuni nu au fost nicidecum pe placul nostru ,cu toate că nu era responsabilitatea noastră. Eram deziluzionaţi în credinţa noastră legată de stabilitatea conducerii sovietice, dar încercam să ne explicăm acest lucru prin lipsa totală de  informaţii asupra evoluţiilor din partid şi din conducerea sa. În contactele anterioare pe care le avusesem cu însuşi Stalin, cu Malenkov, Molotov, Hruşciov, Beria, Mikoyan, Suslov, Voroşilov, Kaganovici, nu am văzut nici cea mai mica urmă de divizare sau de discordie intre aceşti lideri.

Stalin a luptat consecvent, fiind el insu-şi un factor decisiv, pentru unitatea marxist-leninistă a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.Această unitate în partid pentru care a muncit din greu Stalin, nu a fost creată prin teroare, aşa cum Hruşciov şi hruşcioviştii au afirmat mai târziu, reluând calomniile imperialismului şi ale lumii capitaliste burgheze, ce se străduia cu toate forţele să distrugă şi să răstoarne dictatura proletariatului în Uniunea Sovietică, ci s-a bazat pe triumful socialismului, al liniei marxist-leniniste, a Partidului  Bolşevic şi pe indiscutabila mare personalitate a lui Stalin. Încrederea pe care toţi o aveau în Stalin se baza pe spiritul său de justiţie şi pe talentul cu care apărase Uniunea Sovietică şi leninismul. Stalin a dus lupta de clasă corect, tratându-i fară milă pe duşmanii socialismului (şi a fost foarte îndreptăţit să facă asta). Bătălia concretă de zi de zi a lui Stalin, a Partidului Bolşevic, a întregului popor sovietic a dovedit acest adevăr, la fel ca şi scrierile politice şi ideologice ale lui Stalin, ca şi documentele şi deciziile Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ca şi luările de poziţie ale presei şi propagandei acelor timpuri împotriva troskiştilor, buhariniştilor, zinovieviştilor, tuhacevskiştilor şi a altor trădători. A fost o luptă de clasă aspră purtată cu mijloace politice şi ideologice pentru apărarea socialismului, a dictaturii proletariatului, a partidului şi a principiilor marxism-leninismului. Pentru aceasta Stalin a avut mari merite.

Stalin s-a dovedit a fi el însuşi un marxist-leninist cu principii clare, înzestrat cu un mare curaj, sânge rece, gândire limpede, maturitate şi spirit vizionar. Nu putem înţelege şi aprecia corectitudinea şi principialitatea acţiunilor lui Stalin decât dacă reflectam asupra puterii uriaşe a inamicilor interni şi externi ai Uniunii Sovietice, a manevrelor şi tacticilor diabolice de care au făcut uz, însoţite de o neobosită propaganda calomniatoare. Dacă au existat şi excese în aceasta titanică şi dreapta luptă, acestea nu au fost comise de Stalin ci de Hrusciov, Beria şi compania ce şi-au arătat marele zel pentru epurări într-o perioada în care încă urcau treptele puterii.Ei au acţionat astfel pentru a câştiga credit ca „ardenţi apărători” ai dictaturii proletariatului, ca „neiertători cu duşmanii” cu scopul de a ascensiona spre putere şi a o uzurpa. Faptele arata ca atunci când Stalin a descoperit manevrele ostile ale lui Yagoda şi Ejov tribunalul revoluţionar i-a condamnat fără ezitări. Astfel de elemente ca Beria, Hrusciov, Mikoian şi aparatnicii lor au ascuns adevărul fata de Stalin. Într-un fel sau altul l-au indus în eroare şi l-au înşelat pe Stalin. Acesta nu avea încredere în ei, iar într-o zi le-a aruncat-o în fata :”Când n-o să mai fiu eu veţi vinde Uniunea Sovietica”. Hrusciov însuşi a afirmat asta, iar lucrurile s-au petrecut asa cum a prevazut Stalin. Atâta timp cat el a trăit chiar şi aceşti inamici au vorbit despre unitate, când el a dispărut au început să încurajeze divizarea.Acesta proces a fost extins în mod constant.

