Procesul procesului lui Ceauşescu şi altele.

În această iarnă a avut loc un eveniment "artistic" ce merită cu prisosinţă menţionat. În centru său se află artistul şi profesorul ieşean  Dan Acostioaei. Acesta a făcut cunoscut şi popularizat prin intermediul unei expoziţii ce a avut loc între 13.10 – 11.11.2012 şi a unei publicaţii numită Vector – cercetare critică în context dosarul unui proces imaginar ce ar fi avut loc potrivit artistului între anii 1997-1999.

 "Lucrarea investighează un eveniment real, procesul cuplului Ceauşescu din 25 decembrie 1989, şi creează un eveniment fictiv, procesul celor care au înscenat procesul original, proiectat retroactiv între 1997-1999", scrie Critic Atac referindu-se la acest lucru.
Actul de justiţie, adică condamnarea asasinilor lui Ceauşescu la ani grei de detenţie, ce ar fi trebuit să aibă loc într-o lume al cărui sens moral n-ar fi fost deturnat de absurdul alienant al existenţei de zi de zi într-o ordine capitalistă din ce în ce mai cinică şi mai barbară, dar fireşte n-a avut, s-a materializat în procesul imaginar creat de artist. Astfel setea de dreptate a românilor, mai cu seamă a claselor populare major dezavantajate de noua ordine economică şi politică instaurată după 1989, a fost măcar în acest fel inedit satisfăcută întru-câtva.Îl felicităm pe această cale pe Dan Acostioaei care şi-a asumat un gest politic curajos şi important pentru care suntem siguri îşi va face mulţi duşmani şi neprieteni.
Evenimentul a fost reflectat şi pe blogul profesorului Valeriu Stănescu, prietenul şi colaboratorul nostru spre care linkul ce-i subliniază numele vă invită.
Demersul lui Dan Acostioaei precum şi remarcile şi reflexiile unor prieteni cum ar fi Romeo Anghelache cunoscut în mediile de stânga sub pseudonimul humanist cu care combate în tranşeele luptelor ideologice declanşate de grupul Critic Atac, dar nu numai, m-au determinat la următoarele reflecţii cu privire la Nicolae Ceauşescu şi la contextualizarea sa istorică.

E limpede pentru foarte multă lume că Ceauşescu a greşit din punct de vedere politic, putem spune că a greşit grav chiar, dar plata pentru erorile sale a fost mult prea mare şi prea crudă. Nu trebuie să omitem că Ceauşescu nu poartă numai o vină individuală, Ceauşescu este exponentul unei vine colective ce poate fi subsumată în primul rând laşităţii, abandonului şi descompunerii morale a Partidului Comunist Român. Lucian Radu Stanciu spunea şi nu era foarte departe de adevăr că Ceauşescu a fost expresia schizofreniei laşe a unui întreg popor care îl aplauda frenetic la manifestări şi îl înjura acasă. Ceauşescu are o vină, asta e sigur, dar o vină au şi cei care fiind alături de el, în cele mai înalte funcţii de partid şi de stat, nu au avut demnitatea să se ridice în picioare şi să-i spună în faţă: Tovarăşe Ceauşescu sunteţi pe o line greşită, ce faceţi dvs. nu este în interesul României şi al socialismului. În anii care s-au scurs de la asasinarea lui Ceauşescu până acum s-au făcut publice o seamă de cărţi de memorii şi amintiri ale liderilor politici din anturajul şi apropierea lui Ceauşescu. Dintre acestea simt nevoia să le amintesc pe cele ale lui Ştefan Andrei şi Silviu Curticeanu, s-au scris de bună seamă şi altele. M-am oprit la acestea două pentru că le am mai proaspete în memorie. Citindu-le îţi vine să verşi când vezi atâta vasalitate, laşitate, oportunism şi carierism de cea mai joasă speţă. Întrebat de ce nu s-a opus la nici un proiect al lui Ceauşescu câtă vreme a fost în Biroul Politic Executiv Ştefan Andrei răspunde stupefiant că s-a temut că Ceauşescu i-ar fi luat funcţia, l-ar fi dat afară din casa din Primăverii şi nu era sigur dacă s-ar mai fi putut întoarce la vechea sa catedră universitară. Grija cea mai mare a pupincuristului Ştefan Andrei nu a fost soarta socialismului sau a poporului din care făcea parte şi care-l înzestrase cu înalte demnităţi, ci "vila de serviciu" din Primăverii pentru care era în stare de orice slugărnicie. Silviu Curticeanu, şeful de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, recurge la o metaforă pentru a-şi explica obedienţa. Ei, demnitarii, erau ca nişte mateloţi înlănţuiţi de puntea vasului al cărui căpitan nesăbuit era Ceauşescu, pentru că Ceauşescu nu le dădea voie să demisioneze. Dar şi-a înaintat cineva vreo demisie? Nimeni! În aceste condiţii vina lui Ceauşescu se diluează, devine străvezie. Nu mai poţi fi singur cine pe cine folosea. Ceauşescu se folosea de cei din conducerea partidului pentru a-şi exercita dictatura sau aceştia se foloseau de Ceauşescu ca de un paravan în spatele căruia puteau să beneficieze de privilegii feudale?

Apoi nu trebuie să uităm, nu avem voie să o facem, inamicul intern, coloana a cincea a duşmanilor socialismului ce acţiona din interiorul partidului şi al statului. Aceşti oameni nu aveau decât un singur ţel pe care şi-l urmăreau cu o perseverenţa diabolică: restaurarea capitalismului prin compromiterea definitivă a socialismului. Ei au contribuit la stimularea orgoliului lui Nicolae Ceauşescu, şi-au adus aportul otrăvit la întărirea până la insuportabil şi grotesc al cultului personalităţii, l-au împins pe vanitosul şi ambiţiosul Ceauşescu în braţele de sirenă ale FMI, pe drumul spargerii unităţii lagărului socialist în numele unei independenţe greşit înţelese şi pe calea unor proiecte care depăşeau resursele şi capacităţile ţării. Aceştia nu sunt puţini, ci extrem de mulţi, incredibil de mulţi.

Acum la 23 de ani de la evenimentele din 1989 distanţarea istorică ne permite o judecare mult mai nuanţată şi obiectivă a fenomenului Ceauşescu, pentru că un răstimp atât de lung pune surdină patimilor sau resentimentelor. Un merit deosebit aparţine lui Andrei Ujică care, deşi nu face altceva decât să juxtapună fragmente din jurnalele de actualităţi ale vremii, cu a sa Autobiografie a lui Nicolae Ceauşescu reuşeşte să-l plaseze pe Nicolae Ceauşescu în fluxul istoriei “aşa cum a fost”. Filmul său este un bun punct de plecare într-o analiză obiectivă a regimului Ceauşescu. Recomand tuturor vizionarea acestui film.

Pentru a ne elibera de Ceauşescu acesta trebuie criticat dinspre stânga, din acest punct de vedere el a fost un revizionist sui-generis al marxismului, mai repede decât un hruşciovist în sensul pe care Enver Hoxha l-a dat acestui cuvânt în lucrarea sa Hruşcioviştii. Ceauşescu a fost un naţionalist ardent, un protocronist al românismului şi al dacismului, care a lăsat impresia înlocuirii marxismul cu o ideologie mitică a superiorității naţionale ce şi-ar fi avut originile în epoca regelui dacic Burebista, ar fi traversat istoria evului mediu materializându-se în marii voievozi medievali ai neamului şi s-ar fi continuat în epoca contemporană cu el însuşi. Desigur, această viziune asupra istoriei pe atât de naivă pe atât de ridicolă era susţinută de nume grele din peisajul academic românesc, care i-au întors spatele lui Ceauşescu imediat după căderea sa. Meditând la caracterul josnic al acestor intelectuali care l-au sprijinit pe Ceauşescu şi i-au hrănit deviaţiile ideologice în schimbul funcţiilor şi sinecurilor academice fără nici cea mai vagă urmă de demnitate profesională nu poţi să nu-i dai dreptate lui Ceauşescu care la rândul său îi dispreţuia şi îi ţinea sub papuc. Nici nu meritau altceva. Cu toate astea orice critică onestă a lui Ceauşescu are datoria să sublinieze şi marile sale realizări, căci ele au fost şi nu pot fi contestate de nimeni. Nu este scopul meu să le enumăr acum, dar nu pot să trec mai departe fără să menţionez cel puţin numărul uriaş de locuinţe construite în timpul său şi morişca funcţională a sistemului învăţământ-industrie ce a produs prin forţe proprii lucruri ce azi ne sunt complet inaccesibile cum ar fi metroul bucureştean, canalul Dunăre-Marea Neagră, sistemul naţional de hidrocentrale, nenumărate construcţii civile şi industriale, drumuri, căi ferate şi altele şi altele.

