Cine a inventat shop-urile?

Gh. Zbăganu

Una dintre obsesiile mele de peste 20 de ani este cine a inventat așa numitele “shop-uri”. Nu am reușit să aflu.

Mulți nu știu despre ce este vorba. În majoritatea fostelor țări socialiste era interzis să deții valută altfel decît la bancă și dovedind proveniența ei. Nu existau case de schimb. În schimb existau unele magazine în care nu se putea cumpăra marfă în moneda locului (la noi în lei)  ci numai în valută forte – de regulă dolari sau mărci. 

Am studiat puțin problema și am aflat următoarele:

Prima oară ele au apărut în URSS. Primele shopuri sovietice se numeau Torgsin ( de la торговля с иностранцами = comerț cu străinii). Magazinele astea au fost înființate prin decretul președintelui consiliului de miniștri Viaceslav Molotov la 5 iulie 1931 și desființate pe 1 februarie 1936. Acolo aveau acces toți cetățenii sovietici care aveau acces la valută, aur sau bijuterii. Deci pe vremea lui Stalin. În 1964, în ultimul an al lui Hrușciov, a fost stabilit un lanț de magazine numite Beriozka. Cetățenii sovietici, neavînd dreptul să posede valută, nu erau admiși în aceste magazine. Acolo se găseau produse de import sau din acelea care lipseau din magazine. În Polonia magazinele acestea au fost introduce în 1972 și erau posedate de o bancă de comerț exterior, Pekao. Polonezii le mai numeau Pewex. Oricine avea dolari sau mărci putea cumpăra de acolo produse care nu se găseau în magazinele normale. Haine, electronice, băuturi, țigări.În Bulgaria se numeau Corecom ( Кореком) și au fost înființate în 1956, de Jivkov. Prețurile erau mai mici decît în vest, așa că Bulgaria atrăgea turiști și prin asta. Bulgarii care intrau acolo trebuiau să prezinte dovada de  unde au valuta. Străinii trebuiau să arate pașaportul. 

Chiar și în China a existat un lanț de magazine interzise chinezului obișnuit, pe valută, numite Magazinele prieteniei. În 1991, cînd am fost în China ele încă existau. La hotelul în care am stat în Pekin era un magazine unde nu primeau nici yuani, nici lei (!). Am înțeles că au fost desființate în 1994.

În Cehoslovacia shopurile se numeau Tuzex (de la tuzemský export ) unde nu se accepta coroana cehoslovacă. 

Au existat și în RDG cu numele de Intershop. Lanțul de magazine a fost creat pe vremea lui Walter Ulbricht în 1962 cu scopul de a strînge valută de la turiști și diplomați. Se vindeau aceleași chestii ca și în celelalte țări socialiste: băuturi, țigări, artizanale, suveniruri – toate la prețuri mai mici ca în RFG sau Westberlin. Erau multe, erau chioșcuri chiar în unele stații de metrou ( U-Bahn) din berlin și pe autostrăzi. Era comod pentru turiști fiindcă se accepta orice valută forte, nu numai dolari și mărci. Pînă în 1974 nici dederiștii nu aveau voie să dețină valută, apoi au primit și acest drept. In 1977 Honecker și-a dat seama de pericolul pe care îl prezentau pentru socialism și a vrut să le închidă, darn u a reușit. În 1980 erau 380 magazine Intershop cu profituri de miliarde de mărci. Majoritatea erau echipate cu camere de luat vederi și monitorizate de STASI – Securitatea lor.

Pînă și Cuba a experimentat shopurile între1993 și 2004, la ei li se zicea “magazine pe dolari”.

Numai în România nu am reușit să aflu cînd au apărut ele și a cui a fost idea. Wikipedia zice că au fost înfiinţate la sfârşitul anilor ’60. În 1973 am aflat și eu de existența lor, dar nu am intrat niciodată în vreunul. Eram la mare, la Costinești și mă împrietenisem cu un sirian, student la Petrol și gaze, Mohamed Hikmet (ce o mai face acuma?) . La despărțire mi-a dat un pachet de țigări mentolate, am uitat ce marcă, dar care nu se găseau în tutungerii. L-am întrebat de unde le are și mi-a spus că de la Comturist și că nu se puteau cumpăra decît în dolari. Tot atunci am văzut cum arată o monedă  de 1 DM RFG: căram o navetă de bere împreună cu colegul meu de cameră, să chefuim în ultima seară și a venit un neamț burtos care ne-a luat o sticlă și ne-a dat o marcă.  