Din vizitele pe care le-am făcut în Uniunea Sovietica din timp în timp după 1953, pentru consultări în probleme economice şi politice, or asupra unor probleme de politica internaţională ridicate de sovietici asupra cărora ni se solicita şi opinia noastră, am văzut din ce în ce mai clar ascuţirea contradicţiilor intre membrii Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

La câteva luni de la moartea lui Stalin, am sosit la Moscova în fruntea unei delegaţii de partid şi de stat pentru a cauta obţinerea unui credit economic şi militar.
Era vremea când Malenkov părea a fi principalul şef, deţinând funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştrii. Deşi Hrusciov fusese poziţionat primul în lista secretarilor Comitetului Central, aparent nu deţinea puterea completa, preparând încă lovitura de stat.

În mod normal ne formulam cererile noastre în avans, în scris, astfel încât membrii Prezidiului Comitetului Central al partidului şi ai guvernului Uniunii Sovietice erau cu mult timp înainte încunoştinţaţi asupra lor şi într-adevăr asa cum s-a dovedit, luaseră deja decizia asupra a ceea ce ne vor da şi a ceea ce nu ne vor da.
Ii întâlnisem pe toţi in timpul lui Stalin. Malenkov arata la fel- un om robust, bine legat cu o fata palida, fără păr. Îl mai întâlnisem la Moscova cu ani in urma in prezenta lui Stalin, şi îmi lăsase o impresie buna. Îl preţuia pe Stalin şi se pare ca şi Stalin îl aprecia de-asemeni. La Congresul al 19-lea al partidului Malenkov întocmise raportul in numele Comitetului Central al partidului. Făcea parte dintre cadrele relativ noi ale conducerii partidului, urmând a fi eliminat mai târziu de revizionistul mascat  Hruşciov împreuna cu asociaţii sai.Dar acum el stătea in capul mesei având calitatea de preşedinte al Consiliului de Miniştrii al Uniunii Sovietice. Lângă el stătea Beria cu ochii sai strălucitori aflaţi in spatele ochelarilor şi cu mâinile sale in permanenta mişcare. După el venea Molotov, tăcut, cu o înfăţişare plăcută, unul din cei mai serioşi şi mai onorabili tovarăşi ai noştri, deoarece el era un vechi bolşevic din timpul lui Lenin şi un apropiat al lui Stalin. Încă gândeam despre Molotov in acest fel chiar şi după moartea lui Stalin.
Următorul era Mikoian, cu o fata întunecata şi piezişă. Acest contabil ţinea in mana unul din acele binecunoscute creioane, jumătate rosu, jumătate albastru (un instrument ce putea fi văzut in toate birourile Uniunii Sovietice) pregătit să tina „scorul”. Acum deţinea chiar şi o mare autoritate. Pe 6 Martie, ziua când s-au împărţit posturile, s-a decis ca Ministerul Comerţului Interior şi cel Exterior să fuzioneze, iar acest negustor armean de roti a înşfăcat portofoliul de ministru. Ultimul era bărbosul mareşal Bulganin, cu părul alb şi ochii albaştrii spălăciţi, stand un pic amuzat la un colţ al mesei.

„Haidem să auzim ce aveţi de spus !”, a spus Malenkov pe un ton foarte grav. Nu era deloc o introducere tovărăşească. Aceasta avea să devina o constanta a dialogului cu noii lideri sovietici şi fără îndoială acest comportament era menit să marcheze pretenţiile de mare putere ale acestora. 
„Ei bine, spuneţi ce aveţi să ne spuneţi, vă vom asculta şi apoi vom pronunţa opinia noastră finală.”
Nu cunosc limba rusă foarte bine, nu o pot vorbi, dar o pot înţelege. Discuţia s-a purtat cu ajutorul unui interpret.