Ceauşescu trebuie apoi judecat având în minte două criterii. În raport cu cei ce i-au urmat şi în raport cu istoria şi orizontul comunismului. Dacă îl comparăm cu cei ce l-au succedat, Ion Iliescu- trădător al clasei muncitoare, al socialismului şi al ţării, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, ambii agenţi şi lachei jalnici ai imperialismului vestic, Ceauşescu ne apare ca fiind o personalitate politică şi istorică cu mult superioară, angajată sincer şi deplin în lupta pentru propăşirea României.

În raport cu istoria şi idealul comunist Ceauşescu se înscrie în curentul mai larg al hruşciovismului, care a însemnat mulţi paşi înapoi faţă de iluştrii fondatori ai sistemului comunist mondial şi chiar poarta din spate ce i-a fost deschisă capitalismului prin prostie, neglijenţă şi trădare. Privit sub prisma orizontului comunismului Ceauşescu a însemnat un regres faţă de epoca anterioară lui, cu certitudine. Dacă la moartea lui Gheorghiu Dej clasele populare au fost în mod sincer marcate de tristeţe şi compasiune pentru cel dispărut, nu se poate nega starea de eliberare şi bucurie pe care masele au resimţit-o la prăbuşirea lui Ceauşescu. Dar, atenție!, Ceauşescu este singurul care a plătit cu viaţa sa şi a familiei sale greşelile comise.

În problema dacă Ceauşescu a acţionat sau nu în favoarea clasei muncitoare ca reprezentant legitim al său rămâne să ne întrebăm dacă crearea unei industrii naţionale româneşti-în pofida acţiunilor de sabotare prin orice mijloace a pieţelor şi a accesului la materii prime ale imperialismului vestic-, este sau nu în interesul clasei muncitoare ? Fireşte, credem noi, că idealul punerii pe picioare a unei industrii naţionale este în avantajul clasei muncitoare, care are astfel unde muncii şi o sursă de venituri ce-i poate conferi un trai demn, dar acest ideal intră în conflict deschis cu interesele politice şi economice ale imperialismului vestic, care nu are nevoie de concurenţă, ci de pieţe de desfacere şi bazine ieftine de forţă de muncă. Putem vedea astăzi la ce chin, umilinţă şi suferinţă perpetuă se reduce viaţa claselor populare în lipsa unei astfel de industrii. E deci oare Ceauşescu vinovat că a încercat în pofida marilor obstacole şi oprelişti ce i s-au pus în cale din exterior şi din interior îndeplinirea “misiunii istorice” de crearea unei industrii româneşti, misiune, ce dacă este să fim drepţi, ar fi trebuit să revină burgheziei oligarhice interbelice, care nu a mişcat nici un deget în acest sens, deşi îşi arogă azi cu neruşinare merite “istorice” inexistente.

Concluzie: Ceauşescu este vinovat de politica pe care a dus-o, dar nu singurul vinovat, pentru a fi depăşit (asimilat) în mod dialectic trebuie criticat dinspre stânga cu menţionarea de fiecare dată în mod onest şi a marilor sale realizări.

Lansare de carte a editurii Tact la dezbaterea Critic Atac

Andrei State, Veronica Lazăr, Ciprian Şulea, Costi Rogozanu

Joi 22 noiembrie a aut loc în Bucureşti dezbaterea organizată  de grupul Critic Atac cu tema: Avem alegeri ? Ce zice stânga. Cu această ocazie a fost lansată sub redacţia lui Andrei State colecţia de carte intitulată Polemos a editurii Tact din Cluj, editură preocupată printre altele, şi pentru care ne exprimăm pe această cale aprecierile, şi de problemele teoretice ale stângii anticapitaliste .Cărţile cu care a debutat mai sus amintita colecţie şi pe care le recomand la rândul meu cu căldură cititorilor acestui blog sunt:


1. Noam Chomsky, Michel Foucault, Despre natura umană
2. Judith Butler, Ernesto Laclau, Slavoj Zizek, Despre contingenţă, hegemonie, universalitate
3. Seyla Benhabib, Judith Butler, Drucilla Cornell, Nancy Fraser, Despre feminismul politic
4. Alain Badiou, Alain Finkielkraut, Explicaţia
5. Alan Carling, Ellen Meiksins Wood, Despre marxismul analitic şi marxismul politic
6. Nicos Poulantzas, Ralph Miliband, Ernesto Laclau, Despre statul capitalist
7. Axel Honneth, Nancy Fraser, Despre redistribuire şi recunoaştere
8. Jurgen Habermas, John Rawls, Despre liberalismul politic

În cadrul dezbaterii conduse şi moderate de Costi Rogozanu s-a subliniat ideea că stânga autentică nu este reprezentată de nici o formaţiune politică prezentă pe scena electorală. Un moment interesant l-a constituit intervenţia lui Kliment Voroşilov care în scurta alocuţiune rostită celor prezenţi a susţinut punctul de vedere că o astfel de formaţiune există, are un candidat în Bucureşti pentru senat în persoana lui Lucian Sârbu şi că se numeşte PAS, Partidul Alianţa Socialistă. Acest partid, a spus el, este unul autentic de stânga care în 2010 a depus în justiţie o cerere pentru schimbarea denumirii sale în Partidul Comunist Român, cerere bineînţeles respinsă şi care acum a ajuns pe masa CEDO. Acest mic partid care din cauza strâmtorării financiare a membrilor săi proveniţi în special din zona muncitorească nu a reuşit să mobilizeze candidaţi în toate colegiile electorale este în pericol de desfiinţare, conform legii electorale curente, dacă nu întruneşte la actualul scrutin 50.000 de voturi. În consecinţă a cerut audienţei sprijinirea acestui partid. Intervenţia sa a fost aplaudată.

Mai consemnez aici şi cele spuse de profesorului Claude Karnoouh, care a subliniat că probleme  cu adevărat importante pentru stânga cum ar fi obedienţa României faţă de NATO şi imperialismul american, participarea României la războiul imperialist din Afganistan, instalarea scutului american antirachetă la Deveselu, achiziționarea de avioane de vânătoare F-16 în condiţiile în care se închid spitale şi şcoli  lipsesc total din discursurile candidaţilor aşa numitei stângi PSD-iste, care poate fi socotită orice numai stânga nu.

Costi Rogozanu a avansat printre altele şi ideea, care merită luată în seamă, că stânga autentică îşi poate căuta un bazin de sprijin şi în cadrul masei corporatiştilor aflaţi astăzi într.un moment de confuzie cu privire la opţiunile şi statutul lor, criza economică aducându-i mai aproape de condiţia proletară şi depărtându-i din ce în ce mai mult de cea burgheză.

Seara s-a încheiat cu ceai verde, bere, discuţii amicale de la om la om într-o atmosferă destinsă şi prietenească, toate învăluite într-o muzică de calitate cântată live de o atrăgătoare chitaristă.

Aniversare 95 de ani de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie

La sediul PAS a avut loc marţi 6 noiembrie 2012 un eveniment ce şi-a propus să marcheze 95 de ani de la declanşarea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, eveniment epocal pentru lupta de eliberarea socială a maselor asuprite, care pentru prima oară în istoria umanităţii au reuşit răsturnarea ordinii capitaliste a negustorilor şi bancherilor instaurând  în Rusia acelor timpuri o formă politică nouă şi revoluţionară: dictatura proletariatului. Meritele înfăptuirii acestei opere politice de o însemnătate şi magnitudine fără precedent care a zguduit lumea la propriu aparţin lui Lenin secondat de Stalin şi de alţi lideri bolşevici de frunte, partidului bolşevic, maselor de proletari şi ţărani. Fireşte că reacţiunea nu a stat cu mâinile în sân şi beneficiind de sprijinul extern material şi moral al imperialiştilor vremii a declanşat un război civil deosebit de crud şi sângeros, dar care a avut darul să polarizeze conştiinţele şi să ridice la luptă întreaga suflare proletară a Rusiei, care într-un superb efort de voinţă, maturitate şi curaj, înfruntând greutăţi incredibile şi piedici ce păreau insurmontabile a reuşit purtată de elanul cuceririi libertăţii să obţină o triumfătoare şi răsunătoare victorie.

