Hruşcioviştii 13

CAPITOLUL 5

Partidul mamă doreşte să preia conducerea

Hrusciov caută să preia hegemonia mişcării comuniste internaţionale. Atacul hruşciovist asupra Cominternului şi al Biroului de Informaţii. Hruşcioviştii îşi extind tentaculele şi asupra altor partide.Moartea neaşteptată a lui Gottwald şi a lui Bierut. Memorii de neşters de la întâlnirea cu Dimitrov şi Kolarov. Relaţii corecte dar formale cu Romania. Zig-zagul oportunist al conducerii române. Plăcut impresionat de Chehoslovacia; plimbări după bunul plac şi vizite la site-uri istorice. Atmosferă sufocantă peste tot în Uniunea Sovietică.  Înconjuraţi pretutindeni de Chinovniki. Relaţiile noastre cu est-germanii.

Am vorbit mai sus despre „sfaturile” pe care mi le-a oferit Hruşciov cu privire la rolul primului secretar al partidului şi despre „opinia” pe care şi-a exprimat-o tovarăşilor polonezi despre înlocuirea lui Bierut cu Ochab în acest post. Acest fapt nu numai că m-a uluit dar mi s-a părut complet inacceptabil şi lipsit de tact (pentru a mă exprima cu blândeţe) faţă de un partid soră.

Dezvoltările ulterioare ne-au clarificat şi ne-au convins că asemenea acţiuni erau forme normale de „muncă” ale lui Hruşciov ce urmărea astfel să-şi subordoneze mişcarea comunistă internaţională.

Această activitate nu a fost lipsită de îmbrăcămintea demagogică.Esenţa demagogiei sale a fost următoarea: Stalin a ţinut partidele comuniste şi muncitoreşti în mâna sa prin forţă, prin teroare şi le-a dictat acţiuni care erau in folosul Uniunii Sovietice şi în detrimentul revoluţiei mondiale.Hruşciov a fost mereu pentru lupta împotriva Cominternului cu excepţia chipurile a timpurilor când Lenin se afla în viaţă. Pentru Hruşciov şi alţi revizionişti moderni Cominternul lucra simplu ca o „agentură sovietică în ţările capitaliste”. Opinia lor, care nu a fost exprimată deschis dar care se sub înţelegea implicit era în deplin acord cu monstruoasele acuzaţii ale burgheziei reacţionare din întreaga lume care lupta împotriva proletariatului şi a noilor partide comuniste întemeiate după trădarea social-democraţiei şi a Internaţionalei a Doua.

Prin intermediul Cominternului, Lenin şi mai apoi Stalin, au consolidat partidele comuniste şi muncitoreşti şi au întărit lupta proletariatului împotriva burgheziei şi a fascismului. Activitatea Cominternului a fost pozitivă şi revoluţionară. Posibilitatea unor greşeli nu poate fi exclusă, dar trebuie să avem în vedere circumstanţele dificile ale muncii în ilegalitate în care aceste partide împreuna cu conducerea Cominternului trebuiau să acţioneze, la fel ca şi lupta feroce a imperialismului, a burgheziei şi a reacţiunii fasciste împotriva acestor partide. Revoluţionarii adevăraţi nu vor uita niciodată că cel ce i-a asistat şi ajutat în întărirea partidelor comuniste după trădarea Internaţionalei a Doua a fost Cominternul, aşa cum nu vor uita niciodată că Uniunea Sovietică a lui Lenin şi Stalin a fost ţara în care sute de revoluţionari şi-au găsit refugiul pentru a se adăposti de represiunea burgheziei şi a fasciştilor şi pentru a-şi continua munca.

În această evaluare a muncii Cominternului şi a lui Stalin, Hruşciov avea şi suportul Chinezilor  care şi ei aduceau critici în această direcţie, dar nu le făceau publice. Când am avut oportunitatea, ne-am exprimat opiniile împotriva acestor evaluări incorecte asupra muncii Cominternului şi a lui Stalin liderilor chinezi.Când am avut ocazia să vorbesc cu Mao Zedong, în timpul unicei vizite a mea în China, în 1956, sau în întâlnirile cu Zhou Enlai şi alţii în Tirana, am expus binecunoscutul punt de vedere al partidului nostru cu privire la figura lui Stalin şi la Comintern. Nu vreau să mă extind asupra acestor chestiuni deoarece am scris despre ele pe larg în jurnalul meu politic şi în alte locuri.