Am început să vorbesc despre problemele ce ne îngrijorau pe noi, in special despre problemele militare şi economice. Pentru început am făcut o introducere despre situaţia politica internă şi externă in care se afla tara noastră, şi care ne cauza anumite probleme.Era esenţial să oferim temeiuri puternice pentru solicitările noastre in ambele sectoare atât economic cat şi militar. În legătură cu aceasta din urmă, ajutoarele pe care le-a primit armata noastră au fost întotdeauna insuficiente şi minime, indiferent de faptul că în public întotdeauna am vorbit foarte mult de valoarea acestor mici sume de ajutor pe care ei ni le-au acordat. Împreuna cu argumentele pentru modestele noastre solicitări am portretizat şi situaţia tării noastre in conexiune cu Iugoslavia, Grecia şi Italia care erau vecinii noştri. De peste tot primprejurul nostru inamicii ţării noastre şi ai regimului căutau să-şi intensifice munca ostilă de sabotaj ,diversiune şi spionaj atât din aer, de pe mare cât şi de pe uscat. Ne confruntam continuu cu bande înarmate de agenţi inamici şi aveam nevoie de ajutor in materiale militare.

Va urma.

Hruşcioviştii

Voi publica începând de acum înainte, în limita timpului pe care îl voi avea la dispoziţie traducerea integrală, pe care o voi face din limba engleză cărţii intitulata Hruşcioviştii, publicată la Tirana  în 1980 de către editura Partidului Muncii din Albania al cărui autor este Enver Hogea (1908-1985), proeminent luptător antifascist şi lider comunist albanez , apărător al doctrinei marxist-leniniste autentice. Cartea se constituie într-o mărturie extrem de valoroasă pentru că dezvăluie prin contactul viu si nemijlocit al autorului cu liderii hruşciovişti si cu cercurile de putere sovietice cele mai înalte , acţiunea prin care aceştia abandonează pas cu pas socialismul autentic pornind pe linia fatală a oportunismului si a revizionismului, aruncând astfel o lumină puternică asupra unor fatete ale întrebării capitale pentru orice marxist : De ce s-a prăbuşit Uniunea Sovietică? ,  fără al cărui răspuns nu se poate clădi nimic mai departe. Cine sunt vinovatii catastrofei socialismului ? Suntem datori cu răspunsul la această intrebare nenumăratilor eroi martiri căzuti pentru cauza socialismului, cat si maselor de oameni ai muncii care au dreptul să stie si să cunoască istoria asa cum a fost ea, nu cum o prezintă denaturat, falsificat, diversele institute de studii istorice sau diverse catedre universitare de istorie aservite ideologiei oficiale a capitalului.