Glorie eternă tuturor celor care şi-au jertfit viaţa pe altarul luptelor de eliberare socială din Rusia şi din Europa în anii revoluţiei socialiste şi a războiului civil ce i-a urmat.

Reflecţii de toamnă

Marele merit istoric al mişcării comuniste este că a arătat lumii în mod practic că sistemul capitalist poate fi răsturnat. Răsturnarea sclaviei capitaliste este cel mai măreţ lucru înfăptuit vreodată în istoria multi milenară a omenirii. Chiar dacă noi vom pieri, spunea Lenin în 1918 în mijlocul războiului civil, lupta noastră nu va fi în zadar, căci am demonstrat lumii întregi că revoluţia proletară nu este o abstracţie filosofică, ci un lucru cât se poate de real, că este, deci, nu numai posibilă, dar şi victorioasă. Cei care vor veni după noi urmând exemplul nostru vor duce în mod sigur la capăt ceea ce am început noi aici. Istoria a făcut ca Lenin să nu piară în 1918, iar Stalin produsul cel mai autentic al revoluţiei proletare ruse să salveze lumea şi civilizaţia din ghearele barbarie naziste.

Comunismul nu este invenţia cuiva, ci aşa cum spunea şi Marx, este mişcarea reală ce se opune şi caută să îndrepte în mod revoluţionar răul de esenţă al societăţii capitaliste.
După cum ştim modul de producţie capitalist bazat pe sclavia salarială nu este veşnic, aşa cum vor să ne facă să credem apologeţii săi, ci are un început în istorie şi va avea şi un sfârşit. Mai devreme sau mai târziu, în ciuda opoziţiei disperate a reacţiunii, capitalismul va ajunge acolo unde îi este locul, la coşul de gunoi al istoriei.

Europa actuală este zguduită de mişcări de protest. Grecia şi Spania se află în centrul acestor lupte, le urmează în de aproape şi Portugalia. Criza economică a capitalismului global a luminat şi a scos la iveală toate contradicţiile sistemului. Cei ce trăiesc din muncă dau tonul protestelor, nivelul conştiinţei maselor în ţările enumerate mai sus este în continuă creştere. Protestatarii vor democraţie reală acum, ei nu cer un privilegiu sau altul, ci anularea tuturor privilegiilor. Până la radicalizarea maselor nu mai este decât un pas. O nouă revoluţie proletară de gradul şi magnitudinea celei ruse este aproape.

20 de ani de la asasinarea eroului comunist Virgil Zbăganu

Mormântul eroului martir Virgil Zbăganu

Petre Ignatencu şi Radu Florin

Gheorghiţă Zbăganu -fratele eroului, aflat la mijloc

Pe data de 21 august 2012 a avut loc la cimitirul Capra din capitală, în organizarea lui Gheorghiţă Zbăganu fratele eroului martir Virgil Zbăganu- asasinat în urmă cu 20 de ani de Securitate pentru "vina" de a încerca reluarea activităţii politice comuniste sub drapelul unui Partid Comunist renăscut, o ceremonie de comemorare a acestuia la care au participat mai mulţi membri şi simpatizanţi ai mişcării comuniste.Cei prezenţi au adus flori în semn de omagiu şi respect. A fost depusă o coroană de flori din partea NPCR. S-a vorbit emoţionant despre personalitatea lui Virgil Zbăganu şi însemnătatea iniţiativei sale revoluţionare pe care eroul a plătit-o cu viaţa.
Gheorghiţă Zbăganu a împărţit celor aflaţi la faţa locului cartea de interviuri şi eseuri a lui Virgil Zbăganu, Secolul XXI va fi comunist sau nu va fi deloc.

Virgiliu Zbăganu s-a născut la Lugoj, Timiş la data de 10 iunie 1954. Din 1961 a locuit în Bucureşti, a absolvit liceul Ion Neculce din Capitală. Între 1974 şi 1979 a urmat facultatea de automatică a Institutului Politehnic din Bucureşti. A lucrat la Întreprinderea de Calculatoare Bucureşti şi la Centrul de Cercetări Poligrafice şi Tipografice. Între anii 1990-1991 a fost lider sindical (Secretarul Uniunii Sindicatelor Tipografice). La 22 iunie 1991 a anunţat public începerea acţiunii de reorganizare a PCR, în fruntea unui grup de persoane ce doreau să rămână anonime. Pentru această activitate a fost scos din munca sindicală. Din august 1991 este şomer. Se reîntoarce la Centrul de Cercetări Poligrafice şi Tipografice dar i se comunică că postul său a fost desfiinţat. La 21 august 1992- a decedat într-un misterios accident de cale ferată în comuna Dofteana, judeţul Bacău. În ciuda concluziilor oficiale ale procuraturii toate datele converg spre un asasinat politic.

„Trăim în miezul unui ev aprins/ Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă./Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi /În flăcările noastre se destramă.“, sub aceste cuvinte a trăit şi a murit Virgil Zbăganu. Fie ca memoria sa să rămână veşnic vie în rândurile acelora ce luptă pentru o lume mai bună şi mai dreaptă.

Boicotarea democraţiei în numele democraţiei

După toate probabilităţile, Traian Băsescu se va întoarce fără glorie la Cotroceni sub povara celor opt milioane de voturi împotriva sa pentru a-şi relua funcţia de înalt lacheu al imperialismului american. Nu trebuie să fim naivi şi să credem că această victoria a la Pyrrhus, sprijinită masiv din străinătate-de ce oare şi cu ce interese?-, nu va avea un preţ  greu ce va fi decontat în cele din urmă de clasa muncitoare. Marja necesară  "victoriei" a fost obţinută pe seama absenteismului disciplinat şi dirijat al cetăţenilor români de etnie maghiară coordonaţi de la Budapesta de către premierul Viktor Orban. Ar fi necesar ca anumite structuri ale statului să investigheze ce a promis Băsescu că îi va oferi lui Orban la schimb pentru serviciile prestate. Până unde oare va permite acum T. Băsescu să se meargă cu pretenţiile de autonomie revendicate de maghiari?

Aşa cum au remarcat şi alţi comentatori insolenţa lui Băsescu nu are limite. Făcând uz de un tupeu nelimitat, fără nici o remuşcare a trecut la atac şi a început să ameninţe pe cei care au "creat lovitura de stat eşuată." Dar de când se dau oare loviturile de stat prin plebiscit ? Băsescu se face că uită că "victoria" sa nu constă într-un număr superior de voturi exprimate în favoarea rămânerii sale la Cotroceni, ci într-un artificiu electoral acceptat la presiunile făcute din exterior de către Bruxelles, şi care a făcut din cei absenţi la vot -votul unui absent are întotdeauna un statut incert- automat votanţi în favoarea lui Băsescu. Prin modul de desfăşurare a consultării populare nu ştim câţi români s-ar fi exprimat pentru Băsescu, dar ştim cu certitudine matematică că împotrivă s-au exprimat aproape opt milioane. În 2009 Băsescu a fost ales preşedinte cu 5.277.068 de voturi în turul doi. Pentru oricine, este deci evidentă lipsa crasă de legitimitate, numai pentru Băsescu nu. Ar fi de dorit ca această lipsă de legitimitate să se reflecte şi în hotărârea Curţii Constituţionale, care dacă ar fi de bună credinţă ar trebui să ia act de voinţa populară şi să valideze referendumul. Aici ar mai fi de subliniat fariseismul şi făţărnicia lui Băsescu, care deşi şi-a îndemnat cu "flacăra democraţiei" în mână susţinătorii să boicoteze consultarea populară, el a fost totuşi prezent la vot pentru a nu i se imputa un comportament antidemocratic şi lipsit de civism. Asta este culmea cinismului să boicotezi un referendum democratic în numele democraţiei.