Decizia Cominternului şi discursul programatic al lui Dimitrov din Iulie 1935 au intrat în istoria mişcării comuniste internaţionale ca un document major care a mobilizat masele, dar în primul rând comuniştii, pentru a crea un front antifascist şi pentru a se organiza în vederea luptei armate împotriva fascismului italian, nazismului german şi militarismului nipon. În această luptă comuniştii şi partidele lor s-au aflat în primele rânduri pretutindeni.

Prin urmare, este o crimă a ataca măreaţa opera a Cominterenului şi autoritatea marxist-leninistă a lui Stalin, care a jucat un rol major în crearea, organizarea şi consolidarea politico-ideologică a partidelor comuniste şi muncitoreşti din întreaga lume.

Partidul Bolşevic a fost un ajutor puternic pentru aceste partide, iar Uniunea Sovietică cu Stalin la conducere a avut un mare aport în sprijinirea revoluţiei în arena mondială.

Imperialismul, burghezia capitalistă împreuna cu dictatura sa fascistă au luptat cu Uniunea Sovietică, cu Partidul Bolşevic şi cu Stalin, cu toate forţele de care dispuneau, au purtat un război dur împotriva Cominternului şi a partidelor comuniste şi muncitoreşti din fiecare ţară, au supus clasa muncitoare prin teroare, vărsare de sânge şi demagogie.

Când Germania nazistă a atacat Uniunea Sovietică , partidele comuniste şi muncitoreşti din diverse ţări au pus mâna pe arme s-au unit cu alte forţe patriotice şi democrate din propriile ţări şi au luptat împotriva invadatorilor fascişti. Datorită acestei lupte naturale, inamicii comunismului au spus: „Partidele comuniste şi muncitoreşti s-au pus singure în slujba Moscovei”. Aceasta era o calomnie. Partidele comuniste şi muncitoreşti luptau pentru eliberarea propriilor popoare, pentru cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare. În marea alianţă antifascistă, simpatiile acestor partide erau îndreptate spre Uniunea Sovietică, deoarece aceasta era cea mai demnă de încredere garanţie pentru victorie.

Era Stalin însuşi, care, în numele Comitetului Executiv al Cominternului, a anunţat decizia de desfiinţare a Cominternului motivând-o prin faptul că nu se mai simte nevoia unei astfel de organizaţii. Această decizie a fost pe deplin justă, pentru că în acel moment partidele comuniste şi muncitoreşti se maturizaseră şi se căliseră în luptele de clasă precum şi în marele război antifascist şi beneficiau de o colosală experienţă. Acum, fiecare partid putea mărşălui pe propriile picioare, având marxism-leninismul drept ghid infailibil.

După cel de al doilea război mondial a luat naştere Biroul de Informaţii al partidelor comuniste şi muncitoreşti (Cominform). Crearea sa a fost necesară pentru ca partidele comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste şi cele din ţările capitaliste, în special din Europa, să-şi poată împărtăşi valoroasele lor experienţe. Schimburile de experienţă între partidele nostre au fost necesare mai cu seamă în perioada instabilă imediat după război, când imperialiştii americani şi britanici doreau să se interfereze prin orice mijloace în afacerile interne ale ţărilor ce abia îşi câştigaseră libertatea.

Reacţiunea, iar mai târziu Tito şi titoiştii, a dorit şi a luptat pentru a plasa ţările din Estul Europei într-o dilemă; cu asistenţă britanică, ei au încercat să aducă la putere forţele ostile socialismului în Cehoslovacia, precum şi în Albania, România, Polonia, etc.

„Marxistul” Tito a făcut un litigiu major din Venezia Giulia, plângându-se că Uniunea Sovietică nu-i oferă asistenţă pentru a-şi însuşi această provincie pe care el o descria ca fiind în întregime iugoslavă, în vreme ce acelaşi „marxist” nu numai că nu a ridicat problema provinciei Kosovo, care este realmente albaneză , cu scopul de a o ceda Albaniei căreia îi aparţine, dar a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a evita orice discuţie pe acest subiect.