Prefaţă

Două decade s-au scurs de la întâlnirea celor 81 de partide comuniste şi muncitoreşti din întreaga lume şi care va intra în istorie ca unul din cele mai importante evenimente ale luptei dintre marxism-leninism si oportunism. La această adunare partidul nostru a deschis focul împotriva grupului revizionist al lui Hruşciov ce conduce Uniunea Sovietica şi luptă pe toate căile pentru a-şi subordona întreaga mişcare comunistă internaţională, toate partidele comuniste şi muncitoreşti din lume, pentru a le deturna pe calea trădării socialismului.
Atacul nostru deschis şi principial asupra revizionismului modern al lui Hruşciov, la Consfătuirea din 1960 nu a fost o mişcare surprinzătoare.Din contră, a fost continuarea logică a liniei marxist-leniniste pe care Partidul Muncii din Albania a păstrat-o mereu, însemnând o treapta nouă, mai înaltă, în lupta pe care Partidul nostru o poarta de mult timp pentru apărarea şi aplicarea consecventă a marxism-leninismului.
De când hruşcioviştii au preluat puterea in Uniunea Sovietica şi pana la confruntarea noastră deschisa cu ei, relaţiile dintre Partidul Muncii al Albaniei si Partidul Comunist al Uniunii Sovietice au trecut printr-un proces complicat cu zigzaguri între încordare şi normalitate. A fost procesul cunoaşterii reciproce prin întâlniri in cadrul confruntării şi conflictului continuu de opinii. După ce puciştii hruşciovişti au ajuns la putere, Partidul nostru, bazându-se pe evenimentele care se petreceau acolo, pe anumite poziţii şi acţiuni, pe care nu le-am putut defini corect de la început, dar care pas cu pas deveneau mai conturate, a început să sesizeze marele pericol al acestei clici de renegaţi ce se ascundeau sub masca unui pseudo-marxism demagogic, a înţeles că aceasta clică devine o mare ameninţare atât la adresa socialismului ca întreg cat şi la adresa noastră ca tara.
Deveneam din ce in ce mai conştienţi ca opiniile lui Nichita Hruşciov  asupra chestiunilor importante din mişcarea comunistă internaţională şi din lagărul socialist diferă de propriile noastre vederi si opinii. Congresul al 20-lea al PCUS a fost evenimentul care ne-a făcut pe noi să adoptăm o linie in opoziţie cu Hruşciov si cu hruşcioviştii. Ca marxişti-leninişti şi folosind căile marxist-leniniste am atras în mai multe rânduri atenţia liderilor sovietici asupra rezervelor şi obiecţiilor noastre asupra politicii lor conciliatoriste în problema revizioniştilor iugoslavi, asupra numeroaselor aspecte neprincipiale ale politicii externe iugoslave, asupra greşelilor şi acţiunilor lor nemarxiste în problemele majore internaţionale.Deşi uneori  simulau că bat în retragere, îşi urmau de fapt cursul politicii lor, in timp ce noi refuzam să înghiţim ceea ce ne serveau ei, chiar din contră, ne apăram punctele de vedere implementându-le în politica noastră internă şi externă.
Cu trecerea timpului am ajuns la o mai bună cunoaştere a poziţiilor noastre reciproce şi nici o parte nu avea încredere în cealaltă. Noi am continuat să păstrăm prietenia noastră pentru Uniunea Sovietică, pentru poporul sovietic, am continuat să construim socialismul in acord cu învăţăturile lui Lenin si Stalin, am continuat să apărăm munca şi memoria marelui Stalin , am continuat să luptăm fără ezitare împotriva revizionismului iugoslav. Dubiile noastre asupra revizionismului sovietic au crescut şi s-au adâncit zi de zi, deoarece zi după zi, Hruşciov şi companionii săi acţionau in opoziţie cu marxism-leninismul.