Nu cred în teoria vehiculată de unii că USL-ul ar fi exponentul capitalismului naţional aflat în luptă cu marele capital financiar internaţional reprezentat de Traian Băsescu. Afirmaţia este valabilă doar pe jumătate în sensul că, da, Traian Băsescu reprezintă şi apără din înalta sa funcţie interesele FMI şi ale altor instituţii de credit internaţionale ce spoliază România, dar USL nu reprezintă interesele capitalului românesc din simplul motiv că acesta nu mai există. Cred că declaraţiile naţionaliste ale lui Crin Antonescu sau ale altora din jurul său nu sunt decât praf în ochi şi manevre populiste de atragere a electoratului. Este foarte posibil ca USL să fie creaţia aceloraşi forţe politice şi centre de putere care l-au impus şi pe Traian Băsescu. Americanii folosesc deseori acest procedeu "democratic" de a finanţa material şi moral opoziţia unui regim sau lider proamerican aflat la putere într-un stat aflat sub dominaţia imperialismului american pentru a împiedica astfel formarea unei opoziţii autentice anti-sistem şi antiimperialiste. În acest mod, ce se numeşte la Washington "consolidarea democraţiei", este preîntâmpinat pericolul unei revolte populare necontrolate cu consecinţe greu calculabile sau imprevizibile, care ar putea scoate ţara de pe orbita imperialismului american, vezi cazul Egiptului lui Mubarak. Rămân deci sceptic şi rezervat în privinţa dorinţei şi capacităţii USL de a mai salva ceva din epava numită România.

Vrem ţara înapoi !

Joi 5 iulie 2012, a avut loc un scabros eveniment public organizat de fosta oligarhie pdl-istă aflată până de curând la putere şi desfăşurat sub lozinca cinică şi în acelaşi timp autoironică "Vrem ţara înapoi".
Cinismul constă în primul rând în lipsa de subtilitate, în afişarea francă a cererii, lipseşte orice urmă de învăluire verbală, orice umbră de rafinament politic. Probabil au considerat că nu mai e cazul, ori sătui de propriile lor minciuni şi gargariseli politicianiste, atât de aride şi atât de impregnate de rugina rutinei, au considerat că trebuie să spună măcar o dată în viaţă adevărul. Autoironică, pentru că se iau peste picior singuri. Vrem ţara înapoi, nu înseamnă decât strigătul amplificat de sutele de waţi ale boxelor, vrem privilegiile înapoi, vrem sinecurile înapoi, vrem granturile înapoi !


Pe scenă au urcat preşedintele PDL, Vasile Blaga, Monica Macovei, Traian Ungureanu şi, la final, fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu.
"Dreapta trebuie să învingă! Suntem milioane în toată ţara! Vom câştiga în toamnă, iar în 2014 le vom arăta tuturora că această ţară va avea viitorul de care are nevoie!", a spus MRU. Această frază, mai mult decât ridicolă în conjunctura actuală, a fost rostită probabil cu speranţa că masele populare îi vor urma pe aceşti fanarioţi moderni, putrezi de bogaţi în încercarea lor disperată de a-şi recăpăta poziţiile. Dar, mai mult ca sigur, nu numai că masele le vor întoarce spatele, dar este foarte probabil să asistăm la explozii de mânie şi violenţă care cu greu ar mai putea fi ţinute în frâu. Atunci purtătorii de papion, papionarzii noştri în frunte cu "boierii minţii", Patapievici, Liiceanu, Pleşu, Dinescu,Cărtărescu etc., s-ar putea să se confrunte cu probleme dificile, forţaţi fiind să coboare din spaţiile lor eterate în care munca nu este decât o noţiune abstractă, o invenţie comunistă,  pentru că banii cu care sunt stipendiaţi nu au nici o legătură cu ea, şi să dea nas în nas cu nişte contribuabili furioşi care le-ar putea cere socoteală.

Vae Victis !

1.Văd lupta lui Băsescu cu Năstase ca cea dintre Al Capone şi rivalul său Bugs Moran, doi gangsteri americani, reci şi calculaţi, în stare să omoare fără să clipească ce şi-au disputat supremaţia la sfârşitul deceniului doi într-un Chicago industrial măcinat şi zguduit de marea criză economică. Şi unul şi altul au adunat averi imense, palate şi domenii burduşite cu opere de artă şi valori. Nici despre unul, nici despre altul, nu se poate spune că a fost mai bun decât celălalt, iar dacă unul din ei o fi suferit vreo nedreptate din partea celuilalt, nedreptăţile pe care le-au comis împreună o fac să pălească, amândoi au sfârşit în puşcărie având pe conştiinţă zeci poate sute de morţi.

2.Şi Băsescu şi Năstase sunt doi duşmani ai clasei muncitoare, doi politicieni burghezi care au călcat, terfelit şi violat fiecare cum i-a venit mai bine la mână interesele clasei muncitoare. Năstase are pe conştiinţă, ca şi Băsescu de altfel, nenumărate privatizări cu cântec, care uşor ar putea fi încadrate la subminarea economiei naţionale. Şi mă gândesc aici, oprindu-mă la epoca Năstase, la combinatul Sidex-Galaţi, citadela oţelului românesc, cedat pe nimic indianului Lakshmi Mittal, oare cât o fi fost comisionul şi cine l-o fi încasat?, obiectiv industrial de cea mai mare importanţă strategică, pentru a cărei realizare comuniştii români-şi aici e meritul lui Gheorghiu Dej- s-au bătut din greu cu sovieticii care nu erau de acord ca românii să devină independenţi din punct de vedere al importului de oţel şi urmăreau să ofere oţel sovietic contra grâne româneşti.

3. Chiar dacă Năstase suferă azi o nedreptate, nedreptăţile pe care el însuşi le-a comis în timpul mandatului său în contra intereselor clasei muncitoare, în contra intereselor României o fac să devină neglijabilă.
În România nu mai acţionează de mult justiţia civilă, ci numai cea divină.

4.Nu pot să mă pronunţ dacă gestul lui Năstase a fost unul teatral sau unul autentic. Şi într-un caz şi în celălalt cred că se poate vorbi de laşitate, de incapacitatea structurală a lui Năstase- a unui caracter construit pe aroganţă- de a-şi asuma lecţia umilinţei, a înfrângerii, a suferinţei.

5.Lupta politică va intra odată cu cazul Năstase într-o nouă etapă în care gradul de violenţă va fi cu mult sporit. Deviza va fi care pe care şi nu se iau prizonieri. Criza economică a redus mult din plăcinta care se împărţea până acum între găştile ce se perindau la putere. Pentru ca marilor rechini să nu li se micşoreze porţia trebuie ca numărul celor ce se îmbulzeau până acum la împărţirea prăzii să scadă. Această scădere se va face prin mijloace violente. Vorba lui Claude Karnoouch: va curge sânge ! Vae victis !

Naţionalizarea din 11 iunie 1948

La sediul PAS a avut loc în data de 12 iunie 2012 dezbaterea cu tema naţionalizarea din 11 iunie 1948, rol economic-social şi importanţă istorică. Dezbaterea a fost condusă de profesorul Gheorghiţă Zbăganu, iar la ea au participat Florian Liviu, Bogdan Ionescu - Voroşilov, Radu Florin, public. Mulţumim pe această cale domnului Bogdan Polensky care a realizat înregistrarea dezbaterii:

 
 