Nu știu dacă astăzi mai există țări în care să se permită asemenea magazine.

Bun! Ce rost a avut toată treaba asta?

Avantaje pentru statele socialiste în cauză? Intrau ceva dolari. Nu ar fi intrat și dacă turiștii își schimbau valuta la case de schimb?

    Dezavantaje.

1. Stimularea micii corupții. Prolifera piața neagră. Bișnițarii cu dolari cumpărau diverse obiecte de la shop-uri și le vindeau apoi cetățenilor. Erau mituiți în acest scop turiștii străini – din țări socialiste, dar nu numai. În România ultimilor ani ’80 nu se găsea cafea sau ness decît de la bișnițari.  Nu vorbesc de whisky sau alte prostii (Kent, deodorante și alte cosmetice) cu care se șpăguiau persoanele de care aveai nevoie. 
   
   
2. Hipererevaluarea valutei de aceia care voiau produse care nu se găseau în magazinele obișnuite. În 1989 deja dolarul sărise de 100 lei. Un polonez mi-a oferit 100 de lei/dolar la cumpărare și 130 lei/dolar la vînzare. Salariul mediu era de 3000 lei. Adică un bișnițar de succes și-ar fi putut cumpăra un apartament cu 4 camere în București cu 2000 de dolari! În 1983 am fost la un congres în Polonia. Cu vreo lună înainte de plecare, într-o duminică dimineața, mi-a sunat cineva la ușă. Eră o femeie mititică, grasă, cu o pălărie ciudată în cap care m-a întrebat în englezește dacă nu vreau dolari. Cu cît? 50 lei/dolar. Am cumpărat 10 dolari pe care i-am pitit bine în bagaj. În Polonia se ajunsese la 300 zloți/dolar. Aveam dreptul să schimb 250 lei în zloți (oficial raportul era cam 1:5), la piața neagră polonezii dădeau 8 zloți/leu. Cu doi ani înainte, rata de schimb oficială era cam 1:2 iar bișnițarii dădeau 6 zloți pentru un leu. Ei, și am fost cu un prieten la un magazine Pewex unde mi-am făcut de cap: cu 9 dolari am luat cadouri pentru soție și cu 1 dolar o sticlă de votcă Zubrowka, care nu se găsea la ei în magazine (pe la noi încă se găsea, avea un fir de iarbă înăuntru) și pe care am lichidat-o împreună cu el și cu încă un tovarăș de băutură în seara aceea. Îmi aduc aminte de controversele mele cu diverși indivizi care încercau să mă convingă după 1989 că asta era adevarata paritate a leului. Adică românul cîștiga 30 dolari/lună! Același gen de economiști ne arată ce rău e în Cuba, unde cubanezii cîștigă 20 dolari pe lună.
   
   
3. Umilirea națională. Esticii se simțeau cetățeni de rangul 2. Cum vine asta ca tu, la tine în țară să nu poți intra într-un magazin să îți cumperi ce ai nevoie? Eu neamț, ăla neamț - aici mă refer la DDR - și ăla să poată cumpăra la mine obiecte la care eu nu am acces? Un amărît de student străin – de regulă arab sau negru, aici mă refer la România – să fie curtat de frumoasele anului fiindcă el avea acces la shop? Ce fel de țară e asta care se autodisprețuiește? Fiindcă dacă îți disprețuiești moneda, îți disprețuiești și țara. Greșesc?
   
   
4. Ura împotriva conducătorilor statului. Probabil că ura împotriva “comuniștilor” care te umileau la tine în țară vine și de acolo.    

Nu înțeleg de ce a fost nevoie de prostia asta. Dacă aș fi conspirativist, aș zice că nomkenclatura a conspirat împotriva socialismului folosind shopurile. Era ff simplu ca să existe la fiecare CEC un birou de schimb valutar în care fiecare să poată schimba valuta în lei și gata. Sigur ar fi intrat mai multă valută în conturile statului socialist. Ești în țara Cutare? Foarte bine, aici se face comerț cu moneda Cutare. Și gata, așa cum e acum în toată lumea. Eventual puteau exista exchange offices pe la toate marile magazine.

Îmi aduc aminte de discuțiile mele cu un mare matematician de stînga de la Pittsburg, Pesi Masani. Îmi spunea în 1983: o să vă strivim. Ar trebui ca noi să alergăm după banii voștri, nu voi după ai noștri. Cum puteți avea pretenția că sistemul vostru este superior dacă ne supraevaluați dolarii? Cine are banii are și puterea.

Gheorghiţă Zbăganu , mai 2013