Hruşciov  a fost conştient de rezervele noastre asupra Congresului al 20-lea , asupra politicii sale în privinţa titoiştilor, a imperialismului etc., dar tactica sa a fost de a nu grăbi exacerbarea conflictului cu noi albanezii.A sperat să profite de prietenia pe care o nutream Uniunii Sovietice pentru a cucerii cetatea albaneză din interior prin zâmbete şi ameninţări, prin acordarea de credite avantajoase sau prin presiuni şi blocade. Hruşciov şi hruşcioviştii au gândit astfel : ”Îi cunoaştem pe albanezi. Cât de încăpăţânaţi ar fi , cât de înfierbântaţi ar fi, nu au de ales, deoarece sunt in poziţie de zugzwang, dacă se vor dovedi dificili, dacă nu vor fi obedienţi, atunci le vom arăta colţii, le vom tăia ajutoarele îi vom boicota şi îi vom răsturna de la putere pe toţi cei care ni se vor opune.”
Grupul hruşciovist a trecut la prepararea acestei acţiuni sperând să îşi atingă scopul in linişte si fără tulburări. Realitatea le-a dovedit însă că această tactică nu dă roade, în consecinţă în rândul lor a început să înflorească precipitarea şi aroganţa.Situaţia a devenit tensionata. Apoi s-a mai uşurat numai pentru a se încorda mai tare.Am înţeles că atâta timp cât Hruşciov şi ai săi menţineau acest curs, trebuia să ne întărim vigilenţa, ripostând manifestărilor lor de despotism, şi în acelaşi timp conservând pentru cât mai multă vreme „pacea” să ne apăram astfel punctele noastre de vedere.
Dar în curând a sosit momentul când paharul plin a dat pe dinafară.”Pacea” ce păruse a exista cândva nu mai era acum posibilă. Hruşciov ne-a atacat direct forţându-ne sa urmam linia sa extrem de oportunista.Ne-am opus supunând NU tare şi răspicat, spunând STOP liniei trădătoare a lui Hruşciov. Aceasta a marcat începutul unei lungi şi dificile lupte în care partidul nostru spre cinstea lui şi spre cinstea celor ce l-au născut şi l-au ridicat, de apărare a socialismului în patria noastră, a marxism-leninismului şi a mişcării autentice comuniste internaţionale.
In acel moment mulţi nu au înţeles poziţia Partidului Muncii din Albania;au existat oameni in partidul nostru care au considerat aceasta acţiune pripită,unii nu au înţeles complet trădarea lui Hruşciov, alţii au gândit ca am rupt-o cu Uniunea Sovietică pentru a ne lega de China etc. Astăzi nu numai prietenii dar şi duşmanii socialismului albanez au înţeles caracterul principial al luptei noastre împotriva oportunismului de orice fel.
Timpul a confirmat pe deplin justeţea punctului de vedere albanez şi al refuzului nostru de a ne alătura liniei hruşcioviste.Datorită acestei lupte care a cerut si încă cere mari sacrificii, mica noastră ţară şi-a putut păstra libertatea ăi independenţa, s-a dezvoltat cu succes pe calea socialismului. Numai mulţumită liniei marxist-leniniste a partidului nostru Albania nu a devenit un protectorat rusesc sau al oricui altcuiva.
Începând cu 1961, partidul nostru nu a mai avut legături şi contacte cu hruşcioviştii. In viitor, de asemeni, nu vom stabili relaţii de partid cu ei, nu avem şi nu vom avea nici relaţii la nivel de stat cu social-imperialismul sovietic.Ca şi până acum partidul nostru va purta un război ideologic consistent pentru demascarea acestor duşmani ai marxism-leninismului. Am acţionat în acest fel şi când Hruşciov era la putere şi când a fost debarcat de clica lui Brejnev. Partidul nostru nu are iluzii, dimpotrivă, este foarte sigur ca Brejnev, Kosighin, Suslov, Mikoyan, etc., cei ce au fost cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Hruşciov, ce împreuna au organizat contrarevoluţia revizionistă în Uniunea Sovietica, persistă pe vechea lor linie.Ei l-au eliminat pe Hruşciov pentru a salva hruşciovismul de la discreditarea sa, pe care chiar Hruşciov o săvârşea cu bufoneriile sale nesfârşite, au eliminat „tatăl” cu scopul de a implementa deplina restaurare a capitalismului în Uniunea Sovietica cu mai mare intensitate si eficacitate.