Ideile asupra cărora participanţii au căzut de acord au fost în linii mari următoarele:
1. Naţionalizarea de la 11 iunie 1948 a principalelor mijloace de producţie a fost o măsură justă servind interesele maselor largi populare, care a marcat aşa cum a spus tovarăşul Radu Florin sfârşitul revoluţiei burghezo-democratice în România şi începutul revoluţiei socialiste.
2. Naţionalizarea a deposedat burghezia de mijloacele materiale de dominaţie, asuprire şi exploatarea a claselor populare, deschizând larg drumul progresului economic şi social, economiei planificate socialiste.
În anii socialismului economia României s-a dezvoltat armonios atât din punct de vedere al ramurilor industriale cât şi teritorial.
3.Naţionalizarea nu a fost doar o măsură economică ci şi o măsură de justiţie socială. S-a subliniat faptul că singura sursă de formare a capitalului este munca, că aşa cum a arătat Marx în Capitalul, după prima rotaţie a capitalului capitalistul este complet despăgubit pentru investiţia făcută, mai departe munca transformându-se în capital şi în mijloace de subzistenţă pentru capitalist fără nici o altă intervenţie (contribuţie) din partea capitalistului. Astfel, chiar şi din punct de vedere juridic naţionalizarea are un temei foarte serios.
4.Privatizarea ca opus al naţionalizării şi-a dovedit în cei 22 de ani scurşi de la contrarevoluţia din decembrie 1989 atât falimentul economic cât şi abjecţia morală. Privatizarea, lăudată ca panaceu universal la toate problemele administraţiei de stat, s-a dovedit un izvor nesecat de corupţie, de spoliere a avuţiei naţionale, instrument de exploatare colonială şi distrugere sistematică a economiei româneşti. Ea adus la o polarizare uriaşă a societăţii, la ineficienţă economică, la scăderea productivităţii muncii.
5.Tovarăşul Gh. Zbăganu a subliniat că privatizarea a început cu cele mai rentabile şi râvnite obiective ale industriei noastre în loc să înceapă, cum ar fi fost firesc dacă se dorea demonstrarea superiorităţii administraţiei private faţă de cea de stat socialistă, cu cele mai puţin rentabile, urmând ca acestea din urmă să fie ridicate prin management privat. Acest lucru dovedeşte încă o dată caracterul lipsit de onestitate al privatizării, miezul oneros al acesteia.
6.România s-a smuls din sistemul de exploatare colonial capitalist ca urmarea a naţionalizării principalelor mijloace de producţie şi s-a angajat pe drumul economiei planificate socialiste, singurul în măsură să-i asigure dezvoltarea economico-socială, care în ciuda minciunilor şi calomniilor duşmanilor săi nu poate fi făcută nevăzută, dezvoltare ce s-a întrerupt în decembrie 1989 şi care, prin procesul de privatizare, şi-a inversat cursul în mod abrupt mergând până la deşertificarea economică a României

Plenara naţionala a PAS

Constantin Rotaru preşedintele partidului prezentând programul PAS

Prezidiul plenarei

Am participat în data de 10 martie 2012 la plenara naţională a PAS în calitate de persoană particulară. M-am dus împins de curiozitate, de pasiunea pentru manifestările politice ale stângii, de dorinţa de a cunoaşte mai mult despre acest partid, care la ultimul său congres a încercat să-şi schimbe numele în Partidul Comunist Român, PCR. Am criticat PAS-ul în trecut pentru poziţia sa social-democrată, pentru naţionalismul său exacerbat, care căuta să facă din Antonescu  erou naţional, pentru poziţia sa pasivă vizavi de imperialismul occidental şi de structurile sale militare. Am mers cu speranţa de a întâlni acolo oameni capabili, de valoare, ceea ce s-a împlinit. 

Am remarcat discursul preşedintelui partidului, tovarăşul Rotaru Constantin, personalitate puternică, carismatică, capabilă să cucerească. Stăpân pe sine şi pe arta sa oratorică, a captivat auditoriul prin calmul şi eleganţa exprimării unui discurs în care a prezentat în rezumat programul partidului accentuând asupra punctelor principale. Am fost impresionat plăcut de atmosfera de acolo, de numărul mare al participanților, de calitatea lor umană. Vreau să subliniez  un progres important făcut de PAS către stânga prin introducerea în programul său a unui punct prin care cere ieşirea României din organizaţia miliară NATO, citez din programul PAS, "alianţă militară depăşită, care consumă sume exorbitante pentru moarte şi distrugere, sume ce trebuie folosite în lupta împotriva sărăciei, foametei şi bolilor", precum şi a altuia în care cere ne amplasarea în România a scutului american antirachetă. Aceste cereri, care ar trebui completate cu cerinţa lichidării tuturor bazelor militare străine de pe teritoriul ţării şi aici mă refer în principal la baza militară a SUA de la Kogălniceanu, sunt paşi importanţi către stânga, paşi importanţi către delimitarea de social-democraţia trădătoare, paşi importanţi în situarea PAS pe linia tradiţională a stângii autentice, cea a luptei contra imperialismului.

Ce nu mi-a plăcut au fost referirile făcute de o vorbitoare din prezidiul adunării la economia socială de piaţă şi la modelul social-democraţiei suedeze. Oare nu ne-au ajuns 22 de ani de economie de piaţă? Nu ne-am săturat, oare, de binefacerile aduse de concurenţă? Economia socialistă, clădită cu atâta trudă pe parcursul a două sau trei generaţii, a fost distrusă nu numai de acţiunea premeditată a unora, dar şi de concurenţa ucigătoare a importurilor. Industria românească ne protejată după contrarevoluţia din 1989 printr-o politică vamală naţională şi fiind prea tânără pentru a intra direct în concurenţă cu marile trusturi şi multinaţionale occidentale s-a prăbuşit spre satisfacţia celor care clamau că nu este decât un morman de fiare vechi. Concurenţa este ca un medicament care administrat în doze mici stimulează, ajută, însănătoşeşte, în doze mari este fatal, ucigător. Opoziţia nu este între economia de piaţă şi economia planificată cum susţin apologeţii capitalismului dorind să creeze confuzie şi să împingă lucrurile pe o pistă falsă. Şi economia planificată lucrează tot pentru consumatori, pentru desfacere, pentru piaţă. Opoziţia este între caracterul anarhic al producţie capitaliste şi caracterul planificat al producţiei socialiste. Ţelul comuniştilor nu trebuie să fie atingerea piscului social-democraţiei suedeze, ci abolirea sistemului capitalist, abolirea sistemului de exploatare bazat pe prioritatea profitului în faţa omului. Din acest motiv, noi comuniştii nu trebuie să privim către Suedia, unde capitalismul nu şi-a încetat nici o clipă existenţa, ci către Uniunea Sovietică cea de până în 1953, cea ante hruşciovistă, căreia îi datorăm eliberarea din robia fascistă, instaurarea socialismului şi crearea condiţiilor materiale pentru obţinerea deplină a independenţei ţării, condiţii fructificate de Ceauşescu.

Aş fi apreciat şi mai mult această plenară dacă scenografia ar fi fost altfel. Precum se poate observa din fotografiile pe care le-am făcut în spatele prezidiului se aflau steaguri ale partidului însoţite de drapelul naţional şi un ecran alb pe care se proiectau diverse situaţii, grafice şi date economice comparative între economia socialistă şi actualul faliment capitalist. Aş fi preferat să văd în spatele prezidiului măcar un tablou al lui Marx, dacă nu şi unul al lui Lenin. O fi tot meşterit şi visat Ceauşescu la o mitologie naţională ce începea cu dacul Burebista trecea prin voievozii medievali şi sfârşea cu el însuşi, care să înlocuiască marxism-leninismul ca doctrină a PCR, dar acest lucru nu s-a întâmplat oficial niciodată. În acte PCR era un partid marxist-leninist. Neplăcut şi trist pentru un partid care doreşte să fie continuatorul PCR să nu afişeze portretele celor de la care se revendică doctrinar.

105 ani de la marea răscoala a ţăranilor

Am comemorat azi, 4 martie 2012, împlinirea a 105 ani de la marea răscoală a ţăranilor din 1907. Comemorarea a avut loc în Parcul Florilor din cartierul bucureştean Pantelimon la picioarele statuii lui Naum Corcescu reamplasată aici în anul 2003 după ce a fost demolată din locul său iniţial, situat mult mai central, în parcul Obor. A fost depusă o coroană de flori de către grupul lui Petre Ignatencu, s-au rostit scurte alocuţiuni.

Octav Băncilă, Răscoala din 1907

Cauzele răscoalei trebuie căutate în suferinţele ţărănimii, adusă la deznădejde prin sărăcie, ignoranţă şi tot felul de silnicii, datorite nedreptei împărţiri a pământului şi relaţiilor sociale cu puternice resturi feudale. O pojghiţă subţire de exploatatori îşi întemeiaseră bunăstarea şi huzurul pe împilarea a cinci milioane de ţărani. O bună parte din ţărani nu are pământ de loc sau are întinderi mici, chiar mai puţin de un pogon.