Clica de la Belgrad a masacrat populaţia albaneză din Kosovo, pe motivul că aceştia ar fi fost chipurile ballişti, iar mai apoi au încercat să înghită toată Albania şi să o transforme în a şaptea republică iugoslavă.

Biroul de informaţii a descoperit trădarea revizioniştilor iugoslavi iar acest fapt este unul dintre meritele sale istorice şi un omagiu adus vigilenţei revoluţionare a lui Stalin.

Tito a fost demascat şi condamnat cu ample şi incontestabile dovezi, iar evenimentele subsecvente nu au făcut decât să confirme trădarea. In această acţiune justă, care a venit după o poziţie răbdătoare, la început cu explicaţii tovărăşeşti, apoi cu mustrări, pentru ca în final să se ajungă la condamnare, au luat parte toate partidele comuniste şi muncitoreşti, nu pentru că ele au aderat la „arbitrarele decizii ale lui Stalin” cum s-a calomniat , ci pentru ca ele au fost convinse de faptele reale ale trădării conducerii iugoslave, fapte ce au fost aduse la lumină. Mai târziu toate aceste partide, cu excepţia Partidului Muncii Albanez şi-au înghiţit vorbele la adresa lui Tito şi a titoiştilor. Unul după altul şefii acestor partide şi-au făcut autocritica, au mers în pelerinaj la el, i-au sărutat mâna, şi-au cerut iertare şi au declarat că Tito este un „autentic marxist-leninist”, în timp ce Stalin a fost declarat „un anti-leninist, un criminal, un ignorant şi un dictator”. Planul lui Hruşciov era, după cum au dovedit-o acţiunile sale, să-l reabiliteze pe Tito mergând la Belgrad şi să-l denunţe pe Stalin pentru „crimele” şi „greşelile” sale comise chipurile împotriva lui Tito. În scopul de a duce această sarcină la bun sfârşit, Hruşciov a luat decizia unilaterală de a lichida Biroul de Informaţii fără să se consulte cu nimeni.Ne-a aruncat-o în faţă ca pe un fapt împlinit într-unul din mitingurile organizate la Kremlin şi care nu aveau nimic de a face cu Biroul de Informaţii. Hruşciov şi-a anunţat decizia, în timp ce administra ultimele proceduri ale Biroul de Informaţii, spunând:” Când l-am informat pe Nehru de acest lucru, el a fost încântat şi mi-a spus că am luat o decizie înţeleaptă pe care toată lumea o va aproba.” Marele reacţionar indian, a aflat vestea lichidării Biroului de Informaţii înaintea partidelor noastre comuniste.(!) Acest fapt, de asemenea, la o parte de altele, arată ce fel de om, revizionisto-trotskyst, era cel care deţinea frâiele Uniunii Sovietice şi a Partidului Comunist Sovietic.Cu viclenii trotskyste şi metode cum ar fi linguşirea, şantajul, criticile şi ameninţările Hruşciov urmărea să obţină controlul asupra întregii mişcări comuniste internaţionale, să aibă toate celelalte partide sub „bagheta sa dirijorală”, să proclame Partidul Comunist al Uniunii Sovietice ca „partid mamă”, şi mai mult să ne facă să gândim ca Liri Belishova , un agent secret al revizionismului sovietic aşa cum v-om arăta mai târziu, că „Hruşciov este tatăl nostru”. Desigur, Hruşciov a început această lucrare pe când Stalin se afla încă în viaţă, pe la spatele său. Ne bazăm această convingere pe experienţa noastră cu liderii sovietici, pe aroganţa negustorească afişata de Mikoian si de alţii ca el.

După moartea lui Stalin atacul lor pentru distrugerea socialismului în celelalte ţări s-a înteţit.

De asemenea, în Uniunea Sovietică, dar şi în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi Albania, Hruşciov a început să incite elementele antimarxiste ascunse sau făţişe.Oriunde aceste elemente se aflau în conducere, Hruşciov şi compania s-au luptat pentru a le aduce sub controlul lor, iar unde acestea nu se aflau în conducere, pentru a le implanta acolo prin eliminarea liderilor legitimi prin intrigi, puciuri şi chiar asasinate, aşa cum au dorit s-o facă şi cu Stalin (şi este foarte probabil că aşa au şi făcut).