In această direcţie Brejnev şi compania s-au arătat „copiii silitori”, ai rău famatului lor „profesor”. Ei au stabilit şi consolidat in Uniunea Sovietică un regim fascist, cu o politică externă şovinistă de mare stat , expansionistă si hegemonică. Sub conducerea hruşciovistului Brejnev, Uniunea Sovietica s-a transformat într-o mare putere care la fel ca şi Statele Unite işi propune drept scop să guverneze lumea. Printre dovezile izbitoare ale politicii extrem de reacţionare ale social-imperialismului sovietic se numără evenimentele tragice din Cehoslovacia, consolidarea dominaţiei Kremlinului asupra ţarilor membre in Tratatul de la Varşovia, adâncirea dependenţei lor de Moscova, precum şi întinderea tentaculelor social-imperialismului sovietic in Asia şi Africa precum şi în alte parţi.
Evaluări corecte şi previziuni ale partidului nostru cu privire la politica internă şi externă reacţionara a lui Brejnev au fost şi sunt confirmate în mod constant. Cel mai recent exemplu este Afganistan, unde hruşciovistul Brejnev a întreprins o agresiune fascistă deschisă şi acum încearcă să înăbuşe flăcările războiului popular  prin foc şi oţel în vederea prelungirii ocupaţiei sale social-imperialiste.
Faptul că mica noastră patrie împreună cu poporul său nu a împărtăşit până acum soarta sclaviei social-imperialiste sau imperialiste, în care zac  atâtea popoare, este cea mai bună dovadă a corectitudinii liniei curajoase, consecvente şi principiale a partidului nostru. Meritul pentru acest curs revine întregului partid, în particular conducerii sale, Comitetului Central, care îmbibat si fidel învăţăturilor marxism-leninismului, teoria după care ne ghidăm, a condus poporul şi partidul in direcţia bună. În marile teste pe care le-am avut de înfruntat, unitatea partidului in jurul conducerii sale şi unitatea poporului în jurul partidului s-a dovedit de tăria diamantului.Unitatea de otel i-a dat Partidului avânt şi forţă în lupta grea cu hruşcioviştii. Această unitate a fost şi este fundamentul de stabilitate şi de încredere cu care Albania a mărşăluit şi va mărşălui  înainte, făcând-o să reziste la presiunea, şantajul , ameninţarea şi demagogia duşmanilor de toate nuanţele.
Ca comunist şi ca lider de partid, am luat parte activă şi mi-am adus propria contribuţie la lupta eroica a Partidului. Desemnat de Partid şi de conducerea sa, in special după eliberarea Albaniei, in perioada 1950-1960, am condus delegaţii de partid şi de stat in multe întâlniri oficiale cu liderii sovietici şi cu principalii lideri ai partidelor comuniste şi muncitoreşti. De asemenea, de multe ori am schimbat vizite reciproce, am luat parte la consultări şi reuniuni internaţionale a partidelor comuniste la care am exprimat şi apărat linia corectă, deciziile şi instrucţiunile de Partid. In toate aceste întâlniri şi vizite am luat îndeaproape cunoştinţă cu glorioşi şi mari  lideri ca Stalin, Dimitrov, Gottwald, Bierut, Pieck şi alţii, şi, de asemenea, am intrat  în contact cu trădătorii hruşciovişti, care, printr-un proces lung şi complicat, au uzurpat treptat puterea în Uniunea Sovietică, precum şi in fostele ţări de democraţie populară.
Relaţiile cu aceştia şi linia menţinută de partidul nostru în această perioadă se găsesc reflectate in documentele de partid, în scrierile mele ce au fost publicate prin decizia Comitetului Central şi în alte documente care se găsesc in Arhiva Centrală a Partidului. Acum voi remite aceste note pentru publicare constând din amintirile si impresiile mele strânse din multele contacte si ciocniri pe care le-am avut cu hruşcioviştii acoperind perioada 1953, după moartea lui Stalin, până la sfârşitul anului 1961,când grupul hruşciovist a rupt relaţiile cu Republica Populară Albania. Luate împreună cu alte materiale şi publicaţii care se referă la perioada respectivă, am credinţa că aceste note vor servi înţelegerii mai bune de către comunişti si de către masele de oameni ai muncii  a activităţii contra-revoluţionare întreprinse de hruşciovişti atât în Uniunea Sovietica cât şi în afara ei, precum şi a corectitudinii si consecvenţei luptei Partidului nostru pentru apărarea marxism-leninismului şi a socialismului in patria noastră.