Pentru a ilustra inegalitatea ce exista, cităm date cu privire la un boier care nu era din mai mari (Al. Marghiloman), care poseda în comuna Carcula:
o moşie de peste 8.000 de pogoane teren arabil, 400 pogoane pădure de stejar, 500 pogoane livezi de fâneţe, 100 pogoane grădinărie cu apă curgătoare, 100 pogoane vie autohtonă şi nobilă, 300 de pogoane special afectat culturilor de in. Peste 300.000 mp suprafţă cuprindea numai conacul din Caraula. Peronalul administrativ numai pe această moşie se compunea din doi administratori, 10 logofeţi, 20 pândari pentru paza de vară şi 10 pândari permanenţi un vier şi un pivnicer, peste 20 de argaţi la curte şi 10 specialişti în creşterea şi îngrijirea cailor din herghelie, 3 mecanici nemţi şi 8 ajutoare ale acestora.

Ţăranul era împovărat de impozite, învoieli agricole, dijmă, clacă, zeciuială şi alte forme feudale de exploatare potenţate şi intensificate datorită pătrunderii capitalismului la sate care a zdruncinat din temelii viaţa ţărănească, scoţând ţărănimea din vechea albie, desăvârşindu-i ruinarea. Renta agricolă s-a dublat faţă de anul 1864, iar ţăranii nu au bani pentru a face faţă arendelor sporite.În Nordul Moldovei apăruse o asociaţie de jefuitori ai muncii ţăranilor, prin arendări de mai multe moşii, ajungându-se la un număr de 76 de moşii la un loc, cu o suprafaţă de 238.000 de ha. Trustul lua de la proprietar cu 20 de lei hectarul, şi îl arenda ţăranilor cu 50-60 de lei şi 80 de lei hectarul.

Mişcările ţărăneşti izbucnesc în câteva sate din Dorohoi şi Botoşani în data de 15 februarie 1907. Revoluţia din 1905-1907 şi mişcările ţărăneşti din Rusia au avut un mare ecou în ţara noastră şi au stimulat şi ele dorinţa ţăranilor de a lupta. De acolo răscoala se întinde în mai multe părţi ale Moldovei de Nord. Partidul Liberal care voia să vină la putere caută la început să utilizeze răscoala în propriul folos politic pentru a-i da o conotaţie antisemită, printre arendaşi fiind şi evrei.

Proprietarii şi arendaşii români, greci sau evrei sunt atacaţi de ţărani fără discriminare care nu fac nici o distincţie privind naţionalitatea exploatatorilor lor. La 27 februarie, la Podul Ilioaiei, cer pământ peste 300 de săteni, au loc încăierări violente cu armata şi cad răniţi de ambele părţi. Rând pe rând, satele şi târgurile Moldovei  devin câmp de acţiune al mişcării ţărăneşti., iar boierii fug care încotro.Mişcările se întind din sat în sat înspre partea de sud a Moldovei. Ţăranii încep să atace târgurile şi oraşele unde se refugiaseră boierii.

La 4 Martie, circa 40.000 de ţărani încearcă să pătrundă în Iaşi. În lupta care are loc cu armata la barierele Iaşului, ţăranii sunt respinşi, dar revin de câteva ori, atacă cu îndârjire şi nu renunţă la luptă decât sub copleşitoarea forţă a armatei. Întreaga Moldovă devine un câmp de luptă al răsculaţilor, care se jertfesc cu sutele.

La 9 Martie când răscoalele începuseră a fi înăbuşite în Moldova, ele izbucnesc cu o violenţă deosebită în diferite judeţe din Muntenia şi Oltenia, mai ales în Vlaşca, Teleorman, Olt, Dolj, Râmnicu Sărat, Prahova, etc.
Ţărănimea se ridică în masă, înarmată cu cu coase şi topoare, atacă şi preface în scrum conacele boiereşti, arhivele cu tocmeli agricole, bagă groază în moşieri şi uneltele lor. Boierimea înfricoşată cere guvernului să recurgă la ajutor străin, austro-ungar, pentru a reprima răscoalele. În această situaţie limită guvernul conservator demisionează. Îi urmează un guvern liberal, cu misiunea imediată de a reprima răscoala. Acest guvern are în frunte pe Dimitrie Sturza (prim ministru), Ion I.C. Brătianu (ministru de interne) şi general Al. Averescu (ministru de război).

În acest timp în parlamentul ţării, la 13 Martie, se consfinţeşte între conservatori şi liberali un nou pact care stabileşte unitatea de luptă a burgheziei şi a moşierimii împotriva răsculaţilor şi a revendicărilor ţărăneşti.Se formează un bloc liberalo-conservator care trece peste toate contradicţiile şi controversele politice ce despărţeau cele două partide pentru apărarea proprietăţii moşiereşti.
Partidul conservator care era dezbinat se reîntregeşte şi cu această ocazie dă un comunicat în care se spunea:
"ne-am înţeles să facem concentrarea conservatoare menită a apăra interesele superioare ale ţării, periclitate prin propagandă socialistă, care a zdruncinat temeliile ordinii sociale"

Marele scriitor Ion Luca Caragiale care a trăit evenimentele le caracterizează  în felul următor: "Împărţită în două bande, ce se numesc cu pretenţii "istorice" - liberal şi conservator- bande mai nesocotite decât nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără frică de Dumnezeu, această oligarhie, legiferează, administrează, calcă azi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile pe care le-a făcut azi, ca poimâine să le calce şi pe acelea...
Cele două partide se pot perinda la putere din an în an ... Răul va rămânea, va coace, cu atât mai înăbuşit, cu atât mai profund şi va izbucni periodic şi din ce în ce mai grozav, până la o statornicire cu adevărat sănătoasă sau până la un desăvârşit dezastru, fiindcă despotismul bizantin al acestei oligarhii de strânsură nu mai poate fi suferit." (I.L. Caragiale: "1907, din primăvară până-n toamnă")

Guvernul liberal trece la aplicarea lozincii conservatorului Petre Carp: "Întâi represiune şi apoi vom aviza" În locul pământului care îl cer ţăranii primesc gloanţe.Timp de două săptămâni cât a durat represiunea s-au comis împotriva ţăranilor cele mai nelegiuite acte de răzbunare, măceluri, execuţii în masă, torturi şi schingiuiri.
Generalul Gigârtu, mare moşier şi el, telegrafiază ofiţerilor în subordine: "Mă miră lipsa de energie. Nu ar trebui arestaţi, ci împuşcaţi asemenea oameni... Nu-mi comunicaţi numărul prizonierilor făcuţi, ci numai pe cel al morţilor". Represiunea sângeroasă a fost dezlănţuită în întreaga ţară. Legaţi cot la cot cu funii, ţăranii sunt purtaţi în lungul şoselelor şi împuşcaţi la margine de şanţ. Multe sate sunt distruse cu tunurile. 11.000 de ţărani au fost asasinaţi. Urmează un lung şir de procese cu mii de ani de temniţă, aruncaţi în spatele ţărănimii îngenunchiate.

Aceste evenimente au arătat că antagonismele de clasă  ajunseră în România anului 1907, ţară eminamente agricolă în care multe privilegii feudale nu fuseseră încă înlăturate complet de capitalism, cu o industrie subdezvoltată  şi incapabilă să absoarbă la oraş ţărănimea proletarizată, în pragul războiului civil. Ferocitatea arătată de clasele dominante în reprimarea răscoalei ţărăneşti nu se justifică prin nici un argument şi ne arată încă o dată dacă mai era nevoie cu câtă violenţă îşi apără ele poziţiile când acestea sunt ameninţate, când hegemonia le este pusă la îndoială.

Nici azi situaţia ţăranilor nu este strălucită. La aproape 22 de ani de la destrămarea cooperativelor agricole de producţie, singura cale ce a asigurat României o agricultură modernă şi deosebit de competitivă, pământul arabil al ţării a început să se concentreze din nou în mâinile câtorva moşieri. Ţăranii pleacă să-şi caute de lucru în Occident, în Spania, Italia, etc. Cei care au rămas în ţară sunt lipsiţi de mijloace de producţie adecvate şi practică o agricultură de subzistenţă, adâncindu-se în sărăcie. Industria, atâta câtă mai este, nu este capabilă să absoarbă braţe de muncă de la sate, ci din contră, renunţă la ele. Jumătate din populaţia României trăieşte la sate, dar nu-şi poate vinde decât cu mare dificultate produsele agricole pe pieţele oraşelor din cauza concurenţei produselor din import mai ieftine.