Klement Gottwald

Imediat după moartea lui Stalin, Gottwald a murit. A fost o moarte bruscă şi surprinzătoare. Nimănui nu i-ar fi putut trece prin minte, dintre cei care l-au cunoscut pe Gottwald, că un om atât de puternic, agil, sănătos, ar putea fi răpus… de o gripă sau o răceală chipurile contractată în ziua funerarilor lui Stalin. Îl ştiam pe Gottwald. Când am fost în Cehoslovacia m-am întâlnit cu el în Praga, am discutat pe larg despre problemele noastre.A fost modest şi sincer, nu un om al vorbelor multe.Am simţit că pot discuta cu el liber; m-a ascultat atent pufăind din pipă şi vorbind cu multă simpatie despre poporul şi lupta noastră, şi mi-a promis că ei ne vor ajuta în întreprinderea noastră de a ne construi o industrie. Nu mi-a promis munţi sau miracole, ci un mic credit pe care Cehoslovacia ni-l va acorda.

„Aceasta este tot ce putem face acum,” a spus. ”Mai târziu când economia noastră va porni, vom reexamina împreună problemele voastre”

Gottwald un vechi prieten al lui Stalin şi Dimitrov, au murit subit. Acest lucru, deopotrivă, ne-a întristat şi ne-a surprins. Mai târziu a sosit şi moartea neaşteptată a tovarăşului Bierut, fără să mai menţionăm moartea prematură a marelui George Dimitrov. Dimitrov, Gottwald şi Bierut, toţi au murit la Moscova. Ce coincidenţă!  Toţi trei erau prieteni dragi ai marelui Stalin.

Edward Ochab l-a înlocuit pe Bierut în funcţia de prim secretar al partidului.Vechea dorinţă a lui Hruşciov a fost realizată. Mai târziu, Hruşciov „a rupt-o” cu Ochab, deoarece acesta in mod clar nu ducea la îndeplinire în totalitate ordinele lui Hruşciov aşa cum le dădea acesta. Din acest motiv Hruşciov a lansat atacuri la adresa lui Ochab la toate mitingurile l-a care acesta a fost prezent. L-am întâlnit pe Ochab de câteva ori la Moscova, Varşovia şi Berlin, şi cred că era o persoană care nu numai că nu poate fi comparată cu Bierut ca om, dar totodată îi lipsea capacitatea să conducă partidul şi ţara. Ochab a venit şi a plecat ca o umbră, fără să se menţină măcar un an în poziţia de lider.

Mai jos voi vorbi despre cum s-au desfăşurat lucrurile în Polonia. Este clar că odată cu moartea lui Bierut, drumul spre tronul Poloniei a fost deschis reacţionarului Gomulka. Acest „comunist” scos afară din închisoare, după un număr de suişuri şi coborâşuri şi scrieri de factură eterogenă, de care agenţii sionismului şi ai puterilor imperialiste nu erau străini, a fost propulsat în conducere de prietenul său Nichita Hruşciov. Polonia a fost „marea soră” a Uniunii Sovietice hruşcioviste, apoi venea „fiica sa obedientă”, Bulgaria, unde hruşcioviştii au jucat şi încă mai joacă în mod cinic.

Bulgarii fuseseră foarte legaţi de Stalin şi de Partidul Comunist (B) al Uniunii Sovietice condus de el, mult diferit faţă de cehi, polonezi şi români, lăsându-i la o parte pe germani.

Mai mult, poporul bulgar, fusese legat în mod tradiţional de Rusia în trecut.În mod cert, din cauza acestor legături, ţarul Boris nu a dorit să implice oficial Bulgaria în războiul împotriva Uniunii Sovietice iar armatele sovietice au intrat în Bulgaria fără un singur foc de armă. Hruşciov a dorit să consolideze această influenţă în scopurile sale şoviniste si pentru consolidarea vederilor sale revizioniste. Prin urmare el a exploatat această situaţie, încrederea Partidului Comunist Bulgar în Stalin, în Uniunea Sovietică şi în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, plasând la conducerea Partidului Comunist Bulgar o persoană fără valoare, un cadru de mâna a treia, dar gata oricând să facă tot ce ordona Hruşciov, ambasadorul său la Sofia, sau KGB-ul.Această persoană a fost Todor Jidkov, care a fost mediatizat şi umflat până ce a ajuns prim secretar al CC al PC Bulgar.

va urma.