Enver Hoxha 1980

Va urma.

PAS încearcă sa devină Partidul Comunist Român

Partidul Alianţa Socialista şi-a schimbat denumirea in Partidul Comunist Roman, in cadrul unui Congres extraordinar ce a avut loc sâmbăta 03 iulie 2010. Liderii formaţiunii susţin ca noul PCR este un partid modern, adaptat vremurilor noastre, şi speră că în 2012 acesta să fie reprezentat şi în Parlament. HotNews.ro

A fost publicat pe site-ul partidului un document în care se face o încercare, de nivel modest, premarxist spunem noi, de a explicita acest gest şi totodată de a schiţa foarte sumar, în grabă, programul noii formaţiuni comuniste.
http://www.pasro.ro/m/news/view/Pozitia-Partidul-Alianta-Socialista
Iată ce se afirmă in document:
“În esenţă , obiectivul nostru este dezvoltarea unui nou model de societate – social, democratic, naţional, ecologic – care să garanteze cu adevărat siguranţa şi pacea socială, pe temeiul unei dezvoltări economice susţinute ca ritm, menite a contribui la apropierea de nivelul mediu al statelor Uniunii Europene.”

Am mai spus-o şi o vom repeta până ce se va înţelege foarte clar că ceea ce desparte social-democraţia de comunism este in primul rând poziţia faţă de lupta de clasă. In vreme ce social-democraţia  crede in mod fals că se poate ajunge la „împăcarea claselor”, la „pacea socială”, la convieţuirea lor in „armonie” înşelând astfel proletariatul, comuniştii afirmă răspicat că soluţia la problema claselor este desfiinţarea acestora, prin expropierea expropriatorilor, prin încetarea existenţei noii nomenclaturi a capitalului ca şi clasă socială.

Expropierea expropriatorilor are o dubla justificare în ţara noastră, chiar triplă. Prima vine din teoria marxistă şi se află explicată acolo, a doua vine din faptul ca acum douăzeci de ani toată avuţia naţională se afla în mâinile poporului de unde a fost smulsă prin înşelăciune şi fraudă, prin urmare ea trebuie să revină firesc înapoi făuritorilor săi, şi trei, se ştie că toate marile afaceri private înfloritoare s-au făcut in România cu statul, prin urmare pe banii contribuabililor care le-au creditat, credite ce se cuvine a fi stinse prin expropriere fără compensaţii sau prin returnarea banilor cu dobânzile aferente.

Mai departe in ceea ce se vrea a fi miezul documentului se spune :
“ Statul va deveni instrumentul prin care vom asigura o viaţă demnă pentru toţi cetăţenii, de la copii şi tineri până la pensionari, de la muncitori şi ţărani la cercetători şi artişti, pentru toţi cei ce trăiesc din rezultatele muncii lor.”
De parcă statul ar fi înzestrat cu puteri divine. Statul burghez aşa cum a arătat Lenin in lucrarea "Statul şi revoluţia" trebuie demontat din temelii, noului stat proletar revenindu-i misiunea  de a apăra şi consolida democraţia proletară, atât, nimic in plus, nimic in minus.
Nu statul trebuie să asigure bunăstarea cetăţenilor in socialism, ci societatea civilă şi economia trebuie organizate în aşa fel încât să se asigure celor ce muncesc posibilitatea afirmării depline a întregului potenţial uman pe care îl deţin.

Întregul document face impresia că a fost elaborat de o persoană fără cunoştinţe de marxism, in stil amatoristic, după ureche. Rostit de la tribuna partidului de liderul său, constituie pentru noi o decepţie, căci un astfel de  text ce se doreşte fondator şi întemeietor trebuie să ia ca reper Manifestul lui Marx şi Engels, încercând pe cât cu putinţă să se ridice la nivelul ideologico-literar al acestuia.