79 de ani de la represiunea sângeroasă a acţiunilor greviste din 1933

Radu Florian, Gheorghiţă Zbăganu, Florian Liviu

Azi 17 februarie 2012, împreună cu tovarăşii Gheorghiţă Zbăganu, Radu Florian şi alţii am comemorat păstrând un moment de reculegere şi depunând câteva buchete de flori la monumentul eroilor ceferişti din parcul Gării de Nord represiunea sângeroasă declanşată de regimul burghezo-moşieresc în zorii zilei de 16 februarie 1933  împotriva muncitorilor grevişti de la ateliere Griviţa.

Ceea ce s-a petrecut atunci a fost de un tragism cutremurător şi trebuie repetat mereu şi mereu pentru ca noile generaţii  să nu uite, pentru ca făclia revoltei dar şi a recunoştinţei faţă de cei ce şi-au dat viaţa luptând pentru drepturile lor legitime să nu se stingă. S-a tras cu mitraliera şi cu puştile, muncitorii au fost străpunşi cu baioneta, au fost zdrobiţi cu patul armelor. Au fost omorâţi şi răniţi mulţi. Peste 2,000 de muncitori au fost arestaţi. Camioanele au transportat pe ascuns morţii, care, tot pe ascuns, au fost arşi la crematoriu.

Aşa a răspuns "democraţia" interbelică, monarhia  atât de lăudată şi de admirată astăzi de către unii, cu gloanţe şi baionete unor oameni care cereau pâine. În dispreţul profund pentru tot ce înseamnă muncă, om şi valori umane, zbirii de atunci au pus armata să şarjeze masele.

Din păcate, din istorie nu reţinem mare lucru, iar astăzi la fel ca şi ieri, elitele României afişează un dispreţ oriental faţă de omul ce-şi câştigă pâinea cu sudoarea palmelor sau a frunţii, a cărui viaţă în ochii lor contează extrem de puţin sau deloc.

Revolta populară 19 ianuarie 2012

Poze făcute cu telefonul mobil din mijlocul mulţimii în data de 19 ianuarie 2012, orele 22:30.

Lozincile strigate de mulţime au fost:

Afară, afară cu băncile din ţară!
Pân' la primăvară, FMI afară !
Cianură pentru dicatură !
Roşia montană nu e de pomană !
Sănătate pentru toţi, nu doar pentru mafioţi !
Nu mai vrem guverne conduse de concerne!
Grevă generală mondială !
Jos Băsescu ! Demisia !
USL, PDL aceiaşi mizerie !
Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi !
Banii de cultură i-aţi dat pe băutură !
Voi ne daţi bastoane, noi vă dăm baloane !

Manifest

  http://anticapitalism2.blogspot.com/

CAPITALISMUL ÎNSEAMNĂ SCLAVIE!

De aproape 22 de ani tot auzim afirmaţia  rostită pe diverse voci, pe diverse tonuri , de toţi cei care s-au perindat pe scena politică, de toţi cei ce au avut acces la diverse mijloace de comunicare publică că capitalismul înseamnă BUNĂSTARE, LIBERTATE, DEMOCRAŢIE.

DA, este adevărat. dar numai pentru o parte infimă din populaţie, cea care deţine sub control şi administrează sursele de subzistenţă ale celorlalţi, sursele de bogăţie ale ţării, mijloacele de propagandă şi influenţare a opiniei publice. Pentru marea majoritate capitalismul înseamnă ori muncă până la epuizare ori şomaj, inflaţie, precaritate, grija zilei de mâine, sclavie salarială, credite împovărătoare, acces restricţionat la serviciile de sănătate, şcoală, cultură.

SA DEMOLĂM CAPITALISMUL !  NOI NU CEREM PRIVILEGII PENTRU NOI, CI ABOLIREA TUTUROR PRIVILEGIILOR.

SĂ CREĂM ÎMPREUNĂ O NOUĂ SOCIETATE A SOLIDARITĂŢII ŞI ALTRUISMULUI ÎN CARE  BUNĂSTAREA, LIBERTATEA ŞI DEMOCRAŢIA SĂ APARŢINĂ ÎNTREGULUI POPOR !

Acest manifest a fost împărţit astăzi 19 ianuarie 2012 în zona Pieţei Universităţii. Invităm pe această cale pe toţi prietenii şi simpatizanţii noştri să difuzeze la rândul lor acest manifest.

Comunicat

„Privatizarea ucide” (din lozincile manifestanților)

Sictirit de minciunile guvernanţilor, exasperat de situaţia economico-socială din ţară, ameninţat de pierderea drepturilor celor mai elementare, inclusiv dreptul la viaţă, umilit de proprii aleşi,  poporul român a ieşit în stradă.

Într-o izbucnire furioasă la adresa actualei guvernări şi, implicit, la adresa întregului sistem capitalist, cetăţenii s-au revoltat împotriva tuturor tăierilor bugetare, măsurilor de austeritate şi  dereglementările care ne-au adus în stare de sărăcie cruntă, precum şi atacul tot mai ascuţit asupra unor drepturi fundamentale câştigate în curs de decenii sau chiar secole, a tuturor măsurilor anti populare luate de către guvernarea portocalie.

Dar puterea portocalie, ca şi toate celelalte puteri postdecembriste, moştenitoare ale nomenclaturii doborâte în decembrie 1989, are în spatele ei, de fapt, instituţiile Troicii UE-FMI-BM, vajnică apărătoare a intereselor marelui capital imperialist. Dovadă este faptul că aceste măsuri nu au vizat doar România, ci toate ţările a căror conducere este supusă acestei troici.

Curbele de sacrificiu au adus populaţia într-o stare de sărăcie şi înrobire nemaiîntâlnită. Şi nu doar în România. Priviţi măsurile luate în Grecia, Portugalia, Irlanda, Spania, Franţa, Italia, Statele Unite. Nu sunt foarte diferite de cele luate în România. Totuşi Guvernul României a plusat prin adoptarea prin asumarea răspunderii guvernamentale a Codului Muncii, prin care se distrug practic toate drepturile clasei muncitoare.

Cuţitul a ajuns la os. Nemulţumirea generalizată a făcut să explodeze până şi mămăliga. Lipsa unor veritabile organizaţii ale clasei muncitoare – politice sau sindicale – a permis Puterii să îşi facă mendrele, până când tensiunile acumulate au răbufnit spontan. Totuşi, cum se observă şi la aceste manifestaţii, absenţa unei organizări, unei direcţii, unor revendicări bine conturate şi a unui program face dificilă găsirea unor soluţii şi metode de rezolvare a problemelor.  Greva generală, cerută de unii dintre manifestanţi, nu ar avea cum sa se facă fără implicarea sindicatelor, care trebuie recâştigate de proprii membri. 

Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se solidarizează cu toţi cei  care îşi exprimă nemulţumirea faţă de puterea actuală, considerând că privatizările aplicate la cererea Fondului Monetar Internaţional şi a Uniunii Europene, precum şi toate măsurile de austeritate luate până acum, duc la prăbuşirea totală a stării sociale a claselor muncitoare, a tineretului şi pensionarilor.

„Emanciparea muncitorilor va fi opera lor înşişi!”

„Avem dreptul la putere” (din lozincile manifestanţilor)

Acest comunicat va fi remis mişcării muncitoreşti internaţionale, Acordului International al Muncitorilor si Popoarelor,  precum si Partidului Muncitoresc Independent pentru ca acesta să-l transmită oratorilor de la mitingul internaţionalist de la Paris, din 1 octombrie 2012.

ASOCIAȚIA PENTRU EMANCIPAREA MUNCITORILOR, 17.01.2012

Preşedinte,

Tudor Mili

PS. Acest comunicat ne-a fost remis prin email de către semnatarul său azi 18 ianuarie 2012.

Atenţie la diversiunile şi manipulările puterii !

Puterea încearcă o diversiune şi totodată caută să manipuleze opinia publică. Ea a lansat ideea că cei ce se luptă la propriu cu jandarmii şi implicit cu actuala putere politică sunt membrii galeriilor de fotbal, dar acest lucru este o mare minciună, un mare neadevăr.

Profitând de faptul că între cei ce s-au opus activ jandarmilor  se aflau şi grupuri aparţinând galeriilor de fotbal se caută  să se minimalizeze, să se arunce în derizoriu, să se distragă atenţia de la faptul de însemnătate istorică că lupta claselor populare ajunse la disperare a luat pe alocuri un caracter violent.

Cred că este prima manifestare făţişă de ostilitate totală faţă de un regim de la acţiunile muncitoreşti conduse de Miron Cosma în timpul guvernării Emil Constantinescu.

Se face mare vâlvă că s-au incendiat nişte chioşcuri de ziare şi că s-a distrus nu ştiu ce material rutier, dar se trece criminal sub tăcere faptul că tinerii au spart vitrinele mai multor bănci exprimându-şi în acest fel cu claritate protestul, indignarea şi revolta faţă de felul în care băncile spoliază populaţia.

L-am văzut pe primarul Sorin Oprescu făcând pe îngrijoratul- ce să zic?- afirmând că toate aceste pagube vor fi suportate în final de către contribuabilul amărât, dar nu a suflat un cuvânt despre pagubele pe care guvernările ce se succed din 1990 încoace le-au produs României. Se vorbeşte de vandalismul protestatarilor, dar nici măcar nu se şopteşte despre vandalismul pustiitor al guvernanţilor.

Întrebare pentru primarul Oprescu şi alţi vorbeţi de serviciu de pe la televiziuni care s-au grăbit să-i condamne pe tineri. Ce este mai păgubos pentru ţară şi pentru populaţie, un guvern care se împrumută 50 de miliarde la FMI, distruge sistemul de sănătate în mod conştient pentru a-l privatiza, anulează un cod al muncii progresist pentru a-l înlocui cu unul de la începutul secolului 20 în care muncitorii nu aveau nici un drept, nu emite nici o hotărâre şi nici o lege în interes naţional, ci numai în interes privat sau de grup sau câteva sute de tineri pe care disperarea, mânia şi furia cauzate de lipsa de şanse reale îi mână la lupta pentru a-şi cuceri demnitatea.

Personal i-am văzut duminică pe tinerii care aruncau cu pietre în jandarmi şi se împotriveau activ acestora. Erau tineri din cartierele periferice ale capitalei, în inferioritate fizică evidentă în raport cu jandarmii  toţi înalţi, bine făcuţi, atletici, bine hrăniţi, impunători în uniformele lor, cu umerii, coatele şi genunchii protejaţi de un strat gros de cauciuc, cu căştile, scuturile şi armele lor ameninţătoare. Îmbrăcaţi în negru, jandarii par nişte cavaleri ai apocalipsei.  Prin contrast tinerii care aveau curajul eroic să-i înfrunte erau în majoritate mici de statură, slabi, îmbrăcaţi sărăcăcios.  I-am văzut alergând  de colo-colo printre străduţele din spatele bisericii Sfântul Gheorghe cu pietre în mâini ca nişte cete de maimuţe agile din documentarele difuzate de National Geografic.

Nu trebuia să fii mare expert în sociologie ca să-ţi dai seama că aparţin celor mai defavorizate straturi ale societăţii, cărora capitalismul nu le asigură decât un trai mizer şi amar. Se manifestă violent pentru că răspund cu aceiaşi monedă violenţei extreme pe care sistemul o exercită asupra lor prin condamnare la precaritate şi sărăcie fără ieşire. Ei reprezintă în acest moment cel mai avansat din punct de vedere politic segment al societăţii româneşti.



PS. 1 O enormă scârbă mi-a provocat tandemul Dinescu, Emil Hurezeanu pe Realitatea, primul încercând în stilul său caracteristic să înece lucrurile într-o băşcălie sulfuroasă,urât mirositoare iar cel de al doilea căutând să explice cu un aer savant şi în acelaşi timp greţos că tot ce se petrece în stradă nu este decât expresia firească a unei democraţii sănătoase ale cărei supape de siguranţă şi mecanisme fine de echilibrare, iată!, lucrează, ce minunat lucru !, şi nu permit violenţei de sistem să se acumuleze ca într-un cazan de presiune.
Aşa e peste tot în lumea civilizată, ne asigura Hurezeanu cu maximă seriozitate, huliganii trebuie să-şi descarce undeva violenţa animalică. Din fericire pentru noi azi, în capitalismul ideal în care trăim, în loc de războaie avem întreceri sportive, demonstraţii de stradă, proteste, bătăi cu forţele de ordine, locuri organizate în care să ne descărcăm violenţa. Mă mir cum îi mai rabdă pământul.

PS. 2 Dan Diaconescu cred că nu mai este în toate minţile. A intrat într-o stare febrilă de agitaţie şi se visează deja preşedintele României în locul lui Băsescu. Sunt curios dacă s-ar duce la Universitate cum ar fi primit de manifestanţi. Irinel Columbeanu s-a dus. Cred că înjurăturile şi şuturile pe care i le-ar pricinui baia de mulţime l-ar ajuta să revină cu picioarele pe pământ.

În sfârşit se mişcă masele ?

Am fotografiat aceste imagini cu telefonul mobil în noaptea de 14 ianuarie 2011, în jurul orei 23:30, în zona Universităţii din Bucureşti cu puţin timp înainte ca jandarmii să primească ordinul de evacuare a pieţei. În stradă erau foarte mulţi tineri, iar mulţimea ce striga "Jos Băsescu !", în jur de 2,000 de oameni poate mai mult, se afla în inferioritate numerică în raport cu jandarmii, care ocupând bulevardul Magheru şi înşiruindu-se de-a lungul lui pe cele două maluri reuşiseră să divizeze mulţimea în două, de o parte şi de cealaltă a bulevardului. Jandarmii păreau nenumăraţi, la fel ca şi dublele lor. Nucleul dur al protestatarilor se afla masat sub balconul Universităţii. Pe o placardă se putea citi DEMISIA !, iar pe alta BĂSESCU PLEACĂ ! Se aplaudau ambulanţele serviciului 112 şi se huiduiau prelung dubele blindate ale jandarmilor.

N-am văzut nicăieri nici un semn că lumea venise la distracţie sau să caşte gura. Feţele oamenilor deşi foarte tineri erau întunecate, iar în reflexele nopţii ura, amărăciunea şi disperarea se uneau ca într-un mozaic. Pentru un larg segment al populaţiei României lucrurile au ajuns în punctul critic al suportabilității. Dar guvernarea trebuie să meargă mai departe, FMI-ul i-a fixat sarcini şi directive precise, exploatarea populaţiei trebuie să continue pentru că datoria externă a statului trebuie plătită, corporaţiile multinaţionale şi antinaţionale trebuie să-şi încaseze profiturile, trebuie privatizată sănătatea, energia, tot ce a mai rămas şi este profitabil, trebuie stors şi ultimul cent din colonia România.  Poporul simte că este încolţit şi încearcă să reacţioneze. Mii de oameni au ieşit în stradă la Cluj, Târgu Mureş, Timişoara, Bucureşti, dar din păcate nivelul politic al maselor este deosebit de scăzut după 22 de ani de spălare a creierelor cu instrumentele rafinate ale dominaţiei culturale a capitalului.

Deocamdată mulţimea strigă cu obidă JOS BĂSESCU !, văzând în Traian Băsescu vinovatul principal pentru fundătura politico-economică în care a căzut România. Deocamdată mulţimea nu "vede" că Traian Băsescu nu este decât exponentul unui cerc al burgheziei compradore, un cerc între alte cercuri, un exponent politic corupt între alţii la fel de corupţi şi aparţinând toţi unei aceleiaşi clase politice la fel de pervertită. Mulţimea nu "vede" că Traian Băsescu conduce nu un guvern liber şi cu puteri depline în teritoriul său, ci o administraţie colonială a imperiului numit Uniunea Europeană. Pentru comparaţie, în acelaşi timp la Budapesta s-a scandat VREM AFARĂ DIN UE!

Să sperăm că aceste frământări ale claselor populare vor însufleţii, vor da aripi, vor inspira şi mişcarea comunistă românească aflată încă în căutarea unei cadenţe proprii capabilă să o aducă pe scena mare a politicii.