Deşi in linii generale bună, analiza critică pe care domnul Rotaru o face situaţiei din România are şi unele greşeli sau inexactităţi de exprimare pe care le semnalăm mai jos:

 „…România este o ţară la discreţia capitaliştilor naţionali în cârdăşie cu capitalismul multinaţional…”
Corect este asa : România este o ţară la discreţia capitalului multinaţional in cârdăşie cu capitalul autohton, deoarece principalele ramuri ale economiei inclusiv întregul sector bancar se afla in proprietatea capitalului străin, capitalului românesc ne-revenindu-i decât sectoare din ce in ce mai neînsemnate.

“În consecinţă, se poate afirma răspicat că, în România numai socialiştii au construit cu şi pentru popor, au asigurat ridicarea nivelului de viaţă şi instrucţie al întregii populaţii.”

Aceasta exprimare „cu poporul pentru popor” folosita şi înainte de 1989 este greşită deoarece lasă să se înţeleagă că socialiştii se situează în afara poporului undeva deasupra lui, conducând la ideea ca socialiştii se constituie într-o nouă clasă dominantă.

“Pieţele globale sunt deja dominante şi nu par a fi ameninţate de nici un proiect politico–social.  Democraţia vestică şi socialismul european au trecut şi trec prin mari dificultăţi de acţiune şi identitate, iar neoliberalismul, cu ocazia recentei crize mondiale, dă dovadă că se prăbuşeşte.”

Democraţia vestica nu suferă de nici o criză de identitate şi nu are nici o dificultate de acţiune.Ea nu este decât o farsă, un paravan perfect pentru dominaţia de clasă, pentru desfăşurarea cât mai profitabilă a marilor afaceri extinse acum la scara planetară. Neoliberalismul sau liberalismul nu se va prăbuşi decât sub presiunea proletariatului deoarece el este cel mai eficace şi rafinat  instrument de dominaţie din istoria omenirii,  consfinţind libertatea vulpii in coteţul cu găini.

“Economia globală este un model total diferit de economia „inter-naţională” şi se dezvoltă în opoziţie cu aceasta. În sistemul global , economii naţionale diferite sunt subsumate şi rearticulate prin procese şi tranzacţii internaţionale. În economia inter-naţională procesele sunt determinate la nivelul economiilor naţionale, iar procesele internaţionale sunt rezultatele performanţelor diferite şi distincte ale economiilor naţionale.”

Economia globală nu este decât o sintagmă născocită de economiştii burghezi pentru a ascunde sub faldurile sale adevăratul nume al capitalismului actual: imperialismul. Globalizarea are toate trăsăturile imperialismului aşa cum l-a definit Lenin, nimic in plus nimic in minus.Exportul de capital-una din mărcile imperialismului- către tarile aservite, ia in ţările avansate economic locul exportului de mărfuri. Cu cât creşte exportul de capital în cifre absolute cu atât creşte gradul de înrobire a ţărilor în care acest capital pătrunde.
Un fenomen cu adevărat nou este înrobirea populaţiilor sărace din ţările colonizate de către capitalul financiar –împletirea dintre capitalul industrial şi cel bancar-prin acordarea de credite direct către acestea  pentru achiziţionarea de mărfuri produse de firme la care acest capital este coparticipant.

“Trebuie să transformăm globalizarea într-un aliat, nu într-un inamic, și să asigurăm prosperitatea, unitatea şi buna înţelegere a tuturor cetăţenilor.”

A transforma imperialismul într-un aliat, asta într-adevăr ar fi o mare realizare a socialiştilor domnului Rotaru, ea neputându-se realiza decât prin transformarea României într-un stat imperialist având la putere un guvern comunist.

Concluzia este că domul Rotaru s-o fi decis să treacă la comunism schimbând denumirea partidului dar in realitate nu face in această direcţie nici un pas, partidul domniei sale rămânând prizonier in zona social-democraţiei naţionaliste, căci din document se degajă şi un abur naţionalist.